sâmbătă, 20 iulie 2019

Pe mutește

Iar scrii despre mine? Parcă te aud, deși vocea îți rămâne acolo, pe dinăuntru, zbătându-se cumva în privire, ca o pasăre închisă în spatele irisului. Vorbești cu ochii. De la o vreme, cam așa am ajuns să ne vorbim. Poate-i mai bine, cu ochii vocea nu o ia niciodată-n sus, nu riscă să ajungă un fel de val uriaș care să cadă peste celălalt.

Tu ești celălalt. Dintotdeauna așa a fost. Chiar și când nu erai, mintea mea te imagina. Oare cum o să fie? Oare ce culoare de ochi și de păr o să aibă? Oare o să-i placă să danseze? Să cânte la vioară? Chiar și atunci când nu existai, chiar și atunci, tot fată erai. Nu mă întreba de ce. Poate pentru că eu niciodată nu mi-am dorit să fiu băiat. Si nici să am unul. Deşi îi găsisem şi nume. Dar nu voiam. Mi-era frică. Eu nu ştiu să iubesc băieții şi altfel decât îndrăgostindu-mă. Niciodată n-am ştiut să iubesc aşa, pur şi simplu. Eu vreau să am. Să fie al meu. Să fie ca mine. Băieții nu stau. Sau, poate stau, dacă le-o ceri. Nu ceream.

Țin minte că odată am primit o păpușă care avea un biberon minuscul cu care îi puteai turna apă-n gură și o oliță unde să facă pipi. Doar că avea puță, păpușica mea. Și costumaș bleu. Am luat o foarfecă și am încercat să tai chestia aia care mă făcea să nu pot s-o țin în brațe, penisul ăla minuscul, de plastic, care crescuse acolo ca o dezamăgire. Păpușa nu semăna cu mine. Era urâtă. Exact asta am simțit, uitându-mă la ea cum rămăsese acolo, lângă cutie, dezbrăcată și cu părul scurt.

Când eram eu mică, femeile trebuiau să aibă trei calități ca să-mi placă de ele: să aibă copii, părul lung și-un câine. Neapărat toate trei. Eu te am pe tine. Și nu, nu mai insista, nu o să iau câine pentru că, știi și tu, e greu de îngrijit. De fapt, nu e greu, e doar că n-am chef. Poftim, am spus-o! N-am chef, dar mi-e frică să o zic așa, pur și simplu.  Pentru că la capătul lesei voi fi eu, înțelegi? Şi nu vreau. Acum te-ai supărat, nu, nu zici nimic, doar te uiți la mine cu privirea aia albastră care vorbește mai tare decât crezi tu. Mi-am dorit să ai ochii albaștri, știai? Ca ai mei. Mi-am dorit să semeni cu mine. Semeni.

Cel mai  greu când te superi e că nu știu ce să fac cu supărarea ta. Nu pot să o las acolo, de parcă ar fi un animal mort care zace la picioarele mele. Și atunci mă supăr și eu. Pe mine. Dac-ai ști ce groaznic e să te superi pe tine! Nimic nu mai este suficient de puternic ca să te împace. Și rămâi așa, cu negrul ăla pe dinăuntru, și te agăți de ceilalți, fără cuvinte, și aștepți. Și al naibii să fie, dar tare mai suntem răbdători când e de vorba să ne supărăm pe noi!

Mi-aduc aminte o zi. A fost demult. Tu nu mai știi. Erai mică, tare mică și nu voiai să te culci. Și eu nu voiam să accept că poți face și ce vrei tu, nu doar ce voiam eu. Nu puteam. Cu tine trează, eu nu reușeam să fiu decât mama ta. Și habar n-am de ce, dar în ziua aia, am simțit dintr-o dată, o nevoie oribilă să fiu și altcineva. Nu doar mama ta. Și am țipat la tine și tu ai început să urli și mai tare. Și eu am mai țipat o dată culcă-te, culcă-te acum!, și tu urlai și urlai și apoi ți-am dat o palmă. Poc! Așa s-a auzit.  Și s-a făcut negru. Nu în jur. Ci în ochii tăi. De parcă cu palma mea am șters tot
albastrul care era acolo și am lăsat un hău.

Te-ai uitat la mine cu o privire de orb. Atât. Mama de care ți-era frică. Asta devenisem. Nu pentru tine. Tu ai plâns un pic, apoi te-ai culcat. Pentru mine. Aș fi vrut s-o sun pe mama și să pot să-i spun: mami, am făcut o prostie, ajută-mă! Schimbă-mă, vino! Fii tu mama! Şi a ei! Eu nu ştiu să fiu! Doar că asta ar fi însemnat că ea e mai bună ca mine. Ea oricum era mai bună. Dar nu i-o spusesem. Mamelor nu trebuie să le spui că sunt cele mai bune pentru că atunci nu mai rămâne nimic pentru tine. Şi asta e teribil. Dar şi tu ai zis asta despre ea, mai știi? Bunica e minunată, așa ai zis când ne-am certat acum câteva luni și eu m-am uitat la tine și am tăcut, deși să știi că bunica n-a avut niciodată părul lung și nici câine. Niciodată. Și să știi că și bunica mi-a tras, odată, o palmă. Eu nu-mi aduc aminte, dar ea îmi tot povestește. Habar n-am de ce îmi tot povestește. Uită atât de multe lucruri, dar povestea asta se tot ține de mintea ei și mi-o tot arată ca pe o bubă care nu vrea să facă coajă. Iar eu habar n-am ce-aș putea să-i spun și atunci nu-i spun nimic. Nici tu nu zici nimic. Doar din când în când, albastrul din ochii tăi pare că se înnegrește, se întunecă cumva, de parcă o mână nevăzută ți s-ar așeza pe față, acoperind-o cu totul. Sau poate mi se pare. Poate e doar o umbră. Poate așa vine creșterea, cu umbre.

Gata. Nu mai scriu despre tine. Știu, n-ai zis nimic, nici măcar să mă opresc și nici eu nu sunt destul de curajoasă ca să zic ceva. Niciodată n-am fost. Aşa am tăcut şi-atunci. Niciun cuvânt. Nici măcar stop. In ziua aia, m-am închis în baie, m-am așezat pe capacul de la toaletă și am decis ca din secunda în care te vei scula și mă vei chema la tine, dacă mai voiai să mă chemi, eu să devin cea mai minunată mamă din lume. Cea mai bună, cea mai blândă, cea mai înțelegătoare, cea mai cea mai. Apoi am tras apa la veceu de câteva ori și am așteptat. Când m-ai chemat, păreai deja mare. Așa par oamenii de care ne e frică. 

Din ziua aia ai început să crești foarte repede, de parcă palma mea a apăsat o accelerație. De parcă lumea fugea cumva și eu îmi pierdeam răsuflarea, tot chinuindu-mă să țin pasul. Nu îndrăzneam să-ți spun să mă aștepți și pe mine, nu îndrăzneam să mai spun nimic. In timpul ăsta, tu erai din ce în ce mai mare, iar părul tău din ce în ce mai lung. Iar într-o zi, poate o să-ți iei şi-un câine. Să te apere. De tot ce nu pot eu.

                Foto credit Svetlana Pochatun
miercuri, 17 iulie 2019

In picioare

Se lăsă în scaun, lipindu-și spatele de spătar și rămase acolo, pe-ntuneric, cu ochii la ecranul ce arunca în jur o lumină rece. Prin geamul întredeschis, stoluri de ciori cârâiau cu disperare, de parcă întunericul care se întindea ca o pată uriașă le-ar fi luat mințile. Ii era frică de ele. De păsările alea mari și negre ca gândurile de boală, care veneau în fiecare seară, de nu se știe unde, umplând cu țipetele lor pomii din fața blocului. Intr-o primăvară, au venit niște oameni așa, pe la prânz, și au tăiat toți copacii din cartier. Nici nu mai ziceai că sunt pomi, ci un fel de stâlpi de lemn deasupra cărora, toată noaptea, s-au învârtit stoluri de ciori negre ca sufletele păcătoșilor și urlătoare ca mamele fără de copii. Le știa de la spital. Pe mamele alea. Erau două. Stăteau doar împreună, un fel de gașcă a ghinionistelor și de fiecare dată când voia să meargă s-o vadă pe-a ei, uitătură lor i se lipea de piele și o frigea. Cică ai lor se născuseră morți. Nu știa de ce. Și nici n-o interesa în secunda aia. N-o interesa nimic din ce nu avea legătură cu ea. Absolut nimic. Iși aducea aminte cum în ziua aia de mai (sau era aprilie?!), bărbații și-au luat fierăstraiele și au plecat la fix să nu vadă aerul înnegrindu-se de zeci, ba chiar de sute de ciori care țipau disperate după cuiburile puse la pământ. Le-au ucis puii, s-a gândit ea și a închis toate ferestrele să nu mai audă jalea de-afară. Apoi a stat așa, preț de câteva minute, până când a simțit cum gata, are cuvintele acolo, la îndemână, și s-a repezit pe facebook să-i înjure pe ăia de la Primărie, revoltată, cică, de ce făcuseră, dobitocii și mulțumită că uite, avea și ea, în sfârșit, ceva de povestit. In mod normal, era o persoană tăcută și insipidă care punea poze cu prăjituri și aștepta apoi, comentarii, de parcă ar fi așteptat musafiri.

Acum, însă, copacii au crengile la locul lor, iar cârâielile care se aud pe geam nu au nimic sfâșietor, e doar un zgomot care o face să se scuture ca de un gând rău. S-au cordit  și s-au împuiat din nou, și-a zis și s-a gândit că uneori e nedrept de simplu. Ar trebui să aprindă lumina, dar spatele aproape i s-a lipit de spătar și pur și simplu nu vrea să se miște de acolo. Stă cu ochii lipiți de ecran și așteaptă. Știe de pe acum că oamenii vor începe să vorbească. Trebuie doar un pic de răbdare, ba uneori nici măcar de aia nu e nevoie. Nu trebuie să facă nimic. A făcut destul. Sau poate că tocmai despre asta e vorba. Poate că nu a făcut suficient și d-asta s-a ajuns aici. Intrase la fetiță, în cameră, să o pregătească de culcare și i se păru așa de fragilă cum stătea împopoțonată în rochița aia bleu, cu piciorușul ăla, întors bizar, de parcă nu ar fi fost al ei. S-a repezit după telefon, "să nu te miști! Ai înțeles, iubita lui mama?" i-a zis, apăsând pe fiecare cuvânt de parcă fetița ar fi fost proastă sau din altă țară și s-a apucat să-i facă o poză. N-a plâns, deloc n-a plâns, deși ar fi putut - mai nou, poate să plângă aproape la comandă, de parcă durerea ar fi devenit un fel de organ care supurează fără încetare din ziua aia când a văzut-o pentru prima dată așa murdară de sânge și de albeață, mică și slabă, cu piciorușul ăla bizar, sucit de parcă oasele i  se încurcaseră între ele, în burta ei. N-a zis nimic. Nici atunci, nici de atunci. N-a avut cui. De-asta a tăcut. De parcă dacă nu spui, nu există. De parcă tăcerea vindecă și rezolvă. 

Acum a pus poza pe facebook, a scris  "Anita mea la șase ani", nu ca să o aibă amintire, nu ca să se strângă lumea ca la urs și să-i spună, a nu știu câta oară ce copil frumos are, ci pentru că avea nevoie de ceilalți- de like-urile lor, de zâmbetele și aplauzele lor- ca să se convingă pe ea că se poate trăi și așa, cu un copil imperfect, stricat, pe care nu va putea să i-l repare nimeni, niciodată.

La început l-a ascuns. Invelit în păturică, piciorușul ăla diform nu se vedea. Doar ea îl știa și-atunci, de fiecare dată când cineva se apropia de cărucior și se holba la copil, ea dădea pătura la o parte, arătând tuturor ce ea era obligată să vadă în fiecare zi și sperând că va da peste cineva care se va îngrozi la fel cum s-a îngrozit și ea când a văzut-o prima dată. Dar, nu. Nimeni nu zicea nimic, de parcă piciorul acela cu genunchiul întors spre interior n-ar fi existat. De parcă doar ea l-ar fi văzut, în timp ce restul oamenilor nu ar fi remarcat nimic greșit. Cum să le spună că ceea ce-și dorea cu adevărat era să pice peste cineva care să aibă curajul să se îngrozească, peste cineva care să o întrebe dar ce-a pățit, fetița?, dându-i astfel posibilitatea să-și apere copilul, făcând-o să simtă cum de undeva, din străfundurile minții ei, ceva teribil, o iubire mușcătoare și aproape greu de suportat, ar fi ieșit la iveală, ar fi dat pe dinafară, lăsând-o fără vlagă, dar cu sentimentul datoriei împlinite? Cum să ceară oamenilor să nu mai întoarcă privirile, prefăcându-se că nu e nimic de văzut, doar ca să-i dea și ei ocazia să se simtă o mamă bună? 

Pune poze aproape zilnic - Anita în parc, La baie cu rățușca, La Albena pe plajă, Cu bunica, La grădiniță cu tanti Elena- pândind apoi reacțiile celorlalți, inimioarele, aplauzele, zâmbetele care să spună, fără cuvinte, doamne ce femeie minunată, ce om curajos, ce mamă perfectă care se laudă cu copilul ei imperfect! În fiecare seară, înainte de culcare, se afundă cu totul în vorbele celorlalți, în laudele lor, așa cum în tinerețe se afunda în cada plină cu spumă. Cu fiecare ropot de aplauze la scenă deschisă, respiră ușurată, gândindu-se că dacă ceilalți nu văd și nu simt nimic, poate că a reușit să ascundă durerea aia care o arde de fiecare dată când îi vede piciorul drept. Piciorul ăla care nu a crescut ca stângul, care trebuia să fie doar un picior ca miliarde de picioare din lume, dar care nu e. Iar ea o știe și dacă ar putea i-ar da piciorul ei, de fapt, i-ar da ambele picioare, nu-i nimic, las' să fie, să aibă trei, numai să poată să repare.

Un like, două like-uri. Anita cea scumpică, a scris cineva. O frumoasă, zice altul. Vă îmbrățișez pe amândouă, scrie una de se semnează Floare de colț (ce nume penibil!). Niște lași, se gândește. Niște proști! D-ăștia care la rândul lor se agață de piciorul copilei ca de un stâlp ca să se simtă mai buni, mai curajoși și mai minunați pentru că, vezi doamne, ei văd frumusețea interioară! Ce să spun, ce mare rahat văd ei!, își zice și mai că-i vine să urle: dobitocilor, eu pun pozele astea pentru mine! Pentru mine, ați înțeles? Să le văd eu și să mă bucur că pot să mă uit la ele fără să întorc capul! Așa că spuneți-mi cât sunt de minunată, ce mamă grozavă sunt eu, asta să-mi spuneți, zi și noapte asta să-mi spuneți, pentru că eu nu reușesc! Eu doar o învelesc cu păturica și țip în capul meu, ca ciorile fără de cuib. Iar noaptea visez picioare.

                                              foto credit Caroline Hernandez sursa foto aici
miercuri, 10 iulie 2019

Hot dog

E iarnă. De fapt nu, nu e. E iulie, e cald, mi-e cald, dar nu-i nimic, ne prefacem. Eu mai ales. Tu nu. Tu chiar crezi. E sâmbătă de dimineață. Mult prea de dimineață. Abia șapte și ceva. Aș mai fi dormit. Tu nu. Mamiii, vino! Vin. Ești în pat. Miroși a somn. Piele caldă, mâine întinse. Mă apuci de după gât și mă tragi lângă tine, îmi lipești obrazul de al tău și apoi mă pupi cu zgomot, după care scoți un aaaah prelung ca atunci când termini de băut apă. Hai, îmi spui. Te iau în brațe și te ridic. Incă pot. Plec cu tine în brațe către sufragerie, către camera cealaltă, cum îi zicem noi și te las pe canapea, de parcă ai fi un pachet. Un pachețel, îți zic și tu răspunzi "și-n pachețel, un pachețel, găsise el". Dar nu asta vrei acum. Nu Apolodor. Vrei jocul cu cățelul. De fapt, sunt două: de-a cățelușul bolnav sau de-a cățelușul înghețat. Am ajuns să te întreb direct: bolnav sau înghețat și nimeni în afară de noi nu înțelege despre ce vorbim. E iulie, e cald, mi-e cald și tu stai cu o mânuță ridicată de parcă m-ai invita să ți-o sărut și nu miști. Aha, deci înghețat, zic și  încep.
- Vaaaai, uite un cățeluș! Dar de ce nu mișcă? O fi statuie?
Atunci tu scoți un sunet ca un fel de scâncet (tare bine te pricepi să faci astfel de sunete, ba poți chiar și să plângi și să urli, la asta te descurci minunat).
- Hm, zic eu și mă prefac mirată. Parcă ar fi viu, cățelușul ăsta. Să vezi că a înghețat, sărăcuțul!
Tu scâncești și mai tare. Acum vine partea în care eu trebuie să te iau în brațe, să te ridic și să te așez o pernă mai încolo, chipurile la mine acasă. Eu sunt o femeie matură, care se plimbă sâmbătă dimineața prin parc, trăiește singură, nu are copii, nu are soț, are însă, un șemineu și nevoie de companie. Așa ai decis tu.
- Gata, cățelușule, spun în timp ce caut ceva cu care să te învelesc.
- Mamiii, șoptești, mamiiii, nu mă înveli, că e cald.

Așa e. E cald. Mi-e cald. Si somn, dar nu contează. Acum lași mâna în jos semn că începi să te dezgheți și îți apropii gura de fața mea, prefăcându-te că mă lingi de bucurie. De fapt, tu nu te prefaci, chiar mă lingi și asta te face să râzi în hohote. Sughiți. De fiecare dată se întâmplă așa. Nu știu de ce. Acum o să vrei apă. Mamaaa, vreau apă! Știam eu. Mă ridic și încerc să-mi fac și o cafea, dacă tot am ajuns în bucătărie. Vinooo! Vin. Iei paharul între mâini și-l duci la gură. Iți bagi limba în el și-ncerci să bei ca un cățel. Lasă joaca, bea normal! Normal nu-ți place. Nici mie. Opt și jumătate. Mă gândesc la cafea. Tu nu. Mamaaa, acum și celălalt. Despre cățel e vorba. De fapt, e o iluzie că aș avea de ales. Singurul lucru pe care pot spera să-l aleg e ordinea: întâi înghețat și apoi bolnav, sau invers.

Nu mai am chef. Mă uit la tine cum îți bagi un deget în paharul cu apă și-ncerci să-i atingi fundul. Dai pe tine. E cald, e sâmbătă, e devreme și perna din stânga, de pe canapea, e un pic umedă. Te trag mai spre mine. Să zicem că eu eram un cățel...mama, mă asculți? Te ascult. Cu o mână, aia care stătea nemișcată mai devreme, mă apuci de bărbie și-mi întorci fața către tine. Vrei să fii sigură. Te înțeleg. Uite, tu erai tot doamna aia singură, care trăia singură și se plimba în parc....singură, zic eu, și tu dai din cap că da, da, exact așa și eu eram un cățeluș. Bolnav, zic. Ba nu, te repezi tu să spui și-ți arunci papucii din picioare semn că începi să nu mai ai stare. O să fiu un cățeluș ud și tu o să mă găsești și o să mă iei acasă ! Și apoi...apoi, ce fac?, întreb și încerc să trag un pic de timp, doar doar mă lași să mai tac câteva secunde. Nu mă lași. Apoi...începi tu, apoi tu vii și mă găsești și zici ia uite un cățel ud!

Mai e puțin și se face nouă. Ar trebui să ieșim în parc. Incă un joc, îmi repet, încă unul și apoi o să mă duc să-mi fac o cafea. Cât durează un joc? Cinci minute. Apoi, încă vreo câteva minute, o să fie partea aia în care tu o să mă întrebi dacă ai putea să te transformi cu adevărat în cățel înainte să-mi ceri să-ți cumpăr un cățel și eu o să zic că nu, și tu o să lași buza în jos și aproape că o să începi să plângi. Hai, ne mai jucăm o dată, o să spun eu și o să încerc să-mi fac rolul cât pot eu de bine, să fiu cea mai minunată doamnă singură care trăiește singură și se plimbă singură, doar ca să alung lacrimile ce dau să vină acolo, pe perna din dreapta, că aia din stânga a ieșit din joc. E la uscat, pe balcon. Nouă și ceva. E cald. Mi-e cald. Somnul a trecut. Și supărarea ta. Hai, cățelule, să te scot în parc, zic și devin nerăbdătoare să ieșim din casă, de parcă dintr-o dată aerul a rămas puțin. Mă gândesc că la capătul aleii care coboară spre lac e o tonetă cu cafea și vreau să ajung mai repede, acolo. Tu nu. Mamaaa, întâi trebuie să mă usuci, că eu eram ud, ai uitat? Incă un joc. Cât durează un joc? Câteva minute. Numai bine se usucă și perna.


miercuri, 3 iulie 2019

Valizele

Sunt trei la fel. Trei valize identice. Aceeași culoare, același model. Una pentru tata, una pentru mama și una pentru mine. Stăm toți trei unul lângă altul. Așteptăm. Tata îi arată ceva mamei. Mama râde puțin, foarte puțin, ca și cum tata, cu vorbele lui, ar fi apăsat un buton și ar fi declanșat un fel de zgomot în gâtul mamei. Hi hi, hi, face mama și apoi se oprește. Nu am văzut ce i-a arătat și nici nu mă interesează. Mama pune picioarele pe valiză. Sunt luate de la Mega. Pe puncte. Valizele. Sunt albastre și măsoară exact cât trebuie, iar asta e bine. Picioarele mamei sunt mici și obosite.

In fiecare seară, când se întoarce de la serviciu, tata se oprește la Mega și cumpără: trei chifle cu susan, un litru de lapte, trei mere, un pachet de șuncă, unul de țigări și ce îi mai scrie mama pe listă. Mamei îi plac mult listele, cică îi dau un sentiment de siguranță. In fiecare seară, mama gătește ce a cumpărat tata de la Mega. Ca în Preistorie. Doar că la noi, în bucătărie, nu e niciun pericol. Mai ales de când tata i-a luat mamei cadou, de Crăciun, un cuptor electric și o plită. Mama s-a bucurat și a făcut sunetul ăla al ei. Lui tata nu-i plac pericolele. Și nici sunetele mamei. Cred că dacă ar fi locuit într-o peșteră și ar fi trebuit să omoare urși, tata nu ar fi supraviețuit. Mama, da. Tata nu ar avea nicio șansă în fața unui urs. Unu la mână, pentru că tata nu știe să se lupte (și nici nu cred că ar vrea să învețe) și doi la mână, pentru că tata se teme de urși. A urlat într-o seară, la munte, când a auzit niște zgomote, de undeva, de la ghenă, și a strigat-o pe mama. Mama a venit. Mama vine întotdeauna când o strigă tata. Probabil că d-aia o și iubește. Și pe mine mă iubește, deși de multe ori mă prefac că nu aud când mă cheamă. E felul meu de a-mi arăta independența. Atunci mama se supără. Îmi zice că sunt impertinentă și că mă doare undeva de ei. De fapt nu-mi zice chiar așa, dar așa-mi place mie să folosesc cuvinte urâte care o scot pe mama din sărite. Psihologul a spus că e normal. Cică așa fac toți adolescenții. 

Mama și-a dat picioarele jos de pe valiză și stă. Stă și tata. Dacă nu aș ști că sunt părinții mei, aș putea crede că nici nu se cunosc. Aș putea crede că am ajuns într-un loc atât de ordonat încât oamenii se așează în funcție de valize. E prima dată când am și eu o valiză doar a mea. Așa mi-a și zis tata când a venit de la Mega, într-o seară, cu trei valize identice. Le-a desfăcut în mijlocul sufrageriei și în ultima dintre ele "asta e pentru tine!", am găsit trei chifle cu susan, un litru de lapte, trei mere și un pachet de șuncă. Țigările și le băgase în buzunar, de parcă dacă nu le vedeam ar fi fumat mai puțin. Nu zici nimic?, m-a întrebat mama și atunci am întrebat dacă n-aveau și pe roșu și tata a ieșit nervos, din cameră și și-a aprins o țigară. Vrei? a întrebat-o pe mama, întinzându-i pachetul și mama a vrut. Intotdeauna vrea ce-i propune tata și cred că d-aia o și iubește. Mama e urâtă. Are capul mic, picioare mici, ochii mici și părul scurt și face hihi când râde. Râde rar și asta e bine pentru că nimic nu mă enervează mai mult decât s-o aud râzând aiurea, mai ales în public. Atunci aș vrea să nu fiu acolo, să nu fie mama mea. Cică e normal, a zis psihologul. De la hormoni.

O voce anunță că începe îmbarcarea. Tata se ridică. Mama se ridică. Eu mai stau puțin. Vii?, întreabă unul dintre ei. Nu mai știu care și oricum, de la un timp, vocile le sunt la fel. De parcă ar fi valize. Am de ales?!, răspund și mama îmi aruncă privirea aia, a ei, prin care îmi urlă că sunt impertinentă, iar tata îi aruncă mamei privirea aia prin care urlă pur și simplu. Tata urlă des, doar că nu se aude. La mama se aude. In avion ne așezăm unul lângă altul. Eu stau la geam, iar mama la mijloc. Așa e cel mai bine, zice ea și-și întinde mâinile să fie sigură că ajunge cum trebuie la amândoi. Scoate din geantă un pachet de șervețele, unul de gumă, telefonul, un măr și o carte și le îndeasă pe toate în buzunarul scaunului de parcă ar fi un dulăpior minuscul. Așa e ea. De fiecare dată când ajunge undeva, se instalează. Tata închide ochii și pare că a ațipit. Așa e el. Mă uit pe geam și nu fac nimic. Incerc să mă gândesc la ceva. La altceva. Când n-am ce face, stau și mă uit la filme în capul meu. Iau un film pe care-l știu bine și-l las să curgă în mintea mea și asta mă amuză. Știi ce idee mi-a venit?, zice mama și continuă: ce-ar fi să mai strângem niște puncte și să luăm și setul ăla mai mic, de valize? Și pe-alea o să le luăm pe roșu, ca să fii și tu mulțumită! 

                                                                   sursa foto aici
                                                      

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes