joi, 21 septembrie 2017

Pe drumuri

In ultima perioada am tot plecat. Nu mult: patru, cinci zile la fiecare doua, trei luni. Nu si de data asta. Chiar si acum, cand scriu, inca nu amajuns acasa (de altfel, nu reusesc sa scriu cu diacritice pe tastatura din fata mea). Sunt  tot pe drumuri, tot departe. Stiam ca va fi mult, stiam ca nu va fi simplu, ca nu-i va fi simplu. Doar ca sunt plecari pe care trebuie sa le fac, unde nu am de ales. De fapt, corect ar fi sa spun ca alegerea era evidenta.
-Ana, trebuie sa plec!
Asa i-am spus si mesajul a ajuns direct la ea, fara ocolisuri, ca o sageata pe care o trimiti fix in corpul adversarului.

La inceput nu a spus nimic. Aveamo vara intreaga de partea noastra ca sa avem timp sa ne obisnuim cu ideea. Amandoua. Ce a fost cel mai greu? O sa radeti, dar nu neaparat plecarea, nu neaparat sa o las dormind, inca mica, in patul cald, dis de dimineata, in timp ce incercam sa ma furisez catre iesire, ci spaima ca am putea, cumva, sa ne despartim certate.

Pubertatea e despre forta, despre contraziceri, despre "vreau sa am dreptate", despre "mi-e frica, dar nu o sa recunosc", despre neincredere si despre complexe, despre mama al carei rol este de a rezista si a incasa lovitura dupa lovitura, despre copilul care este surprins si speriat de propria-i crestere. Mi-a trebuit ceva timp ca sa-mi dau seama ca rolul meu in perioada asta este sa rezist furiilor ei. Nu sa-i demonstrez ca daca vreau, pot si eu sa fiu furioasa, nu sa-i tin prelegeri (oricum nu le aude, iar cand trece furia, se sperie singura de reactiile ei), ci sa-i spun "adolescenta ta nu ma ingrijoreaza, nu ma revolta", asa ca poti conta pe mine, sunt aici.

Doar ca iata, a trebuit sa plec. Nu mult, dar mai mult ca niciodata. Am vrut sa o iau cu mine cateva zile. N-a vrut. Prefer sa ne despartim aici, acasa, decat pe un aeroport din alta parte. Apoi mi-a zis cu o voce care nu era a ei ca sa nu-mi fac griji, ca cele trei saptamani vor trece repede. Ma face sa zambesc de fiecare data cand se da mare, cand se joaca de-a adultul care trebuie sa aiba grija de mine. Esti si tu mica, mama! La telefon au aparut taceri. Nu stiu ce sa-ti povestesc, nu am facut nimic special! La scoala e ok. Am alta profa de romana si alta de istorie. Si am luat un sapte la fizica, la o evaluare. Dar au fost copii care au luat trei, asa ca eu sunt multumita de nota mea! Sunt bine, mama! Asa imi zice si fara sa vreau caut fetita de acum un an care ma pupa prin telefon si astepta la randu-i dovezi de iubire. Aproape ca ma rusinez sa i le mai trimit. Fetita aia a crescut! Asa mi-a spus deunazi si ma gandesc ca undeva, am impins-o de la spate sa creasca mai repede. Sau poate ca ar fi crescut oricum, cine stie?

Acum, dupa toate saptamanile astea departe de ea, am un nod in gat la gandul ca probabil o voi gasi si mai mare. Ca poate o sa raman cu bratele deschise si goale, asteptand-o sa se ascunda intre ele cum facea cand era mica. In rest, i-am cumparat niste haine d-astea, de-ale ei: negre, largi, care sa se asorteze cu bocancii, varsta si geaca de piele.




miercuri, 30 august 2017

Ora 16h00, undeva în București

Vatmanul a rămas cu mâna pe claxon. Pe șine, în fața lui, o mașină blochează drumul. Ora 16h00, undeva prin București. Nervoși de statul pe loc, oamenii din tramvai încep să vocifereze. Unul, proaspăt urcat la stația anterioară, cu un tricou jegos și cu unghii murdare, se pune direct pe înjurat.
- Băga-mi-aș în el de dobitoc, cu tot neamul lui!
Și dă-i și spurcă-l. In timpul ăsta, vatmanul pare că a adormit cu mâna pe claxon. Mașina nu se mișcă. Nu are unde. Sau poate că nu știe cum să facă.
- Huoooo! Morții mă-tii de tâmpit! Tu și cu cine te-a făcut!
Incurajat de bărbatul care suduie, încă unul se pornește să-i țină isonul. Un murmur se ridică încet, în aer, ca un abur care îngreunează atmosfera.

Mă uit la ceas. O să întârzii. In sfârșit, tramvaiul se repune greoi în mișcare, trecând pe lângă mașina ce i-a tulburat mersul. Geamurile se dau la o parte și mai mulți pumni se agită amenințător către șofer. Mi-aduc aminte de povestea unui coleg care a văzut cum o femeie a fost luată de păr, trasă de la volan și dată cu capul de parbriz de un taximetrist nervos. Era în Piața Victoriei, ziua, în amiaza mare. Era acum vreo doi ani. Mă gândesc bine că tramvaiul merge, că altfel cine știe, poate se dădea cineva jos și-l trăgea de păr pe cel din mașină! Sau poate că și ăla ar fi replicat la fel de brutal. Am tot fost cu mașina în alte țări. Nu am pățit nimic asemănător. Am fost și cu tramvaiul. Nicio problemă.

In jurul meu se discută pătimaș și se imaginează cazne pentru șoferul mașinii. Nu știu de ce ni se pare atât de normal să ne exprimăm furia și revolta fără niciun fel de opreliști. Să știe și să vadă toată lumea! Alaltăieri, de exemplu, mi-am găsit bucătăria inundată. Sun la președinta blocului să mi-l trimită pe instalatorul asociației. Mi-am permis să-i pun însă o întrebare înainte să-l las să bage șarpele. Recunosc: m-am îndoit un pic de verdictul dat de el. Am făcut-o însă politicos, am vorbit cu dumneavoastră, am zis vă rog și mulțumesc, dar l-am contrazis. Așa că m-a pedepsit: mi-a aruncat un hai sictir și a plecat. Am rămas cu bucătăria inundată și cu un gust amar, de mojicie. Președinta mi-a spus că omul este o persoană deosebită și sigur am făcut eu ceva care l-a supărat. Ca și femeia de la volan, mă gândesc.

Cobor din tramvai. Pe stradă, trei bărbați cu tricourile suflecate deasupra buricului vorbesc tare. Unul are o bere în mână și după fiecare înghițitură se șterge cu mâneca cămășii și plescăie din buze, făcând câte un aaaaah. Celălalt scuipă pe jos. Al treilea nu face nimic. Are șosete în sandale și tricou cu Steaua.

Ora 16h30, undeva în București. Mi-aș dori să fiu în altă parte. In rest, am găsit un instalator și am reaparat țeava. De data asta, am tăcut mâlc.


marți, 29 august 2017

Așa sunt eu, mai ciudată!

Ieri, pe stradă. Telefonul scoate un fel de bâzâit, semn că a venit un mesaj pe WhatsApp. Il caut prin geantă, ajung cu greu la el după ce am găsit, pe rând, un pachet de șervețele, portofelul, un evantai, alt pachet de șervețele, o carte și sticla de apă. Il deschid: e Ana. Trei poze, însoțite de un singur rând. Iți plaaaac?
Mă uit cu atenție. Niște perechi de botine negre, frumoase, nu foarte scumpe, dar cu toc. Deduc că s-a dus iar la mall, în prospecție. Mai nou merge singură sau cu vreo prietenă. Are voie să-și ia, fără să mă întrebe, cărți, lucruri pentru școală, accesorii, câte ceva de îmbrăcat și uneori, câte un suc sau o brioșă. Are banii ei de buzunar, din bursa de la școală. Mă uit încă o dată la fotografii înainte să-i răspund. Lasă-mă să ajung în magazin, să le văd și eu. Mi se pare că au tocul cam mare și riscă să-ți deformeze mersul. In ultima vreme am învățat să-mi caut cuvintele cu atenție înainte să-i spun "nu". La început de adolescență, refuzurile sunt greu de digerat și de obicei se lasă cu trântit de uși. Mi-a trebuit ceva timp să mă obișnuiesc cu sunetul ăsta. Acum face parte din viața noastră.Mi-l asum și gata. Nu mă mai justific, nu mă mai explic. Decid că nu e bine sau că e periculos și cu asta, basta, n-are decât să se supere. O să-i treacă!

La mall, o găsesc plină de entuziasm. Vorbește mult și repezit, ca de fiecare dată când vrea să-și ascundă emoțiile. Inainte de pantofi, mă trage într-un magazin cu tricouri.
- Uite, ăsta negru, ce zici?
Mă uit când la ea, când la bucata de cârpă neagră, cu tăieturi, din mâna ei. Incerc să mă concentrez pe tricou și să nu mă mai emotionez singură, întrebându-mă când o fi crescut.
- E mișto! Dar nu e de școală.
- Dar, mama, să știi că am colegi...
- Ana, îl porți în weekenduri, la concerte, la lecțiile de chitară, treaba ta. Nu la ore.
Negociem. Mi-a trebuit ceva timp ca să înțeleg că nu e o lipsă de respect din partea ei să mă contrazică, să-mi arunce priviri pline de reproș, să ridice tonul. Crește. Atât. Mi-a trebuit ceva timp să pricep că la doisprezece ani, e ok să se supere pe mine, iar eu să decid altfel de cum își dorește ea.
- Bineee, îl port la petreceri.
Dăm să ieșim din magazin. Când, exact lângă vitrină, ochii îmi cad peste un Tshirt negru. Cu Aerosmith. Il scot de pe raft.
- Ce zici?
De undeva, de pe dinăuntru, o bucurie i se revarsă peste toată fața.
- Mamaaaa, e minunat!
Mi-l ia din mână, fuge în cabina de probă, se întoarce triumfătoare.
- O să mi-l iau din banii mei, că tu ai luat deja ceva. Dar mă împrumuți până acasă?
Plătesc și plecăm. Spre pantofi. Nu o să-i iau banii, dar nici nu vreau să îi dau de înțeles că pot să-i fac toate poftele. Așa că nu-i zic nimic. O să-i spun acasă.

Cinci minute mai târziu, mă uit amuzată la ce botine își găsise ea. Cu toc, din piele întoarsă, numai bune să tropăi până la birou cu ele. Mă pregătesc să spun"nu" și din dorința de a îndulci tonul, caut din priviri o alternativă, ceva să-i propun la schimb. Si atunci îi văd: negri, cu șireturi, mai sus de glezne cu o palmă. Bocanci d-ăia de rocker. Mă trezesc zâmbind. Aveam vreo optsprezece ani când mi-am luat prima pereche. Arătau exact ca cei de armată și se asortau perfect cu o geacă de piele pe care mi-o dăduse un prieten, din Franța.La vârsta aia aveam părul lung, haine largi și negre și dorința de a intriga pe toată lumea. Și mi-era rușine de corpul meu, de picioarele prea groase, de fundul prea mare. Așa că mă țineam cât puteam de ascunsă în blugi sau sub o fustă neagră, până-n pământ. Aveam una singură pe care o împărțeam cu mama. O fustă lungă, adusă de cineva, din Germania, dintr-un second hand. Mergea la fix cu bocancii de armată și cu cei optsprezece ani ai mei. Imi aduc aminte de o vară, la mare. Eram la Costinești cu verișoară-mea. Si toată săptămâna, cât am stat acolo, n-am ieșit pe plajă decât de două ori și de ambele dăți în bocanci, fustă și geacă de piele peste sutien. Verișoară-mea, cu vreo trei ani mai mare ca mine și cu zece kile mai puțin, îmi desenase pe față, cu ruj și dermatograf, limba de la Rolling Stones. Rock on, baby! Eram tânără. Acum aș zice că eram aproape mică. Și făceam pe dura ca să-mi ascund picioarele, fundul și mai ales toate spaimele.

- Ia uite, Ana, ce zici de bocancii ăștia?
Ochii îi sclipesc și mâinile se întind spre ei.
- Oau, mama! Ii ador! Nu i-am văzut!
Ii probează, se fâțâie în fața oglinzii și după felul în care se mișcă și-și vorbește în barbă, deduc că-și imaginează deja cum va fi când va ieși cu ei în public.
- Merg și cu geaca de piele, îi spun, după ce arunc o privire discretă spre prețul de pe cutie. 160 de lei. E ok pentru niște încălțări din piele pe care le poate purta și la școală și pe ploaie, mă socotesc eu în minte.
- Le vreau! Te rooog! Te roooog!
Dau din cap și fără să vreau mă trezesc zâmbind fetei din mintea mea, celei care am fost odată. Se pare că ne vom revedea, îi spun în gând și ideea că într-un fel, istoria se repetă, mă umple de duioșie.

Pe drum, către casă, cu cutia de pantofi în brațe, Ana spune:
- Ador bocancii ăștia. Si tricoul. De altfel, află că eu iubesc negrul și hainele largi. Pentru că, știi ceva, mama? De la o vreme, nu-mi mai suport picioarele. Mi se par groase și urâte. Așa că nu mai vreau să port rochii sau fuste scurte.
Mă uit la ea și mi se pare că stau de vorbă cu mine.
- Mă rog, adaugă, țopăind pe lângă mine (încă e suficient de mică încât să se amuze sărind de pe un picior pe altul). Cred că tu nu mă înțelegi, dar deh, așa sunt eu, mai ciudată!





vineri, 25 august 2017

Drumul vinului... francez

M-am întors. După două săptămâni de vacanță în care am reușit să umblu suficient de mult încât să am ce să vă povestesc. De data asta, am ajuns undeva prin centrul Franței, printre vii, într-o zonă care-și zice Cher, undeva pe lângă Bourges. Care, dacă tot l-am pomenit, să vă și zic că are o catedrală frumoasă, inclusă în patrimoniul Unesco și un palat la fel de frumos al unui tip pe nume Jacques le Coeur, un mare negustor și bancher din secolul XV. Pe lângă asta mai e un parc cu multe, multe plante, case aranjate și posibilitatea, vara, să participi la așa numitele Nopți de lumină când sunt organizate, practic, un fel de tablouri vii ce au darul să-ți propună o incursiune în istoria Franței.

catedrala din Bourges
 Revenind însă la Cher, să vă zic că e undeva între Burgundia și Țara Loarei, printre vii (aici se face celebrul vin de Sancerre) și păduri (din care ies sistematic căprioare) și e plin de orășele pline de farmec și castele mai puțin celebre decât cele de pe Loara, așadar și mai ușor de vizitat (nu se stă la coadă și vizita durează în jur de o oră).
Am ales să stau o săptămână într-un sat, Vinon, unde am găsit cel mai fain airbnb în care am stat până acum și la preț absolut decent: 430 de euro pe săptămână, cu mic dejun inclus, pentru o căsuță la margine de podgorie, cu chicinetă, o sală de baie cu duș și cadă decorată ca-n reviste, toaletă separată, spațiu amenajat pentru un birou și o cameră, la etaj, maaaare, cu un pat maaaare, o plasmă maaaaare și loc de luat ceaiul sau cafeaua. In plus, am avut parte de un proprietar minunat. Ceea ce francezii numesc "un amour". Sébastien are spre patruzeci de ani, este informatician, lucrează de acasă ceea ce îi permite să se ocupe în paralel de turism și agricultură. In ziua în care am ajuns, tocmai venea de la cules de cartofi. Mi-a plăcut de el că e complet fără fasoane, vorbește curent engleză și spaniolă, are o prietenă- Emilie- super simpatică care face niște tarte cu prune geniale și un cățel blând și pupăcios. Așa că dacă aveți vreodată drum prin zonă sau vreți în Franța și nu știți unde, duceți-vă aici. E minunat. Cel mai apropiat orășel e Sancerrre care e o cetate cocoțată pe dealuri cu restaurante și buticuri ordonate într-o mică piață centrală, cu străduțe pavate cu piatră cubică, cu pisici leneșe, la soare și ghivece cu flori direct pe trotoare.

de pe fereastra locației din satul Vinon
 O vacanță în această regiune trebuie făcută musai cu mașina sau măcar cu bicicleta. De altfel sunt trasee peste tot pentru cicliști atât prin păduri, cât și printre vii și majoritatea celor care ajung în zonă aleg să facă așa numita "route du vin", "drumul vinului". Apropo, dacă vreodată alegeți să stați la Sebastien, vecinul lui e producător de vin și parole d'honneur, e excelent. A reușit să mă facă să beau vin alb, pe mine, cea care până acum ceva timp nici să-l miros nu suportam.

Ce-am făcut o săptămână pe coclauri? Am văzut două castele pe care vi le recomand- primul, la Verrerie mi-a plăcut în special pentru locație: pe marginea unui lac, înconjurat de păduri, survolat de șoimi, cu câțiva cai în zare lăsați să pască liber. Al doilea, supranumit la Chapelle d'Angillon, mi-a dat ocazia să cunosc personal un conte. Da, da, ați auzit bine. Contele în persoană ne-a întâmpinat și ne-a propus să-i vizităm locuința. Ca orice conte care se respectă, era un domn plin de umor, cu un zâmbet larg și care ne-a mulțumit pentru onoarea de a-i fi călcat pragul.

La Verrerie
 Dar, le coup de coeur al vacanței a fost o zi petrecută în Apremont sur-Allier. Dragilor, este unul dintre cele mai frumoase orășele din Hexagon (nu o spun eu, ci ghidurile lor). Refăcut complet de un arhitect și păstrând stilul local, sătucul este o mică bijuterie de pe malul Loarei a cărui celebritate este dată de un parc floral cum eu nu am mai văzut niciodată. Deja că de la intrare ți se propune să te descalți pentru că gazonul este un fel de mochetă vie. Apoi ai tot felul de plante care mai de care mai fericite, o mică cascadă, podețe peste un lac acoperit de nuferi roz, un pavilion cocoțat pe o colină înverzită, poți sta liniștit pe o pătură, la soare, cu o carte bună și asculta concertul păsărilor. In același bilet (pentru că da, este cu intrare) aveți inclusă și o vizită la un mic muzeu de calești și obiecte rămase de la bâlciurile de altă dată (interesantă idee) și posibilitatea să urcați până la castel (și aici e un castel) pentru priveliște (castelul e proprietate privată și nu se vizitează). 

covor de iarbă
 De mâncat (la Sébastien chicineta are doar micro unde cu funcție gril), se mănâncă bine peste tot. Doar e Franța. Regiunea e celebră peste brânza de capră, pentru carnea de vită și pentru cartofi. Așadar, nu aveți cum să muriți de foame. Ca prețuri, vă recomand meniurile la 13 euro unde aveți incluse două feluri și un desert. Cea mai scumpă e băutura - 4 euro un pahar de vin și vreo 3 euro o halbă de bere, dar puteți cere liniștiți "une carafe d'eau" care e pe gratis. Nimeni nu va strâmba din nas dacă alegeți să nu beți altceva. De altfel, francezii sunt foarte economi, așa că inclusiv bacșișul e ceva ce se câștigă "pe meritate", nu ceva de la sine înțeles.




miercuri, 9 august 2017

Ce să-i faci? N-ai ce să-i faci! (CSF, NCSF)

Ieri, undeva spre orele amiezii. Opresc un taxi, direct din trafic. Șoferul- undeva până-n treizeci de ani, cu mușchi formați la sală, un tatuaj destul de nereușit pe antebrațul stâng și o barbă de trei zile peste care își tot trecea mâna din zece în zece minute. Părea genul introvertit care nu ține morțiș să facă conversație. Mă așez pe bancheta din spate, mă bucur că are aer condiționat și că la radio e muzică rock. Trei intersecții mai încolo, undeva spre Ștefan cel Mare, inevitabilul se produce și rămânem blocați în trafic. Șoferul oprește muzica, oprește aerul condiționat, deschide geamul și, fără nicio vorbă, își aprinde o țigară. Aș vrea să-i spun ceva. Nu ceva urât, dar ceva care să-i aducă aminte că sunt și eu în spate și că poate mă deranjează fumul. Apoi, involuntar, mă trezesc că încep să-mi caut cuvintele astfel încât să nu existe riscul să-l enervez, că cine știe ce aș putea păți. Sigur, ar putea foarte bine să stingă țigara și să-și ceară scuze (să fim serioși, dacă era genul acesta de taximetrist, ar fi întrebat înainte să o aprindă dacă mă deranjează sau nu). Ar putea, mă gândeam, să mă dea jos din mașină. Mi s-a mai întâmplat o dată. Ceea ce ar fi fost destul de problematic pentru că mă grăbeam. Sau să mă înjure. Sau chiar să mă lovească, cum am pățit în studenție când m-am trezit cu un pumn în ochi de la domn pe care l-am descurajat în tentativa lui de a mă agăța. Si nu a intervenit nimeni, deși era plin de lume în jur, la orele prânzului, la Universitate, pentru că, auzeam eu vocile din jur (de văzut, nu prea mai reușeam să văd) "las' dom'ne, or fi împreună și cine știe ce o fi făcut ea de s-a enervat omul". Sigur, asta s-a întâmplat în urmă cu vreo douăzeci de ani. Intre timp, eu am îmbătrânit, iar mentalitatea de la noi a rămas fix aceeași. Iar persoanele care sunt agresate, fie ele femei, copii sau chiar și bărbați, nu au alternativă de cele mai multe ori.

M-am mai uitat odată la șoferul care trăgea linistit din țigară, am încercat să citesc ce scria pe tatuajul lui (cred că era ceva cu blood), mi-am dres vocea doar-doar s-o uita la mine și când i-am întâlnit privirea in oglindă am ales să tac și să merg în fum până acasă. Și cu această ocazie, am realizat că trăim într-o țară terorizată de abuzul de putere. Sunt îngrijorător de multe situațiile când nici nu mai contează dacă avem sau nu dreptate din punct de vedere legal, ajungem să ne evaluăm șansele de-a ne apăra drepturile în funcție de cum se prezintă adversarul. E înalt, bine făcut, cu mușchi, lanț la gât și ascultă muzică la maxim pe telefon? Păi nu o să vezi vreodată picior de controlor care să-și permită să-l deranjeze, cerându-i biletul în autobuz. Nu poți să dormi noaptea pentru că vecinii fac scandal și dau petreceri în fiecare seară? Intâi aștepți să-i vezi, ca să știi cu cine ai de-a face și abia apoi suni la poliție. Mai trist e că și poliția are nevoie să-i vadă înainte de a decide cum să procedeze. Ai descoperit că învățătoarea copilului urlă la el și-l amenință încă din prima zi de școală? Ai vrea să urli și tu la ea, dar înainte trebuie să-ți faci un plan de bătaie, eventual să te mai aliezi cu alți părinți, pentru că altfel ți-e frică să nu se răzbune pe copil. Am auzit de jdemii de ori părinți spunând cum vor face plângeri și reclamații, și nu, nu au făcut nimic pentru că, din păcate, trăim într-o țară unde mori cu legea-n mână și unde agresivitatea este permisă și uneori încurajată. Câte femei stau cu copiii lângă ele alături de parteneri nu violenți, ci de-a dreptul periculoși, pentru că efectiv nu au unde să se ducă? Si de câte adăposturi ați auzit pentru femei singure, victime ale violenței conjugale? Nu vă gândiți la București sau Brașov, ci la comunele alea unde doar Primăriei are toaletă în clădire.

Am povestit experiența mea într-un spital din București. Am fost întrebată de ce nu schimb doctorul. Nu e cazul, pentru că medicul din articol nu este al meu, ci doar îi ținea locul celei la care sunt eu înscrisă. De aceea nici nu îi cunosc numele. Dar aș fi putut să-l aflu. Aș fi putut să mă întorc în spital și mă duc să văd ce scrie pe ușa cabinetului. Credeți-mă, nu o voi face. Pentru că știu foarte bine că deși nu are niciun drept, există riscul (mic, dar există), să mă pună pe drumuri, să mă facă să stau zile în șir la coadă pentru următoarea rețetă sau concediu. Si îmi pare rău, dar nu vreau să risc. Ințeleg foarte bine că orice abuz ar trebui denunțat, că dacă nu o face nimeni, nici lucrurile nu au cum să se schimbe. Dar dacă rămân fără rețetă, eu ce mă fac? Pentru că experiența arată că da, suntem într-o țară unde se poate, bolnav fiind, să rămâi fără rețetă. Nu mult. E suficient o lună și te înveți minte să stai frumos la rând și să nu mai comentezi.

Am observat că legile, chiar dacă există, se aplică aleator în funcție de cine beneficiează de ele sau cine are de suferit. Așa că am ajuns să ne evaluăm efectiv interlocutorii înainte de a ne cere drepturile. Nu vi s-a întâmplat niciodată să schimbați rândul la un ghișeu sau să vi-l alegeți în funcție de cum vi s-a părut funcționara? Mi-am dat seama că eu, de fiecare dată când mă duc la ANAF, încep prin a sta un pic să urmăresc cum decurge interacțiunea funcționar- client și abia apoi îmi aleg ghișeul. Nu mai spun ce se întâmplă când ai nevoie de bunăvoința vreunui funcționar ca să rezolvi o situație, să obții vreo informație, sau, doamne- ferește, să corectezi ceva. Incă de la primul bună ziua sau alo, încerci să-ți faci o voce cât mai agreabilă și un zâmbet cât mai cald doar-doar îmblânzești adversarul și îți cresc șansele de succes. Este ca pe vremea lui Ceaușescu când, de multe ori, vânzătorul decidea dacă îți dădea sau nu alimentul dorit. Dacă nu-i plăcea de tine, îți spunea sec "s-a terminat" și pas de mai puteai face ceva.

Nesancționat, abuzul de putere ajunge să ne dezvolte niște comportamente de-a dreptul infantile. Teama de conflict, de sancțiuni, de consecințe ne aduce în punctul în care ne obișnuim cu răul și devenim pe de o parte toleranți cu el - pentru că nu avem ce face, și extrem de intoleranți cu orice greșeală, cât de mică, făcută însă de aceia la fel de vulnerabili ca și noi sau și mai vulnerabili. Nu vi s-a întâmplat să vedeți casiere de la supermarket sau chelnerițe ironizate sau apostrofate de clienți nervoși, doar pentru că aceștia din urmă se aflau într-o poziție de forță? Revenind la exemplul meu, îmi dau seama că nu ar fi trebuit să stau să mă gândesc de două ori înainte de a deschide gura și a cere unui taximetrist să stingă țigara. Și totuși, ajung la vorba lui taică-miu: de ce să risc dacă pot să nu o fac? Pentru că știu că și cu legea de partea mea, nu am certitudinea că nu voi păți nimic rău. Știu, suntem mulți cei ce am făcut până acum plângeri în diferite situații, ne-am zbătut cât am putut, poate am și obținut câștig de cauză. Dar știți de ce? Pentru că am avut noroc, nu pentru că am avut neapărat dreptate. Am avut bafta să nimerim peste niște oameni normali. Nimeni nu poate să spună ce s-ar fi întâmplat dacă ajungeam pe tura cealaltă. Și nici ce se întâmplă cu oamenii normali din țară. Mai rezistă sau pleacă toți?! Vorba fiică-mii: CSF, NCSF!
marți, 8 august 2017

Spitalul de stat- piesă absurdă într-un singur act, inspirată sută la sută din realitate

Decorul: secolul XXI, într-un spital județean din capitală, la ușa cabinetului unui medic specialist.
Personajele
- șase pacienți de diverse vârste, suficient de bolnavi sau cu antecedente suficient de serioase cât să nu aibă voie, conform recomandărilor medicale, să se supună la stres, oboseală, deshidratare. Și eu printre ei.
- un medic specialist
- o asistentă
- alte persoane care așteaptă, fiecare, pe același culoar

Acțiunea se petrece într-o zi caniculară, la orele amiezii, când soarele mușca cu poftă din oricine prindea pe stradă la ora aceea. Din păcate, programul medicului specialist este fix între 12h00 și 15h00. Ajung la spital și răsuflu ușurată: doar cinci persoane persoane înaintea mea. De obicei sunt cam douăzeci. Consider că nici nu are rost să-mi caut un scaun și ceva de făcut, probabil că într-o jumătate de oră voi fi plecată.
- Cine e ultima persoană? zic
- Păi s-a dat deja ultimul număr, îmi răspunde o femeie la vreo șaizeci de ani, de o eleganță peste media celorlalți de la coadă.
Incerc să înțeleg despre ce vorbește. Nu reușesc, așa că întreb:
- Cum adică?
- Adică, domnișoara doctor nu vede mai mult de zece pacienți. Că a întârziat o oră și atunci nu-i mai rămâne timp. N-aveți număr, nu intrați.
Trag aer în piept. Puțin, cât să mai las și pentru alții. Pentru că pe holul cu pricina sunt undeva în jur de 40 de grade.
- Dar am programare, zic și scot bilețelul doveditor. In plus, nu mai am când să vin că plec din țară.
O mare de priviri mă săgeată.
- Nu știu ce să vă zic, da' domnisoara doctor nu suportă să o contrazică nimeni. Altfel se supără și nu vă mai primește!
Femeia care tocmai a vorbit e o țigancă cu trăsături încă frumoase, care are, zice ea, aproape șaizeci de ani.
- Stau aici de azi dimineață! Noroc cu un domn de-mi dădu și mie doi covrigi. I-am zis: auzi nene, te văd bărbat tânăr și-n putere, dacă tot stai matale la coadă, nu-mi iei și mie un covrig? Si el, om bun, îmi dete doi, uite așa, fără bani. Să-l binecuvânteze bunul Dumnezeu pe el și pe noi toți și să facă să se miște coada asta că eu nu poci, maică, nu mai poci și eu nu vreau să plec fără rețetă, că vin tocmai din Chitila!
- Ia mai lasă-l în pace, măi femeie, pe Al de Sus, zice un domn grăsun și transpirat. Că doar nu stă Dumnezeu să piardă timpul cu noi, ăștia de la coadă.
Femeia își face trei cruci largi și continuă:
- Ba să ne ajute. Că uite io nu mai pot de azi dimineață. Acu' trebuia să fiu în drum spre casă, să cumpăr niște carne tocată, să-i fac țiganului meu ardei umpluți. Că el, ca tot bărbatul, e la curve!
Doamna cu eleganța peste medie face ochii mari.
- Ești sigură?
Țiganca se uită la ea și aranjându-și basmaua continuă:
- Apăi doar nu o fi la serviciu, că e și el bătrân!
Intre timp, ușa cabinetului se deschide și toți ne ținem respirația. Poate măcar unul din noi reușește să intre și să-și rezolve problemele. Aș, alarmă falsă. Iese o asistentă care se uită la noi  ca la niște ciudați ce s-au adăpostit de căldură pe un hol de spital și pleacă. Zic:
- Dar e cineva în cabinet? Vreun pacient?
- De o oră, de când a venit, stă de vorbă. Iar eu am lăsat copilul în vecini și trebuie să-l iau la patru, că pleacă ăia de acasă. Si ceasul e trei și sunt disperată.
- Păi, intrați și spuneți-i că trebuie să plecați!
- Vai de mine, să nu care cumva să o supărăm, că nu ne mai dă rețetă! se plânge țiganca.
O altă doamnă mărunțică și slabă, de lângă mine, e gata pentru o luptă de gherilă.
- Eu nu mai pot! Eu intru peste ea și să-mi dea naibii biletul ăla de trimitere! Nu mai pot!
Domnul grăsun intervine prompt:
- Măcar de vi l-ar da. La mine, zice el cu mândria unui soldat care-și arată rănile de război, e a treia zi când vin aici, stau la coadă și parcă văd că iar îmi lipsește vreun act.
In clipa aia se deschide iar ușa. Si iarăși ne ținem cu toții respirația. Iese asistenta. Mă reped să-i dau și eu buletinul să-mi scoată fișa.
- Dumneavoastră o să intrați la sfârșit de tot, că n-aveți număr! Domnii au! și le aruncă tuturor celorlalți o privire complice.
- Fiți amabilă duduie, nici eu nu am număr, dar mă întrebam, nu mai intră nimeni în cabinet, că stăm de o oră și nu se întâmplă nimic, zice doamna elegantă.
Asistenta se uită la ea și dă ochii peste cap:
- N-aveți număr?
Doamna lasă privirea în pământ
- Vin direct de la spital, am fost externată azi și am nevoie de rețetă. Pentru medicamente, că nu se dau altfel.
Asistenta se înmoaie
- Bine, vorbesc cu domnișoara doctor, să văd ce pot face.
Incerc să înțeleg
- Stimată doamnă, dar știți că nu aveți nevoie de niciun număr ca să intrați și să vă luați rețeta. Doar de programare. Asta cu numărul e o aberație!
- Sssst, nu mai ziceți așa, să nu vă audă! se lamentează țiganca.
- Si dacă aude, ce? se enervează doamna mărunțică. Asta e bună!
- Chiar așa, intră în vorbă o femeie destul de tânără cu un batic înfășurat în jurul capului. Să audă că oricum o doare în cot. Asta, dacă murim, e fericită, că nici nu are mai mult de zece numere.
Ușa se deschide și reapare asistenta, făcându-ne să o fixăm cu priviri pline de speranță.
- S-a blocat calculatorul, zice și trântește ușa.
- Doamne Maica Domnului și Sfinte Petre, fă să se deblocheze computerul și să ajung și eu acasă să-mi fierb ardeii! începe țiganca să se dea de ceasul morții, făcându-și cruci largi.
- Auzi, îi spune cea tânără, cu basma, da' la ce dreacu' îi mai faci ardei, dacă tot merge la curve?
Intrebarea o face pe soția înșelată să deschidă gura mai mult a mirare, decât a zicere.
- Nu-i așa? spune. Ar cam trebui să-l las flămând. Chiar așa, îi fac doar supă!
- Lasă-l, dragă, să moară de foame, se bagă în discuție și doamna elegantă. Păi dumneata ești bolnavă și lui nici nu-i pasă.
- Să știți că aveți dreptate. Si uite, acu', de vreo doi ani, am aici o gâlmă așa, la țâță, și m-am dus la doctor și ăla m-a întrebat da' te simți rău? Păi, nu! Eeh, a zis el, dacă te simți rău, vino înapoi.
Sărim toate cu gura pe ea:
- Nu mai stați așa,spuneți-i doctoriței acum, când intrați.
Tiganca își tot potrivește baticul.
- Eh, nu cred eu că are ea timp să mă consulte. Nici ieri n-a avut.
Fac ochii mari.
- Ați fost și ieri?
Imi aruncă o privire plină de superioritate.
- Șase ore am stat ieri și n-am reușit să intru. Nu era coadă mare, dar așa e domnișoara: se mișcă încet, mai vorbește la telefon și dacă zici ceva vai, vai ce mai țipă.
- Eu nu mai suport! Cât sunt eu de bolnavă, dar statul ăsta pe holuri, ore în șir mi-o da, nu mi-o da rețeta, mă înnebunește! Eu intru! zice doamna mărunțică și apasă pe clanță.
Iese instantaneu.
- M-a dat afară. Cică întâi rețetele și apoi trimiterile.
Două minute mai târziu, asistenta scoate un cap pe ușă.
- Domnul Popescu mai este?
Bărbatul grăsun se ridică cu greu de pe un scaun ce aproape că se contopise cu el:
- Intâmplător, încă n-am murit, zice printre dinți și intră sub privirile noastre geloase.
Asteptându-l să iasă, decidem în unanimitate să o lăsăm pe doamna cu copilul să intre următoarea. Dar nu o ajută. Intră și iese cinci secunde mai târziu:
- Cică n-am achitat taxa. 40 de lei. La casierie.
- Aoleo, haide fugiți repede că se închide în 10 minute! Lăsați-vă lucrurile aici și grăbiți-vă cât puteți!
O ia la fugă, în timp ce ușa cabinetului se deschide în urma ei și o voce stridentă se aude dinăuntru:
- S-a blocat iar sistemul!
- I-auzi, vocea domnișoarei! zice țiganca și-și face repede trei cruci mici.
In timpul ăsta, alți pacienți vin și pleacă pe la diverse cabinete.
- Da' ce vă face, dom'ne, de nu intră nimeni? Vă operează pe fiecare de apendicită? întreabă un domn ce-și așteaptă rândul alături, la reumatologie.
- Eh, așa e asta a noastră. Stă și se uită pe toate documentele, le citește, le verifică și apoi dacă vrea îți dă, dacă nu, te cheamă în altă zi.
Incep să simt cum îmi crește tensiunea.
- Cum adică, dacă vrea? Si apoi, ce documente îmi trebuie? Am fișa la ea. E tot acolo. Eu am venit cu buletinul.
Trei perechi de ochi mă fixează compătimitor. Ia cuvântul femeia mai tânără, cu basma:
- Păi trebuie concediul trecut, analizele, eu știu, adeverință de la serviciu. Altfel, și eu când m-am dus fără ele și i-am zis că le are acolo, la fișă, a zis că să vin cu ele data viitoare. Așa că le tot strâng.
- Eu nu mai pooot, eu intru peste ea! se aude doamna mărunțică și împinge ușa.
Un minut mai târziu iese afară, cu privirea pierdută a unuia care tocmai ce și-a pierdut mințile.
- Nu mi-a dat bilet. A zis că trebuie să-i aduc rezultatul la creatinină ca să-l atașeze la fișă. Si eu am programare la CT și fără bilet sunt bună de plată.
Mai are un pic și plânge.
- Stați așa că rezultatul la creatinină e pentru cei de la Imagistică. Duceți-vă, doamnă, înapoi, și spuneți-i să vă dea biletul de trimitere, ce nebunie e asta?
Incep să simt cum fierb.
- Ba nu, să nu meargă înapoi, că se supără și nu o să ne mai dea niciunuia nimic. Si mi-e frică să nu rămân fără rețetă, se lamentează țiganca.
Intre timp, se întoarce în pas alergător femeia cu copilul. Curg apele pe ea, dar ne arată triumfător o chitanță.
- E cineva înăuntru? întreabă.
Ne dăm seama că practic, de peste jumătate de oră, nu a mai intrat nimeni.
Ii facem loc și o lăsăm să împingă ușa timid. Dinăuntru un țipăt ascuțit.
- Vă cheeem euuu!
Un minut mai târziu, iese asistenta.
- Vă rog frumos, trebuie să-mi iau copilul din vecini, lăsați-mă să intru!
Asistenta se uită la ea cu milă:
- Eu vă înțeleg, dar știți cum e domnișoara doctor! Mai bine mai așteptați un pic.
- Dar aștept de șapte ore!
- Incă un pic! E spre binele dumneavoastră.
In sfârșit, e chemată înăuntru. Aproape că începem cu toții să o aplaudăm la ieșire, când ne arată fericită rețeta.
După încă vreun sfert de oră, intră și țiganca.
- I-ai spus de țâță? o chestionează blând doamna elegantă.
- Da' cine și-a mai adus aminte? Am zis mersi că mi-a dat și rețeta, zice și dă să plece. Pe hol însă se întoarce și ne spune tuturor
- M-am hotărât: nu mai fac niciun ardei umplut. Cu banii de carne, mă duc și iau un taxi până acasă, că nu mai pot. Să-i facă curva de mâncare!
Rândul meu. In sfârșit. Imi surprind un ușor tremur al mâinilor. De stres. Dacă nu-mi dă? Dacă îmi mai cere știu eu ce document?
- Hai să văd ce-mi spune doamna doctor.
Femeia tânără îmi strigă ca și cum de țipătul ei ar depinde viața mea:
- Să nu care cumva să-i spuneți doamnă! E domnișoară și ține să știe toată planeta! Ați înțeles?
Intru. In fața mea o femeie spre patruzeci și bine de ani, blondă și durdulie. Are o voce ușor pițigăiată.
- Fișa, vă rog.
Mă uit nedumerită.
- Ce fișă?
Mă privește pe deasupra ochelarilor cu aerul cuiva proaspăt căzut din cer.
- Nu ați completat-o?
- Nu.
- De ce?
- Nu mi-ați dat-o.
- Aha, zice și-mi întinde o ditamai foaia pe care aș fi putut foarte bine să o completez de jdemii de ori în cele două ore și ceva petrecute la ușa cabinetului.
Mă grăbesc cât pot.
- Gata, zic și i-o întind.
Se uită pe ea cu atenție, ca la un examen de caligrafie. Apoi, se uită prin dosar.
- Pentru concediu, nu?
Dau din cap și aștept cu sufletul la gură să aud verdictul.
Incepe să scrie. Semn bun, înseamnă că mi-l dă.
- CNP-ul, vă rog!
I-l spun.
Două minute mai târziu, cu fișa sub nas, cu calculatorul deschis, încearcă să valideze cardul de sănătate.
- CNP-ul!
I-l mai spun odată. Bate meticulos pe tastatură, cu un singur deget. Intre timp, mai vorbește ceva cu asistenta. Indrăznesc să am o rugăminte.
- Dacă se poate, îmi faceți și mie o copie după adeverința de luna trecută?
Incepe brusc să scuture spasmodic din cap:
- Nu, nu, nu, azi nu! Sunt obosită, plus că e foarte cald! Veniți mâine și poate am mai mult timp.
Nu mă las.
- Mă gândeam că există un copiator exact în spatele dumneavoastră. Trebuie doar să apăsați pe un buton.
Intervine asistenta.
- Aia e imprimantă!
- Ba nu, zice doctorița. E copiator. Dar eu am treabă.
Drept dovadă, îmi mai cere a treia oară CNP-ul.
- Dacă vrea asistenta mea să vă ajute, doar așa pot să vă fac copie.
Asistenta se ridică de pe scaun, se strecoară cu greu în spatele doctoriței și apasă pe buton.
- Auziți, duceți-vă și dumneavoastră mai încolo, că mi-e cald, îmi zice doctorița, făcându-mi semn cu mâna spre ușă. Mă așez cuminte pe cel mai îndepărtat scaun din cabinet.
- CNP-ul!
I-l strig ca să fiu sigură că mă aude.
Un sfert de oră mai târziu, îmi întinde concediul.
- Să vă uitați dacă am scris bine, că na, sunt și eu obosită.
Habar nu am la ce m-aș putea uita. Așa că aleg să citesc cu atenție CNP-ul. E corect. Ies din cabinet. Afară a mai rămas doar femeia cea tânără, cu basma. Ii arăt foaia. Imi zâmbește.
- Norocoaso!






sâmbătă, 5 august 2017

Despre părinți

Nu cred să fi avut mai mult de patru, hai, cinci ani și deja tonul cu care vorbea era cel al unei tinere domnișoare, învățată să dea sfaturi. Cu un tricou roz într-o mână și cu unul portocaliu în cealaltă, bine înfiptă pe două piciorușe mici și subțirele, cu o mutriță de șoricel, se învârtea în jurul maică-sii.
- Eu cred că tricoul ăsta este cel mai frumos, mami! zice și aproape dă să i-l lipească de față pe cel roz. Ia-ți-l pe ăsta!
Mama lasă din mână bluza la care se uitase până atunci și începe să studieze cu atenție ce-i adusese fetița.
- Să știi că ai dreptate. E foarte frumos. Și culoarea se potrivește cu fusta aia a mea, neagră.
- Care?
- Aia pe care mi-am luat-o pentru petrecerea ta, de la grădi.
- Aaah da. Da' mama, de ăsta ce zici? și-i întinde și celălalt tricou. Si ăsta merge cu negru, nu?
Mama îl lasă pe cel roz și începe acum să-l studieze pe celălalt.
- Ai dreptate. Parcă nu le-aș lua pe amândouă. Nu știu ce să fac. Tu ce părere ai?
Fetița se încruntă un pic, ia un aer serios și cu mâinile ocupate fiecare cu câte un tricou, închide un pic ochii ca și cum ar trebui să-și consulte o voce interioară.
- Cred că ăsta roz e mai vesel. Și mai drăguț.
Mama zâmbește.
- Așa e, pe ăsta o să-l iau. Mi-ai fost de mare ajutor, să știi! Ce-mi place cu tine în oraș!

Mă uit la ele. Incă o mamă care face cuplul perfect cu copilul ei. Sigur, poate că acum nu e nimic rău, poate că nici nu vede pericolul. Poate chiar se felicită singură pentru relația pe care o are cu fetița. Noi vorbim absolut tot, ca cele mai bune prietene! Doar că există o mică problemă: copiii au nevoie de părinți, nu de prieteni. De adulți care să decidă, nu care să le ceară în permanență părerea. Da, știu, cu toții am tot auzit cât e de frumos să ne tot consultăm cu copiii, să le dăm posibilitatea să aleagă, să-i încurajăm să-și spună punctul de vedere. De acord. Dar, cu o condiție: să facem toate astea de pe poziția oamenilor mari care îi ajută pe cei mici să prindă curaj și încredere, nu de pe poziția celor care au nevoie, chiar și la vârsta maturității, să simtă că le sunt validate alegerile, că le sunt acceptate deciziile și că toată această zbatere de a fi cool, le-ar putea aduce un plus de iubire și de acceptare.

Copiilor le place să se ia în serios. Le place să simtă că părerea lor contează. Doar că, în același timp, au nevoie pentru echilibrul lor interior, să ne simtă pe noi stăpâni pe situații. La pubertate, când lucrurile o iau complet razna, părintele ajunge de cele mai multe ori, inamicul numărul 1. Indiferent de cât de cool am fost sau nu până atunci, cu toții ajungem să ne simțim din când în când, ca un suport de ascuțit ghearele pentru pisici. Te uiți la copilul tău, îl vezi cum plânge, trântește sau țipă, îl auzi cum îți spune verde-n față că nu-i pasă și că să-l lași în pace și te gândești unde e puiul ăla de om care te-a învățat, ani la rând, că tu ești cel mai important lucru din viața lui? Atâta amar de timp în care tu ai fost sută la sută sigură de iubirea cuiva și iată cum peste noapte, totul s-a schimbat! De ce? Incetați să vă mai puneți întrebări. Nu faceți decât să creșteți și mai tare presiunea. Dacă copiii voștri au zece sau unsprezece ani, încă nu ați văzut tot. Abia pe la doisprezece începe cu adevărat trasformarea. Ce e cel mai greu? După mine, să nu cazi în capcana de-a compara copilul care crește cu cel care era până cu ceva timp în urmă, căutând să vezi unde ai greșit și ce ai putea face mai bine. Pubertatea și adolescența nu sunt despre voi. Ci despre ei. Și e foarte greu de trăit asta. Pentru că nu e vorba neapărat despre rebeliunea celui mic, ci despre spaima noastră de abandon, de singurătate, de inutilitate și până la urmă, de lipsă de iubire. Odată cu pubertatea copilului, începem să vedem clar ființa de sine stătătoare de la noi din casă. Iar de cele mai multe ori, crizele ei sunt alimentate de spaimele noastre.

Ce am aflat de la fiica mea la început de adolescență? Că și-ar dori, în primul rând, să știe că poate lovi în mine, fără riscul de a o lua personal. Reușesc? Greu. Mai ales că și noi două obișnuiam să fim foarte bune prietene. Am aflat că vrea o mamă care să nu intre în panică în momentele de tensiune și care să accepte că, din când în când, s-ar putea simți neiubită și poate nedreptățită. O mamă care să aibă și propria ei viață, fiindcă altfel, riscă să o sufoce pe cea a copilului. Am aflat că la doisprezece ani, copilul, chiar dacă se dorește mare, e încă copil. Și deci discernământul lui nu prea există și trebuie să decid eu ce are și ce nu are voie. Nu sunt obligată să-i fac pe plac. Uneori, mai ales când îi interzic lucruri, e în regulă să fiu și  cea mai rea mamă din lume. Am aflat că nu e nicio problemă să mă urască din când în când, că are nevoie să se supere pe mine, să plângă și să sufere, dar că asta nu înseamnă că eu trebuie să culpabilizez și să caut soluții de fiecare dată. Pentru că, așa cum mi-a zis după o ceartă zdravănă de-acum câteva zile nu e totul despre tine, mama! 

Atunci când există un gol de autoritate și de decizie, instinctiv, copilul încearcă să-l umple, riscând să se maturizeze înainte de vreme. Așa că, deși a mea se dorește independentă și lăsată în pace, are nevoie să rămână copil ca să fie liberă să greșească și să știe că cineva e acolo pentru a o corecta și a o ajuta în caz de pericol. Am aflat că doare al naibii, ca părinte, să nu te mai simți iubit necondiționat, dar că asta este problema mea, nu a ei. Și că, a te pune pe o treaptă mai sus decât copilul, nu înseamnă deloc că îi ești superior sau că-i desconsideri nevoile, ci doar că-l poți proteja mai bine. Copiii au nevoie să se uite la adulți în sus cât sunt copii. Nu e o sfidare sau o aroganță din partea noastră. Altfel, vor încerca ei s-o facă ei pe oamenii mari, ajungând să se ia prea în serios în rolul ăsta de mici parteneri pe care, remarc, din ce în ce mai mulți ajung să-l joace. Dacă vi se întâmplă asta, să știți că e vorba despre nevoile voastre, nu ale lor. Ei au nevoie de părinți. Adică de adulți. Dacă în voi e încă un copil mic cu frici și nevoi, puneți mâna și ajutați-l să crească. Nu trebuie să creșteți odată cu copiii voștri. Ar fi nedrept față de ei.
vineri, 4 august 2017

Prințesa

Nu aveai cum să nu o vezi. Deși nu măsura mai mult de un metru și un pic, părea că merge pe stradă ca și cum, cu fiecare pas, ar mai fi pus stăpânire pe câte o bucățică de asfalt. La vederea ei, trecătorii- puțini câți erau la orele amiezii când soarele dogorea parcă cu furie- se trăgeau într-o parte, făcându-i loc de umblat și respirat în tihnă. Părul blond, până la umeri, cu bretonul tăiat fix deasupra sprâncenelor, era pieptănat cu grijă și ținut cuminte sub o diademă roz cu sclipici, care o făcea să meargă ca și cum ar fi avut pe cap un pahar cu apă. Rochia dintr-un material lucios, alb-sidefat, cu poale lungi și fundă mare la spate, se completa cu o pereche de pantofiori lăcuiți, cu botul rotunjit, cu câte un ștras în vârf și o fundiță minusculă, roz. Deși mergea cu pași mici, oarecum nesiguri din pricina papucilor incomozi, privirea ei era aceea a unei ființe ce se știe deopotrivă frumoasă și iubită. Lângă ea, nimeni. Nicio mână de adult care să o strângă în momentul ăla, obligând-o să-și potrivească pasul după altcineva sau poate chiar să se oprească când nu și-ar fi dorit sau să grăbească ritmul. Părea o fetiță ieșită dintr-o carte de povești și pierdută la orele amiezii pe un bulevard oarecare. Si totuși, nimic din ceea ce făcea nu trăda vreo urmă de îngrijorare. Cu o baghetă roz, de plastic, cu buton care probabil ar fi aprins ledul din vârf, încerca să schimbe lucruri și să facă vrăji doar de ea știute.

Dacă în clipa aceea, două aripi i s-ar fi desprins din spate și copila și-ar fi luat zborul, zău că nu m-ar fi mirat, așa era de ireală această mică prințesă. Abia apoi l-am văzut. Mergea câțiva pași mai în față, cu degetele împreunate la spate, cu pași mici, precauți, ca și cum ar fi jucat un joc în care pierdea cel ce ar fi ajuns prea repede la destinație. Tatăl. Se tot oprea, se uita în urmă, o aștepta și totuși rămânea la o distanță suficient de mare cât să nu-i răpească din bucata de stradă pe care fetița o cucerise cu ținuta ei inedită, de carte de povești. O mamă nu ar fi făcut așa. O mamă i-ar fi stat aproape, lipită. De grijă și de dorința de a arăta tuturor că uite, fetița asta atât de frumoasă și de blondă, e a mea! Dar o mamă probabil că nici nu ar fi ieșit pe stradă cu ea îmbrăcată așa. Unde crezi că pleci împopoțonată așa? Asta nu e costum de mers la plimbare, hai, dă-l jos și pune-ți o rochiță normală!

Dar nu și tatăl. Parcă-l și văd: du-te și te îmbracă să ieșim în parc! Așa vrei să rămâi, cu costumul ăsta de prințesă? Bine, tati, să mergem atunci! Sunt o specie aparte, tații ăștia de fete! Pentru că nimeni nu vede ca ei prințesa ce se ascunde în fetița lor (e drept că de multe ori ei nici nu văd că e un costum, ci li se pare că așa e rochia- cu moda asta nu poți să știi nimic). Dar privirea aceea, a tatălui, pe care fețitele o simt și o cer, chiar și atunci când el merge câțiva metri mai în față, e cea care le poate transforma dintr-o dată, în cele mai speciale prințese (chiar și fără costum). Iar dacă la asta mai adaugi și o baghetă magică, cu buton, nimeni și nimic nu-ți mai poate sta în cale.








marți, 1 august 2017

Preaplin

In ultima vreme am început să fiu oarecum preocupată, ca să nu spun chiar obsedată, de conținut. Imi place din ce în ce mai mult ideea de umplut, de plin, de miez. Mă trezesc dimineața devreme și primul sfert de oră stau cu ochii închiși, lăsându-mi mintea să fabrice înșiruiri de evenimente pentru toată ziua ce tocmai dă să înceapă. Principala calitate a unei zile? Să fie plină, să se întâmple lucruri, să nu scape printre degete, să nu se scurgă timp. Ca niciodată în ultimii ani, vara asta am privilegiat pepenii. Bile rotunde cu exterior lucios care, odată deschise, își lasă cu nesimțire miezul sub privirea mea. Văd conținut peste tot. Nu neapărat în conversații, de fapt, nici nu prea mă mai preocupă așa de mult vorbăraia, cum îi zicea bunică-mea. Ci în jurul meu, acolo unde lucrurile tind să aștepte să primească fond, să se umple cu ce simt eu nevoia să le dau: sertare rămase goale pe care le-am redescoperit și refolosit, cutii vechi în care am așezat lucruri de demult, rafturi ce au primit cărți noi, umerașe ce se fălesc cu câte o rochie, cearceafuri în care am îndesat o pătură numai bună să fie ținută aproape  în timpul somnului, ghivece uitate și reumplute acum cu pământ și semințe, borcane goale în care stau din nou mirodenii.

Până și mâncarea mi-a devenit aliată în goana mea după umplere. De exemplu, azi. M-am trezit, am stat și am numărat în gând ce pași am de făcut până diseară. Să fie mulți, îmi spuneam. Să nu stau. E ca la maraton. Dacă stai, doar respiri mai ușor. Dar trebuie să trăiești cu gândul că toți fug în jurul tău, iar la final vei ajunge singur. Așa că mă dau jos din pat, umplu o ceașcă mare cu cafea și iau patru vinete din frigider. Cu un cuțit ascuțit le despic pe toată lungimea, le scobesc de miez pe care-l toc și-l călesc într-o tigaie dimpreună cu o ceapă tocată mărunt, doi morcovi tăiați rondele și un ardei roșu mărunțit. Las legumele să se înmoaie, pun sare, piper și niște oregano, toc un cățel de usturoi și torn un pic de apă. Amestec. La sfârșit adaug o roșie plină de miez, tăiată mărunt. Un fel de ratatouille cu care voi umple apoi burdihanele despicate ale vinetelor. Le așez într-un vas, le stropesc cu ulei de măsline și le uit in cuptor vreo jumătate de oră. Un fel de teoria formei cu fond văzută de la mine din bucătărie.



luni, 31 iulie 2017

O fi bine?

Mai e puțin și se face o  săptămână de când a plecat în tabără și eu experimentez statul fără ea. La început m-am bucurat într-un fel, exact cum o făceam când eram puștoaică și mama trebuia să plece câteva zile pe coclauri, cu serviciul. Mai ales dacă era vacanță, gândul că o să pot să stau toată ziua singură, de capul meu și să fac ce vreau, să mă văd cu cine vreau, să mănânc în oraș, să casc gura în magazine, dar mai ales să dau muzica tare, tare și să dansez în oglindă, mă umplea de bucurie. Chiar dacă știam că după fiecare apus de soare, cu fiecare sfârșit de zi și început de seară ideea că sunt singură în ditamai casa o să mă facă să aprind toate luminile și să rămân cu televizorul pornit, tot tropăiam pe interior a nerăbdare. Așa și acum: fără ea nu e nevoie să fac mic dejunuri, ci doar cești mari de cafea. Nu e nevoie să mă simt adultul responsabil care se expune de bună voie nervilor ei preadolescentini când o întreabă de temele de vacanță sau de cărțile rămase necitite. Nu trebuie să-i interzic sau să-i gătesc, să o duc la chitară, să caut filme sau să primesc vizite, să fac piața sau să mă întorc devreme acasă ca să fiu acolo când noaptea de la geam o va face să  aprindă luminile și televizorul.

Dar mi-e dor. De ea. De ea toată. Mai ales că de data asta (să fie vârsta, să fie Anglia?) eu sunt cea care pândește mesajele și veștile de peste hotare. Sunt bine, n-am timp să vorbesc, te pup și te iubesc, mami! Și gata. A dispărut de pe telefon, întorcându-se, cum și trebuie, la viața reală și prietenii ei. Incerc să mă obișnuiesc că nu peste mult timp chiar așa va fi. Ce faci, Ana? Ești bine? Ai ce mânca? Ea se va enerva că iar mă întrebi de mâncare, parcă nu există altceva pe lumea asta despre care să vorbim, eu nu voi ști ce aș putea să-i spun fără să par că mă amestec în viața ei, dar încercând să-i fiu încă de folos.

De la un timp, ne certăm mult și des. Ea se zbate să scape de tot ceea ce pare să o îngrădească, eu mă apăr de aripile ei din ce în ce mai mari cu care dă să mă lovească în încercarea de a-și lua zborul. Doare al naibii. E perioada în care trebuie, ca niciodată, să fiți mama, nu prietena ei. Așa mi s-a spus. Incerc să înțeleg unde greșesc. In mod sigur undeva o fac, pentru că altfel nu am suferi fiecare în camera ei. Caut ajutor. Intreb și mi se răspunde: dacă tot încercați să fiți prietena ei, ajungeți să o responsabilizați înainte de vreme. Când ești egalul cuiva, nu poți să te lași pe el cu toată greutatea. Iar copiii, la vârsta asta, au încă nevoie să se lase. Așa că strângeți din dinți, încasați loviturile, lăsați-o să-și exprime furiile pentru că are nevoie să scoată la iveală demonii și mai ales nu o luați personal.  Nu are nimic cu dumneavoastră, ci cu ea. Trebuie să vadă că rezistați asaltului! Așa că nu vă sfiiți să fiți fermă, să șțiți să-i spuneți și nu și mai ales nu vă mai temeți că se supără pe dumneavoastră. O să-i treacă!

Mă uit la ea când se ceartă. Nu seamănă deloc cu mine. Eu nu puteam să am replică. Mi-era frică. Ea nu e așa. Se uită fix în ochii mei și văd cum privirea ei albastră se tulbură de furie. Nu lasă capul în jos nici când ridic vocea. Uneori ajunge să plângă. De cele mai multe ori de frustrarea că nu-i dau dreptate. Bine că ești tu perfectă! Așa-mi spune înainte să se ducă la ea în cameră, trântind ușa în urma ei. E fantastic cât de mult poate să stea supărată și furioasă. Aproape că-mi vine mie să-mi cer scuze numai să detensionez atmosfera. Incerc să nu mă las târâtă în jocul ăsta de putere, dar de multe ori armele sunt așa de tăioase că uit că are doar 12 ani și atac la rândul meu. O iau personal, deși știu că nu e bine. Când  o văd însă cum îmi ține piept și cum mă judecă simt că parcă nu ar mai avea nevoie de mine. Asta e spaima dumneavoastră, mi se spune. Important este ca la final să ajungă o femeie fericită și independentă, nu prietena dumneavoastră cea mai bună.

Așa că, iată, de o săptămână de când a plecat, încerc să experimentez statul fără ea. In timpul ăsta, îi pândesc veștile și mesajele și fără să vreau, mă tot întreb o fi bine, o fi având ce mânca?
sâmbătă, 29 iulie 2017

Fetelor, mai doriți ceva?

Masă mare, lume multă. Cupluri. Probabil că sunt singura singură de la masă. O ocazie în plus să ascult și să văd cum mai e pe la alții, prin viață. Oameni în jur de patruzeci. Relații cu ștate vechi, din alea unde fiecare an în plus e un motiv de mândrie în sine, ca și cum iubirea ar fi o cursă de maraton unde cu fiecare kilometru te apropii mai mult de victorie. Să câștig, să câștig, să rezist ca să câștig și dă-i și aleargă, încercând pe cât poți să nu uiți să respiri și să bei apă! Discuțiile se învârt în jurul rutinei zilnice din care fiecare încearcă parcă să-și facă un scop în sine. Nu știu cum sunt bărbații, dar femeile de la masă mă fascinează prin entuziasmul cu care chicotesc discutând despre programe de fitness, pilates și gustări pe bază de tărâțe de ovăz cu amestec de fructe uscate. Cât doamne-iartă-mă poți discuta despre un pumn de cereale puse în apă de cu seară? Sau despre turele de parc făcute în fiecare zi, la șapte dimineața, cu căștile în urechi, în pas alergător?

Ne uităm pe meniul de deserturi. Mă trezesc cerând o porție de clătite, deși am pus vreo trei kile în ultimele patru luni. Restul celor de la masă se mulțumește să arunce un ochi pe meniu și să-l dea înapoi cu un aer vădit deranjat ca și cum încercarea chelnerului de a-i corupe la dulce ar fi fost de-a dreptul ridicolă. Următoarele minute îi sunt dedicate lui, zahărului. Noul inamic public, ciuma alimentelor, dușmanul de moarte, cel care ajunge la creier și ne face mai dependenți decât cocaina. S-a demonstrat științific. Ascult cât e de groaznic în timp ce-mi mănânc clătitele. De la zahăr se trece la yoga. Minute în șir în care învățăm să respirăm și să ne golim creierul de gânduri, încercând să atingem fericirea. Două dintre femeile de la masă o fac de aproape doi ani și să știi, dragă, că am ajuns la o stare de echilibru și pace interioară cum nu credeam! Imi termin clătitele și, exact ca și copiii, șterg cu degetul urmele de dulceață din farfurie. Copiii! Prevăd că în curând discuția va ajunge și acolo. Unde-i mai ducem, ce mai facem cu ei, ce cursuri, ce spectacole, ce distracții, ce ieșiri, ce planuri, ce satisfacții, ce sacrificii, ce boli, ce descoperiri, ce au mai spus, ce ne-au mai spus, ce note au luat, ce licee vor urma și apoi în ce țări vor pleca.

Imi plimb privirile de la o față la alta, încercând să mă agăț de un crâmpei de conversație pe care să o pot continua. Nu am nimic de spus nici despre zahăr, nici despre jogging, yoga sau copii. De fapt, am ieșit în oraș in primul rând pentru că-mi era foame. Și poftă de clătite. Vorbim de cărți. Constat că nu prea se mai citește literatură, ci mai degrabă cărți de dezvoltare personală, d-alea pe care atunci când le citești ajungi să dai din cap și să țipi în gând așa e, exact așa mi se întâmplă și mie! Și brusc te liniștești că nu ești singura, ba chiar te simți din ce în ce mai importantă că iată, treci printr-o perioadă despre care s-a scris și-n cărți. Cineva povestește despre vacanța de anul ăsta din sudul Franței. N-a fost așa de scump cum crezi! Am mers cu Blue Air-ul până la Nisa și de acolo am închiriat mașină! Stați să vă arăt niște poze, că le am în telefon! Ne strângem ca puii în jurul cloștii ca să vedem Promenada englezilor și niște poze cu farfurii pline cu scoici și creveți. Mă plictisesc. Mi-aș mai lua o porție de clătite. Sau măcar aș duce discuția spre sex. Voi cum ați mai făcut-o, unde ați mai făcut-o? Știți că e un magazin nou de lenjerie în mall-ul din Pantelimon? Dar de la sudul Franței  ne întoarcem la yoga și mic dejunuri sănătoase. Fără zahăr sau gluten. Și încep să cred că și fără sex. Mic dejunuri plictisitoare luate  după o tură de parc și un pahar mare de apă plată cu lămâie. Ca și cum apa aia ar putea să spele pe dinăuntru toate rezidurile care s-au depus de-a lungul anilor de când facem kilometri cu gândul felicitărilor de la sfârșit. Ca și cum apa aia ne-ar umple pe dinăuntru, făcându-ne să nu mai vrem nici sex, nici zahăr, nici reduceri sau literatură.

La capătul celălalt al mesei, acolo unde sunt bărbații, lucrurile încep să se miște semn că urmează să plecăm. Fetelor, mai vreți ceva? Două câte două, perechi de ochi se întâlnesc, se consultă și decid la unison că nimeni nu mai vrea nimic. Păcat, mă gândesc. Ar fi fost un bun prilej să ceară niște iubire. Probabil că se vor gândi la asta mâine de dimineață când își vor umple din nou castronul cu tărâțe de ovăz și vor ieși în pas alergător ca să dea două ture de parc, să mai uite de singurătate.

sursa foto aici


joi, 27 iulie 2017

Anglia

Ea nu e acasă acum. M-a sunat de două ori să-mi spună "mamiiii, am ajuns în paradiiiiis! Dorm cu prietena mea în cameră și avem baia noastră, și wifi și televizor cu dvd-uri! Și, mama, am curte și pisică și câine mic și bătrân și am, știi ce?, am doi ponei! Iar aseară, Mandy ne-a făcut pizza!" Mandy e gazda. Căsătorită cu Derek. Copilul meu e în tabără. In Anglia. Un avantaj al celor de la liceul bilingv Coșbuc. Mă rog, dacă te țin curele. Recunosc că abia acum, când am auzit-o cât e de încântată de ce trăiește, am putut și eu să mă mângâi pe cap și să mă felicit că am fost de acord să o trimit. Inițial mi se păruse cam mică fata și cam scumpă excursia, dar apoi, m-am gândit că trăim în România unde lucrurile bune se termină repede. Dovadă că la aeroport una dintre profesoare spunea că există riscul ca acest program de tabere să ia sfârșit. Ca idee, nu este o tabără în sensul strict al cuvântului, ci mai degrabă o școală de vară, de 10 zile. Copiii stau în familii și în fiecare zi se duc la cursuri de civilizație britanică. Sunt împărțiți pe grupe și au de făcut fel de fel de proiecte pentru care trebuie să interacționeze cu localnicii. De exemplu, Ana are un proiect în cadrul căruia pornește de la premiza că este posibil să adopți un hobbit și merge prin oraș și întreabă oamenii cum cred ei că ar trebui să-l îngrijească. Da, știu, nicio legătură cu temele de vacanță "à la roumaine". Familiile sunt înscrise în acest program după o amplă verificare și copiii sunt distribuiți după niște criterii pe care le-am menționat noi, părinții, la momentul înscrierii. Noi am precizat că Ana e iubitoare de natură și animale, așadar a nimerit la o fermă. Ultimele două zile de tabără vor fi la Londra. Acum o să vreți să vă spun și cât a costat această distracție: păi undeva spre 1200 de euro avion (British Airways), cazare (familiile din program iau niște bani pentru serviciile pe care le oferă), cursuri, hostelul din Londra. Nu e puțin, dar e o experiență de care sper din suflet să se bucure și să-i folosească. Până acum e încântată.

Și acum să trecem și la mine. Nu, eu nu plec nicăieri. Mă ocup cu golitul sertarelor de lucruri inutile și inventatul de rețete cu legume. Nu am devenit vegetariană, dar am beneficiat de niște vinete, ardei și dovlecei. Așadar, le plat de jour: vinete și respectiv dovlecei tăiați pe din două, stropiți cu ulei de măsline și presărați cu sare și oregano, băgați la cuptor până se înmoaie și apoi umpluți cu un amestec de ceapă, ardei, pătrunjel trase în tigaie și amestecate cu niște feta. Alături, o salată de ardei copți cu usturoi și pătrunjel.
 
Pentru aceia dintre voi care cred că cea mai bună legumă e carnea, aveți mai jos și o poză cu niște roșii umplute cu un amestec de carne tocată de curcan amestecată cu ceapă, verdeață și niste orez, stropite cu ulei de măsline și băgate la cuptor pentru vreo oră.

O să-i trimit și Anei pozele poate i le arată lui Jamie Oliver din partea mea.


            
vineri, 21 iulie 2017

Un bărbat

Vin cu infanta de la ortoped (a făcut entorsă la un deget). Degetul e imobilizat și mâna stă cuminte într-o eșarfă lată, agățată la gât. O ții așa, ne-am înțeles?, zice doctorul înainte să plecăm. Ne ducem la metrou, noi și o mare de oameni. Incerc să-i protejez pe cât pot brațul să nu care cumva să se lovească în îmbulzeală. Vine metroul, se deschid ușile, intrăm și-i caut din priviri un loc liber. Ultimul s-a ocupat cu un domn până-n patruzeci de ani, corpolent și-n șlapi. Degetul lovit al Anei este la mâna dreaptă. Se ține cu stânga de bară, iar eu mă așez în spatele ei de frică să nu se dezechilibreze la frâne și să se apuce instinctiv cu cealaltă mână, forțând. Lângă domnul de pe scaun, o doamnă tinerică. Se uită la mâna Anei, se ridică și-i face semn să stea jos.
- Lăsați, zic, poate ne ajută domnul!
- Io nu mă ridic d-acilea, să fie clar!
Ana face ochii mari, eu simt cum mi se ridică tensiunea. Mă uit la el și încerc să evaluez riscurile la care mă supun dacă accept să continui conversația. Nu mă pot abține.
- Scuzați-mă, dar stați pe un loc rezervat!
Lasă plictisit mobilul din mână și-mi aruncă un nu-mi pasă, și eu am plătit bilet ca și tine!
- Da, dar locul este rezervat, iar dumneavoastră nu păreți nici bătrân, nici gravid, nici suferind! E un semn înm spatele dumneavoastră.
Intre timp, lumea se uita ca la televizor.
- Te unde știi tu că nu sunt bolnav, ai? Sunt foarte bolnav! Ia mai lasă-mă!
Mă uit la el și mă întreb, a nu știu câta oară în ultimul timp, ce naiba se întâmplă cu oamenii din țara asta. Si cu țara în general.
- Atunci, ce să spun: mă scuzați și multă sănătate!
Douăzeci de minute mai târziu, ies cu Ana de la metrou (până la urmă am acceptat să se așeze pe locul doamnei).
- Am fost mândră de tine, mami. E bine că ai încercat. Si mi-am dat seama ce mi-ar plăcea să fac când o să fiu mare: să mă lupt ca să nu mai fie misoginismul ăsta la noi în țară!

miercuri, 19 iulie 2017

Aștept să-i treacă

Ajungem și ne așezăm la coadă. A doua oară. Prima dată, am lăsat-o pe ea pe un scaun și eu m-am pus la rând. După vreo jumătate de oră am început să mă legăn de pe un picior pe altul, încercând să-mi dau singura iluzia mișcării. Dar nu. Tot pe loc, tot la coadă. O oră și jumătate mai târziu și cu un zâmbet tâmp lipit pe gură într-o tentativă, la fel de tâmpă, să am un aer încurajator, bat la ușă și intru. Primesc un bilet ca toți cei care au stat deja o dată la coadă. Pentru că în medie, se stă cam de trei ori. Prima dată pentru bilet. A doua oară, pentru radiografie. A treia oară pentru concluzii. In funcție de ele, poți să mai stai și a patra oară pentru gips.
La ușa de la radiografie, mă nimeresc lângă o altă mamă de adolescentă. Fata, cu un cap mai înaltă decât ea, se tot juca cu șnurul de la bluza maică-sii, în timp ce din gură nu înceta să critice:
- Nu vreau să intri cu mine, înțelegi? Imi dai biletul și diagnosticul și gata, mă aștepți la ușă! N-am nevoie de tine înăuntru!
Mama tace. Imi întâlnește privirile. Se uită la mine, se uită la a mea, blazată, lipită de un perete, cu căștile în urechi și telefonul în mâna stângă. Dreapta o doare. A căzut cu skate-ul. Un deget e vânăt.
- Si a dumneavoastră se poartă la fel?
Imi vine să râd.
- Hoho, și încă cum! Tot ce fac e greșit și tot ce spun e prost!
Oftează.
- Grea vârstă! Zici că ne-am tâmpit peste noapte și nu mai suntem bune de nimic!
Nu zic nimic. Mă mulțumesc să-i zâmbesc și să aștept. O oră mai târziu, schimb coada. Si da, din păcate, am ajuns să stăm și a patra oară la coadă: o atelă gipsată pentru un deget luxat și peste trei ore de așteptare.
- Te rog să nu începi să-mi spui că trebuie să fiu atentă!
Nu spun nimic. Doar tac și aștept să-i treacă.

marți, 18 iulie 2017

Se mai întâmplă

Disclaimer: povestea de mai jos nu este inventată. Este auzită ieri, într-un autobuz, între Victoriei și Mihalache.

Se agață cu mâinile de bară și se trage-n sus, pe scări, căutând din priviri un loc liber.
-Uite, fă, acilișa, zice și-și trântește fundul pe un scaun, în timp ce cu mâna îl ține ocupat și pe cel din fața ei.
Nu e nici tânără, nici bătrână. Mai degrabă tânără. Pe un umăr, are tatuate trei nume unul sub altul: Alin, Viorel și Marius. Ultimul abia se mai citește. Or fi băieții ei, or fi foștii iubiti sau doi amanți și un soț. Iși ține picioarele încrucișate sub scaun și gleznele i se revarsă peste baretele subțiri de la sandale. Sunt negre, cu toc cui  și flecuri rupte. Are părul prins în coadă și ceafa plină de broboane de sudoare care i se preling de-a lungul șirei spinării.
- Hai, fă, stai jos odată! zice și-și trage mâna exact când cealaltă se lasă să cadă pe scaun cu un oftat. E chioară. Un ochi clipește poznaș către cea din fața ei, în timp ce celălalt, cu pupila dilatată peste măsură, stă mare și fix, dând aproape pe dinafară din orbită. Iși trece mâneca bluzei peste buza de sus, umedă de transpirație, depărtează picioarele ca și cum ar invita aerul să-i intre pe sub fuste și zice:
- Auzi, deci l-a înjunghiat pe ăsta al tău. Cine, fă?
Intrebarea o face pe cealaltă să lase colțurile gurii în jos, a strâmbătură.
- Eh, ăla micu' a lui Vasile! A băgat șișu. Si el ca și frac-su ăl mare.
- Cine, fă, Costel? El a sărit cu cuțitu?
Cealaltă dă ochii peste cap și dintr-un buzunar, scoate un șervețel mototolit cu care se șterge la ceafă.
- Ce vrei, fa, așa e ăștia!
- Păi și tu ce-ai făcut?
- Ce dracu să fi făcut?! I-am pus un pansament și am plecat la lucru.
Ochiul viu clipește de câteva ori, în timp ce celălalt stă împietrit și sinistru. Femeia își trece mâneca bluzei pe la nas, trâgându-și mucii.
- Deh, nu te necăji și tu, se mai întâmplă! Las' că-i trece! Hai să coborâm!

In urma lor, un șervețel mototolit rămas sub scaun. Un braț cu trei tatuaje se apleacă și-l ia de pe jos, vârându-l într-un buzunar. Unii oameni așa trăiesc.
sâmbătă, 15 iulie 2017

Cadoul

Am fost plecată. Nu, de fapt, rectific. Am fost fugită de acasă, cam ăsta ar fi cuvântul. Mai aveam vreo 72 de ore până la ziua mea. Fix un weekend. Pe facebook, lumea se întrecea în poze cu valuri și cocktailuri. Eu, acasă. Prietenele-  care-ncotro, că deh, așa e vara. Noroc că pe vremea mea, adică în urmă cu vreo treizeci și ceva de ani, școala se termina în iulie și oricum, nu toată lumea avea bunici la țară sau bilete prin sindicat ca să plece în vacanță. Așa că era plin de copii pe care să-i invit la ziua mea. Aveam casă mare, tip vagon, cu camere despărțite de uși cu glasvand care la petreceri se deschideau, lăsând să se formeze un salon dreptunghiular capabil să primească o jumătate de clasă. Intotdeauna am fost lăsată să chem la ziua mea pe cine am vrut eu. Nu exista nicio listă cu "obligații" de genul verișorul X-ulescu sau băiatul nu știu căror prieteni de familie sau vecinul de la 3 că maică-sa ne-a mai dat, din când în când, împrumut, vreo cană de zahăr. Ziua mea era ziua mea.

Apoi, într-o zi, nu știu nici eu de ce, s-a oprit. Ba că eram plecată în vacanță, ba că nu știam unde să las copila. ba că nu erau prietenele prin preajmă. Așa că într-o zi, am lăsat-o baltă și am decis că anii trec și fără să-i număr eu. Până anul ăsta când am încercat să închid ochii și să mă imaginez luni de dimineață, proaspăt trezită din somn, fericită pe dinăuntru că iată, va urma, pentru mine, o zi specială și, în același timp, speriată că s-ar putea termina ca orice altă zi banală, fără nicio bucurie în plus.

M-am speriat. In ultimul timp, tristețea mă sperie, îmi dă frisoane și mă face să mă uit în jur, căutând parcă lucruri de care să mă agăț. Mi-am amintit, fără să vreau, de momentele alea din adolescență când era câte o zi ca 1 sau 8 martie și tot pândeam câte un el să văd dacă vine sau nu vine cu flori. De obicei, nu venea. Așa că, am ajuns repede să urăsc zilele speciale. Și să aștept. Inutil să vă spun că urăsc să aștept. Așteptarea mă sperie ca și tristețea. Nu se întâmplă toată, deodată. Ci picură precum perfuzia, cât să te stoarcă de vlagă până la sfârșitul zilei și chiar mai departe.Anul ăsta, însă,  am decis că sunt suficient de mare să nu mai stau să se întâmple, ci să fac să se întâmple. Să mi se întâmple. Exact ce vreau eu și cum vreau eu. Și am cerut tot. Am vrut șampanie și restaurant și cadou. Și bineînțeles, am vrut în Franța.

Vineri seara, m-am luat în brațe, mi-am urat la mulți ani și mi-am cumpărat un bilet de avion pentru a doua zi.

marți, 4 iulie 2017

O mână de oameni

Acum câteva zile am văzut pe rețelele de socializare un filmuleț devenit în câteva ore viral. O tânără militantă pentru drepturile homosexualilor se duce la o manifestație organizată la Cluj, de Noua Dreaptă, de unde este luată pe sus de jandarmi, la cererea unuia dintre organizatori. Recunosc că, urmărind filmarea, am fost impresionată într-un prim stadiu de felul în care femeia asta a fost îndepărtată de la locul mitingului, cât și de tonul agresiv al unuia dintre participanții la marșul pentru așa zisa, normalitate. Și da, nici tricoul unuia pe care scria femeia= mamă nu m-a lăsat indiferentă, gândindu-mă la ce ar însemna ca fiica mea să trăiască într-o astfel de "normalitate" unde rolul femeii s-ar reduce până la urmă la acela de a procrea. Apoi, au început să apară comentariile și chiar și o replică a Jandarmeriei. La urma urmei, femeia cu pricina și-a asumat într-un fel sau altul, decizia de a se duce în mijlocul "dușmanilor", iar jandarmii și-au făcut datoria. Sigur, rămâne de discutat dacă felul în care au îndepărtat-o nu a fost exagerat, dacă lacrimile ei de la final au fost sau nu adevărate (s-a dovedit că persoana este actriță), dacă e normal să se intervină la cererea organizatorilor sau doar dacă ar fi fost violentă (era doar încăpățânată și refuza să se legitimeze) și dacă și iarăși dacă.

Problema este alta, cel puțin pentru mine. De ce ajung să fiu atât de sensibilă la astfel de scene? Până la urmă, să fim serioși: un incident ca cel mai sus amintit nu e un așa de mare eveniment încât să trezească sute de comentarii. Ei bine, cel puțin în ceea ce mă privește, cred că am ajuns în punctul în care nu mai am deloc încredere în țara în care trăiesc. Concret, o cred capabilă de mult rău și mă trezesc pornind, involuntar, de la ideea că în momentul de față, este complet lipsită de scrupule și deci, mă aștept cam la orice din partea ei. Mi-am dat seama că ceea ce m-a revoltat cel mai tare în filmulețul cu pricina nu a fost nici acțiunea jandarmilor, nici lacrimile fetei și nici măcar tricoul individului. Ci faptul că există oameni care gândesc ca acel individ. Sigur, ei sunt și în alte țări, dar acolo statul de drept și normele europene sunt atât de bine înfipte încât riscul ca lucrurile să degenereze grav și rapid este infim. La noi însă, realitatea arată că nimic nu mai este sută la sută sigur, stabil și îndrăznesc să spun, normal. Orice nebunie de moment, orice deviere de comportament, orice stupizenie poate, la un moment dat, cu un pic de ajutor politic, să ajungă la stadiul de normă. Uneori, chiar peste noapte.

Și atunci mi se pare normal ca la văzul unor scene ca cea de la Cluj, reacțiile să fie pur emoționale. Pentru că ajungi să te identifici cu victima, chiar și fără să fii de față sau musai adept al comunității LGBT. Sentimentul este că, ținând partea fetei din poveste, te opui, de fapt, unei anomalii comportamentale și sociale. Unei agresiuni. De data asta a fost vorba de niște indivizi care decid că femeile sunt mame, fără să le ceară și lor părerea. Care spun că familia traditională este neapărat creștină și care cred că Eminescu este părintele naționalismului românesc.O să spuneți, stai liniștită că la mitingul lor nu s-a strâns decât o mână de oameni. Știu asta, dar tocmai aici e problema: că în momentul de față, în țara asta, nu simți că mai poți sta liniștit. Pentru că o mână de oameni este, uneori, de ajuns ca să distrugă tot.

luni, 3 iulie 2017

Tagliatelle de dovlecei

Vine o vârstă de la care pătrățelele de ciocolată și bomboanele mâncate pe șest, când copilul nu vă vede, se însoțesc invariabil de un sentiment de vinovăție care, din păcate persistă și, lucru și mai trist, rămâne gravat pe piele- mai ales pe burtă și fese. Cu alte cuvinte, de la patruzeci de ani încolo, mai greu cu datul kilogramelor jos. Vă spun eu care de două luni mă chinui cu gimnastică, asta după ce am văzut că doar "fără pâine" nu e suficient. In fine, probabil că voi ați renunțat demult la făina albă și la zahăr și probabil că nici nu aveți probleme cu greutatea ( ar mai fi și posibilitatea să nu aveți încă patruzeci de ani- dar asta deja ar fi prea crud pentru mine), dar eu o să presupun că problemele mele sunt universale și....ce ziceți? ah, nu, nu am o soluție, am însă o rețetă.

Știți felul ăla de mâncare pe care ar putea să scrie maaaare, cu litere de o șchioapă: poți să mănânci până crăpi, nimic din ce e în farfurie nu riscă să-ți facă rău și  nici să se depună?! Si acum vine și partea interesantă: mai e și bun la gust. Și nici nu costă mult. Și durează doar zece, cincisprezece minute să-l prepari. Sunteți gata să aflați ce drăcie mi-am făcut eu azi de mâncare? Ei bine, e vorba de tagliatelle din dovlecei cu roșii, ardei și usturoi.

Ar fi frumos din partea mea să vă scriu și rețeta. Așadar, aveți nevoie de un dovlecel mai mărișor, câteva roșii cherry, o felie mai mare de ardei roșu, unul sau doi căței de usturoi, ulei de măsline și niște parmezan. Se ia un instrument din acela de curățat legumele și cu ajutorul lui facem niște fâșii din dovlecelul spălat și curățat de coajă, în prealabil. Roșiile cherry le tăiați pe din două și împreună cu panglicile de dovlecel le băgați pentru câteva minute în cuptorul preîncălzit să mai piardă din apă. Răstimp, puneți o oală cu apă pe foc și când începe să fiarbă, adăugați niște sare și aruncați fâșiile de dovlecel pentru 30 de secunde. Apoi le strecurați și le treceți sub un jet de apă rece. Intr-o tigaie, încingeți vreo două linguri de ulei de măsline, aruncați felia de ardei tăiată cubulețe sau cum vreți voi, plus cățelul de usturoi tocat mărunt și lăsați-le să se perpelească nițel pe foc, până se înmoaie.

Acum, luați o farfurie, puneți tagliatellele de dovlecel, adăugați roșiile cherry scoase din cuptor, cubulețele de ardei și usturoiul luate de pe foc, presărați parmezan și bon appetit! Partea bună e că și dacă nu vă place, măcar nu riscă să vă facă rău sau să vă îngrașe și parcă nici ciocolățica de după nu vă mai face să vă simțiți așa de vinovați. Da, da, aveți voie: dar o singură pătrățică, ne-am înțeles?

Și iată și dovadă că nu râd de voi, ci chiar am mâncat ce v-am povestit.


sâmbătă, 1 iulie 2017

Nu

Stăm la aeroport, în Madrid, la coadă la îmbarcare. Coadă lungă, să tot avem de așteptat vreo jumătate de oră. Inainte să-i vedem, îi auzim. De fapt, îl auzim. Urlă și se smiorcăie. Apoi, îl și vedem. Tuns șmecherește, ras la spate și în părți și cu un moț prins cu elastic în vârful capului, călare pe o valijoară în formă de văcuță, țipă la cele două femei care-l însoțesc. Nu vleaaaaau! Proastelor! Mă uit la Ana. Un schimb scurt de priviri și o concluzie: iată-l și pe domnu' Goe! Cele două- una tânără tare (să fi fost soră-sa mai mare) și alta mai bunică, așa, încearcă să negocieze. El, nimic. Călare pe valiză, o pornește de-a lungul cozii, depășind practic toată coloana. Ii spun bunicii că rândul e în spate. La care ea, dă din umeri și îmi zice cu un oftat: ce să-i fac, dacă el nu stă locului? Știu și eu, să-l țineți?! îi zic. Aș! Păi ce, ele sunt fraiere să-l tempereze? Păi și după aia cum să se mai bagă în fața tuturor, dacă puștiul se poartă normal și nu face ca toți dracii?! Iată că au trecut de poartă și cu urlete înainte mars, au ajuns primele.

Mă gândeam că exista undeva, în ADN-ul nostru de români, un ceva care ne face să acceptăm foarte greu, spre deloc, refuzurile. Suntem un popor extrem de copilăros care nu pricepe că de multe ori nu e nu. Sigur că nici istoria nu ne-a ajutat în direcția asta și puși de multe ori în situația de-a ne descurca, încălcând regulile cu bună știință, am ajuns să privim adesea normele ca pe niște lucruri facultative. Nu e nevoie să ne uităm la ce se întâmplă în societate la nivel macro, ci e suficient să urmărim comportamentul nostru în avion. Degeaba urlă stewardesele la noi să ne punem centurile sau să ne dăm de pe culoar ca să-i lăsăm și pe ceilalți să treacă. Până nu ne-am așezat noi frumos toate băgăjelele și nu ne-am scos din poșetă revistele, sandviciurile, șervețelele, nici că ne mișcăm de pe culoar. Centura? O scoatem de îndată ce au atins roțile pământul, ce atâta semnal luminos și interdicții? Telefoanele le oprim abia după ce am trimis tuturor rudelor câte un smiley și un pupic, iar de stat pe scaun până la oprirea motoarelor nici nu poate fi vorba, că doar noi ne grăbim să ajungem acasă. Dar e drept că aplaudăm la sfârșit cu bucuria celor care au auzit o poveste cu happy end.

Sigur, există și beneficii ale acestui tip de rebeliune și anume că încercăm să găsim soluții mai degrabă decât să ne resemnăm. De exemplu (și asta nu o spun ca pe ceva lăudabil), când proprietara apartamentului în care am stat la Madrid mi-a zis că nu pot beneficia de piscina complexului decât dacă vine și ea cu mine (iar ea nu avea timp), am ales să negociez direct cu supraveghetorul care, bineînțeles, că m-a lăsat. Prietenilor mei din strainătate nici măcar nu le-ar fi dat prin cap să încerce să deschidă gura ca să schimbe ceva, darămite să se roage de nenea cu pricina.

Exact ca niște copiii, ne dăm cu fundul de pământ la fiecare "nu". Asta și pentru că ne merge. Consecințe nu prea există, iar când există, sunt suficient de slabe încât să nu ne descurajeze. Și atunci, tot încercăm, că, vorba aia, copilul care nu plânge, nu primește.
vineri, 30 iunie 2017

Opt zile de Madrid

Știți vorba aia cu toate lucrurile bune care au un sfârșit? Așa și cu vacanța noastră la Madrid. Căci după opt zile de sejur spaniol, ne-am întors și noi în capitala mumă, la fix ca să asistăm la noile giumbușlucuri politice ale pesedeului. Dar, decât să ne întristăm, mai bine un cântec vesel să cântăm și să vă povestesc un pic despre Madridul cu copilul.

In primul rând, dacă vă bate gândul să ajungeți prin capitala Spaniei, vedeți că Taromul are promoții la început de primăvară și biletele de avion ne-au costat 90 de euro de căciulă. Sigur, mai mult decât un low cost, dar orele de zbor sunt ok și la aeroport se ajunge direct cu metroul și se coboară la Terminalul 1 (asta nu v-o spun ca pe un avantaj, ci ca să știți pe unde să o luați)

Pentru cazare, am apelat încă o dată la airbnb și am găsit un apartamențel la câteva minute de o stație de metrou, într-un complex rezidențial, cu restaurante și supermarketuri în apropiere. Confortul...hai să zicem că a fost la limită. Patul era de fapt o canapea extensibilă, iar pernele erau d-alea decorative și deci tari și incomode. Dar, am avut o bucătărioară, un frigider, micro-unde, wifi, totul pentru 40 de euro pe noapte. In plus, complexul avea o piscină unde ni s-a explicat că nu avem cum să mergem decât însoțite de proprietar care, din păcate, nu avea timp. Zici tu? mi-am spus în gând. Stai așa, că eu vin din România unde leit motivul vieții este "descurcă-te". Așa că am fost în oraș, i-am luat copilei costum de baie și astfel echipată am dus-o la piscină și am negociat cu paznicul de acolo până a primit-o și pe ea. Adevărul este că era crud pentru Ana să stea în fiecare secundă cu piscina aia sub ochi, plină de copii și să nu poată să intre și ea.

Să revenim însă la Madrid. In mintea mea, orașul ăsta era mai degrabă monumental și impunător, decât vesel și viu. M-am înșelat. Pe cât este de monumental, pe atât este de plin de viață. Primul lucru care m-a frapat a fost arhitectura urbană, ca să-i zic așa. Cu alte cuvinte, ce blocuri frumoase au ăștia, dom'ne! Și nu vorbesc doar de cele din centru, multe din ele foste palate, ci de imobile din cartiere mai puțin turistice! Apoi, tot pe lista de mirări: ce plin este orașul ăsta!  Și mai ales ce plin devine de la 22h00 încolo! Eu înțeleg că e cald- noi am prins temperaturi de patruzeci de grade- dar nu prea m-am lămurit cum muncesc spaniolii ăștia dacă de la zece seara încolo, ei încep să se forfotească prin tot centrul. E drept că pentru un pic de culoare, noi am prins și orașul în săptămâna cu World Pride 2017, ceea ce i-a permis Anei să vadă pe viu cum este să trăiești într-o lume unde toleranța nu e doar la nivel discursiv. Și credeți-mă că nu am văzut nicio mămăică să-și scuipe în sân când mai trecea vreun cuplu homosexual, ținându-se de mână.

Să trecem acum și la partea turistică. Din start o să vă spun că eu și infanta suntem două fricoase, așa că nu am fost la niciun parc de aventuri pentru că nu ne interesează subiectul. Dar, dacă sunteți fani adrenalină, puteți încerca Parque de Attracciones sau Warner Brothers Park. Noi am fost la Zoo unde, vă avertizez, biletele de intrare ne-au dus spre cincizeci  de euro că dacă știam, sigur nu acceptam ideea. Oricum, în banii ăștia, aveți și niște reprezentații cu animale: cu un leu de mare, cu delfini și papagali. Luați-vă apă la voi apă și sandviciuri pentru că din cele cinci cârciumi existente, doar două sunt funcționale și una este exact la intrare.

Zoo

Am fost la Prado. Chiar dacă Ana are 12 ani, nu s-a omorât prea tare după pictorii renascentiști și flamanzi. I-a plăcut însă perioada neagră a lui Goya și prăjitura de la cafeteria muzeului. Apoi, de acolo, am fost în Grădina botanică- foarte mare și frumoasă- unde, ca să facem totuși ceva că doar nu ne-on plimba așa, fără rost, ne-am stropit cu apa din fântâni. După-amiaza am rămas în cartier și am dat o raită prin Parque del Retiro, un fel de Herăstrău gigantic de 125 hectare, din care am ieșit după vreo oră și jumătate de sete și de foame. Apropo de asta, în Madrid se mănâncă bine și relativ ieftin față de alte capitale europeene. Un hamburger cu cartofi prăjiți (da, știu, copiii ăștia care nu știu să aprecieze mâncarea adevărată) era cam 10-12 euro, o paella era vreo 9, tapasurile undeva la 5-7 euro, o bere nesimțit de mică (un păhărel) costa între 2 și 3 euro, un pahar de Sangria vreo 5 și celebrii churros cu cana de ciocolată aferentă erau în jur de 4 euro. Fiți atenți, dacă ajungeți prin zonă, neapărat să mergeți la Ciocolateria San Gines pentru churros. Cuvintele sunt de prisos, atât sunt de buni. Pentru tapas, cel mai frumos loc este Mercado San Miguel, doar că, atenție, prețurile sunt mari. Eu nu m-am îndurat să dau 4 euro pe o prăjiturică. Insă locul este fantastic și aproape de Plaza Mayor.

La Museo del Jamon
 De altfel, dacă vreți să luați doar un pic pulsul orașului până să începeți să intrați în muzee și catedrale, o idee ar fi să luați metroul până la Banco de Espana și apoi să o luați la pas pe Grand Via până la Plaza del Callao și mai departe să vă duceți spre Puerta del Sol și de acolo pe Calle Mayor până la Plaza Mayor. Dacă vă țin picioarele, puteți continua pe Calle Mayor până la intersecția cu Calle del Bailen unde se află Palatul Regal. Madridul e frumos de bătut la pas și chiar dacă nu aveți timp și chef de muzee, strada oferă suficient de multe distracții. Oamenii sunt gălăgioși, zâmbesc mult, par să se distreze și sunt absolut deficitari la capitolul limbi străine. Adică nada. Singurele persoane cu care am reușit să comunicăm în engleză s-au dovedit ulterior a fi români. In rest, am făcut febră musculară de cât am vorbit!
duminică, 18 iunie 2017

Atelierele Imaginației Cartoon Network

Dragilor, am trecut să vă spun că eu plec. Un pic, o săptămână. Unde? Până colea, la Madrid. Și ca să nu vă plictisiți cât sunt eu pe coclauri, m-am gândit să vă las ceva de făcut. De fapt, nu vouă, ci ăstora mici ai voștri.

Cartoon Network a deschis a treia ediție a concursului Atelierele Imaginației Cartoon Network. Așadar și prin urmare, copiii sunt așteptați să creeze propriile lor povești sub formă de desene, animații sau chiar scenarii. Pot desena un personaj nou sau realiza propriul lor film sau inventa o bandă desenată. Pentru a participa la concurs, creațile trebuie urcate pe site-ul Imagination Studios.

Marii câștigători ai celor trei categorii vor primi multe premii surpriză printre care și câte o tabletă grafică. Mai mult, micii creatori vor avea șansa să-și vadă munca la televizor. Deci, cum s-ar spune, un concurs super fain, numai bun de pus imaginația la bătaie în aste zile de început de vacanță când ploile ne cam strică planurile de parc.

Eu le mulțumesc fetelor de la Parenting PR că s-au gândit la mine și mai ales la Ana mea când au început să răspândească zvonul despre acest concurs. Din păcate, pe a mea o iau cu mine în Spania, așa că nu va avea prea mult timp să participe. Dar voi aveți tot timpul să ascuțiți creioanele și să vă puneți pe treabă. Concursul se desfășoară până pe data de 2 iulie. Spor și imaginație vă doresc!

joi, 15 iunie 2017

Zilele lui Zamfirescu

Hai că mai e un pic și se termină și școala și gata, am scăpat de teme, de trezitul în zori de zi, de pachețele făcute când soarele nici nu-i încă pe cer, de ședințe și discuții pe grupuri de părinți. Eu sunt doar în trecere pe aici ca să vă întreb dacă aveți deja program pentru duminică, 25 iunie. Dacă nu, poate dați o raită pe strada Puțul lui Zamfir (în zona Dorobanți),din București, unde va avea loc evenimentul Zilele lui Zamfirescu.

Asta înseamnă, concret, că pe această străduță se vor desfășura, toată ziua, de la 10:00 și 21:00, fel de fel de activități pentru oameni mari și oameni mici. Copiii vor fi așteptați la șotron, Țară-țară, vrem ostași, la ateliere de colorat și pictură pe față, în timp ce părinții vor putea admira mașini de epocă, participa la un workshop de gimnastică și degustare de vinuri.

O idee interesantă este cea a celor de la Fabrica de experimente care va organiza un atelier pentru copiii între 6 și 14 ani. Ajunsă la a treia ediție, această inițiativă poartă semnătura celor de la Entrepreneurship Academy și a apărut din dorința de a strânge comunitatea împreună. A fost lansată pentru prima dată în 2015, sub numele de Promenada culturală- Puțul lui Zamfir. Mai multe detalii despre eveniment și participanți aflați aici.  

Așadar, dacă duminică nu aveți ce face, v-am dat eu o idee. Oricum atmosfera va fi una de sărbătoare pentru că, ce dacă a doua zi va fi luni? Unde nu sunt teme și cursuri și sculat de dimineață și fugit după autobuze sau stat în trafic, totul va respira un aer de vacanță. Chiar dacă pentru noi, ăștia marii, mai e ceva până la concediu. Mă rog, pentru unii dintre noi. Că alții, ca mine, se pregătesc deja să-și facă bagajele. Dar despre asta, altă dată.





miercuri, 14 iunie 2017

Respiro

Ies din metrou și strâng din ochi fără să vreau, încercând să evit o rază care se încăpățânează să mi se strecoare pe sub pleoape. Incep să-mi caut ochelarii de soare prin geantă și-n timpul ăsta mă gândesc câte ore am de umplut- eu cu mine. Incerc să nu mă uit încă în jur ca și cum aș vrea să prelungesc suspensul, ca atunci când știi exact ce cadou ai primit, dar bucuria lui începe să-și piardă din suflu chiar din momentul în care se întâmplă. Așteptarea e de multe ori mai puternică decât întâmplarea. Imi dau seama că mi-e prea foame pentru a mă putea bucura încă așa cum se cuvine. Si pur și simplu vreau să nu-mi fie nimic atunci când voi da ochii cu el. De obicei caut îndelung unde și ce să mănânc. De data asta, am intrat în primul restaurant ce pare fără pretenții, pe principiul că sigur voi găsi eu ceva rezonabil în meniu. Privirea îmi cade pe o tartă cu ciuperci. O comand și decid să-mi iau și o salată. Cu ton și porumb. Mi-este chiar foame. De dimineață nu am mâncat mare lucru. O felie de pâine prăjită cu niște gem și o cafea. Apoi, m-am luat cu altele și am uitat de mine. Acum tocmai ce încep să mă regăsesc, ca și cum aș îmbrăca un costum cu care m-am obișnuit, dar pe care l-am pierdut într-un colț de dulap.

Ca totul să fie perfect, ar fi trebuit să fac și un pipi înainte să plec. Nu este restaurant, e o brutărie cu câteva mese și nu avem toaletă pentru clienți! Vorbim în română. Eu cu cel care servește. L-am auzit când îi spunea ceva soră-sii. Sunt trei români cu totul- frați sau rude sau poate prieteni sau nici una, nici alta. Lucrează împreună. Doar cea mai în vârstă e de-a locului. I-a luat pe toți trei și ăștia micii- nu cred să aibă mai mult de 25 de ani fiecare- sunt fericiți că sunt împreună și că și-au găsit de lucru. Plec. Imi pun ochelarii de soare și decid fără niciun fel de motiv să o iau la dreapta. Mă uit la ceas. E încă devreme. Decid să intru într-un magazin pe două etaje plin cu prostioare ieftine. Au de toate, începând de la casolete pentru sandviciuri, sutiene, făcălețe, coșuri de picnic, creioane, tricouri, prosoape de bucătărie, perii de ondulat părul, ghiduri turistice sau michimauși. Cumpăr o pereche de dresuri și un set de carioci gen marker. Din nou soare. De data asta, îmblânzit de ora înaintată. Mă las dusă de mulțime. O iau pe străzi: prima la dreapta, apoi înainte, iar la dreapta, acum la stânga, ba nu, mai bine la dreapta. Mă gândesc că nu suntem învățați să ne pierdem. Instinctiv avem tot timpul nevoie să știm unde suntem și spre ce ne îndreptăm. Dacă nu, intrăm în panică. Ce vrei să facem? O întrebare care se bagă tot timpul între cei care nu pot să stea pur și simplu unul cu celălalt sau cu sine.

Refuz să-mi pun orice fel de întrebări și încerc să mă las dusă de soarele ăsta care începe parcă să dea semne de oboseală. Mă uit la trecători cu insistența și curiozitatea cu care obișnuiesc să mă uit la tablouri. E aproape hipnotic ce reușește să facă lumina din oameni. Simplul fapt că e zi și cald provoacă zâmbete pe fețele tuturor. Decid să o iau pe prima la stânga și mă duc către râu. De undeva, se aud muzică și aplauze. Doi tipi cu dreadlocks dansează pe Billie Jean a lui Michael Jackson și în jurul lor mulțimea ține ritmul cu palmele. Un pic mai încolo, o japoneză cu umbrelă galbenă deasupra capului povestește ceva unui grup compact și ascultător. Un băiețel la vreo patru ani, înarmat cu un băț de la o fostă vată de zahăr, se duce întins către fântâni. Incă e cald, dar o căldură blândă ca cea de plapumă, în diminețile de iarnă. In fața mea, un pod. Ajung pe el și simt cum razele soarelui îmi intră prin păr și mă mângâie parcă pe ceafă. Dau să traversez, dar un saxofonist vagabond mă face să mai zăbovesc un pic. O bancă liberă. In față, seara se ridică parcă din apă. Lumea trece, lumea vine, într-o vânzoleală cu aer de vacanță. Un el își petrece brațul în jurul ei.  Le fac o poză. Mă las furată de priveliște și respir adânc. Nu-mi doresc nimic. Doar să-mi tapetez interiorul cu ceea ce dau ochilor ocazia să vadă. Cu Parisul.



 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes