miercuri, 10 iulie 2019

Hot dog

E iarnă. De fapt nu, nu e. E iulie, e cald, mi-e cald, dar nu-i nimic, ne prefacem. Eu mai ales. Tu nu. Tu chiar crezi. E sâmbătă de dimineață. Mult prea de dimineață. Abia șapte și ceva. Aș mai fi dormit. Tu nu. Mamiii, vino! Vin. Ești în pat. Miroși a somn. Piele caldă, mâine întinse. Mă apuci de după gât și mă tragi lângă tine, îmi lipești obrazul de al tău și apoi mă pupi cu zgomot, după care scoți un aaaah prelung ca atunci când termini de băut apă. Hai, îmi spui. Te iau în brațe și te ridic. Incă pot. Plec cu tine în brațe către sufragerie, către camera cealaltă, cum îi zicem noi și te las pe canapea, de parcă ai fi un pachet. Un pachețel, îți zic și tu răspunzi "și-n pachețel, un pachețel, găsise el". Dar nu asta vrei acum. Nu Apolodor. Vrei jocul cu cățelul. De fapt, sunt două: de-a cățelușul bolnav sau de-a cățelușul înghețat. Am ajuns să te întreb direct: bolnav sau înghețat și nimeni în afară de noi nu înțelege despre ce vorbim. E iulie, e cald, mi-e cald și tu stai cu o mânuță ridicată de parcă m-ai invita să ți-o sărut și nu miști. Aha, deci înghețat, zic și  încep.
- Vaaaai, uite un cățeluș! Dar de ce nu mișcă? O fi statuie?
Atunci tu scoți un sunet ca un fel de scâncet (tare bine te pricepi să faci astfel de sunete, ba poți chiar și să plângi și să urli, la asta te descurci minunat).
- Hm, zic eu și mă prefac mirată. Parcă ar fi viu, cățelușul ăsta. Să vezi că a înghețat, sărăcuțul!
Tu scâncești și mai tare. Acum vine partea în care eu trebuie să te iau în brațe, să te ridic și să te așez o pernă mai încolo, chipurile la mine acasă. Eu sunt o femeie matură, care se plimbă sâmbătă dimineața prin parc, trăiește singură, nu are copii, nu are soț, are însă, un șemineu și nevoie de companie. Așa ai decis tu.
- Gata, cățelușule, spun în timp ce caut ceva cu care să te învelesc.
- Mamiii, șoptești, mamiiii, nu mă înveli, că e cald.

Așa e. E cald. Mi-e cald. Si somn, dar nu contează. Acum lași mâna în jos semn că începi să te dezgheți și îți apropii gura de fața mea, prefăcându-te că mă lingi de bucurie. De fapt, tu nu te prefaci, chiar mă lingi și asta te face să râzi în hohote. Sughiți. De fiecare dată se întâmplă așa. Nu știu de ce. Acum o să vrei apă. Mamaaa, vreau apă! Știam eu. Mă ridic și încerc să-mi fac și o cafea, dacă tot am ajuns în bucătărie. Vinooo! Vin. Iei paharul între mâini și-l duci la gură. Iți bagi limba în el și-ncerci să bei ca un cățel. Lasă joaca, bea normal! Normal nu-ți place. Nici mie. Opt și jumătate. Mă gândesc la cafea. Tu nu. Mamaaa, acum și celălalt. Despre cățel e vorba. De fapt, e o iluzie că aș avea de ales. Singurul lucru pe care pot spera să-l aleg e ordinea: întâi înghețat și apoi bolnav, sau invers.

Nu mai am chef. Mă uit la tine cum îți bagi un deget în paharul cu apă și-ncerci să-i atingi fundul. Dai pe tine. E cald, e sâmbătă, e devreme și perna din stânga, de pe canapea, e un pic umedă. Te trag mai spre mine. Să zicem că eu eram un cățel...mama, mă asculți? Te ascult. Cu o mână, aia care stătea nemișcată mai devreme, mă apuci de bărbie și-mi întorci fața către tine. Vrei să fii sigură. Te înțeleg. Uite, tu erai tot doamna aia singură, care trăia singură și se plimba în parc....singură, zic eu, și tu dai din cap că da, da, exact așa și eu eram un cățeluș. Bolnav, zic. Ba nu, te repezi tu să spui și-ți arunci papucii din picioare semn că începi să nu mai ai stare. O să fiu un cățeluș ud și tu o să mă găsești și o să mă iei acasă ! Și apoi...apoi, ce fac?, întreb și încerc să trag un pic de timp, doar doar mă lași să mai tac câteva secunde. Nu mă lași. Apoi...începi tu, apoi tu vii și mă găsești și zici ia uite un cățel ud!

Mai e puțin și se face nouă. Ar trebui să ieșim în parc. Incă un joc, îmi repet, încă unul și apoi o să mă duc să-mi fac o cafea. Cât durează un joc? Cinci minute. Apoi, încă vreo câteva minute, o să fie partea aia în care tu o să mă întrebi dacă ai putea să te transformi cu adevărat în cățel înainte să-mi ceri să-ți cumpăr un cățel și eu o să zic că nu, și tu o să lași buza în jos și aproape că o să începi să plângi. Hai, ne mai jucăm o dată, o să spun eu și o să încerc să-mi fac rolul cât pot eu de bine, să fiu cea mai minunată doamnă singură care trăiește singură și se plimbă singură, doar ca să alung lacrimile ce dau să vină acolo, pe perna din dreapta, că aia din stânga a ieșit din joc. E la uscat, pe balcon. Nouă și ceva. E cald. Mi-e cald. Somnul a trecut. Și supărarea ta. Hai, cățelule, să te scot în parc, zic și devin nerăbdătoare să ieșim din casă, de parcă dintr-o dată aerul a rămas puțin. Mă gândesc că la capătul aleii care coboară spre lac e o tonetă cu cafea și vreau să ajung mai repede, acolo. Tu nu. Mamaaa, întâi trebuie să mă usuci, că eu eram ud, ai uitat? Incă un joc. Cât durează un joc? Câteva minute. Numai bine se usucă și perna.


miercuri, 3 iulie 2019

Valizele

Sunt trei la fel. Trei valize identice. Aceeași culoare, același model. Una pentru tata, una pentru mama și una pentru mine. Stăm toți trei unul lângă altul. Așteptăm. Tata îi arată ceva mamei. Mama râde puțin, foarte puțin, ca și cum tata, cu vorbele lui, ar fi apăsat un buton și ar fi declanșat un fel de zgomot în gâtul mamei. Hi hi, hi, face mama și apoi se oprește. Nu am văzut ce i-a arătat și nici nu mă interesează. Mama pune picioarele pe valiză. Sunt luate de la Mega. Pe puncte. Valizele. Sunt albastre și măsoară exact cât trebuie, iar asta e bine. Picioarele mamei sunt mici și obosite.

In fiecare seară, când se întoarce de la serviciu, tata se oprește la Mega și cumpără: trei chifle cu susan, un litru de lapte, trei mere, un pachet de șuncă, unul de țigări și ce îi mai scrie mama pe listă. Mamei îi plac mult listele, cică îi dau un sentiment de siguranță. In fiecare seară, mama gătește ce a cumpărat tata de la Mega. Ca în Preistorie. Doar că la noi, în bucătărie, nu e niciun pericol. Mai ales de când tata i-a luat mamei cadou, de Crăciun, un cuptor electric și o plită. Mama s-a bucurat și a făcut sunetul ăla al ei. Lui tata nu-i plac pericolele. Și nici sunetele mamei. Cred că dacă ar fi locuit într-o peșteră și ar fi trebuit să omoare urși, tata nu ar fi supraviețuit. Mama, da. Tata nu ar avea nicio șansă în fața unui urs. Unu la mână, pentru că tata nu știe să se lupte (și nici nu cred că ar vrea să învețe) și doi la mână, pentru că tata se teme de urși. A urlat într-o seară, la munte, când a auzit niște zgomote, de undeva, de la ghenă, și a strigat-o pe mama. Mama a venit. Mama vine întotdeauna când o strigă tata. Probabil că d-aia o și iubește. Și pe mine mă iubește, deși de multe ori mă prefac că nu aud când mă cheamă. E felul meu de a-mi arăta independența. Atunci mama se supără. Îmi zice că sunt impertinentă și că mă doare undeva de ei. De fapt nu-mi zice chiar așa, dar așa-mi place mie să folosesc cuvinte urâte care o scot pe mama din sărite. Psihologul a spus că e normal. Cică așa fac toți adolescenții. 

Mama și-a dat picioarele jos de pe valiză și stă. Stă și tata. Dacă nu aș ști că sunt părinții mei, aș putea crede că nici nu se cunosc. Aș putea crede că am ajuns într-un loc atât de ordonat încât oamenii se așează în funcție de valize. E prima dată când am și eu o valiză doar a mea. Așa mi-a și zis tata când a venit de la Mega, într-o seară, cu trei valize identice. Le-a desfăcut în mijlocul sufrageriei și în ultima dintre ele "asta e pentru tine!", am găsit trei chifle cu susan, un litru de lapte, trei mere și un pachet de șuncă. Țigările și le băgase în buzunar, de parcă dacă nu le vedeam ar fi fumat mai puțin. Nu zici nimic?, m-a întrebat mama și atunci am întrebat dacă n-aveau și pe roșu și tata a ieșit nervos, din cameră și și-a aprins o țigară. Vrei? a întrebat-o pe mama, întinzându-i pachetul și mama a vrut. Intotdeauna vrea ce-i propune tata și cred că d-aia o și iubește. Mama e urâtă. Are capul mic, picioare mici, ochii mici și părul scurt și face hihi când râde. Râde rar și asta e bine pentru că nimic nu mă enervează mai mult decât s-o aud râzând aiurea, mai ales în public. Atunci aș vrea să nu fiu acolo, să nu fie mama mea. Cică e normal, a zis psihologul. De la hormoni.

O voce anunță că începe îmbarcarea. Tata se ridică. Mama se ridică. Eu mai stau puțin. Vii?, întreabă unul dintre ei. Nu mai știu care și oricum, de la un timp, vocile le sunt la fel. De parcă ar fi valize. Am de ales?!, răspund și mama îmi aruncă privirea aia, a ei, prin care îmi urlă că sunt impertinentă, iar tata îi aruncă mamei privirea aia prin care urlă pur și simplu. Tata urlă des, doar că nu se aude. La mama se aude. In avion ne așezăm unul lângă altul. Eu stau la geam, iar mama la mijloc. Așa e cel mai bine, zice ea și-și întinde mâinile să fie sigură că ajunge cum trebuie la amândoi. Scoate din geantă un pachet de șervețele, unul de gumă, telefonul, un măr și o carte și le îndeasă pe toate în buzunarul scaunului de parcă ar fi un dulăpior minuscul. Așa e ea. De fiecare dată când ajunge undeva, se instalează. Tata închide ochii și pare că a ațipit. Așa e el. Mă uit pe geam și nu fac nimic. Incerc să mă gândesc la ceva. La altceva. Când n-am ce face, stau și mă uit la filme în capul meu. Iau un film pe care-l știu bine și-l las să curgă în mintea mea și asta mă amuză. Știi ce idee mi-a venit?, zice mama și continuă: ce-ar fi să mai strângem niște puncte și să luăm și setul ăla mai mic, de valize? Și pe-alea o să le luăm pe roșu, ca să fii și tu mulțumită! 

                                                                   sursa foto aici
                                                      

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes