miercuri, 27 decembrie 2017

Trei etaje

Probabil că la ora la care eu scriu pe blog, voi sunteți la birou cu jdemii de chestii urgente, de rezolvat. Dar, am zis să profit de zilele mele de vacanță (mă urâți?) și să vă povestesc despre o carte. Că tot se apropie Anul Nou și poate nu aveți nimic important de făcut. Mă rog, pe lângă salata de boeuf. Apropo, că tot veni vorba, ce faceți de Revelion?

Până îmi răspundeți voi, să vă povestesc despre Trei etaje a lui Eshkol Nevo. Un scriitor israelian care intră în sufletul personajelor sale. De fapt, acțiunea se derulează pe interior, poveștile sunt văzute dintr-o perspectivă subiectivă, a celor trei personaje: trei vecini, fiecare locuind la un etaj al aceleași clădiri, fiecare cu o existență aparent normală văzută din exterior, fiecare încercând cu disperare să-și poarte greutatea propriilor gânduri și tristeți. Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost intuiția- că nu știu cum să o numesc altfel- autorului de a se pune în mintea personajelor feminine. O identificare atât de naturală și aproape perfectă cu creierul unei femei, încât sunt multe momentele în care uiți pur și simplu că-n spatele cărții stă un bărbat.

Cele trei povești nu se întâlnesc deloc pe parcursul întregului roman. Trei vieți, trei etaje, trei drame complet diferite, dar care au ca puncte comune singurătatea și suferința. Fiecare dintre protagoniști își povestește  trăirile cuiva: unui amic, la un pahar, unei prietene, într-o scrisoare sau soțului mort, într-un mesaj lăsat pe robotul telefonic. E cu atât mai interesant cu cât intervine un stil aproape oral al povestirii, firul epic te poartă atât printre gândurile celui care "spune", cât și prin ceea ce i se întâmplă propriu zis. Autorul dispare complet și abia la final realizezi că în fapt, o singură persoană a imaginat tot ceea ce ai avut de citit.

Cartea este și o incursiune în viața Israelului. Mai ales ultima dintre povești te scoate din casă și te duce pe străzi, pe șosele, în deșert, spre granița cu Iordania și înapoi, prin cartierele Tel Aviv-ului acolo unde oamenii s-au mobilizat și au organizat marșuri de protest. Este un roman care se citește extrem de ușor. Acțiunea curge, faptele și sentimentele se înșiruire cuminți ca și cum cei trei protagoniști v-ar aștepta să reveniți la ei, ori de câte ori trebuie să întrerupeți lectura. Doar că nu o să vă vină să o întrerupeți.

Recomand.



luni, 25 decembrie 2017

Ho ho ho!

Dragilor, Crăciun fericit și Sărbători cu bine. 

Sper că ați fost cuminți și că a venit Moșul. Ana a primit, printre altele, un city break la Atena, la sfârșit de martie, așa că o să avem ce povesti. Eu am primit o poșețică (mă plângeam că mi s-a stricat portofelul și că aș avea nevoie de unul încăpător, așa că fie-mea mi-a cumpărat cea mai mică poșetă pe care a găsit-o și cel mai mare portofel) și multe cărți. Deci, cum ziceam, o să avem ce povesti. 

Și pentru că nici nu știu și nici nu am răbdare să fac felicitări d-alea frumoase cum văd pe alte bloguri, vă las un selfie de-al nostru, din hol (nici măcar nu e de lângă brad; se vede chiar și botul unui  papuc și o pungă pe-un scăunel). Dar suntem drăguțe, iar Ana are în picioare cizmele mele de rocker pe care, se pare, că a pus ochii. Incă mă țin strâns de ele. I le-am împrumutat doar pentru poză.

Așadar, noi, fetele Stăncescu, vă pupăm și vă urăm tot binele de care aveți nevoie! Și acum vă las, căci unii oameni merg la muncă, chiar și-n ziua de Crăciun!





duminică, 24 decembrie 2017

Spiritul bun

După ce acum câteva zile m-am transformat în Grinch ca să vă spun ce mă irită în aceste zile de sărbătoare, acum, cu permisiunea voastră, voi întoarce pagina și vă voi povesti ce-mi place la perioada Crăciunului.
  • cadourile- de fapt, astea îmi plac în orice perioadă, doar că acum sunt și multe și mai și coincid cu soldurile de prin magazine (în MegaMall am văzut deja reduceri de 70% pe la Deichmann, CCC și încă niște buticuri)
  • bucuria din ochii Anei și tropăielile de nerăbdare când își desface cadourile
  • sarmalele și cozonacul- ca și cadourile, îmi plac pe orice anotimp, dar parcă acum mă simt mai puțin vinovată când cer a doua (uneori și a treia) porție
  • zilele libere- voi spune doar: oh, daaa!
  • vacanța școlară- faptul că trei săptămâni, eu și infanta, ne vom certa pe orice altceva decât pe teme, dezordine, proiecte, mă face din start să pornesc la atac mult mai zen
  • ora de culcare a copilului- ce atâta încrâncenare? Las' că ce nu doarme noaptea, recuperează dimineața! (a mea are totuși spre treisprezece ani, nu încercați asta si cu juniorii de grădiniță)
  • filmele de la televizor (nu Home Alone, celelalte!)
  • cafelele sau după caz, paharul de vin cu prietenii, în oraș -dintr-o dată, lumea parcă are mai mult timp de taclale
  • străzile pustii în dimineața de Crăciun (eu lucrez pe 25) și Cișmigiul gol și mirosind a proaspăt
  • timpul- de fapt, mai bine scriu așa: TIMPUL! Ideea că am ore și ore pentru mine în care să fac ce vreau fără să am sentimentul că sunt contra cronometru...ce să zic, voi, mamelor, mă înțelegeți, așa-i?
  • mirosul de cozonaci din bloc (noroc că suntem mulți pe palier și e suficient să las ușa deschisă ca să intre și la mine; eu nu fac)
  • crăciunițele- aici nu există explicație, pur și simplu îmi plac mie plantele astea și acum sunt peste tot
  • mirosul de brad (da, recunosc, sunt vinovată, dar tot îmi place cum miroase ăsta natural)
  • jumările -îmi aduc aminte de copilărie când tăia bunicul porcul și ne trimitea pachet, de la Hunedoara, cu jumări, tobă și nuci
  • plăcinta cu brânză și stafide a maică-mii -o mai face și de Paște; până atunci poate mai dau jos vreo două kile și pot mânca mai multă
  • concertele în aer liber (nu mă duc, dar mă bucur că există)
Dragilor, ca și data trecută, las lista deschisă poate mai sunt printre voi din cei care vor să o completeze. Eu și blogul meu vă urăm Crăciun fericit, să sărbătoriți frumos, să vă bucurați unii de ceilalți și să fiți cuminți ca să vă aducă Moșul tot ce vă doriți.
vineri, 22 decembrie 2017

Grinch

Astăzi, cu permisiunea voastră, o să fac un pic pe Grinch şi o să vă spun ce nu suport în perioada asta de Crăciun. Aşadar, doamnelor şi domnilor, iată lista cu lucrurile care mă fac să mă gândesc cu drag la...vară.

  • îmbulzeala- pe străzi, în magazine, la casele de marcat de la Mega şi Carrefour, la ANAF, peste tot se stă la coadă, se ţipă şi se pierde timp
  • vocea lui Hruşcă- nu am nimic cu săracul om, dar nu mai suport să-l aud peste tot. 
  • afişele cu Fuego şi concertele lui Ştefan Bănică junior- come on, au devenit un fel de sarma pe portativ! In fiecare an, la aceeaşi oră, cu aceeaşi ocazie!
  • căciuliţele cu abţibilduri pentru copii- arată urât, mai ales când plăsticoşenia este mare şi lipită direct pe frunte (dacă nu știți despre ce vorbesc, înseamnă că nu le-ați văzut- n-ați fi avut cum să le ratați!)
  • copiii care cerşesc cântând colinde- ar trebui să fie ca orice alţi copii la şcoală, grădiniţă sau acasă
  • adulţii care-şi pun copiii să cerşească, cântându-ne colinde
  • seria de filme Home Alone- încă un pic şi până şi fii-mea va învăţa replicile pe de rost
  • cetele de colindători care umblă cu Ursul sau Capra sâmbăta de dimineaţă, începând cu orele 8h00
  • statul la masă exagerat și supăratul dacă nu ajungem să stăm la masă exagerat
  • muzica vecinilor care consideră că trebuie să petrecem cu toţii, la aceeaşi oră şi pe aceleaşi ritmuri
  • greutatea cu care găseşti un loc liber la coafor şi cosmetică
  • cadourile inscrise la categoria obligaţii
  • banii strânşi pentru serbarea de la şcoală sau grădi- de când Ana e la colegiu, eu am scăpat
  • mirosul de vin stătut- ăla din autobuze și tramvaie, la cele mai nebănuite ore ale zilei
  • luminițele din oraș- nu în general, ci astea de anul ăsta când zici că Primăria și-a atârnat prin oraș cam tot ce a găsit prin casă. E o nebunie de culori fără prea mare legătură cu Crăciunul.
  • mesajele de la mulți ani de tip "fie ca"
Am ajuns la final. Vă las însă lista deschisă și vă invit și pe voi să contribuiți la ea. Eventual, dacă vă amuză, dați-le-o și prietenilor. Zilele următoare fac una și cu ce îm place în perioada asta. Așa că stați pe aproape!
luni, 18 decembrie 2017

Zece femei

Se dau zece femei. Nu trebuie să fie neapărat cele mai bune prietene din lume, nici cele mai compatibile firi, nici măcar nu e musai să împărtăşească aceleaşi pasiuni sau să aibă aceleaşi opinii politice (deşi, din fericire, le aveau). Şi atunci, o să mă întrebaţi, de ce ar vrea cineva să pună laolaltă zece femei care, cel puţin la prima vedere, par luate la întâmplare? Ei bine, nu sunt alese chiar aleator. Toate cele zece sunt mame. Concret, asta înseamnă că toate îşi construiesc întreaga existenţă în jurul a cel puţin un pui de om fără de care universul lor nu şi-ar mai găsi justificare.

Dar....ei bine există şi un dar. Toate au în comun nopţi nedormite, plânsete, cearcăne, frustrări, oboseală, griji, ţipete, nervi, sacoşe întregi cu mâncare, rochii îngropate în funduri de dulap odată cu multe vise, cafele băute reci, prânzuri sărite şi mai ales, dar mai ales o lipsă acută de timp pentru ele.

Din fericire, cele zece au reuşit- care cum a putut- ba cu un soţ, ba cu o soacră, ba cu cel mare care e suficient de responsabil- să-şi lase progeniturile acasă şi să se întâlnească într-o seară şi să facă a girls evening movie. Să ştiţi că noi mamele, nici măcar nu suntem aşa de pretenţioase! Nu am cerut evening shooping, cluburi sau restaurante scumpe! Ne-am mulţumit cu o cafea înainte de film şi cu o pungă de floricele în timpul acţiunii. E drept că unele şi-au luat o pungă mare. Mai mult, cea care ne-a organizat seara a obţinut şi un discount şi deci, nici măcar nu am atentat la bugetul de sărbători al familiei.

Ce am făcut însă? Ei bine, am râs. Nu doar pentru că pe ecran era o comedie cu şi despre mame, ci, mai ales, pentru că atunci când avem parte de momente pentru noi, ştim să profităm de ele. O oră şi jumătate mai târziu, exact ca-n Cenuşereasa, vraja s-a terminat şi fiecare a redevenit mamă. Ne-am pornit telefoanele, am sunat acasă- ce faceţi? A dormit? A mâncat? Hai că vin acum şi fac cina- ne-am dat întâlnire în parcare să facem schimb de sacoşe cu hăinuţe- uite, ţi-am adus pantalonaşii ăia de care îţi spuneam! Stai să iau şi eu jucăria aia de la tine- ne-am pupat şi ne-am dat întâlnire pe facebook unde ne vedem de obicei fără să furăm din timpul pe care am decis, de bună voie şi de cele mai multe ori, nesilite de nimeni, să-l oferim tuturor, în momentul în care ne-am născut femei.

Cât despre film, am fost la partea a doua de la Mame bune şi nebune. Nu e o capodoperă, deşi Susan Sarandon este mortală. Dar gândiţi-vă la un singur lucru: aproape două ore doar pentru voi, cu o pungă de floricele pe care nu trebuie s-o împărţiţi cu nimeni, fără nimeni agăţat de voi care să vrea pipi sau apă, fără nimeni care să lovească scaunul cu picioarele în timp ce vă cere să jucaţi Fazan sau să mergeţi la Mc Donalds. Eu aş putea face şi Revelionul aşa!

duminică, 17 decembrie 2017

O, brăduț!

Acum două zile, mai pe seară. Deschid ușa la balcon să las o cratiță pe masa de afară când colo, ce să vezi: un brad.
- Măi, Ana, tu știai de ăsta?
Cu căștile pe urechi (mai nou am senzația că așa sunt urechile ei), dă volumul un pic mai încet cât să audă motivul pentru care o deranjez și dă din cap afirmativ.
- Ihî, a sunat bunica și mi-a zis că ne-a luat brad.
 Mă declar mulțumită, închid ușa înapoi și decid să revin asupra problemei în weekend când sper să am mai mult timp.

Sâmbătă, sună mama:
- Auzi, am stat și m-am gândit și mi-am dat seama de ceva: cred că trebuie să cioplești pomul ăla că nu o să-ți încapă în suport.
Așa îmi dau seama că nu știu unde e suportul. Il caut pe balcon, prin debara, pe sus, pe jos. Nicăieri. Iau cheile de la boxă și-mi fac curaj să cobor în subsol acolo unde, din când în când, se vine cu dezinsecția și deratizarea. Deschid ușa, cobor în fugă, găsesc suportul, urc scările înapoi câte două trepte de-odată și mă întorc în siguranță, la mine-n casă. Câteva minute mai târziu, încerc să-mi dau seama ce a fost în mintea maică-mii când a ales bradul.Ce să cioplesc la el? E așa de gros că aș putea să-l fac pe Buratino. Caut printre uneltele din casă și găsesc trei șurubelnițe și-un bec. Până la urmă iau un cuțin imens, deja stricat de anul trecut și încep să modelez în trunchi, bătând în cuțit cu tocătorul de șnițele. Nu merge.

Decid să mă duc în Carrefour, în primul rând pentru că frigiderul meu a început să arate ca minibarul de la hoteluri: doar cu sticluțe și ciocolățele. In al doilea rând, ca să achiziționez un topor și un fierăstrău.
- Aoleo, ce faceți cu astea? se miră casiera.
Nu mă pot abține:
- Aștept Crăciunul. Și la cum merg lucrurile în țară, nu știi când ai nevoie de un topor!
Zâmbește și-mi urează Sărbători fericite.(dacă mâine nu mai sunt topoare la raft, știți de la cine se trage).

Acasă, mă apuc de treabă. Mă simt ca un micuț pădurar care  se folosește abuziv de vocabularul unui birjar pentru a-și exprima simțămintele. O oră și mai bine am cioplit la trunchiul bradului până am reușit să-l înfig în suport. Noroc cu Pilatesul și Aquagym-ul și Zumba, că altfel aș fi clacat și aș fi chemat copila să-și împodobească bradul la orizontală. Dar așa, cine are mușchi și deci se poate bucura de beculețe și globulețe în sufragerie? Hm? Cine, cine? Și cine are suportul spart pentru că, deh, am dat cu toporul până când am cioplit tot ce era de cioplit? Cine, cine?

Să n-aud critici!




vineri, 15 decembrie 2017

Vara în care mama a avut ochii verzi

Am citit o carte. O carte atât de frumoasă încât m-a lăsat mută. Aș spune că este aproape terifiant de frumoasă povestea Tatianei Țîbuleac. "Vara în care mama a avut ochii verzi" este despre un fiu care învață să-și iubească mama în ultimele trei luni de viață ale acesteia. Este despre părinți și copii, despre vinovăție, despre furie, despre durere, despre spaimă și neputință și despre multă, multă dragoste. Pe lângă poveste, ceea ce te face să te simți aproape lipit de cartea asta este scriitura. Fiecare propoziție pare un tablou, aproape că ajungi să vezi imagini în loc de cuvinte. Habar nu am cum cineva poate să născocească metafore cum sunt cele din cartea de față. E mai mult decât talent. Asta e har.

Ce pot să vă spun este că se citește într-o zi. Are doar 120 de pagini și o forță care mă face ca-n momentul de față să resping ideea de a începe o altă carte (deși am două la capul patului care mă așteaptă). Pur și simplu, simt nevoia să mai păstrez pe dinăuntru gustul acestei povești ciudate care mie personal, mi-a ajuns până în buricele degetelor și până la capătul fiecărui fir de păr.

Vă las mai jos un fragment și vă sfătuiesc să v-o faceți cadou, că tot e perioada propice.

 Ploua de trei zile făra întrerupere. Apa spălase orice urmă de culoare și de lumină. Lanul de floarea-saoarelui se scuturase și arăta ca o față frumoasă distrusă de acnee. Mii de circumferințe negre, ca niște cratere, se înălțau trist pe tulpinile gălbejite și jupuite de vii. Simțeam aproape fizic lipsa petalelor galbene, a macilor roșii, a prunelor violete- toate doborâte nemilos la pământ- și a lui Jude.
Jude revenise și se lăfăia din nou în visele mele. Mă simțeam vinovat că în săptămânile care trecuseră o înșelasem atât de ușor cu o himeră. Am chemat-o sfios- o singură dată-, iar ea a venit fără reproșuri, ca o amantă bătrână. Chipul Moirei pe care l-am purtat incrustat în ochi ca pe o hologramă își pierdea încet-încet conturul, reducându-se la părul ei negru și fremătător care însă- lipsit de restul trăsăturilor- nu reușea sa mă țina îndrăgostit. I-am împăturit imaginea ca pe o batistă și am împins-o într-un sertar, alături de alte lucruri frumoase, dar inutile din acea vară.

miercuri, 13 decembrie 2017

Neam de tâmpiți

Disclaimer- scenă din viața unui bucureștence la care am asistat fără să vreau.

In tramvai. Nu ai cum să nu o remarci așa cum stă jos, cu bărbia în piept, cu fața ascunsă aproape în întregime sub un fes gri cu sclipici, cu o mână aproape inertă, căzută în poală și cu picioarele încrucișate sub scaun. Vorbește tare și care cum urcă în tramvai se uită spre ea să vadă dacă e nebună. Nu e. De sub fes, de undeva din adâncitura dintre obraz și umărul drept, se ițește un telefon mobil.
- Corina, Corina draga mea, ascultă-mă, te rog, i se aude vocea în tramvai, o voce de femeie fără vârstă care vorbește tare și apăsat ca și cum ar vrea să o audă toată lumea și să-i dea dreptate. Sau poate că Corina e surdă sau suficient de proastă încât să fie nevoie să i se vorbească răspicat, insistându-se pe fiecare silabă.
- Cum îți spuneam, am avut o zi în-cre-di-bil de proastă. Numai în România mi se putea întâmpla așa ceva.
Face o pauză și bate un ritm imaginar cu talpa piciorului stâng.
- Stai, dragă, să-ți povestesc, continuă ea și trage aer în piept ca și cum s-ar pregăti să cânte. Așadar, primul lucru groaznic pe ziua de azi: am fost să încerc să schimb pantofii ăia de mă băteau. In Olanda, nu ai niciodată nevoie de bon ca să duci înapoi o pereche de pantofi. Aici, parcă sunt tâmpiți. Fără bon, nici nu au vrut să discute cu mine. Și le-am spus: dar în Olanda nu se cere bon, mama voastră de idioți!

Aruncă o privire pe sub căciulă și evaluează un pic audiența. Suficient de multă lume încât să merite să continue să răcnească la Corina.
- Deci, Corina, stai așa! Asta a fost doar numărul unu de pe listă. Numărul doi: eram în stația de autobuz și m-am dat un pas în față, încercând să văd ce număr are mașina care se zărea la stop. Și Corina,  știi ce am pățit? Ceva ce în Olanda nu cred să fi pățit cineva vreodată: am căzut într-o groapă.

 In tramvai se aude rumoare, semn că pățania doamnei nu a trecut neobservată. Un puști râde zgomotos. Un domn cu un brad la subțioară îi aruncă o privire încruntată și-i bate obrazul. Doamna continuă:
- Da, Corina, asta am pățit: am căzut în genunchi, într-o groapă. Nu vrei să știi cât de tare mă doare piciorul acum. Noroc că n-am dat cârjele. Cum? Păi, nu știu. Eu cred că e rupt. Mi-am făcut programare la doctor mâine de dimineață. Și stai, stai așa, că nu e tot.

Deja lumea începe să-și dea ochii peste cap. Nu vreau să-mi imaginez biata Corina cât de plictisită o fi.
- După ce m-am ridicat din groapă, am dat să traversez să prind tramvaiul care era în stație. Și vatmanul, dobitocul dracului, nu m-a așteptat și a plecat. In  Olanda, știi cum stau tramvaiele după toți oamenii?! Vai de mine cum e acolo! Și câte cinci minute îi așteaptă. Aici însă, parcă ar fi toți cretini. Nu știu de ce sunt toți așa de cretini.

Tace câteva secunde. Probabil că acum Corina încearcă să o consoleze. Sau poate că știe ea de ce suntem cretini. In definitiv, poate că Corina asta nu e așa de proastă cât s-ar fi putut crede. Deși dacă suntem tâmpiți cu toții, sigur și ea este. In definitiv, Corina e un nume românesc.

- Nu, dragă, nu! spune vocea de sub fes și apasă cu atâta putere pe N și pe U încât pare că vrea să le storcoșească acolo, pe podeaua din tramvaiul 19. Nu se știe cu ce nu e de acord și nici nu contează, deși probabil că dacă ar întreba-o cineva, s-ar grăbi să-i răspundă cu același ton de superioritate demn, în capul ei ascuns sub un fes, doar de un olandez.

Două minute mai târziu, o pupă pe Corina și închide. Se uită la oamenii din jur și pare că așteaptă aplauze. In loc de asta, îi sună telefonul.
- Da, Corina, ce-i?
Ce-o mai vrea și aia, ne întrebăm fiecare în capul nostru.
- Ete na și tu acum! N-am fost, măi, în nicio Olandă, ce-ai?! A fost Viorel, paznicul ăla tânăr de la Mega și mi-a povestit și mie. Da' m-aș duce odată să văd și eu cum e!

Imi vine să-i strig să-și ia la ea și pantofii ăia de-o bat, poate-i schimbă  pe-acolo, fără bon. Dar până la urmă aleg să tac și să cobor la prima. In urma mea, puștiul râde zgomotos.





duminică, 10 decembrie 2017

Incă e mică

Ii dau mesaj: te aștept la mall, la parter! Imi scot sticla de apă din rucsac și mă oglindesc în vitrina unui magazin de pantofi. Sunt roșie la față ca o tomată coaptă și-mi simt tricoul jilav în spate. Imi trec o mână prin păr: încă e umed. Am obosit. O oră de Zumba a scos sufletul din mine. Nici putere să mă uit prin magazine nu mai am. Plus că mi-e și cam foame. Imi aduc aminte că am un măr la fundul rucsacului și încep să scotocesc după el. Telefonul îmi vibrează: mamaaa, unde ești?

Mă uit după ea. O văd venind spre mine, cu pași apăsați și cu aerul ăla sfidător al adolescenților care își ascund timiditatea și fricile sub măsți care de care mai înfricoșătoare. Sunt ca un cățel d-ăla mic și isteric care latră de frică, mi-a spus o dată, după ce trăsesem o ceartă zdravănă! Mă uit la ea: blugi negri, curea cu ținte, un tricou negru peste care și-a aruncat o cămașă înnodată în talie. Cizme lungi, până sub genunchi, cu șireturi.
- Imi place cum te-ai îmbrăcat, îi spun.
De la o vreme, am senzația că trebuie să-i intru pe sub piele, să-i arăt mai mult ca înainte că o apreciez, că sunt mândră de ea, că am încredere în alegerile ei. Să o corectez a devenit un act de curaj. Inainte de a îndrăzni să-mi exprim o opinie diferită sau, și mai rău, înainte de a-mi lua inima-n dinți și a o contrazice, trebuie să respir adânc și mai ales să-mi repet de fiecare dată când simt că nervii îmi întunecă mintea "caaaalm, caaaalm, numără până la zece și mai ales nu uita să respiri".

Intrăm la Meli-Melo. Caută un cadou. Până la urmă își alege o brățară. Ne uităm apoi la fel de fel de lucruri pentru casă: lumânări parfumate, căni, globuri, rame, perne, săculeți cu lavandă. Trece de la una la alta, scăpând câte un "ah" sau un "oau" și, deși nu încetez să-i atrag atenția, continuă să treacă razant, la nici un milimetru, cu haina târâș, pe lângă rafturile pline. Mi se face din ce în ce mai foame, iar tricoul umed îmi ține rece. Aș vrea să ajung acasă, să fac un duș și să mănânc. Deși, la cât de foame îmi este, cred că mă voi opri direct în bucătărie. Gândul la peștele cu legume din cuptor mă face să devin nerăbdătoare.
-Mai stăm pe aici? o întreb și mă gândesc ce simplu era acum câțiva ani. O luam de mână și gata, o duceam unde voiam eu. Acum are aproape patruzeci la picior și mă pupă pe frunte când vrea să râdă de mine.
Nu-mi răspunde. Stă pe jumătate întoarsă, cu privirea fixată pe taraba din fața noastră. Incerc să ghicesc ce i-a atras atenția.
- Mama, eu trebuie să-mi cumpăr asta. Mi-o doresc de ani de zile. Chiar o vreau! Am banii de bursă la mine, așa că să știi că mă duc și mi-o iau!
Un minut mai târziu, vine triumfătoare cu o pungă. In pungă, o oaie. D-aia care se face pernă. E moale, bej și zâmbește. Zâmbește și Ana. Zâmbesc și eu: încă e mică!



vineri, 8 decembrie 2017

La Cluj, păsările s-au culcat și ele

Rămân cu privirea lipită de geam, deși n-ar trebui. N-ar trebui, în primul rând pentru că am de lucru și-n al doilea rând, apusul mă face întotdeauna să-mi las gândurile să plece departe, ca și cum aș deschide ușa coliviei unor păsări care se prefac fericite. Și totuși ochii mei refuză să revină la pagina de tradus și preferă să fixeze ba un nor, ba altul, urmărindu-i de departe, de unde sunt eu, admirându-i cum se îmbracă precum niște prințese în ziua balului: în haine roz și extravagante.

Apusurile de soare mă fac să-mi aduc aminte de Micul Prinț. Când eram mică mă tot întrebam ce naiba a pățit băiețelul ăsta la finalul cărții. Mi se părea absolut exagerat, fără sens și fără milă să-l omori, tu, ca autor, mai ales când ți-ai propus să scrii o carte pentru copii. Mai târziu am înțeles că nu era pentru copii. Incerc să-mi las privirea pe foaie și să mă concentrez. E vorba despre un atlas ornitologic de a apărut la Cluj. Textul. Cică ar fi vreo sută de specii de păsări în oraș dintre care treizeci vin doar iarna sau sunt pur și simplu în trecere.

Ridic ochii. Afară, un nor pare că s-a desfăcut în bucăți și acum sângerează. Pe măsură ce curge, sângele se transformă în noapte. Deja acoperișurile caselor dau să se piardă în întuneric. Mai am o oră. Să traduc textul. Incep să-mi simt stomacul dureros și-mi dau seama că, cu toată alergătura din timpul zilei, am uitat să mănânc. Mi-am luat la mine niște cuș-cuș cu legume. Eu l-am făcut. E simplu: la o cană de cuș-cuș, pui două căni de apă la fiert. In apa aia adaugi sare, piper, un pic de curcuma, o ceapă și un ardei pe care le toci și călești în prealabil. Când apa fierbe, stingi focul, o torni peste cuș-cuș, acoperi și lași cinci minute să se umfle. Apoi, tragi în tigaie niște legume, de care vrei tu, și le mănânci cu cuș-cuș-ul. E bun. Mie-mi place. Ca și apusurile. Mă gândesc că sunt așa, un fel de mostre de perfecțiune de care, dacă ești pe fază atunci când se întâmplă, te bucuri ca atunci când erai copil și găseai în iarbă câte un trifoi cu patru foi. Era al tău și pentru o secundă te făcea să te simți cel mai norocos copil din lume. Fără să vreau, mintea îmi zboară la Micul Prinț. Intotdeauna m-am întrebat de ce o fi vrut el o oaie. De obicei, copiii vor câini sau pisici. Eu am avut o țestoasă. Ii plăcea cozonacul.

In spatele geamului, cerul și-a închis deja rănile și acum stă întunecat și sobru, presând parcă orașul cu ora târzie. La Cluj, păsările s-au culcat și ele.


miercuri, 6 decembrie 2017

Tot la unsprezece

A crescut. Acum, nu numai ca o știu eu, dar o știe și ea. De altfel, mi-a și spus-o. Direct, acum două zile, înainte de culcare: am citit, îmi zice pe un ton doct, că oficial, adolescența începe la trreisprezece ani! Nu mă pot abține și scap un aoleo, adică o să fie și mai dur? Fiindcă este. Practic, la doisprezece ani, aproape că nu există echilibru. Sau își aduce aminte că e mică și asta nu-i place sau se simte mare și atunci se sperie. Așa că, de cele mai multe ori, e nervoasă, panicată, revoltată, deprimată și lista ar putea continua în același trend pesimist. Aseară însă, și-a amintit că e rost de cadouri. Ghetele le-am aranjat eu în pragul ușii de la balcon, în virtutea unei tradiții de care trag ca de un elastic ce dă să se rupă.
- Vezi că ți-am pus eu pantofii pentru Moș! i-am zis când a ieșit în sfârșit de sub duș, după jumătate de oră de lăsat apa să curgă, timp în care a epuizat repertoriul de la Aerosmith și jumătate din gelurile mele.
A dat din cap că bine, s-a trântit pe canapea, și-a pus căștile pe urechi și s-a aruncat pe youtube cu frenezia cu care eu îmi regăsesc prietenele, la câte o bârfă. M-am uitat la ceas: aproape 22h00. N-are rost să-i mai spun nimic! De la o vreme, am început să pun în balanță riscurile și beneficiile posibilelor dispute cu ea. Pentru că știu că orice remarcă de-a mea va fi urmată de replicile ei acide, mai un ochi dat peste cap, mai o ușă trântită. Așa că, înainte să zic ceva mă gândesc efectiv dacă e momentul să ne certăm sau dacă am timp să o fac. La zece seara, clar nu e cazul, așa că o las în plata domnului să asculte muzică și mă duc la bucătărie. Zece minute mai târziu, o aud din sufragerie.
- Mamaaaa, da' Moșu' când vine?
Bag seamă că iar se simte mică. Imi place. Mi-e dor de ea de-o șchioapă, încă bună de pupat și luat în brațe, cu râsul ăla care se termina întotdeauna cu câte o criză de sughiț, cu mânuțele calde ce mă apucau de după gât și mă țineau acolo.
- In noaptea asta, îi zic și mi-aduc aminte de anii când în zori, când încă nici nu se lumina afară, auzeam pași mici pe parchet, urmați de o vocișoară care își vorbea singură, întrebându-se în șoaptă oare o fi venit, sper să fi venit  și oare ce mi-o fi adus?
- Mamaaa, dar eu vreau să vină acum! Hai, te rog! Că altfel nu o să dorm toată noaptea de emoție! Te rooooog!
Mă uit la ceas. 22h15. Dacă îi zic nu, o să ne certăm până spre 22h30, apoi sau rămânem supărate sau ne mai ia un sfert de oră să ne împăcăm, după care încă unul până o bag în pat și ne spunem noapte bună. Se va face de unsprezece. Nu, prea târziu.
- Bine, mamă, dacă tu vrei, vine acum!
- Atunci, eu fug la mine în cameră și stau acolo până vine, zice și pleacă de pe canapea cu tot cu căști și telefon.
Culeg cadourile de pe unde le dosisem, inclusiv punga de sub pat, de la bunica, le trântesc printre cizme și o chem, încercând să mimez entuziasmul și surpriza:
- Anaaaaa, cred că a venit Moșul!
Iarăși o găsesc copil. Se repede ca vijelia și începe să desfacă pachetele, rupând ambalajele aproape cu disperare. Incă se bucură de bomboane și de "orice" cu bufnițe. Dar piesa de rezistență a fost, de data aceasta, oferită de bunica. Mama mea care, la cei 77 de ani ai ei, s-a dus singură-singurică, în mall, și i-a luat odraslei o pereche de mănuși negre, fără degete, cu ținte, din alea de rocker. Aseară, aproape că a vrut să doarmă cu ele.
Până la urmă tot la unsprezece s-a culcat. Dar fericită.
marți, 5 decembrie 2017

Pauză de cultură

Am fost la film. La mall. Eu și cu o prietenă. Să vedem Mother noul thriller psihologic semnat Darren Aronofsky, ăla de făcu și Black Swan-ul. De la început trebuie să vă spun că am făcut o imprudență: nu am văzut trailerul înainte, nu am citit mai nimic despre film (știam doar că este despre un cuplu care își vede dată relația peste cap după sosirea pe neașteptate a doi necunoscuți), m-am dus cum ar veni de-a-n boulea, atrasă doar de numele lui Javier Bardem. Alături de el, în cap de afis: Jennifer Lawrence, Michelle Pfeiffer și Ed Harris. Adică toate ingredientele pentru o rețetă de succes. Oameni buni și mai ales voi, dragi femei cărora vi s-au scurs ochii după Bardem așa cum l-ați văzut în Vicky Cristina Barcelona, nu vă duceți la filmul ăsta! Adică, sigur, voi puteți să mergeți și să încercați să vedeți dincolo de scenele sângeroase, dincolo de imaginile brutale și de țipetele personajului principal, dar n-are rost. Așa zic eu. Cu toate metaforele, cu toate scenele frumoase, cu toate cadrele poetice, cu toată distribuția minunată, cu tot jocul de simboluri, filmul ăsta este un fel figură de stil fără sens. Sau poate sunt eu prea limitată și nu am reușit să trec peste brutalitatea filmului ca să apreciez ideea. Am înțeles că a luat până şi premiul juriului la Festival de film de la Veneția. Dar cică ar fi fost huiduit în sală, în timpul proiecției. Acum, ce să zic, dacă vreți să dezbateți într-o seară, cu prietenii, mitul creatorului, puteți să vă aventurați și să-l vedeți. Dacă vreți doar să vedeți un film bun și să vă distrați, atunci ocoliți-l! Mai bine mai așteptați un pic că acuș apare ultimul Star Wars.

Și pentru că mi-am stricat după amiaza de vineri cu frumosul film mai sus prezentat, am încercat să dreg weekendul cu o piesă de teatru: Trei generații de la Odeon de Lucia Demetrius, regia Dinu Cernescu. De la început vreau să spun că de mult nu am mai văzut o punere în scenă clasică, exact ca pe vremuri. Aproape că m-am dezobișnuit cu genul acesta de spectacole unde atenția îți este focalizată pe joc și poveste și mai puțin pe găselnițe menite să șocheze. Povestea este relativ simplă: un judecător cu patima jocurilor de noroc își pierde casa la cărți. Singura soluție este să-și mărite fata cu cel care a câștigat casa, un om bogat și în vârstă. Deși îndrăgostită de un pianist, fata nu va ieși din cuvântul tatălui și se va sacrifica pentru a-și salva familia de la ruină. Ani ma târziu, povestea se va repeta cu propria ei fiică. Apoi, aceeași poveste riscă să i se întâmple și nepoatei. Doar că, între timp, femeile s-au emancipat și tânăra se va împotrivi tatălui și va rămâne cu cel pe care-l iubește.

Spectacolul place pentru jocul actorilor (o să vedeți un Alexandru Papadopol mult diferit față de cel pe care-l știți și o Rodica Mandache minunată) și pentru povestea de iubire care a făcut ca la aplauze, toate femeile din sală să fie cu ochii roșii și batistele la vedere. Este genul de piesă așezată și cuminte care va fi mai ales pe placul celor peste cincizeci de ani și mai bine. Următoarea reprezentație va avea loc pe 21 decembrie.

sâmbătă, 2 decembrie 2017

40

Se anunța o zi banală. Adică, ce mare lucru ar fi putut să se întâmple într-o dimineață în care aveam în program doar o fugă până la Decathlon ca să echipez copila pentru schi? Intr-un prim stadiu, am zis să mă apuc să scot de la naftalină echipamentul de anul trecut, să vedem dacă nu cumva riscăm să avem surprize. Iau salopeta, mă uit pe etichetă:14 ani. Mă uit la ea, ținând-o cu două degete, de-o parte și de alta a taliei: hm, pare totuși cam mică.
- Anaaaa, ia vino, mamă și pune asta pe tine! Poate ne trezim că nu mai e bună!
O aud cum bodogăne (nu-i bai, deja ăsta este sunetul pe care-l scoate în mod obișnuit) și începe să tragă pantalonii pe ea. Cam ficși.
- Dă-i jos!
Hanoracul încă e bun. Ala albastru. Că celălalt roșu, zici că are mâneci trei sferturi.
- Parcă aș fi un Wumpa Loumpa, zice copila, fâțâindu-se în oglindă.
Vin triumfătoare cu geaca de iarnă din debara. Mă uit pe etichetă și-mi simt inima în gât de emoție "dă, doamne, să scrie 14 ani pe ea". Nu e să fie: 12 ani.
- O încerci?
Mi-o trage din mână și o îndeasă pe ea. Am senzația că e cămașă de forță, nu geacă de schi.
- Dă-o jos!
Așadar, tocmai va trebui să adaug pe listă o geacă și o salopetă. Și tocmai când aș fi început în mod normal să plâng, am avut o idee.
- Auzi, n-ai vrea tu să încerci și hainele mele? Poate...cine știe?! îi zic și-i aduc pantalonii mei de schi și geaca. Unde mai pui că sunt și negre.
Mi le ia din mână și începe să se îmbrace, destul de neîncrezătoare. Dar...
- Mamaaa, îmi vin! Un pic cam lungi pantalonii și mânecile de la geacă, dar doar un pic.
Aproape că am început să fac dansul ploii de bucurie.
- Acum, hai să te încalț!

La Decathlon, aleg o pereche de bocanci de munte, măsura 38.
- Mă bat!
Aleg 39.
- Mă bat!
Incep să cred că râde de mine. Apăs în vârf ca atunci când era mică. Simt degetul. Așadar, nu e glumă.
Iau un 40.
- Aștia sunt buni!
Ii cumpăr și până acasă aproape că nu scot nicio vorbă. Nu înțeleg cum s-a întâmplat și când. Era așa de mică!

O las în hol să-și scoată geaca de pe ea și mă duc până la baie să mă spăl pe mâini. O aud că-mi strigă.
- Mamaaa, tu cât porți la picior?
- Ca tine, mamă! 40!
Ies din baie și o văd în fața oglinzii, făcând piruete. In picioare- botinele mele grena, de piele întoarsă.
- Auzi, mami, din când în când mi le împrumuți și mie? Te rog, te rog, te rog!
vineri, 1 decembrie 2017

In loc de la mulți ani

În regulă. Am înțeles că nu vă interesează deloc chestia asta cu protestele. Și că nu vă simțiți în pericol după noile modificări din Codul fiscal. Iar problemele din Justiție sunt "la ei, acolo". Ce treabă aveți dumneavoastră cu prejudicii, corupție, dosare penale? Nu, dom'ne, dumneavoastră ați muncit cinstit și acum și pe vremea comuniștilor și nu înțelegeți care e problema oamenilor ăstora care se tot uită cum să plece mai repede din țară.

Doar că fiți atenți. Am găsit ceva care s-ar putea să vă afecteze. Niște informații. Nu multe. Suficiente, însă. Citiți-le și dați-le mai departe și la vecinul de deasupra sau la rudele bonei sau, cui credeți voi că s-ar putea simți vizat. Și, între noi fie vorba, încetați să vă mai faceți cruce, că tot aia e!

La 1 octombrie, a avut loc un nou val de scumpiri. Cel mai semnificativ din 2013 până în prezent. Concret, din cele peste o sută de produse și servicii luate în calcul de Institutul Național de Statistică, doar nouă nu s-au scumpit. Cele mai importante majorări de prețuri le avem la legume, fructe, ouă, curent și carburanți. Așadar, plătim cu 7,6% în plus pe legume, cu 5% mai mult pe kilogramul de cartofi, cu peste 7 procente mai mult pe curent, în timp ce untul și carburanții s-au scumpit cu 3,4%.  Și, după cum știți, e suficient să crească prețul la motorină și electricitate ca să ne trezim cu noi scumpiri în lanț. Deja, stimați cetățeni mândri sau indiferenți de cine e la putere, acum aveți ocazia să plătiți pe un ou mai mult decât o face un francez. Chiar și laptele și untul sunt mai scumpe la noi decât la ei. Dacă vă întrebați de ce au apărut aceste scumpiri, vă amintesc că au fost decise politic prin acciza la carburanți, majorările de salarii și creșterile de tarife reglementate la gaze și curent.

Și stați așa, că nu e tot! După spusele BNR, e doar începutul. Pentru că, conform zicalei "o nenorocire nu vine niciodată singură", avem un nou record la euro care a atins deja 4,63. Si cică ne așteaptă și o rată a inflației de vreo patru procente undeva, spre primăvară. Iar cum la noi, în țară, consumul se bazează pe importuri, țineți-vă bine că o să ne distrăm pe cinste în următorii patru ani! Ințelegeți cum stă treaba? Și n-am spus nimic de Codul fiscal, ordonanțe de urgență, dosare de corupție sau politizarea Justiției. Am vorbit doar despre cumpărături, piață și întreținere. Exact ce vă interesează și vă doare.

Da, știu, o să-mi răspundeți: las' dom'ne că ne-am mai descurcat și altădată! Că uite, avem copii care lucrează la privat și ăia plătesc bine și ne ajutăm cu ei. Din păcate, s-ar putea ca privații ăia să se fi săturat și ei și să dorească să-și facă bagajele și să plece. Ca mulți dintre noi. Și dintre copiii voștri! Și e păcat, că avem o țară frumoasă!
luni, 27 noiembrie 2017

De toate

Din seria "ce am mai făcut în ultimul timp și merită să faceți și voi", avem așa: o carte, un film și o mâncare. Să începem cu partea intelectuală a articolului și să vă spun că dacă aveți chef de o cărțulie ușurică, dar totuși suficient de bine scrisă încât să merite a fi citită până la capăt (se pretează foarte bine cititului în metrou sau autobuz, mai ales că ocupă puțin spațiu și nici nu cântărește prea mult), atunci vă recomand "Femeile care au renunțat la bărbați" de Karine Lambert, în traducerea Doinei Ioanid. Habar n-am cum e traducerea, pentru că eu am citit-o în original (ăsta e momentul în care o puteți să vă dați ochii peste cap și să spuneți bine, mă, că ești tu grozavă!).

Cartea spune povestea a cinci femei, locatare în același imobil, de vârste și cu destine diferite al căror unic punct comun este decizia de a renunța la iubirea unui bărbat. La prima vedere pare că cele cinci sunt mulțumite cu viața pe care o duc până când o nouă locatară vine și le bulversează cu încăpățânarea ei de a căuta dragostea. Este o carte pentru femei, așa că, dragi domni, puteți să o treceți pe lista lui Moș Nicolae, mai ales că o aveți la un preț absolut fantastic la Libris: 9,9 lei.

Așa arată în original
 Trecem acum la film. Am fost și am văzut cu infanta "Crima din Orient Express" după romanul Agathei Christi. Motivul pentru care copila de doisprezece ani a ales acest film n-are nicio legătură cu literatura sau romanele polițiste, ci cu Johnny Depp după care este absolut înnebunită. Chiar dacă știți povestea și deci cunoașteți criminalul, merită să vedeți filmul atât pentru distribuție (Penelope Cruz, Willem Dafoe, Judi Dench, Johnny Depp, Michelle Pfeiffer, Daisy Ridley, Josh Gad), dar, aș zice eu, mai ales pentru imagine. Am avut nu o dată sentimentul că sunt în fața unor adevărate tablouri. Este realmente un film extrem de frumos. Vă las și un link către trailer.

Buuun, și acum după ce v-am culturalizat, să vă invit și la masă. Vorba vine. Am o rețetă pentru voi. Am făcut niște brioșe sărate cu roșii și spanac. Vă trebuie așa: niște forme de brioșe, 3 ouă, 150 grame de făină, un praf de copt, 120 ml de lapte, niște cașcaval ras, vreo 10 roșii cherry spălate, tăiate mărunt și scurse de zeamă și două mâini de baby spanac călite în puțin unt și ulterior tocate.

Intr-un vas amestecați făina cu praful de copt și un praf de sare. Apoi, incorporați pe rând cele 3 ouă, amestecând bine după fiecare și turnați laptele rece. Amestecați compoziția și la final adăugați cașcavalul ras, roșiile scurse și spanacul tocat.Puneți să puneți și pătrunjel, dacă vreți, sau orice altă mirodenie vă place.

Dați drumul la cuptor, turnați compoziția în formele de brioșe astfel încât să le umpleți pe trei sferturi și băgați la cuptor vreo 25 de minute. La final, ar trebui să arate cam așa:


vineri, 24 noiembrie 2017

Ce nu suport

iarna
brocoliul
pantalonii de trening
mâncarea de gutui și de prune afumate
așteptatul lângă telefon
avioanele care întârzie
plescăitul la masă
cărțile de science fiction
filmele de război
 hamsterii

pe vecinii de la etajul șapte
cozile de la Mega Image
ciorile
și găinile
fructele de mare
străzile fără felinare
criticile
sutienele cu sârmă
nopțile pierdute
creveții
temele la fizică
cântecele Andrei
copiii cărora le curg mucii
sandviciurile uitate în ghiozdan

chiloții tanga
oamenii care nu se țin de cuvânt
bărbații care uită să sune
 să mă sune

durerile în gât
kilogramele în plus
firele albe
borșul de pește
găurile din șosete
bețivii
scuipații

promisiunile uitate
zăpada care se topește
autobuzele care întârzie
întunericul
analizele de sânge
frisoanele
mirosul de spital
unghiile care se exfoliază
cuvântul "trebuie"

Cam asta ar fi, dacă vă interesează. Dacă nu, vă înțeleg. Și nu mă supăr.
joi, 16 noiembrie 2017

Oare de ce?

In tramvai. Stau una lângă alta cu câte o poșetă-n brațe și o plasă la picioare.
- Nu mai pot de oboseală! Sunt trezită de la cinci dimineața: fă cafeaua, fă micul dejun, fă sandviciurile copilului și soțului, pune o mașină la spălat, spală-te și tu, scoală-l pe ăla micu. La opt, când a plecat ăsta la școală, eram deja obosită.
- Știu ce zici, și tu n-ai decât unu'. Da' eu cu trei, cum crezi că e la mine?
Se uită una în ochii celeilalte și dau din cap în același timp, cu înțelegere și empatie. Apoi, ca la un dans sincron, se apleacă, își adună lucrurile de la picioare și coboară la prima.

O discuție între femei complet banală. Nimic surprinzător. Mă gândeam să fi auzit aceleași vorbe spuse de doi bărbați. Probabil că primul gând ar fi fost "vai, săracii, or fi singuri'!". Dincolo de inegalitățile sociale perpetuate din generație în generație, există însă ceva care ne face pe noi, femeile, să fim oarecum mândre de aceste "sacrificii" pe care ajungem să le facem. Ca și cum admirația și prețuirea celor din jur ar fi în raport direct cu capacitățile noastre de a le îndeplini nevoile și a le deveni indispensabile. Sigur, există și excepții, majoritatea în generațiile actuale. Dar pentru cele ajunse la treizeci, patruzeci de ani, modelul din familie este mult mai puternic decât cel occidental la care se dorește a se adera încet-încet. Problema este că și în Vest, marea majoritate a femeilor se comportă la fel. Așadar, nu doar contextul sau epoca sunt de vină, ci pe undeva și noi însene.

Aveam la un moment dat în anturajul meu un prieten care, pentru a se putea simți bine în pielea lui, căuta cu orice preț surse de stres care să-l facă să se simtă apoi util și activ. Cred că pe undeva, așa  și cu noi, femeile. Efectiv nu putem sta locului. Nu știu dacă este în ADN-ul nostru sau dacă așa am ajuns să fim modelate de-a lungul istoriei. Cert este că "a sta" pur și simplu pentru noi devine aproape de neconceput. D-aia ne și enervăm când îi vedem pe bărbați că vegetează într-un colț pentru că nu înțelegem cum poți să stai și să nu faci nimic. Mai mult, dacă ar veni cineva la noi să ne spună auzi dragă, pe ziua de azi nu e nevoie să faci de mâncare, să mergi la birou, să te ocupi de copil sau să mergi la cumpărături. N-ai decât să rămâi toată ziua acasă și să pierzi vremea, cred că după primele zece minute de bucurie, multe dintre noi am începe să ne gândim cum să profităm la maxim de timpul ăsta și poate să rezolvăm din treburile pe care le-am tot amânat! Asta dacă nu am merge la coafor sau la shopping. Un bărbat probabil că s-ar întinde pe canapea, ar lua telecomanda și ar fi în stare să zacă acolo până seara, făcând exact ce i s-a spus să facă: adică nimic.

Am încercat să mă gândesc de unde nevoia asta a femeilor de a se simți mai tot timpul în priză și cred că pe lângă sentimentul nostru matern și nevoia de a avea grijă de ceilalți, este vorba  și de o dorință a noastră de a controla totul. Pentru că, chiar și atunci când cerem ajutorul bărbaților, ideal ar fi să ne ajute cum vrem noi, eventual și fără să le spunem concret ce așteptări avem de la ei. Și ghiciți ce? Dacă nu le cerem, ei nu vor insista, gândindu-se că na, noi știm mai bine. Iar noi continuăm să ne trezim de la cinci și să facem cafele și pachețele și să punem cartofii la fiert și rufele în mașină nu neapărat pentru că simțim că asta e rolul nostru. Ci, zic eu, pentru că deja că-i considerăm pe bărbați ca nefiind în stare de aceleași "sacrificii" (credeți-mă, de fapt sunt perfect capabili; doar că, exact ca și copiii pe care-i trimiți la teme, încearcă într-un prim stadiu să se opună), dar mai ales pentru că vedem în asta o formă de iubire pentru care așteptăm recompense. Vrem să fim lăudate, să ni se spună "nu știu ce m-aș face fără tine". In plus, în cazul femeilor care nu fac neapărat carieră sau care nu câștigă neapărat bine, alergătura asta de zi cu zi pare că ar trebui să se adauge la orele petrecute deja la birou, astfel încât la sfârșitul zilei să dea un plus de valoare.

Mă tot gândesc de unde nevoia asta a noastră de a demonstra. Până la urmă, în ochii mei, a te trezi de la cinci dimineața, nu poate avea decât un avantaj: acela de a avea casa doar pentru tine câteva ore. Si totuși, puține dintre noi aleg să profite de timpul acela sau măcar să se întoarcă pe partea cealaltă. Oare de ce?



vineri, 10 noiembrie 2017

Sweet Dreams

Uneori mă întreb sincer ce o fi în capul meu. Se spune că pe undeva, visele au legătură cu realitatea, că nu sunt neapărat întâmplătoare, că ar putea ascunde diverse dorințe neîmplinite. Nu degeaba se numesc "vise".

Așadar, se făcea că era iarnă. D-aia ca în vremurile bune, cu nămeți până la streașină. Eram undeva la munte, pe lângă Sinaia, într-un cartier la poalele pădurii de-și zice Cumpătu. Cu mine, Ana și încă niște oameni de care acum nu-mi aduc aminte. Stăteam într-o vilă plină de copii. Nu cunoșteam pe niciunul dintre ei, dar păreau mai degrabă copii din satul de pe deal decât din cei de la oraș, veniți în vreo tabără. Dintr-o dată, mi-am dat seama că e foarte târziu și că trebuie să ne grăbim, fiindcă urma să ajungă și ultimul lucru care aș fi vrut să se întâmple, ar fi fost să o ratez. Mi-am luat o haină groasă, am zorit-o pe Ana care, chiar și în visele mele se lălăia ca în realitate, am ieșit afară și am rămas pe loc, în zăpadă, așteptând-o.

La un moment dat, un zgomot de motor a început să urce panta către locul unde eram adunați cu toții: eu și droaia de copii. Din vale a apărut o mașină neagră, a oprit în dreptul nostru, portiera s-a deschis și dinăuntru a apărut nimeni alta decât Annie Lennox. Era îmbrăcată într-o haină lungă și albă și a început să cânte, ce altceva, decât Sweet Dreams. Nu mai știu dacă mi-a dat și autograf, știu doar că părea simpatică, bine dispusă și a zis că-i place la Sinaia.


joi, 9 noiembrie 2017

Luați niște varză?

Disclaimer: povestea de mai jos este reală. 

Acum două zile, la prânz, în Piața Obor. Dau o raită printre tarabe, cumpăr un braț de flori pentru mama, că urma să fie ziua ei și îmi cad ochii pe niște grămăjoare cu mere. La dreapta d-alea roșii, de Voinești, la stânga niște golden frumoase, cu mici pete și adâncituri semn că undeva chiar a existat un pom care le-a purtat și vreo ploaie sau grindină care le-a bătut. La tarabă, nimeni. Stau un pic, fac ochii roată, scot telefonul preț de un pic de facebook, când, o precupeață la vreo patruzeci de ani așa, mă vede și cu capul întors peste umăr, dă un țignal:
- Floricicoooo, vezi, mamă, că ai client!
Vine și Floricica. Nu mai mult de un metru cincizeci, brunetă, cu părul prins în coadă, în trening roz, îi dau vreo unsprezece ani. Un copil.
- Ia ziceți, doamna, ce punem aici?
Nu reușesc să-mi stăpânesc zâmbetul, văzând-o cât se ia de în serios și mă gândesc dacă Ana mea s-ar descurca la fel de bine ca ea să abordeze clienții.
- Un kilogram de golden!
Apucă ligheanul și cu gesturi de profesionist aruncă înăuntru vreo șase mere, le cântărește, pune un măr înapoi în grămadă și își mușcă un pic buza de jos:
-Cinci lei treizeci, da' vă las cu cinci!
Plătesc și dau să plec.
- Auziți, doamna, da' niște varză nu vreți? La ofertă! Un leu kilu!
Dau din cap că nu.
- Treaba dumneavoastră, zice. E tare bună. D'-asta d'-a noastră, românească. Eu o folosesc la slăbit.
De unde dădeam să plec, mă întorc pe călcâie și mă uit la fetiță.
- Tuuu? Să slăbești? Dar ești mică! E normal să te mai dolofănești la vârsta ta, că așa pățesc cam toate fetițele pe la unșpe-doișpe ani, ce-ai?
Se uită fix în ochii mei:
- Eu? Unșpe? Am nouă!
Nu-mi vine să cred.
- Nouă și faci cură de slăbire?
Pune două mâini încă grăsune, de copil, pe marginea tarabei cu mere, se sprijină bine în palme și-mi zice pe un ton confidențial:
- Ce contează vârsta? Eu am burtică! Așa că trebuie să slăbesc, ca să fiu și eu frumușică. Să mă placă și pe mine băieții.
Apoi strângând cu degetele un colăcel de grăsime de sub buric îmi arată triumfătoare:
-Vedeeeeți?Așa că, ia ziceți, luați niște varză?

Nu iau. Nici nu încerc să o mai conving că mai bine ar face niște sport.Și că e frumușică și cu burtă. Și că băieții nu ar trebui să se împiedice de asta. Dar am zis să vă spun și vouă, ca să vedeți ce le trece prin cap încă de la nouă ani. Și să avem grijă, zic. Atât.
marți, 7 noiembrie 2017

Mama mea

- Câți ani are mama ta?
Mă gândesc înainte să răspund. Nu pentru că nu aș ști pe dinafară, ci pentru că la fel ca toate mamele din lume și mama mea are, pentru mine, altă vârstă decât cea din realitate. In ochii mei, mama mea nu are mai mult de patruzeci și cinci de ani, are părul creț, unghii roșii, vara poartă o pereche de saboți maro, cu tocuri de lemn, cu care atunci când urcă scările de la noi, de la bloc, face poc-poc, anunțându-și venirea. Mama are fuste cu două rânduri de volane și un ilic din același material, făcute de doamna Dima, care de fiecare dată când venea la noi, să-i ia măsurile, mă fascina cum reușea ea să țină acele alea, de gămălie, între buze, fără să le înghită.

Mama stă pe terasa de la Cumpătu și râde tare, iar la gât are mărgele roșii asortate cu niște cercei cu clips. Când mă strigă să vin de la joacă pentru că e ora de masă, vocea ei se aude până hăt, departe, poate chiar până în vârf de munte, mă gândesc eu, poate chiar până la București. Iarna, când prinde a ninge cu fulgi d-ăia mari, mama mă scoate cu sania în Cișmigiu și mă trage pe aleile pustii luminate câș, de câte-un felinar aprins. Și fuge pe zăpadă cu sania după ea și eu nu cred să existe pe lume cineva mai puternic decât mama.

Mama mea ar putea sta ore în șir la piață doar așa, să se uite, să atingă, să miroasă. Si nu pleacă niciodată fără flori. Are câte o vază în fiecare cameră. Una de cristal pe măsuța de lângă geamul de la bulevard, una neagră, ca o amforă, pe biroul de la ea din cameră. Apoi mai este vaza mare, aia de stă pe jos și cu care mai blocam câteodată ușa de la camera mea, să o ținem lipită de perete ca să o facem una cu sufrageria când ne veneau musafiri.

Când intră pe ușă, mama miroase a Chanel și a cornulețe cu gem și mirosurile astea două s-au amestecat așa de tare în părul ei și în spatele urechii încât aș putea, chiar și cu ochii închiși să o găsesc.De fapt, nici nu trebuie să o caut prea mult. E suficient să mă iau după sonata ce se aude la radioul din bucătăria ei, cu faianța cu buline portocalii și mama sigur e acolo, amestecând în fel de fel de oale care își saltă capacele, bolborosind molcom și scoțând aburi ca niște locomotive mici.

Uneori, în ochii mei, mama e în curte, la Beiuș, face supă de găină cu tăieței și nici nu am nevoie să o văd, ci doar să știu că dacă mi se întâmplă ceva, dacă vreunul din băiețeii cu care mă joc m-a tras de cozi sau mi-a dat vreun brânci ea e acolo și pot oricând să mă duc la ea, să mă ia în brațe. Când mă uit la mama, mă văd pe mine mică. Și brusc mă simt în siguranță. Pentru că nimic nu este mai liniștitor decât să știi că ești în continuare copilul cuiva. Cât despre vârstă, nici nu contează câți ani are mama. Eu pot oricând să închid ochii și să mă țin după mirosul de Chanel și de cornulețe cu gem. Atâta timp cât se aud sonate în bucătăria noastră cu buline, mă simt în siguranță. Să-mi trăiești, mamă și la mulți ani!

luni, 6 noiembrie 2017

Khan Academy

Acum câteva zile. Să zicem joi dimineață., deși ar fi putut foarte bine să fi fost într-o miercuri sau într-o vineri. Undeva, în jur de ora zece. Vine cu caietul de anatomie în dinți, exact când eram și eu pe punctul să ies pe ușă.
- Tu știi sistemul circulator?
Imi aduc aminte că pe vremuri am fost la olimpiada de anatomie. Să tot fie vreo treizeci de ani de atunci. Intre noi fie vorba, tot ce-mi aduc aminte din ziua respectivă este numele tipului de la Liceul agronomic care a ținut să mă conducă până acasă. Il chema Mugurel, iar eu încercam să-mi dau seama dacă a fost unul din criteriile după care și-a ales liceul.
- Da, să zicem că știu câte ceva.
Mă întorc din hol și mă trezesc față-n față cu ditamai schema cu circulația mare și mică și vena cavă și aorta și care în sus și care în jos.
- Ia dă manualul ăla încoace, să vedem dacă acolo e explicat suficient de clar!
Nu e.

Și atunci, îmi revine în minte faptul că Mara  îmi amintise de curând de Khan Academy, o organizație non profit cu scop educativ pusă pe picioare în 2006 de Salman Khan. Zic amintise pentru că Ana avusese deja ocazia să audă de ea de la taică-su pe vremea când era prea mică și prea puțin interesată să afle chestii. Ce este concret această "academie"? Păi, avem un om extrem de deștept (vă povestesc imediat despre el) care a făcut un site unde a stocat până-n prezent peste 2200 de mini-lecții sub forma unor tutoriale video în care explică fel de fel de noțiuni din diverse materii: matematică, informatică, istorie, fizică, chimie, biologie, astronomie, muzică, economie, finanțe sau pictură. Așadar, ca să nu o mai lungim, când ai un copil care nu înțelege cum stă treaba cu forța centrifugă, să zicem sau cu globulele albe și roșii, iar tu, părinte, ești complet pe dinafară sau nu ești disponibil, te duci frumos pe YouTube, dai un search după Khan Academy și în câteva minute, îți vei auzi odrasla scoțând diverse "ahaaaaa-uri" liniștitoare.

Vestea bună este că lecțiile sunt complet gratuite. Vestea proastă este că majoritatea sunt în engleză. Chiar și așa,  având în vedere că toate lecțiile sunt însoțite de desene și scheme pe care Khan le face sub ochii voștri ca și cum ar sta lângă voi, cu o foaie în față și v-ar explica în timp real, copilul poate înțelege și fără să aibă un nivel avansat de engleză. Conținutul organizației a fost tradus și în alte limbi pentru accesibilitate. Prima versiune oficială a fost tradusă în spaniolă, iar începând cu noiembrie 2016, Academia Khan are șapte site-uri oficiale în alte limbi și 20.000 de traduceri ale videoclipurilor.Nu știu dacă în română există conținut, eu nu am găsit.

Cine este Salman Khan? După cum v-ați putut da seama și după nume, are origini asiatice. Născut în New Orleans dintr-un tată venit din Bangladesh și o mamă indiancă, Khan are un parcurs educațional impresionant. După ce a obținut trei grade de la MIT (un BS în matematică, un BS în inginerie electrică și știința calculatoarelor, și o MEng în inginerie electrică și știința calculatoarelor), a urmat un MBA la Harvard Business School. Nu este profesor, ci un fel de pedagog care și-a descoperit talentul de a explica și altora ce știe el după ce a dat meditații la matematică unei verișoare. De altfel, Khan Academy a început inițial prin crearea de tutoriale pentru explicarea noțiunilor de matematică.

Pentru mai multe informații, puteți accesa aici pagina Wikipedia ce-i este consacrată. Eu o să vă las mai jos un link către unul din tutorialele referitoare la sistemul circulator, ca să vedeți cam cum poate fi explicat. Khan Academy este una dintre sursele de bază pentru toți adepții homeschoolingului.





sâmbătă, 4 noiembrie 2017

Atât am avut de spus!

Nu știu cum sau de ce, dar noi, românii, avem un ceva al nostru, un fel de "je ne sais quoi" cu parfum mioritic care ne face să credem că ne pricepem- hai, nu la toate- dar la foarte multe lucruri. Noi nu spunem nu știu. Chiar și când suntem convinși că habar nu avem, tot preferăm să ne dăm cu părerea ca și cum a ne declina competența ar putea să producă  o asemenea dezamăgire încât nimeni și nimic nu ne-ar mai spăla de rușine. Vă aduceți aminte cum, pe vremuri, orice bărbat român cu veleități de mascul trebuia, obligatoriu, să știe să repare o Dacie? Nu conta că avea sau nu mașină, dacă vreun vecin ridica, în fața blocului, capota de la autoturismul proprietate personală, musai trebuia să vină și el moț și să înceapă să dea sfaturi, gesticulând atoateștiutor.

Am avut ocazia de curând să vorbesc cu un francez care lucra la o companie ce producea piese pentru avioane. D-alea de care vedeți pe cer și care ar fi bine pentru toată lumea să fie făcute cum trebuie. Ei bine, prin anii 2000, au externalizat în România niște servicii. Concret, ai noștri s-au bătut cu pumnul în piept că știu și ei să facă piese d-alea de care voiau franțujii ăștia și unde mai pui, că pe bani mult mai puțini. Ce s-a întâmplat? Păi, ce vă așteptați cu toții: piesele făcute în România n-au putut fi folosite că erau ba mai la stânga, ba un pic mai la dreapta, deh, cum i-a ieșit și lui nea Caisă al nostru, că doar n-o fi robot!

Dar să lăsăm avioanele că poate acolo îți trebuie investiții serioase ca să pregătești muncitori capabili și să luăm un exemplu mai la îndemână: o pereche de pantofi. Așadar, se dă o pereche de pantofi rămasă fără flecuri. Te duci și tu la cizmărie. După intro-ul deja binecunoscut nu mai fac ăștia dom'ne pantofi ca pe timpuri, că ia uite ce materiale folosesc la tocuri, normal că pierde omu' flecu, lași încălțările, lași douăzeci de lei și pleci cu promisiunea că mâine, la trei, sunt gata. Și chiar sunt. Doar că după o oră de purtat, flecurile încep să se dezlipească încet, încet până cad cu totul. Așa că te duci la alt cizmar. Ii spui și de confratele lui măcar așa poate se va ambiționa să-ți repare naibii tocurile cum trebuie. Aș! Păi, dom'ne, nu vedeți cum sunt tocurile astea de moi! Incepi să te enervezi: puteți sau nu să le reparați? Normal că poate. Doar e român! Lași douăzeci de lei, treci a doua zi, iei pantofii, îi încalți și până la Dristor pierzi flecurile. Ce faci? Eu i-am aruncat așa, stricați, în bagaje când am fost vara trecută, în Franța. M-am dus și eu la un cizmar de la ei. I-am arătat tocurile, aproape că mi-am cerut scuze că nu mai sunt materiale ca pe vremuri, dar ce să fac, parcă nu aș arunca pantofii! Mi-a cerut să-i las trei zile. Că e un pic de muncă. M-a costat 12 euros. Au trecut de atunci aproape șase luni. Pantofii rezistă impecabil.

Nu înțeleg de ce ne este atât de greu să spunem nu. Să nu ne băgăm dacă nu ne pricepem. Poate că ni se trage de la anii de școală sub comuniști când neștiința era aspru sancționată de profesori care ne dădeau cu pixul în cap sau ne tratau de idioți dacă ne permiteam să spunem tovarășa, eu n-am înțeles și nu știu să fac! Poate că are legătură cu felul în care se muncea pe vremea lui Ceaușescu când nu conta calitatea muncii. De fapt nu conta mai nimic. Sau poate că suntem prea mândri să recunoaștem că nu ne pricepem atunci când nu ne pricepem. Deși eu cred că e și mai grav: noi chiar credem că ne pricepem, deși nu o facem. Nu știm că nu știm.

Când o asistentă medicală din Franța a refuzat să-mi facă o injecție pe motiv că ea nu a mai văzut niciodată o astfel de seringă (era mai specială, într-adevăr și se făcea direct sub piele cu un ac extrem de gros) m-am enervat de cât de incompetentă e și aproape că m-am răstit la ea! Ieri însă, mi-aș fi dorit ca și asistenta româncă să fi făcut la fel. Să se fi uitat la seringă și să zică doamnă, nu mă bag, că nu am mai făcut d-astea! Dar, nu. Ea nu a zis nimic. Doar s-a plâns că ia uite ce prost sunt făcute seringile astea, că merg așa de greu și ciupesc pielea rău, hai că vă pun un pansament aici că uite vă curge sânge. Seara, am simțit cum locul injecției era încă dureros și oarecum tare Când am apăsat, de sub piele a țâșnit o bucățică de plastic. Se rupsese un fragment de vreun centimetru jumătate din protecția acului în momentul în care îl băgase sub piele. A ieșit ușor, prin apăsare și am dezinfectat cu betadină. Atât am avut de spus.

joi, 2 noiembrie 2017

Cu B de la Binoche și Braniște

Inițial, am vrut să vă povestesc despre prezența la București a actriței Juliette Binoche care a încheiat cu al său spectacol Barbara ediția de anul acesta a Festivalului Național de Teatru. Voiam să vă spun cum un singur om poate, doar cu o voce, o pereche de pantofi și un car de talent să ți-o reînvie pentru câteva zeci de minute pe cea care a tulburat, poate ca nimeni alta, cântecul francez prin anii 60. A fost un spectacol impresionant. Dar pentru asta trebuia să fii mai mult decât curios să o vezi pe Binoche la București.

Trebuia, în primul rând, să fi ascultat deja Barbara, să fi auzit deja Nantes sau Gottingen sau Ma plus belle histoire d'amour c'est vous. Trebuia ca atunci când Alexandre Tharaud începea să cânte primele acorduri la pian, să poți simți cuvintele scurgându-se pe undeva, prin înăuntrul tău. Altfel, ar fi fost vorba doar de Juliette Binoche la București, pe scena Naționalului, alături de un pianist și un pian cu coadă. Așa că, deși inițial voiam să vă povestesc despre spectacol, mi-am dat seama că demersul meu ar fi fost fără rost. Deja că momentul s-a dus  și deci, și să fi vrut, nu aveați cum să mai vedeți show-ul și apoi pentru că nu știu câți dintre voi au pe dinăuntru cuvintele din Nantes sau Gottingen sau Ma plus belle histoire d'amour c'est vous.

Și atunci, am decis să vă povestesc despre altceva. Despre ceva la care puteți ajunge cu ușurință și la care merită să ajungeți. E vorba de o carte. Interior zero a Laviniei Braniște. Mi-a împrumutat-o și mie Mara și am mers pe mâna ei. Este o carte cum demult nu am mai citit. Nici nu știu să vă spun cu ce seamănă. Poate cu un exercițiu de sinceritate extremă, ca și cum cineva v-ar fi intrat în cap și ar fi început să noteze cu rigurozitate tot ceea ce gândiți, exact în ordinea în care o faceți și cu cuvintele cu care o faceți. Căci, deși există o poveste cu personaje, ceea ce impresionează la această carte este scriitura. Povestea este aproape banală: Cristina are treizeci de ani, locuiește cu chirie, într-o garsonieră, la Obor, n-are mai pe nimeni (are o relație la distanță destul de nefericită), lucrează ca secretară la o firmă de construcții, are niște colegi neplăcuți și o șefă cu porniri tiranice, maică-sa e la muncă în Spania și...cam atât. Scrisă la persoana întâi, cartea urmărește personajele în viața lor de zi cu zi, cu întâmplări mai mult sau mai puțin comune; ceea ce este cu adevărat surprinzător este felul în care autoarea reușește să le redea gândurile, reacțiile, talentul cu care transformă o acțiune fără însemnătate într-un eveniment notabil. Este o carte extraordinar de umană nu doar prin poveste, ci și prin felul în care este povestită. Sau mai ales prin felul în care e povestită. O carte ușor de imaginat și de vizualizat pentru că descrie o realitate pe care o știm cu toții. O trăim și noi.

Vă las mai jos un fragment. Sunt doar câteva rânduri, dar o să vedeți că citindu-le, o să vreți un singur lucru: să citiți mai departe.

La geam apare un copil. E foarte mic, se înalță pe vârfuri ca să ajungă, îi văd doar jumătate de față. Bâiguie ceva cu vocea lui pițigaiată și, în timp ce zice, râde, de parcă nici lui nu-i vine să creadă că cerșește de la noi.
-Imi daaaaai...?
S-a lipit cu buzele de portieră. Dan scrumează pe lângă el, apoi se întoarce către mine.
- Ce-i dăm lu' ăsta? Ce-ai pe acolo?
Suntem aproape o familie, mă gândesc...cum mă întreabă el ce-avem prin punga cu mâncare pe care am pus-o la un loc pentru amândoi. Scotocesc la picioarele mele, centura mă- mpiedică să mă aplec mai mult, insist, aproape sufăr.
- O banană...Sau un corn.
- Dă corn.




               
                                                                     
miercuri, 1 noiembrie 2017

Pardesiul

Vreți să știți cum e viața cu o adolescentă? Chiar vreți să știți? Atunci, uitați-vă bine la poza de mai jos. Mai ales la pardesiu. Alb-crem, 67% lână, de la Viena, de undeva de lânga Graben. Nu mai știu cât a costat. Da, da, am avut părul scurt la un moment dat, dar nu despre asta este vorba. V-ați uitat bine? Să vă spun și că eu măsor un metru șaptezeci. Cum? Ce spuneți? Nu, kilogramele nu le pun pe blog.



Mai departe, să vă spun că are și ea un pardesiu. Ea, fiică-mea. Da, da, aia de doisprezece ani, că alta n-am. Un pardesiu negru, cu glugă și cu 80% lână. Ieri, când să plecăm la cursul de teatru- căci face și d-ăsta- îmi spune:
- Auzi, mama, trebuie să-mi iei o haină de toamnă. Pardesiul ăsta mi-a rămas mic. Mă strânge peste tot. Uite, nici nu pot să-l închid.
Mă uit afară- vânt și frig. Mă uit la ea, într-adevăr- peste pulover, pas de mai închide fermoarul. Mă mai uit odată afară. Parcă nu merge să o târâi prin tramvai și apoi, un sfert de oră pe jos, în geacă de blugi. Dar nici așa, cu haina desfăcută nu e mai bine.
Îi zic într-o doară, scotocind prin șifonier:
- Auzi, ia pune pardesiul ăsta  pe tine că tot e noapte și nu te vede lumea. Măcar până îți cumpăr altul. Pe mine stă cam fix.

Ii întind așadar pardesiul meu vienez și stupoare: îi e bun! Nu doar că-i vine bine, îi vine perfect: la umeri, la lungime, la mâneci. I-am dat și fularul cu care se asortează. Și acum? o să mă întrebați. Acum aștept ziua în care o să-mi ceară și valiza (aia din poză) și tare mi-e teamă că ziua aia e mai aproape decât cred eu.
luni, 30 octombrie 2017

Pe jumătate cântec

Astăzi este ultima zi a Festivalului Național de Teatru, ediția 2017. Despre spectacolul de încheiere a FNT o să vă povestesc mâine. Il găsiți în program, dacă nu mai puteți aștepta și sunteți curioși să vedeți despre ce este vorba.

Acum însă o să vă povestesc despre un altul. De fapt, nu. Nu o să vă povestesc mai nimic, pentru că ar fi o cruzime din partea mea să vă stric bucuria de a-l vedea. O să vă spun însă....de fapt, nu. O să vă rog, însă, să vă duceți la Pe jumătate cântec de Crista Bilciu, un one woman show cu Anda Saltelechi. Știu, nu e un nume ușor de reținut. Nici așa de cunoscut. Nu încă. Dar vă dau cuvântul meu de onoare că persoana care-l poartă este de neuitat. Ca și spectacolul. O piesă cum rar mi-a fost dat să văd, cu un text care m-a bulversat și mi-a adus aminte prin forța lui de cel al Aglaiei Veterani și al ei "De ce fierbe copilul în mămăliga".

In mare, e o poveste. Povestea Francescăi, o fetiță de cinci ani care va crește sub ochii voștri până la treizeci și trei. Douăzeci și opt de ani jucați în fața voastră, timp de o oră și ceva, cu bune și cu rele. Cu frustrări și cu dorințe înăbușite. Cu d-alea copilăriei și d-alea vieții. Francesca avea un vis. Să cânte. Nu a fost să fie. Visul a rămas blocat undeva, pe dinăuntru și de acolo, de unde a rămas, a născut suferință și moarte. Francesca vă va spune povestea multora dintre noi. Dar mai ales vă va aduce aminte să vă trăiți viața. Ca și cum nu ar exista mâine. Pentru că uneori, chiar nu există. Mâinele se poate opri într-un cântec pe care nu ai avut curajul să-l cânți decât pe jumătate. Iar jumătatea rămasă nerostită te poate ucide. Precum un cancer.

Pe Anda Saltelechi o mai puteți vedea pe scena Teatrului Odeon în Jurnalul lui Robinson Crusoe, Svejk sau Titanic Vals toate în regia Alexandru Dabija, în Casanova și Kafka. 5Vise, ambele de Dragoș Galgoțiu sau în spectacolul lui Dinu Cernescu Un tramvai numit dorință. Mă gândesc că ar fi un mare câștig pentru Odeon să includă Pe jumătate cântec în repertoriul curent. Mai ales că spectacolul ia premii peste premii și ar merita din plin o sală și un public al lui. Iar sala de jos a teatrului îi vine mănușă (eu acolo l-am văzut). Ar fi mare păcat ca o astfel de piesă să fie lăsată să se piardă. E pur și simplu prea frumoasă.


sursa foto aici
Și încă ceva: spectacolul nu este pentru copii. Nici măcar pentru cei mai mărișori. Nu-i luați cu voi.
joi, 26 octombrie 2017

iHamlet

Fuserăm la teatru. Iarăși. Am decis să înfruntăm ploaia și vântul și profitând de faptul că la Ana, la școală, urma Săptămâna altfel, am zis să fiu și eu în pas cu colegiul și să fac ceva mai special cu infanta. Și am reușit. Mame și tați de adolescenți, duceți-i la Teatrul Excelsior să vadă iHamlet. Ana a decretat la sfârșit "oau, ăsta da spectacol!".

De la început trebuie să știți că nu prea are legătură cu piesa lui Shakespeare, ci preia personajul central, cu tot cu întrebările lui existențiale (nu, nu veți auzi deja celebra "a fi sau a nu fi") și-l aduce în prezent sub forma unui adolescent cu probleme de adolescent. Concret, avem un tânăr chinuit de îndoieli ca toți tinerii, cu părinți divorțați ca mulți tineri, cu o mamă care încearcă să-și refacă viața, cu un tată mereu ocupat, cu o iubită timidă care nici ea nu prea știe ce vrea sau dacă vrea, cu prieteni care nu-i înțeleg întotdeauna frământările. Un Hamlet care se simte complet inadaptat și singur, cu gânduri sinucigașe, cu frici și angoase și care i-a făcut pe toți adolescenții prezenți în sală să aplaude la final, în picioare.

Spectacolul este un proiect de teatru multimedia, cu proiecții video capabile să formeze decoruri și să provoace stări și emoții și cu doar patru actori pe scenă (foarte buni toți patru). Fiecare dintre ei va juca, pe rând, mai multe roluri. Și ceea ce este cu adevărat minunat la dramatizarea scrisă de Elise Wilk este faptul că reușește să te facă pe tine, cel din sală, să te identifici cu toate personajele. In plus, o să aveți ocazia să asistați la o trecere în revistă, extrem de crudă, a tuturor greșelilor pe care noi, părinții, ajungem să le facem fără să vrem. De altfel, când am ieșit de la teatru, am întrebat-o pe Ana "măi, tu ești ok cu părinții pe care îi ai?"

Pentru aceia dintre voi care nu au mai fost la Excelsior, să știți că au un repertoriu foarte interesant pentru copiii mai mari. Noi am văzut deja Mamma Mia, un spectacol al trupei de teatru a liceului Tudor Vianu si Emojiplay, un spectacol-dans realizat de Gigi Căciuleanu, despre care am scris aici. Mai am în vedere Fluturii sunt liberi. Dacă l-ați văzut deja, aștept impresii.

sursa foto aici




luni, 23 octombrie 2017

Măi băieți!

Disclaimer: dedic acest articol foștilor mei colegi de școală generală și de liceu. Guys, I miss you very much!

Știți vorba aia cu bărbații care sunt doar niște copii mai mari? Cititorii mei de sex masculin nu trebuie să se supere, povestea de astăzi nu se dorește deloc un atac la adresa lor. Vă dau cuvântul meu de onoare că, în ciuda accentelor ironice,  tonul este mai degrabă afectuos.

Se făcea că duminică pe la orele două, subsemnata se ducea la prima oră de Zumba din viața ei în speranța că puiul cu sos de ardei și morcov îngurgitat la prânz n-avea să rămână pe coapse și fund, ci urma să dispară grație țopăielilor pe ritmuri latino. Fie vorba între noi, după primul sfert de oră considerat (credeam eu la mișto) de încălzire, am înțeles de ce nu am avut curajul până acum să practic această frumoasă activitate. Frate, m-a rupt! Lasă că toată lumea știa mișcările, doar eu mă învârteam haotic, lovindu-mă de vecinele din stânga, dreapta, față și spate! Dar în timp ce mă chinuiam să reproduc și eu măcar zece la sută din ce se întâmpla în jur, mă tot întrebam cum naiba făceam să rezist o noapte întreagă în Ringul din Costinești! Nu-mi spuneți că e vorba de vârstă, că nu am chef să mă deprim!

Oricum, nu despre mine vreau să vă vorbesc. Ci despre ei, bărbații! Vă aduceți aminte, fetelor, când eram noi mici, prin școală sau liceu, cum băieții mai lăsau să le scape vreun pix pe jos ca, aplecându-se după el, să se poată uita pe sub fustele uneia sau alteia? Sau cum încercau să tragă cu ochiul în vestiarele noastre când ne schimbam la orele de sport? Sau în tabere când intrau, chipurile din greșeală, peste noi în baie sau se uitau pe gaura cheii?

Ei bine, vă rog frumos să vă imaginați acum, aceiași băieți crescuți mari- unii cu barbă, alții cu burtă sau chelie- dar care se poartă tot ca niște puștani. Păi ce să facă și ei când văd o mare de femei în colanți și bustiere care mișcă din șolduri în ritm de lambada?! Lasă naibii halterele și stepperele și se adună ciorchine la ușă să nu rateze spectacolul. Dacă, doamne-ferește, i se face rău uneia dintre noi și leșină, să fie cineva s-o prindă, nu?

Așadar ultimul sfert de oră de zumba, am avut la ușă cu vreo cinci flăcăi care făceau cu rândul pentru a-și lipi nasurile de geam ca să vadă cât mai bine.  Când ora s-a terminat și ușa s-a deschis, fiecare a tulit-o înspre câte-un aparat ca și cum, dintr-o dată, erau liniștiți că am ieșit toate tefere și nevătămate.
vineri, 20 octombrie 2017

Viața cu o adolescentă sau despre libertatea de mișcare

Vă mai aduceți aminte de perioada aceea în care copiii erau mici și total dependenți de noi? Sigur, unii sunteți încă în perioada respectivă și probabil că abia așteptați să se facă mari ca să puteți dispune iar, de timpul vostru. Ei bine, dacă credeați că pubertatea copiilor o să vă aducă mult mai multă libertate de mișcare, o să fiți dezamăgiți când veți afla ca lucrurile sunt departe de a fi roz. Mă rog, sunt roz în măsura în care, în adolescența mică- adica aia până-n paisprezece ani- încă știți unde este (de obicei pe telefon sau pe consolă, obligatoriu în spatele unei uși închise) și cu cine (de obicei, singur sau cu vreun BFF căruia îi explică ce probleme are el cu părinții). Dar asta nu înseamnă că dintr-o dată, aveți timp și voie să faceți ce vă doriți. Cel puțin, așa arată lucrurile în cazul mamelor de fete.

Aveți chef de o tură prin mall? Nicio problemă, vine și adolescenta din dotare cu voi, că doar nu o să rateze așa ceva. Ați văzut vreo bluziță sau rochiță la reduceri? Las' că a văzut și ea vreo trei! Așa că lasă tu rochița ta și ia-le pe-ale ei. Plus niște brățărici care să se asorteze- te rog, mamiiii, te rooog!
Poate ai chef să-ți inviți o prietenă, într-o seară, la un pahar de vorbă. Păi cum?! Fără ea? Doar nu o să stea la ea în cameră să învețe la geografie când cu voi e mult mai amuzant! Așa că te trezești cum sticla de vin se tot golește la tine-n pahar, în timp ce fiică-ta îi povestește prietenei tale, cu lux de amănunte,  despre toți colegii de clasă. Doar ea a întrebat-o cum mai e pe la școală.

Te pregătești să mergi la un restaurant cu colegii. Față lungă. Unde mergeți? te întreabă. Indiferent de răspuns tău (poate să fie și shaormeria de la Dristor), o să suspine, spunând  vai, ce mișto de tine! Bineînțeles că ajungi să o iei și pe ea sau măcar să-i propui (și aproape întotdeauna va accepta).

Ai chef de un film? Caută unul fără scene de sex sau violență că vrea și ea să se uite. Nu găsești niciunul potrivit pentru vârsta ei? Nu-i nimic, vă uitați împreună la Soy Luna. Vrei să stai tolănită pe canapea, cu o carte în brațe? Vine și ea cu cartea ei care, bineînțeles, e groaznică pentru că e impusă de profa de română. Care nu e cool cum era cealaltă. Si de-aici o întreagă discuție despre toți profii din școală. Ce-mi place să stău de vorbă cu tine, mami! Hai că de citit putem citi și altădată! Sună telefonul. De la birou. Tocmai atunci are și ea un exercițiu pe care nu știe să-l facă. Si uite cât e ceasul și trebuie să plece la școală! Tu vorbești la telefon, ea vorbește peste tine. Ii faci observație. In cel mai bun caz, tace și nu spune nimic. Deși cazul ăsta este din ce în ce mai rar după doisprezece ani. Așa că, de obicei, protestează. Te enervezi și tu și simți nevoia de o pauză. Foarte bine, îți strigă! N-ai decât să pleci unde vrei! Du-te cu prietenele tale la mall, la film, la restaurant sau cheamă-le aici! Oricum tu ești adult și poți să te distrezi cât vrei! Apoi se duce la ea în cameră, trântește ușa, lovește în vreo două perne și se pune pe plâns.

Sigur, mai sunt apoi momentele când vrei și tu să o mai iei în brațe și să petreceți timp împreună. Quel dommage! vorba francezilor. Tocmai atunci pleacă să se vadă cu nu știu ce prietenă sau vreun youtuber a postat vreun filmuleț pe care-l aștepta de nu știu când sau pur și simplu aș avea chef, dacă nu te superi, să stau la mine-n cameră și să ascult muzică! Dacă vrei, du-te și tu cu o prietenă la film sau la mall!

Iar tu, fraiera, chiar o crezi. Găsești și filmul, convingi și amica. Dar, când să ieși pe ușă, hop și domnișoara frumos îmbrăcată:
- Știi ceva, mama, ai dreptate: ar trebui să petrecem mai mult timp împreună. M-am gândit să vin și eu cu voi! Te bucuri?



marți, 17 octombrie 2017

Ceva de spus

Sâmbătă seara, profitând de cheful subit al infantei de a petrece timp de calitate cu mă-sa, am decis să o duc la teatru. Așa am ajuns noi două la Nottara să vedem Exploziv o piesă scrisă de Elise Wilk și pusă în scenă de Andrei Măjeri la Teatrul Marin Sorescu din Craiova. Acțiunea se desfășoară într-o școală unde, într-o bună zi, ajunge să fie transferat Denis- un băiat rebel, spaima profesorilor și preferatul fetelor (inclusiv al psiholoagei școlii). Prin comportamentul lui nonconformist el ajunge să fie cel care va spune lucrurilor pe nume, chiar dacă atitudinea lui înspăimântă. La polul opus, se află băiatul cuminte care nu iese din vorba părinților și al cărui unic scop este să-și mulțumească mama, doar-doar va avea timp și pentru el. Piesa se termină cu o tragedie: băiatul cuminte se sinucide.

Am avut ocazia, așadar, să vedem o poveste despre adolescenți văzută din punctul lor de vedere. Un text bun, antrenant și actual, o punere în scenă alertă cu dans și cântec, o trupă de actori tineri care știa să imite comportamentul liceenilor din zilelor noastre, bref, un spectacol numai bun pentru ăștia micii. M-am bucurat să văd că tot rândul din spatele meu era ocupat de puști de liceu. Doar că bucuria mea s-a oprit în momentul în care actorii au început să vorbească pe scenă. Pentru că, în paralel, vorbeau și copiii ăștia. Suficient de tare încât să aud tot ce spun. Din păcate, comentariile lor nu erau nici măcar amuzante. M-am întors să evaluez situația. Cinci fete care se hlizeau pe seama bustului unuia dintre actori (aparent, nu mersese suficient la sală încât să le impresioneze). Am sperat că pe măsură ce se intra mai adânc în problemele adolescenței, fetele din spatele meu vor tăcea. Aș! M-am uitat în jur. O mână de puștoaice guralive în mijlocul unei mări de adulți.

Și în secunda aia am realizat că nimeni nu se încumeta să le atragă atenția pentru că știam și eu și știau și cei de lângă mine că orice tentativă de a le face să tacă s-ar fi sfârșit tragic...pentru noi. Probabil că ar fi râs și mai tare, probabil că ne-ar fi sfidat și în mod sigur, nici nu ar fi vorbit mai încet. Așa că, din când în când, mă mai întorceam către ele, abținându-mă de la orice comentariu, căci, nu-i așa, suntem o generație de părinți cool care preferă să-și crească copiii cât mai liber, ca pe niște prieteni, în loc să-i educe. Iar ei sunt din ce în ce mai puțin învățați cu critica, iar atunci când se simt mustrați, de obicei, reacționează exagerat.  Imi aduc aminte când mergeam cu Ana, mică fiind, la teatru sau la film și câte un copilaș tot lovea scaunul cu picioarele, fără ca mama sau tatăl lui să intervină. Sau dacă o făcea, era sub formă de rugăminte: aș prefera să nu mai lovești, dacă se poate, scaunul doamnei! Dacă nu se putea,  asta era situația: doamna trebuia să suporte! Că doar nu o să-l iei din sală fiindcă nu ascultă.

Departe de mine gândul de a face elogiul educației de pe timpuri. Dar mă întristează să văd că, așa sinceri, siguri pe ei și gata să se lupte pentru drepturile lor, ăștia mici ajung, de multe ori, să considere buna creștere și regulile de conduită din societate ca pe ceva opțional, desuet  și fără rost. Ba, de multe ori, nici nu-și mai dau seama că sunt impertinenți. Si din ce în ce mai mulți părinți îi lasă așa, căci important este să fie ei încrezători și să se simtă bine în pielea lor, gândindu-se, probabil, că pe măsură ce cresc, își vor da ei singuri seama de niște lucruri. Si apoi, e greu să te cramponezi, tu, ca părinte, să-l înveți respectul, când tot parentingul acesta modern îi învață libertatea- adesea, cu orice preț (my two cents).  Educația trebuie făcută. De părinți, nu de prieteni. Din păcate, cât timp ne dorim să fim doar BFF-ul lor (Ana mea ar fi mândră de mine că știu astfel de acronime), e greu să le pretindem să tacă când alții vorbesc. Mai ales că, în adolescență, ei au tot timpul ceva de spus.







vineri, 13 octombrie 2017

De gustibus


Ce-avem noi aici-șa? Este sălățica mea!
Acum, că am făcut și o poezie, hai să vedem, concret, ce-avem în farfurie. In primul rând, vreo două mâini de baby spanac peste care am tocat mărunt două cepe verzi. Mai departe. Am luat un ardei capia și o roșie (a mea a fost galbenă, dar poate să fie de orice culoare), le-am tăiat cum m-am priceput și eu (cu alte cuvinte, aspectul ăsta nu contează) și le-am aruncat în castron. Cât timp legumele mele se împrieteneau unele cu altele, am opărit niște fasole verde. Sigur, se poate și la conservă, dar e mai scumpă și are și sare. Am pus și fasolea și acum vine momentul ăla în care parcă vă aud: păi, de ce nu ne-ai spus, dom'le, de la început? Momentul în care trebuie să luați pieptul de rață fript în prealabil. Dacă nu aveți unul, nu panicați: se găsește de-a gata, afumat și ambalat, în diverse supermarketuri. Doar că e mai scump. Eu am luat unul proaspăt de la Carrefour, i-am crestat frumos pielea înainte să-l arunc într-o tigaie, fără grăsime, cu pielea-n jos, până ce a căpătat o crustă apetisantă. Apoi, hop într-un vas de Jena, cu un pic de sare și puțin piper și hop la cuptor.

Să revenim la salată. Se ia pieptul de rață, se taie felii și se aruncă și el în castron. Opțional se pot pune măsline și niște semințe. Apropo, vedeți că au băgat la Mega niște punguțe cu fel de fel de semințe d-astea, numai bune de adăugat la salate, supe, etc și care sunt și la prețuri normale. Vreo 5 lei punguța.

Pour la bonne bouche, am făcut un dresing cu ulei de susan, oțet balsamic, sare și piper. Asta cu uleiul de susan recunosc că e o dambla recentă de a mea. L-am tot găsit în rețetele franțuzești și astăzi mi-am făcut cadou o sticluță de 250 ml. A costat doar 28 de lei. Acum, că m-am liniștit, cred că puteți folosi, fără probleme, și un ulei de măsline bun. Cu banii ăștia, mai bine vă cumpărați ceva frumos. Apropo, știați că ăștia de la Meli Melo și-au făcut magazin de decorațiuni în Mega Mall?Nu fac reclamă, doar spun și eu.

Cât despre salată, v-am spus tot. Gata. Mie mi-a plăcut. Aștept și părerile voastre. Si dacă, la schimb, ați putea să-mi dați niște rețete cu creveți, v-aș fi recunoscătoare. Teoretic, nu-mi plac. Practic, mă gândesc că poate nu am știut eu să-i gătesc.
joi, 12 octombrie 2017

Noi, fetele

Ieri cică a fost Ziua Internațională a Fetelor. Fiecare zi de acest fel ascunde, în fapt, o nevoie. In momentul de față, pe lumea asta trăiesc cam 1,1 miliarde de fete. Câte din ele sunt fericite? Sigur, o întrebare vagă care nici nu-și așteaptă răspuns. Hai să formulez altfel: câte  fete din lumea asta și-ar fi dorit să se fi născut băieți? Câte dintre voi ați fi preferat, în copilărie, să fiți băieți? Măcar din când în când. Acum, să ne întrebăm și câți băieți și-ar fi dorit să fie fete. Mda, nu prea există. Nu îmi aduc aminte de colegi de școală care să fi vrut să fie prințesă sau regină când făceam jocuri de rol prin spatele blocului.

Mă tot uit la ce se întâmplă de ceva vreme în România (recunosc, cu îngrijorare) și mă gândesc că totuși, avem noroc. Acela de a ne fi născut într-o țară în care fetele pot fi mândre că sunt fete. In care, în mod normal, nicio fetiță nu riscă să fie condamnată la analfabetism și ignoranță, în care, ca femeie, ești lăsată să te îmbraci cum vrei, să iubești pe cine vrei, să ai sau să nu ai copii, să divorțezi, să te superi și să protestezi, să votezi sau să alegi. Sigur, apoi există guvernări mai bune sau mai proaste, discriminare, segregare și sărăcie. Dar doar "apoi".

Aș vrea să-i spun asta și fetei de lângă mine. Fetei mele. Bineînțeles, întâi i-aș spune la mulți ani. Apoi, i-aș aduce aminte că pe lumea asta sunt nedrept de multe fetițe care nu merg și nu vor merge niciodată la școală. Sau care merg, în fiecare zi, câteva ore bune pentru a învăța să scrie și să citească. Sau care nu au ce mânca. Sau care sunt măritate cu forța sau bătute sau care nu au voie să conducă mașina sau să iasă singure pe stradă. Stiu ce o să-mi răspundă: "și acum ce vrei să fac? Să fiu permanent fericită, fiindcă în alte părți sunt oameni disperați?" Așa că aleg să tac și să nu zic nimic. Sau poate că o să mă mulțumesc să o iau în brațe (sper să se și lase) și să-i spun că o iubesc și că sunt fericită că există. Și că nu mi-am dorit-o niciodată băiat. Nu că băieții ar fi mai prejos. Doar că ei sunt mai simpli pe dinăuntru. Cu ei lucrurile sunt mai clare. Noi, fetele, suntem complicate, avem mult mai mult nuanțe. Doar că prea puține avem norocul să fim lăsate să ni le arătăm.
luni, 9 octombrie 2017

Niște cărți

Prima est o carte care se citește extrem de ușor, deși subiectul este greu de digerat ca și boala de care suferă personajul și...autorul. Este vorba de Inimi cicatrizate a lui M.Blecher. Pe scurt, într-o zi, tânărul Emanuel, student la Paris, află că suferă de tuberculoză osoasă și se vede nevoit să plece la Berck unde oamenii suferinzi ca și el caută vindecare. Pentru asta, sunt supuși unei proceduri pe cât de simple, pe atât de barbare: preț de câteva luni, sunt imobilizați într-un ghips care îi va obliga să-și petreacă timpul la orizontală. Cartea, autobiografică (Max Blecher și-a descoperit boala la 19 ani și a murit zece ani mai târziu) ne aruncă direct în centrul bolii care devine personaj în sine pe parcursul întregii cărți. Atmosfera, ușor lugubră și personajele extrem de pitorești mi-au adus aminte de gustul romanelor Hortensiei Papadat Bengescu. Doar că în cazul de față, acțiunea curge fără pretenții, personajul învață practic să trăiască altfel și pe alocuri, aproape că uiți de suferința lui și te iei cu viața pe care și-o construiește de bine, de rău. Nu este deloc genul de carte de care să te apropii cu drag, cu care să te simți în siguranță. Dimpotrivă. Te răscolește, te doare și te face să scapi din când în când un "doamne- dumnezeule, ce soartă!". Dar nu reușești să o lași din mână.



A doua carte este din cu totul alt registru. Autobiografică, Băiuțeii surprinde de la început prin faptul că are doi autori: frații Filip și Matei Florian. De altfel, pe lângă recenziile foarte bune și câțiva prieteni care mi-o tot lăudaseră citește-o, bă, că o să-ți placă, recunosc că am fost împinsă înspre lecturarea ei exact de curiozitatea de a vedea cum faci să scrii o carte la patru mâini. Ei bine, simplu: povestea- copilăria a doi frați în anii 1980- se construiește din două puncte de vedere. Practic, cei doi își pasează acțiunea, își iau vorba din gură, aduc precizări ca și cum ar fi în fața ta, la o masă, și s-ar apuca să-și depene amintirile. In spatele poveștii, stă orașului cu aerul posomorât și trist al comunismului. Cartea se citește extrem de repede, cititorul ajunge rapid să se prindă cum este construit romanul și sare cu bucurie de la un frate la altul, abia așteptând să afle ce prostii au mai făcut. Intâmplările sunt în majoritate banale, copilăria celor doi nu are nimic extraordinar față de cea a altor copii (aceleași jocuri de băieți, aceleași găști de la bloc, aceleași drame de familie, aceleași probleme la școală sau grădiniță, ici-colo câte un divorț, o moarte sau apariția unui frate vitreg). Insă, felul în care este povestită, umorul cu care ne sunt livrate amintirile și mai ales inocența ce decurge din carte mi-au adus aminte de Prințul din Central Park a lui Evan H. Rhodes sau de binecunoscuta  De veghe în lanul de secară a lui J.D. Salinger. Așa că, dacă nu ai ce citi în momentul de față, ți-o recomand cu căldură. Serios, bă! Citește-o că o să-ți placă!


 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes