vineri, 21 iulie 2017

Un bărbat

Vin cu infanta de la ortoped (a făcut entorsă la un deget). Degetul e imobilizat și mâna stă cuminte într-o eșarfă lată, agățată la gât. O ții așa, ne-am înțeles?, zice doctorul înainte să plecăm. Ne ducem la metrou, noi și o mare de oameni. Incerc să-i protejez pe cât pot brațul să nu care cumva să se lovească în îmbulzeală. Vine metroul, se deschid ușile, intrăm și-i caut din priviri un loc liber. Ultimul s-a ocupat cu un domn până-n patruzeci de ani, corpolent și-n șlapi. Degetul lovit al Anei este la mâna dreaptă. Se ține cu stânga de bară, iar eu mă așez în spatele ei de frică să nu se dezechilibreze la frâne și să se apuce instinctiv cu cealaltă mână, forțând. Lângă domnul de pe scaun, o doamnă tinerică. Se uită la mâna Anei, se ridică și-i face semn să stea jos.
- Lăsați, zic, poate ne ajută domnul!
- Io nu mă ridic d-acilea, să fie clar!
Ana face ochii mari, eu simt cum mi se ridică tensiunea. Mă uit la el și încerc să evaluez riscurile la care mă supun dacă accept să continui conversația. Nu mă pot abține.
- Scuzați-mă, dar stați pe un loc rezervat!
Lasă plictisit mobilul din mână și-mi aruncă un nu-mi pasă, și eu am plătit bilet ca și tine!
- Da, dar locul este rezervat, iar dumneavoastră nu păreți nici bătrân, nici gravid, nici suferind! E un semn înm spatele dumneavoastră.
Intre timp, lumea se uita ca la televizor.
- Te unde știi tu că nu sunt bolnav, ai? Sunt foarte bolnav! Ia mai lasă-mă!
Mă uit la el și mă întreb, a nu știu câta oară în ultimul timp, ce naiba se întâmplă cu oamenii din țara asta. Si cu țara în general.
- Atunci, ce să spun: mă scuzați și multă sănătate!
Douăzeci de minute mai târziu, ies cu Ana de la metrou (până la urmă am acceptat să se așeze pe locul doamnei).
- Am fost mândră de tine, mami. E bine că ai încercat. Si mi-am dat seama ce mi-ar plăcea să fac când o să fiu mare: să mă lupt ca să nu mai fie misoginismul ăsta la noi în țară!

miercuri, 19 iulie 2017

Aștept să-i treacă

Ajungem și ne așezăm la coadă. A doua oară. Prima dată, am lăsat-o pe ea pe un scaun și eu m-am pus la rând. După vreo jumătate de oră am început să mă legăn de pe un picior pe altul, încercând să-mi dau singura iluzia mișcării. Dar nu. Tot pe loc, tot la coadă. O oră și jumătate mai târziu și cu un zâmbet tâmp lipit pe gură într-o tentativă, la fel de tâmpă, să am un aer încurajator, bat la ușă și intru. Primesc un bilet ca toți cei care au stat deja o dată la coadă. Pentru că în medie, se stă cam de trei ori. Prima dată pentru bilet. A doua oară, pentru radiografie. A treia oară pentru concluzii. In funcție de ele, poți să mai stai și a patra oară pentru gips.
La ușa de la radiografie, mă nimeresc lângă o altă mamă de adolescentă. Fata, cu un cap mai înaltă decât ea, se tot juca cu șnurul de la bluza maică-sii, în timp ce din gură nu înceta să critice:
- Nu vreau să intri cu mine, înțelegi? Imi dai biletul și diagnosticul și gata, mă aștepți la ușă! N-am nevoie de tine înăuntru!
Mama tace. Imi întâlnește privirile. Se uită la mine, se uită la a mea, blazată, lipită de un perete, cu căștile în urechi și telefonul în mâna stângă. Dreapta o doare. A căzut cu skate-ul. Un deget e vânăt.
- Si a dumneavoastră se poartă la fel?
Imi vine să râd.
- Hoho, și încă cum! Tot ce fac e greșit și tot ce spun e prost!
Oftează.
- Grea vârstă! Zici că ne-am tâmpit peste noapte și nu mai suntem bune de nimic!
Nu zic nimic. Mă mulțumesc să-i zâmbesc și să aștept. O oră mai târziu, schimb coada. Si da, din păcate, am ajuns să stăm și a patra oară la coadă: o atelă gipsată pentru un deget luxat și peste trei ore de așteptare.
- Te rog să nu începi să-mi spui că trebuie să fiu atentă!
Nu spun nimic. Doar tac și aștept să-i treacă.

marți, 18 iulie 2017

Se mai întâmplă

Disclaimer: povestea de mai jos nu este inventată. Este auzită ieri, într-un autobuz, între Victoriei și Mihalache.

Se agață cu mâinile de bară și se trage-n sus, pe scări, căutând din priviri un loc liber.
-Uite, fă, acilișa, zice și-și trântește fundul pe un scaun, în timp ce cu mâna îl ține ocupat și pe cel din fața ei.
Nu e nici tânără, nici bătrână. Mai degrabă tânără. Pe un umăr, are tatuate trei nume unul sub altul: Alin, Viorel și Marius. Ultimul abia se mai citește. Or fi băieții ei, or fi foștii iubiti sau doi amanți și un soț. Iși ține picioarele încrucișate sub scaun și gleznele i se revarsă peste baretele subțiri de la sandale. Sunt negre, cu toc cui  și flecuri rupte. Are părul prins în coadă și ceafa plină de broboane de sudoare care i se preling de-a lungul șirei spinării.
- Hai, fă, stai jos odată! zice și-și trage mâna exact când cealaltă se lasă să cadă pe scaun cu un oftat. E chioară. Un ochi clipește poznaș către cea din fața ei, în timp ce celălalt, cu pupila dilatată peste măsură, stă mare și fix, dând aproape pe dinafară din orbită. Iși trece mâneca bluzei peste buza de sus, umedă de transpirație, depărtează picioarele ca și cum ar invita aerul să-i intre pe sub fuste și zice:
- Auzi, deci l-a înjunghiat pe ăsta al tău. Cine, fă?
Intrebarea o face pe cealaltă să lase colțurile gurii în jos, a strâmbătură.
- Eh, ăla micu' a lui Vasile! A băgat șișu. Si el ca și frac-su ăl mare.
- Cine, fă, Costel? El a sărit cu cuțitu?
Cealaltă dă ochii peste cap și dintr-un buzunar, scoate un șervețel mototolit cu care se șterge la ceafă.
- Ce vrei, fa, așa e ăștia!
- Păi și tu ce-ai făcut?
- Ce dracu să fi făcut?! I-am pus un pansament și am plecat la lucru.
Ochiul viu clipește de câteva ori, în timp ce celălalt stă împietrit și sinistru. Femeia își trece mâneca bluzei pe la nas, trâgându-și mucii.
- Deh, nu te necăji și tu, se mai întâmplă! Las' că-i trece! Hai să coborâm!

In urma lor, un șervețel mototolit rămas sub scaun. Un braț cu trei tatuaje se apleacă și-l ia de pe jos, vârându-l într-un buzunar. Unii oameni așa trăiesc.
sâmbătă, 15 iulie 2017

Cadoul

Am fost plecată. Nu, de fapt, rectific. Am fost fugită de acasă, cam ăsta ar fi cuvântul. Mai aveam vreo 72 de ore până la ziua mea. Fix un weekend. Pe facebook, lumea se întrecea în poze cu valuri și cocktailuri. Eu, acasă. Prietenele-  care-ncotro, că deh, așa e vara. Noroc că pe vremea mea, adică în urmă cu vreo treizeci și ceva de ani, școala se termina în iulie și oricum, nu toată lumea avea bunici la țară sau bilete prin sindicat ca să plece în vacanță. Așa că era plin de copii pe care să-i invit la ziua mea. Aveam casă mare, tip vagon, cu camere despărțite de uși cu glasvand care la petreceri se deschideau, lăsând să se formeze un salon dreptunghiular capabil să primească o jumătate de clasă. Intotdeauna am fost lăsată să chem la ziua mea pe cine am vrut eu. Nu exista nicio listă cu "obligații" de genul verișorul X-ulescu sau băiatul nu știu căror prieteni de familie sau vecinul de la 3 că maică-sa ne-a mai dat, din când în când, împrumut, vreo cană de zahăr. Ziua mea era ziua mea.

Apoi, într-o zi, nu știu nici eu de ce, s-a oprit. Ba că eram plecată în vacanță, ba că nu știam unde să las copila. ba că nu erau prietenele prin preajmă. Așa că într-o zi, am lăsat-o baltă și am decis că anii trec și fără să-i număr eu. Până anul ăsta când am încercat să închid ochii și să mă imaginez luni de dimineață, proaspăt trezită din somn, fericită pe dinăuntru că iată, va urma, pentru mine, o zi specială și, în același timp, speriată că s-ar putea termina ca orice altă zi banală, fără nicio bucurie în plus.

M-am speriat. In ultimul timp, tristețea mă sperie, îmi dă frisoane și mă face să mă uit în jur, căutând parcă lucruri de care să mă agăț. Mi-am amintit, fără să vreau, de momentele alea din adolescență când era câte o zi ca 1 sau 8 martie și tot pândeam câte un el să văd dacă vine sau nu vine cu flori. De obicei, nu venea. Așa că, am ajuns repede să urăsc zilele speciale. Și să aștept. Inutil să vă spun că urăsc să aștept. Așteptarea mă sperie ca și tristețea. Nu se întâmplă toată, deodată. Ci picură precum perfuzia, cât să te stoarcă de vlagă până la sfârșitul zilei și chiar mai departe.Anul ăsta, însă,  am decis că sunt suficient de mare să nu mai stau să se întâmple, ci să fac să se întâmple. Să mi se întâmple. Exact ce vreau eu și cum vreau eu. Și am cerut tot. Am vrut șampanie și restaurant și cadou. Și bineînțeles, am vrut în Franța.

Vineri seara, m-am luat în brațe, mi-am urat la mulți ani și mi-am cumpărat un bilet de avion pentru a doua zi.

marți, 4 iulie 2017

O mână de oameni

Acum câteva zile am văzut pe rețelele de socializare un filmuleț devenit în câteva ore viral. O tânără militantă pentru drepturile homosexualilor se duce la o manifestație organizată la Cluj, de Noua Dreaptă, de unde este luată pe sus de jandarmi, la cererea unuia dintre organizatori. Recunosc că, urmărind filmarea, am fost impresionată într-un prim stadiu de felul în care femeia asta a fost îndepărtată de la locul mitingului, cât și de tonul agresiv al unuia dintre participanții la marșul pentru așa zisa, normalitate. Și da, nici tricoul unuia pe care scria femeia= mamă nu m-a lăsat indiferentă, gândindu-mă la ce ar însemna ca fiica mea să trăiască într-o astfel de "normalitate" unde rolul femeii s-ar reduce până la urmă la acela de a procrea. Apoi, au început să apară comentariile și chiar și o replică a Jandarmeriei. La urma urmei, femeia cu pricina și-a asumat într-un fel sau altul, decizia de a se duce în mijlocul "dușmanilor", iar jandarmii și-au făcut datoria. Sigur, rămâne de discutat dacă felul în care au îndepărtat-o nu a fost exagerat, dacă lacrimile ei de la final au fost sau nu adevărate (s-a dovedit că persoana este actriță), dacă e normal să se intervină la cererea organizatorilor sau doar dacă ar fi fost violentă (era doar încăpățânată și refuza să se legitimeze) și dacă și iarăși dacă.

Problema este alta, cel puțin pentru mine. De ce ajung să fiu atât de sensibilă la astfel de scene? Până la urmă, să fim serioși: un incident ca cel mai sus amintit nu e un așa de mare eveniment încât să trezească sute de comentarii. Ei bine, cel puțin în ceea ce mă privește, cred că am ajuns în punctul în care nu mai am deloc încredere în țara în care trăiesc. Concret, o cred capabilă de mult rău și mă trezesc pornind, involuntar, de la ideea că în momentul de față, este complet lipsită de scrupule și deci, mă aștept cam la orice din partea ei. Mi-am dat seama că ceea ce m-a revoltat cel mai tare în filmulețul cu pricina nu a fost nici acțiunea jandarmilor, nici lacrimile fetei și nici măcar tricoul individului. Ci faptul că există oameni care gândesc ca acel individ. Sigur, ei sunt și în alte țări, dar acolo statul de drept și normele europene sunt atât de bine înfipte încât riscul ca lucrurile să degenereze grav și rapid este infim. La noi însă, realitatea arată că nimic nu mai este sută la sută sigur, stabil și îndrăznesc să spun, normal. Orice nebunie de moment, orice deviere de comportament, orice stupizenie poate, la un moment dat, cu un pic de ajutor politic, să ajungă la stadiul de normă. Uneori, chiar peste noapte.

Și atunci mi se pare normal ca la văzul unor scene ca cea de la Cluj, reacțiile să fie pur emoționale. Pentru că ajungi să te identifici cu victima, chiar și fără să fii de față sau musai adept al comunității LGBT. Sentimentul este că, ținând partea fetei din poveste, te opui, de fapt, unei anomalii comportamentale și sociale. Unei agresiuni. De data asta a fost vorba de niște indivizi care decid că femeile sunt mame, fără să le ceară și lor părerea. Care spun că familia traditională este neapărat creștină și care cred că Eminescu este părintele naționalismului românesc.O să spuneți, stai liniștită că la mitingul lor nu s-a strâns decât o mână de oameni. Știu asta, dar tocmai aici e problema: că în momentul de față, în țara asta, nu simți că mai poți sta liniștit. Pentru că o mână de oameni este, uneori, de ajuns ca să distrugă tot.

luni, 3 iulie 2017

Tagliatelle de dovlecei

Vine o vârstă de la care pătrățelele de ciocolată și bomboanele mâncate pe șest, când copilul nu vă vede, se însoțesc invariabil de un sentiment de vinovăție care, din păcate persistă și, lucru și mai trist, rămâne gravat pe piele- mai ales pe burtă și fese. Cu alte cuvinte, de la patruzeci de ani încolo, mai greu cu datul kilogramelor jos. Vă spun eu care de două luni mă chinui cu gimnastică, asta după ce am văzut că doar "fără pâine" nu e suficient. In fine, probabil că voi ați renunțat demult la făina albă și la zahăr și probabil că nici nu aveți probleme cu greutatea ( ar mai fi și posibilitatea să nu aveți încă patruzeci de ani- dar asta deja ar fi prea crud pentru mine), dar eu o să presupun că problemele mele sunt universale și....ce ziceți? ah, nu, nu am o soluție, am însă o rețetă.

Știți felul ăla de mâncare pe care ar putea să scrie maaaare, cu litere de o șchioapă: poți să mănânci până crăpi, nimic din ce e în farfurie nu riscă să-ți facă rău și  nici să se depună?! Si acum vine și partea interesantă: mai e și bun la gust. Și nici nu costă mult. Și durează doar zece, cincisprezece minute să-l prepari. Sunteți gata să aflați ce drăcie mi-am făcut eu azi de mâncare? Ei bine, e vorba de tagliatelle din dovlecei cu roșii, ardei și usturoi.

Ar fi frumos din partea mea să vă scriu și rețeta. Așadar, aveți nevoie de un dovlecel mai mărișor, câteva roșii cherry, o felie mai mare de ardei roșu, unul sau doi căței de usturoi, ulei de măsline și niște parmezan. Se ia un instrument din acela de curățat legumele și cu ajutorul lui facem niște fâșii din dovlecelul spălat și curățat de coajă, în prealabil. Roșiile cherry le tăiați pe din două și împreună cu panglicile de dovlecel le băgați pentru câteva minute în cuptorul preîncălzit să mai piardă din apă. Răstimp, puneți o oală cu apă pe foc și când începe să fiarbă, adăugați niște sare și aruncați fâșiile de dovlecel pentru 30 de secunde. Apoi le strecurați și le treceți sub un jet de apă rece. Intr-o tigaie, încingeți vreo două linguri de ulei de măsline, aruncați felia de ardei tăiată cubulețe sau cum vreți voi, plus cățelul de usturoi tocat mărunt și lăsați-le să se perpelească nițel pe foc, până se înmoaie.

Acum, luați o farfurie, puneți tagliatellele de dovlecel, adăugați roșiile cherry scoase din cuptor, cubulețele de ardei și usturoiul luate de pe foc, presărați parmezan și bon appetit! Partea bună e că și dacă nu vă place, măcar nu riscă să vă facă rău sau să vă îngrașe și parcă nici ciocolățica de după nu vă mai face să vă simțiți așa de vinovați. Da, da, aveți voie: dar o singură pătrățică, ne-am înțeles?

Și iată și dovadă că nu râd de voi, ci chiar am mâncat ce v-am povestit.


sâmbătă, 1 iulie 2017

Nu

Stăm la aeroport, în Madrid, la coadă la îmbarcare. Coadă lungă, să tot avem de așteptat vreo jumătate de oră. Inainte să-i vedem, îi auzim. De fapt, îl auzim. Urlă și se smiorcăie. Apoi, îl și vedem. Tuns șmecherește, ras la spate și în părți și cu un moț prins cu elastic în vârful capului, călare pe o valijoară în formă de văcuță, țipă la cele două femei care-l însoțesc. Nu vleaaaaau! Proastelor! Mă uit la Ana. Un schimb scurt de priviri și o concluzie: iată-l și pe domnu' Goe! Cele două- una tânără tare (să fi fost soră-sa mai mare) și alta mai bunică, așa, încearcă să negocieze. El, nimic. Călare pe valiză, o pornește de-a lungul cozii, depășind practic toată coloana. Ii spun bunicii că rândul e în spate. La care ea, dă din umeri și îmi zice cu un oftat: ce să-i fac, dacă el nu stă locului? Știu și eu, să-l țineți?! îi zic. Aș! Păi ce, ele sunt fraiere să-l tempereze? Păi și după aia cum să se mai bagă în fața tuturor, dacă puștiul se poartă normal și nu face ca toți dracii?! Iată că au trecut de poartă și cu urlete înainte mars, au ajuns primele.

Mă gândeam că exista undeva, în ADN-ul nostru de români, un ceva care ne face să acceptăm foarte greu, spre deloc, refuzurile. Suntem un popor extrem de copilăros care nu pricepe că de multe ori nu e nu. Sigur că nici istoria nu ne-a ajutat în direcția asta și puși de multe ori în situația de-a ne descurca, încălcând regulile cu bună știință, am ajuns să privim adesea normele ca pe niște lucruri facultative. Nu e nevoie să ne uităm la ce se întâmplă în societate la nivel macro, ci e suficient să urmărim comportamentul nostru în avion. Degeaba urlă stewardesele la noi să ne punem centurile sau să ne dăm de pe culoar ca să-i lăsăm și pe ceilalți să treacă. Până nu ne-am așezat noi frumos toate băgăjelele și nu ne-am scos din poșetă revistele, sandviciurile, șervețelele, nici că ne mișcăm de pe culoar. Centura? O scoatem de îndată ce au atins roțile pământul, ce atâta semnal luminos și interdicții? Telefoanele le oprim abia după ce am trimis tuturor rudelor câte un smiley și un pupic, iar de stat pe scaun până la oprirea motoarelor nici nu poate fi vorba, că doar noi ne grăbim să ajungem acasă. Dar e drept că aplaudăm la sfârșit cu bucuria celor care au auzit o poveste cu happy end.

Sigur, există și beneficii ale acestui tip de rebeliune și anume că încercăm să găsim soluții mai degrabă decât să ne resemnăm. De exemplu (și asta nu o spun ca pe ceva lăudabil), când proprietara apartamentului în care am stat la Madrid mi-a zis că nu pot beneficia de piscina complexului decât dacă vine și ea cu mine (iar ea nu avea timp), am ales să negociez direct cu supraveghetorul care, bineînțeles, că m-a lăsat. Prietenilor mei din strainătate nici măcar nu le-ar fi dat prin cap să încerce să deschidă gura ca să schimbe ceva, darămite să se roage de nenea cu pricina.

Exact ca niște copiii, ne dăm cu fundul de pământ la fiecare "nu". Asta și pentru că ne merge. Consecințe nu prea există, iar când există, sunt suficient de slabe încât să nu ne descurajeze. Și atunci, tot încercăm, că, vorba aia, copilul care nu plânge, nu primește.
vineri, 30 iunie 2017

Opt zile de Madrid

Știți vorba aia cu toate lucrurile bune care au un sfârșit? Așa și cu vacanța noastră la Madrid. Căci după opt zile de sejur spaniol, ne-am întors și noi în capitala mumă, la fix ca să asistăm la noile giumbușlucuri politice ale pesedeului. Dar, decât să ne întristăm, mai bine un cântec vesel să cântăm și să vă povestesc un pic despre Madridul cu copilul.

In primul rând, dacă vă bate gândul să ajungeți prin capitala Spaniei, vedeți că Taromul are promoții la început de primăvară și biletele de avion ne-au costat 90 de euro de căciulă. Sigur, mai mult decât un low cost, dar orele de zbor sunt ok și la aeroport se ajunge direct cu metroul și se coboară la Terminalul 1 (asta nu v-o spun ca pe un avantaj, ci ca să știți pe unde să o luați)

Pentru cazare, am apelat încă o dată la airbnb și am găsit un apartamențel la câteva minute de o stație de metrou, într-un complex rezidențial, cu restaurante și supermarketuri în apropiere. Confortul...hai să zicem că a fost la limită. Patul era de fapt o canapea extensibilă, iar pernele erau d-alea decorative și deci tari și incomode. Dar, am avut o bucătărioară, un frigider, micro-unde, wifi, totul pentru 40 de euro pe noapte. In plus, complexul avea o piscină unde ni s-a explicat că nu avem cum să mergem decât însoțite de proprietar care, din păcate, nu avea timp. Zici tu? mi-am spus în gând. Stai așa, că eu vin din România unde leit motivul vieții este "descurcă-te". Așa că am fost în oraș, i-am luat copilei costum de baie și astfel echipată am dus-o la piscină și am negociat cu paznicul de acolo până a primit-o și pe ea. Adevărul este că era crud pentru Ana să stea în fiecare secundă cu piscina aia sub ochi, plină de copii și să nu poată să intre și ea.

Să revenim însă la Madrid. In mintea mea, orașul ăsta era mai degrabă monumental și impunător, decât vesel și viu. M-am înșelat. Pe cât este de monumental, pe atât este de plin de viață. Primul lucru care m-a frapat a fost arhitectura urbană, ca să-i zic așa. Cu alte cuvinte, ce blocuri frumoase au ăștia, dom'ne! Și nu vorbesc doar de cele din centru, multe din ele foste palate, ci de imobile din cartiere mai puțin turistice! Apoi, tot pe lista de mirări: ce plin este orașul ăsta!  Și mai ales ce plin devine de la 22h00 încolo! Eu înțeleg că e cald- noi am prins temperaturi de patruzeci de grade- dar nu prea m-am lămurit cum muncesc spaniolii ăștia dacă de la zece seara încolo, ei încep să se forfotească prin tot centrul. E drept că pentru un pic de culoare, noi am prins și orașul în săptămâna cu World Pride 2017, ceea ce i-a permis Anei să vadă pe viu cum este să trăiești într-o lume unde toleranța nu e doar la nivel discursiv. Și credeți-mă că nu am văzut nicio mămăică să-și scuipe în sân când mai trecea vreun cuplu homosexual, ținându-se de mână.

Să trecem acum și la partea turistică. Din start o să vă spun că eu și infanta suntem două fricoase, așa că nu am fost la niciun parc de aventuri pentru că nu ne interesează subiectul. Dar, dacă sunteți fani adrenalină, puteți încerca Parque de Attracciones sau Warner Brothers Park. Noi am fost la Zoo unde, vă avertizez, biletele de intrare ne-au dus spre cincizeci  de euro că dacă știam, sigur nu acceptam ideea. Oricum, în banii ăștia, aveți și niște reprezentații cu animale: cu un leu de mare, cu delfini și papagali. Luați-vă apă la voi apă și sandviciuri pentru că din cele cinci cârciumi existente, doar două sunt funcționale și una este exact la intrare.

Zoo

Am fost la Prado. Chiar dacă Ana are 12 ani, nu s-a omorât prea tare după pictorii renascentiști și flamanzi. I-a plăcut însă perioada neagră a lui Goya și prăjitura de la cafeteria muzeului. Apoi, de acolo, am fost în Grădina botanică- foarte mare și frumoasă- unde, ca să facem totuși ceva că doar nu ne-on plimba așa, fără rost, ne-am stropit cu apa din fântâni. După-amiaza am rămas în cartier și am dat o raită prin Parque del Retiro, un fel de Herăstrău gigantic de 125 hectare, din care am ieșit după vreo oră și jumătate de sete și de foame. Apropo de asta, în Madrid se mănâncă bine și relativ ieftin față de alte capitale europeene. Un hamburger cu cartofi prăjiți (da, știu, copiii ăștia care nu știu să aprecieze mâncarea adevărată) era cam 10-12 euro, o paella era vreo 9, tapasurile undeva la 5-7 euro, o bere nesimțit de mică (un păhărel) costa între 2 și 3 euro, un pahar de Sangria vreo 5 și celebrii churros cu cana de ciocolată aferentă erau în jur de 4 euro. Fiți atenți, dacă ajungeți prin zonă, neapărat să mergeți la Ciocolateria San Gines pentru churros. Cuvintele sunt de prisos, atât sunt de buni. Pentru tapas, cel mai frumos loc este Mercado San Miguel, doar că, atenție, prețurile sunt mari. Eu nu m-am îndurat să dau 4 euro pe o prăjiturică. Insă locul este fantastic și aproape de Plaza Mayor.

La Museo del Jamon
 De altfel, dacă vreți să luați doar un pic pulsul orașului până să începeți să intrați în muzee și catedrale, o idee ar fi să luați metroul până la Banco de Espana și apoi să o luați la pas pe Grand Via până la Plaza del Callao și mai departe să vă duceți spre Puerta del Sol și de acolo pe Calle Mayor până la Plaza Mayor. Dacă vă țin picioarele, puteți continua pe Calle Mayor până la intersecția cu Calle del Bailen unde se află Palatul Regal. Madridul e frumos de bătut la pas și chiar dacă nu aveți timp și chef de muzee, strada oferă suficient de multe distracții. Oamenii sunt gălăgioși, zâmbesc mult, par să se distreze și sunt absolut deficitari la capitolul limbi străine. Adică nada. Singurele persoane cu care am reușit să comunicăm în engleză s-au dovedit ulterior a fi români. In rest, am făcut febră musculară de cât am vorbit!
duminică, 18 iunie 2017

Atelierele Imaginației Cartoon Network

Dragilor, am trecut să vă spun că eu plec. Un pic, o săptămână. Unde? Până colea, la Madrid. Și ca să nu vă plictisiți cât sunt eu pe coclauri, m-am gândit să vă las ceva de făcut. De fapt, nu vouă, ci ăstora mici ai voștri.

Cartoon Network a deschis a treia ediție a concursului Atelierele Imaginației Cartoon Network. Așadar și prin urmare, copiii sunt așteptați să creeze propriile lor povești sub formă de desene, animații sau chiar scenarii. Pot desena un personaj nou sau realiza propriul lor film sau inventa o bandă desenată. Pentru a participa la concurs, creațile trebuie urcate pe site-ul Imagination Studios.

Marii câștigători ai celor trei categorii vor primi multe premii surpriză printre care și câte o tabletă grafică. Mai mult, micii creatori vor avea șansa să-și vadă munca la televizor. Deci, cum s-ar spune, un concurs super fain, numai bun de pus imaginația la bătaie în aste zile de început de vacanță când ploile ne cam strică planurile de parc.

Eu le mulțumesc fetelor de la Parenting PR că s-au gândit la mine și mai ales la Ana mea când au început să răspândească zvonul despre acest concurs. Din păcate, pe a mea o iau cu mine în Spania, așa că nu va avea prea mult timp să participe. Dar voi aveți tot timpul să ascuțiți creioanele și să vă puneți pe treabă. Concursul se desfășoară până pe data de 2 iulie. Spor și imaginație vă doresc!

joi, 15 iunie 2017

Zilele lui Zamfirescu

Hai că mai e un pic și se termină și școala și gata, am scăpat de teme, de trezitul în zori de zi, de pachețele făcute când soarele nici nu-i încă pe cer, de ședințe și discuții pe grupuri de părinți. Eu sunt doar în trecere pe aici ca să vă întreb dacă aveți deja program pentru duminică, 25 iunie. Dacă nu, poate dați o raită pe strada Puțul lui Zamfir (în zona Dorobanți),din București, unde va avea loc evenimentul Zilele lui Zamfirescu.

Asta înseamnă, concret, că pe această străduță se vor desfășura, toată ziua, de la 10:00 și 21:00, fel de fel de activități pentru oameni mari și oameni mici. Copiii vor fi așteptați la șotron, Țară-țară, vrem ostași, la ateliere de colorat și pictură pe față, în timp ce părinții vor putea admira mașini de epocă, participa la un workshop de gimnastică și degustare de vinuri.

O idee interesantă este cea a celor de la Fabrica de experimente care va organiza un atelier pentru copiii între 6 și 14 ani. Ajunsă la a treia ediție, această inițiativă poartă semnătura celor de la Entrepreneurship Academy și a apărut din dorința de a strânge comunitatea împreună. A fost lansată pentru prima dată în 2015, sub numele de Promenada culturală- Puțul lui Zamfir. Mai multe detalii despre eveniment și participanți aflați aici.  

Așadar, dacă duminică nu aveți ce face, v-am dat eu o idee. Oricum atmosfera va fi una de sărbătoare pentru că, ce dacă a doua zi va fi luni? Unde nu sunt teme și cursuri și sculat de dimineață și fugit după autobuze sau stat în trafic, totul va respira un aer de vacanță. Chiar dacă pentru noi, ăștia marii, mai e ceva până la concediu. Mă rog, pentru unii dintre noi. Că alții, ca mine, se pregătesc deja să-și facă bagajele. Dar despre asta, altă dată.





miercuri, 14 iunie 2017

Respiro

Ies din metrou și strâng din ochi fără să vreau, încercând să evit o rază care se încăpățânează să mi se strecoare pe sub pleoape. Incep să-mi caut ochelarii de soare prin geantă și-n timpul ăsta mă gândesc câte ore am de umplut- eu cu mine. Incerc să nu mă uit încă în jur ca și cum aș vrea să prelungesc suspensul, ca atunci când știi exact ce cadou ai primit, dar bucuria lui începe să-și piardă din suflu chiar din momentul în care se întâmplă. Așteptarea e de multe ori mai puternică decât întâmplarea. Imi dau seama că mi-e prea foame pentru a mă putea bucura încă așa cum se cuvine. Si pur și simplu vreau să nu-mi fie nimic atunci când voi da ochii cu el. De obicei caut îndelung unde și ce să mănânc. De data asta, am intrat în primul restaurant ce pare fără pretenții, pe principiul că sigur voi găsi eu ceva rezonabil în meniu. Privirea îmi cade pe o tartă cu ciuperci. O comand și decid să-mi iau și o salată. Cu ton și porumb. Mi-este chiar foame. De dimineață nu am mâncat mare lucru. O felie de pâine prăjită cu niște gem și o cafea. Apoi, m-am luat cu altele și am uitat de mine. Acum tocmai ce încep să mă regăsesc, ca și cum aș îmbrăca un costum cu care m-am obișnuit, dar pe care l-am pierdut într-un colț de dulap.

Ca totul să fie perfect, ar fi trebuit să fac și un pipi înainte să plec. Nu este restaurant, e o brutărie cu câteva mese și nu avem toaletă pentru clienți! Vorbim în română. Eu cu cel care servește. L-am auzit când îi spunea ceva soră-sii. Sunt trei români cu totul- frați sau rude sau poate prieteni sau nici una, nici alta. Lucrează împreună. Doar cea mai în vârstă e de-a locului. I-a luat pe toți trei și ăștia micii- nu cred să aibă mai mult de 25 de ani fiecare- sunt fericiți că sunt împreună și că și-au găsit de lucru. Plec. Imi pun ochelarii de soare și decid fără niciun fel de motiv să o iau la dreapta. Mă uit la ceas. E încă devreme. Decid să intru într-un magazin pe două etaje plin cu prostioare ieftine. Au de toate, începând de la casolete pentru sandviciuri, sutiene, făcălețe, coșuri de picnic, creioane, tricouri, prosoape de bucătărie, perii de ondulat părul, ghiduri turistice sau michimauși. Cumpăr o pereche de dresuri și un set de carioci gen marker. Din nou soare. De data asta, îmblânzit de ora înaintată. Mă las dusă de mulțime. O iau pe străzi: prima la dreapta, apoi înainte, iar la dreapta, acum la stânga, ba nu, mai bine la dreapta. Mă gândesc că nu suntem învățați să ne pierdem. Instinctiv avem tot timpul nevoie să știm unde suntem și spre ce ne îndreptăm. Dacă nu, intrăm în panică. Ce vrei să facem? O întrebare care se bagă tot timpul între cei care nu pot să stea pur și simplu unul cu celălalt sau cu sine.

Refuz să-mi pun orice fel de întrebări și încerc să mă las dusă de soarele ăsta care începe parcă să dea semne de oboseală. Mă uit la trecători cu insistența și curiozitatea cu care obișnuiesc să mă uit la tablouri. E aproape hipnotic ce reușește să facă lumina din oameni. Simplul fapt că e zi și cald provoacă zâmbete pe fețele tuturor. Decid să o iau pe prima la stânga și mă duc către râu. De undeva, se aud muzică și aplauze. Doi tipi cu dreadlocks dansează pe Billie Jean a lui Michael Jackson și în jurul lor mulțimea ține ritmul cu palmele. Un pic mai încolo, o japoneză cu umbrelă galbenă deasupra capului povestește ceva unui grup compact și ascultător. Un băiețel la vreo patru ani, înarmat cu un băț de la o fostă vată de zahăr, se duce întins către fântâni. Incă e cald, dar o căldură blândă ca cea de plapumă, în diminețile de iarnă. In fața mea, un pod. Ajung pe el și simt cum razele soarelui îmi intră prin păr și mă mângâie parcă pe ceafă. Dau să traversez, dar un saxofonist vagabond mă face să mai zăbovesc un pic. O bancă liberă. In față, seara se ridică parcă din apă. Lumea trece, lumea vine, într-o vânzoleală cu aer de vacanță. Un el își petrece brațul în jurul ei.  Le fac o poză. Mă las furată de priveliște și respir adânc. Nu-mi doresc nimic. Doar să-mi tapetez interiorul cu ceea ce dau ochilor ocazia să vadă. Cu Parisul.



joi, 1 iunie 2017

You are fucking amazing!

Gata. O făcurăm și pe asta. Am fost la concert Aerosmith, la Berlin, cadou de ziua ei. Sunteți curioși cum reacționează o copilă de 12 ani când apare Steven Tyler pe scenă? Ei bine, don'șoara s-a urcat în picioare pe bancă și cu mâinile pâlnie la gură a început să răcnească din toți rărunchii: I loooove youuuuu! OMG, you are fucking amaziiiiing! A cântat tot playlistul spre uimirea celor din jur și încântarea mea, că deh, cine mai are copchil ca al meu?! A plâns, a dansat, a urlat, bref, mi-a plăcut mult cum face, așa că o mai iau cu mine. Totul e să mă mai accepte ea. Deși, m-am comportat exemplar: am urlat cot la cot cu ea, am cântat mai puțin, dar am dansat mai mult.

Steveeeeen, you are fucking amazing!

Așadar, ați prins ideea: am fost la Berlin, să-i vedem pe cei de la Aerosmith care s-au reunit pentru un turneu de adio, căci gata, au decis să iasă la pensie. Si pentru că nu mai fusesem niciodată în capitala Germaniei, am profitat să bifăm niscaiva chestii pe repede-nainte. Am stat cu totul două zile jumătate: de luni, la prânz, până miercuri la prânz, dar am avut timp să facem destule. In prima zi, am decis să luăm un pic pulsul orașului. Așa că am coborât din metrou în buricul târgului, în Potsdamer Platz, cu clădirile ei moderne și după ce am căscat un pic ochii în stânga și-n dreapta, am fost până la Checkpoint Charlie, fără însă să intrăm și în Muzeului Zidului. De acolo am plecat spre Poarta Brandenburg și apoi, mai departe către Reichstag, Under den Linden și piața Gendarmenmarkt cu cele două catedrale în oglindă- germană și franceză între care se află una din cele mai mari săli de concerte, Schauspielhaus. Apoi, după o bere și un suc, am plecat către Schenenviertel sau cartierul evreiesc, foarte animat la orele serii când canicula se mai domolise un pic. Căci am uitat să vă spun: am prins căldura naibii! 30 de grade și un soare care te frigea prin blugi, făcându-i să se lipească și mai rău de piele. Normal că, cu această ocazie, am răcit groaznic. Noroc că aveam la mine niște paracetamol.

In cartierul evreiesc
 Rămăsesem la plimbarea noastră. Spre seară, ne-am tras spre malul gârlei, adică al Spree-ului ca să vedem în toată splendoarea asfințitului Domul din Berlin și insula Muzeelor. La miezul nopții am căzut răpuse. A doua zi de dimineață. am cedat insistențelor Anei și ne-am dus la Zoo. Nu am ce să vă spun, decât că e o zoo ca oricare zoo din Occident. Animale bine îngrijite, spații relativ generoase, iar speciile pașnice nu au gard. Teoretic, ai putea să mergi să mângâi o antilopă pe cap, dacă vrei. Patrupedele de fermă pot fi atinse, mai puțin iepurii. Cel mai mult ne-a plăcut familia de hipopotami și niște vidre care stăteau la soare și se mângâiau tacticos pe burtă. De la Zoo am luat-o pe Kurfurstendamm- un fel de rue de Rivoli berlinez plină ochi de magazine și ne-am oprit să mâncăm într-un fel de împinge-tava foarte fain unde am zăbovit o oră și ceva pentru că afară se pornise o furtună grozavă, cu perdea de apă. După masă, cu burțile pline, am fost la Alexanderplatz și de acolo pe insula Muzeelor unde am apucat să vedem pe fugă Altes Museum și Neues Museum. Ambele merită din plin, mai ales pentru copiii mai mărișori, pasionați cum este a mea de Antichitate, de mitologie, de legendele Olimpului. Si da, bustul lui Nefertiti est într-adevăr impresionant. Dar nu numai el. Toate colecțiile acelea de amfore grecești, de bijuterii, de statui, de sarcofage, de divinități, de porți, de monede, bref, eu cu Ana am decis că data viitoare (căci am vrea să revenim), vom aloca o zi întreagă insulei Muzeelor.

Berliner Dom in fundal si capul copilei in prim plan
Pe la ora șase ne-am dus către stadion unde urma să fie concertul. Care, deși era prevăzut să înceapă la 19h00, a început abia spre 21h00, spre disperarea Anei care începuse să se întrebe dacă nu i s-o fi făcut rău lui nea Steven. Intre timp, începuse și ploaia, noroc cu  gagicuța de lângă noi- o tatuată, plină de piercinguri- care s-a dus să-și cumpere pentru ea și boyfriendul din dotare niște pelerine de plastic de unică folosință și ne-a luat și nouă două bucăți. Despre concert, ce să vă zic? Că nu înțeleg cum pot oamenii ăștia să facă show-ul pe care l-au făcut la 65 de ani?! Absolut remarcabil. Chiar că they are fucking amazing. Au cântat toate hit-urile lor, da, da, și Crazy și Dream On și preferatele mele I don't want to miss a thing, Janie's got a gun și Livin' on the Edge. De terminat, s-a terminat spre 23h00. Astfel încât am reușit să ne culcăm după miezul nopții. Frânte, dar fericite. Mai ales Ana care tot drumul către casă își vorbea sieși nu-mi vine să cred că erau acolo, pe scenă, nu-mi vine să cred!

Steven Tyler pe pian
Ultima jumătate de zi am petrecut-o la East Side Gallery (merită un drum), iar de acolo m-am luat după un ghid al Berlinului și am ajuns în cartierul Kreuzberg care este plin de musulmani și de restaurante cu specific. Așadar am mâncat la niște arabi, am dat o tură de cartier și din păcate, a trebuit să ne întoarcem la hotel, să ne luăm valiza și să purcedem către aeroport. Dacă aș mai fi avut o zi, mi-ar fi plăcut să văd castelul Charlottenburg (ceva mă face să cred că e un fel de Versailles) și să fac un tur cu vaporașul pe Spree. Dacă aș mai fi avut încă o zi, probabil că aș fi încercat să ajung să văd castelul și domeniul Sanssouci. Nu am fost la Monumentul Holocaustului pentru că eram cu Ana și aceasta excursie era cadoul de ziua ei și chiar am vrut să nu o perturb. Mai ales că e destul de sensibilă și se emoționează foarte ușor.

Ca și atmosferă, Berlinul e un amestec de "de toate". Mi se pare că există părți care seamănă bine cu Bucureștiul și chiar și oamenii sunt, vorba Anei , "ca noi". Nu mi s-a părut că au aerul acela diferit, al celor din Vest. M-a surprins că în două sau chiar trei rânduri nu am putut plăti cu card în localuri. Altfel, prețurile sunt destul de rezonabile față de Paris, de exemplu, sau chiar de Viena. In medie, cheltuiam cam 20-30 de euro la o masă cu tot cu băuturi, cafea și desert. Se putea însă mânca bine și pe stradă. Oamenii sunt drăguți și te ajută. Personal, am interacționat la greu cu ei pentru că recunosc, sunt incapabilă să mă descurc cu harta, așa că mă văd nevoită să întreb.


Bere și cultură
 Hotelul unde am stat era aproape de metrou, camera era mare, baia la fel, micul dejun a fost peste așteptări, iar prețul de 117 euro pe două nopți cu MD inclus, mi s-a părut mai mult decât corect. Singurul minus: nu are AC, iar ferestrele dau spre stradă. In rest, mie mi-a plăcut. In plus, cartierul e foarte safe, cu multe cârciumi și cafenele și lângă stația de metrou cu linie directă către aeroportul Schonefeld.

Așadar, una peste alta, Berlinul m-a impresionat plăcut. O să mai mergem, mai ales că zboară Ryanair-ul și deci, biletele de avion sunt chiar ieftine. Apropo de transport, am luat o cartela pentru amândouă (e un fel de family pass) pe zi, pentru toate mijloacele de transport în comun pe care am dat 7 euro. Asadar cu 21 de euro (trei cartele) am alergat în toate părțile. Copiii au gratuități la muzee și grație legitimației mele de presă, am intrat și eu moca de vreo două ori.

Acum vă las, că mă duc să fac bagaje. Dăm o fugă până la Iași. Știu, sunt incorigibilă. Dar nu am stare. Povestim când ne întoarcem. Până atunci, să fiți cuminți!Apropo, trenul până la Iași e mai scump ca avionul până la Berlin. Si face și 6 ore.
vineri, 26 mai 2017

Voi cum vă descurcați cu pubertatea?

 De la o vreme, timpul nostru pare că se măsoară-n certuri. Zilele nu se mai numesc luni, marți, miercuri și a.ș.m.d sau măcar zile cu tenis, cu chitară, cu parc sau film, ci mai degrabă ziua-n care ai țipat la mine, ziua în care m-am supărat că nu ai fost de acord cu ce am spus, ziua în care am plâns, aia în care te-ai răstit, cea în care am fost deprimată sau în care nu m-ai lăsat să fac ce vreau. Mare parte a timpului și-l petrece contrazicându-mă, punându-se de-a curmezișul, dând ochii peste cap, ca apoi să-mi caute brațele și să se ascundă înăuntrul lor de toți demonii care scot colții în perioada asta. De azi, Ana are 12 ani. Este, cum s-ar putea spune, preadolescentă cu acte-n regulă. E greu? Oh, da! Și pentru mine și pentru ea. Așa că, înainte să ajung să fac jurământ de tăcere ca să nu explodez de fiecare dată când îmi pune nervii la încercare (în cel mai bun caz o dată pe zi), am cerut ajutorul specialistul. Am stat de vorbă despre problemele specifice pubertății cu Cristina Fulop, psiholog specializat în psihoterapie cognitiv- comportamentală.

I.S: Cum am putea caracteriza perioada preadolescenței?
C.F: Este o perioadă de tranziție între vârsta de copil și cea de adolescent. Este așa numita pubertate care începe undeva în jurul vârstei de nouă, zece ani și durează până spre paisprezece ani, când începe adolescența propriu-zisă. Este o etapă care presupune multiple transformări, mai ales la nivel fizic și social, tocmai datorită faptului că imaginea exterioară este cea care se modifică profund. Apoi urmează adolescența care, după mine, are și ea două etape: adolescența mică și adolescența mare și care se întinde începând de pe la 14 ani și chiar până spre 24 de ani, aș putea zice, când ajungem de obicei pe propriile noastre picioare.

I.S: Cum sunt preadolescenții din ziua de astăzi?
C.F: Copiii din ziua de azi evoluează foarte diferit de felul în care am evoluat noi și este clar că diferențele sunt rezultatul unei multitudini de factori care se referă și la psihologic, și la emoțional, dar foarte mult la social. Intelectul copiilor din ziua de azi e foarte diferit, au o capacitate extraordinară de a face analize și de a trage concluzii mult peste tot ceea ce am avut ocazia să observ la generațiile anterioare.

I.S: Cum se simte preadolescentul? Ce se întâmplă pe dinăuntrul lui?
C.F: Pentru a vorbi de nevoile puberului, trebuie să vorbim și despre diferențe între sexe. Pentru că fetele și băieții se maturizează diferit. La fete se vede foarte bine efectul la nivel fizic, pentru că transformările sunt foarte evidente. Este etapa în care fetița se transformă în femeie. Ai senzația că poți foarte multe lucruri- și fizic și emoțional și intelectual, dar pe de altă parte ai foarte multe limite. Pentru că neavând discernământ foarte complex, puberul se lovește de niște limite pe care i le pune nu numai socialul, ci pe care le are el, în interiorul lui.

I.S: Apropo de limite: cum reușim să-i impunem niște limite, fără să-l facem să simtă că îl privăm de libertate?
C.F: Trebuie să începem prin a accepta felul lui de a se manifesta în această perioadă. Pentru că starea noastră emoțională este dictată de ceea ce se întâmplă la nivelul hormonilor și la nivelul chimiei creierului. Si transformările bruște determină ades schimbări de dispoziție și de stare, uneori fără justificare. Uneori un trigger mic produce o reacție exagerată. Dar trebuie să acceptăm că așa e perioada asta. Nu e nimic în neregulă cu copilul nostru, ci doar crește. Trebuie să-l lăsăm să se calmeze si după aceea să încercăm să-l înțelegem. Copiii și puberii își doresc să fie înțeleși așa, într-un mod magic. Iși doresc ca persoanele din jurul lor să știe exact ce simt și ce vor ei. Nu le place să fie întrebați ce e cu tine? de ce te porți așa? pentru că nici ei nu știu. Și pentru că nu au răspunsul, intră într-un soi de blocaj, se simt incapabili să spună ce simt, se enervează pentru că nu găsesc răspunsul și tocmai noi, părinții, suntem cei care ar trebui să le spunem că ceea ce li se întâmplă se datorează faptului că chimia din creierul lor este în etapa asta și de aceea nu pot controla lucrurile. Pot doar să învețe să gestioneze mai bine stările astea foarte exaltate din care, ceea ce rămâne la final, este lipsa de control care îi înnebunește și-i face să se simtă și mai vulnerabili.

I.S: Ce rol are anturajul? Observ la fiica mea o nevoie foarte mare de a plăcea celorlalți.
C.F: Psihologii spun că niciodată nu suntem mai apropiați de social, mai simbiotici cu grupul de apartenența ca la pubertate. După aceea începem să fim mai selectivi, să filtrăm un pic anturajul și să nu ne mai entuziasmăm de oricine, oriunde și oricând. La pubertate avem însă nevoie de apartenență, pentru că este vârsta la care descoperim faptul că putem și noi să dăm la rândul nostru afecțiune, iubire, atenție, grijă și primează nevoia de a fi parte dintr-un grup similar nouă.

I.S: Ce facem dacă există în grupul copilului nostru cineva care din punctul nostru de vedere are o influență proastă?
C.F: Trebuie să ne bazăm și pe intuiția noastră de părinți ca să ne dăm seama dacă cel mic se simte bine sau nu în respectivul grup. Dacă sesizăm că ceva nu e în regulă, este important să intervenim pentru că nu ne putem baza pe capacitatea de discernământ a unui puber. E important să avem discuții cu el și să-l îndrumăm încet, încet către alte grupuri: să-l înscriem într-o echipă de baschet sau într-o trupă de teatru. Ideal e să-i oferim la schimb un alt grup, nu doar să-i interzicem să frecventeze oamenii care nu ne sunt nouă pe plac.

I.S: Cât de nociv este în perioada asta timpul petrecut în fața unui ecran, de orice tip ar fi?
C.F: Foarte nociv. O dată pentru că est vorba de ecrane nocive prin felul lor de a funcționa și apoi pentru că felul în care se crează tehnic imaginile este mult mai dăunător decât pelicula de pe vremea noastră. Si atunci, se produc efecte extrem de negative. La copilul mic au apărut chiar noi patologii similare autismului din cauza faptului că un copil de un an sau doi stă în fața unui ecran. Chiar dacă nu se uită activ. Trebuie să încercăm să limităm cât mai mult accesul copiilor la ecrane, dar nu chiar ca interdicție. Trebuie să le oferim copiilor o alternativă, să le umplem programul cu lucruri care să fie contribuții semnificative la nivelul dezvoltării lor. Si pentru asta, trebuie să fim disponibili să ieșim cu ei, să ne jucăm cu ei.

I.S: Când ar trebui să vorbim cu copiii noștri despre sexualitate și mai ales cât de detaliat trebuie să răspundem întrebărilor lor?
C.F: E important să le satisfacem curiozitățile pe măsură ce ele apar, explicându-le lucrurile așa cum sunt ele, fără mituri sau povești cu barza. Mintea copiilor e ca o baltă în care plouă: cu cât dăm mai multe informații, cu atât ei absorb mai mult. Totuși, noi trebuie să cenzurăm nivelul maxim al informațiilor despre sexualitate pe care îl oferim copiilor noștri în funcție de capacitatea lor de a internaliza informația respectivă. Să nu fie prea mult, să nu fie prea greu- asta este dilema noastră, a părinților din ziua de azi. In niciun caz nu ne punem problema că ar putea fi prea puțin. Iar dacă vin cu informații luate de pe net sau de la prieteni, trebuie să vorbim ca nu care cumva să se așeze greșit în mintea lor. La puberi, dat fiind faptul că vorbim deja despre pilozitate în zonele intime, despre apariția menstruației sau despre creșterea sânilor la fete, este foarte important să le dăm aceste informații. Să le dăm informații băieților despre masturbare, de exemplu, pentru că va apărea ca o nevoie la un moment dat și, decât să interpreteze asta ca fiind ceva bolnăvicios sau patologic, mai bine să știe că este ceva normal.

I.S: Ce trebuie să facem noi, ca părinți, sau mai bine zis cum trebuie să reacționăm ca să ne simtă aproape? De ce are nevoie copil la pubertate?
C.F: Are nevoie sa fie înțeles necondiționat. Are nevoie ca mama și tata să fie disponibili mereu pentru ei. Asta însemnând în toate modurile cu putință: efectiv, adică la nivel de timp, afectiv, relațional, intelectual. Ei nu vor bucăți de disponibilitate. Se tot vorbește despre calitatea timpului petrecut cu copilul. E foarte importantă. Doar că se pare că acest concept în 2017 înseamnă timp foarte puțin. Sunt foarte prezent jumătate de oră în interacțiunea cu copilul meu și gata, am bifat-o și pe asta. Nu, nu ajunge. Nu e vorba despre calitate și timp puțin. Ci despre calitate și cât mai mult timp posibil. Nevoile pe care puberii le au de la adulți sunt să le fixeze acele granițe imaginare despre care e de fapt vorba în educație. Căci asta înseamnă să educi un copil: să-l ghidezi. Nu să-i spun: ia-o la stânga sau la dreapta. Or acum, la vârsta asta când încep să gândească un pic diferit decât au făcut-o până acum și sunt din ce în ce mai capabili să facă analize, au nevoie să fie însoțiți de părinte. Să știe că e acolo, lângă ei și că aprobă cumva încercarea lor de a-și găsi drumul corect.

Si acum, că ați aflat ce și cum, ia spuneți, voi cum vă descurcați cu pubertatea? Să facem schimb de experiență, zic.

miercuri, 24 mai 2017

Avène-it vara

Voi vedeți ce văd și eu? A venit varaaaa! Și de data asta chiar cred că e pe bune. Mă gândesc că o fi auzit și ea de mini vacanța pe care se pregătește să ne-o dea guvernul și o fi zis ia stai, măi, așa, că prea am tunat și fulgerat în ultima perioadă, hai să bag și niște soare numai bun de o tură prin Vamă. Iar eu exact despre soare aș vrea să vă povestesc. Nu durează mult, câteva informații și ați scăpat. Ideea e că vrem, nu vrem, trebuie să ne protejăm de soare. Știți că arsurile solare din copilărie sporesc chiar și cu 50% riscul de a dezvolta mai târziu un cancer de piele? Am aflat-o eu de la un eveniment organizat de Avène împreună cu fetele de la Tonic Advertising consacrat produselor din gama Avène Sun Care.



Nu o să încep acum să fac elogiul cremelor Avène (mă știți doar că sunt cârcotașă), dar aș vrea să trec în revistă câteva dintre caracteristicile care mi-au atras mie atenția, în mod special. Gama oferă protecție UVA – UVB ridicată, cu o fotostabilitate de peste 90% (capabilă să reziste la efectele expunerii UV, păstrându-și nivelul de protecție). In plus, formulele Avene  sunt fotostabile, rezistente la apă, fără octocrilenă sau silicon (așa că nici nu distrugem vietățile marine când ne bălăcim proaspăt cremuiți).
Reprezentații Avène spun că produsele pentru protecție solară ne apără împotriva leziunilor ADN la nivel celular, având totodată o acțiune puternic anti-oxidantă (previn apariția radicalilor liberi), ne protejează și calmează pielea datorită conținutului de apă termală. De asemenea, numărul scăzut de filtre asigură o toleranță maximă a produselor, formulele acestora fiind foarte rezistente la apă, iar textura lejeră nu lasă urme albe la aplicare (știți voi, dârele alea pe care cu greu le mai îndepărtezi la spălat).


Dacă aveți copii sau neamuri cu dermatită atopică ( mi se pare mie sau, în ziua de azi, toată lumea are mai mult sau mai puțin pe cineva în familie cu astfel de belele?), găsiți la cei de la Avène o gamă de produse cu ecran solar 100% minerale. Fără parabeni, filtre chimice sau parfum, formulele oferă fotoprotecție UVB-UVA de 50+ și pot fi folosite și de persoanele cu cicatrici recente pe piele, herpes, cuperoză, sau chiar post-operatoriu. Gama cuprinde fluid mineral pentru față, cremă minerală pentru corp, cremă pentru zonele sensibile (cicatrici recente, herpes) și protecție compactă colorată (post-procedură, cuperoză).

Pentru cei mici, gama de protecție solară  Eau Thermale Avene este recomandată de Fundația contra cancerului de piele din Europa. Atenție că, indiferent de crema folosită, trebuie să repetați cremuirea după fiecare baie în mare și chiar și fără bălăceală, stratul de cremă trebuie reînnoit la fiecare două ore. Ideal este să vă ungeți cu cremă înainte de a ajunge pe plajă ca să aibă timp să se formeze o barieră de protecție. Si, deși e perfect logic, o să vă spun totuși că produsele pentru protecție solară trebuie folosite de fiecare dată când vă expuneți la soare. Că e la mare, că e la munte, pe stradă sau în parc, soarele e la fel de nociv. Din cauza asta, medicii dermatologici recomandă părinților de copii mici să nu-i expună pe aceștia la soare în primele luni de viață când pielea lor este mult prea sensibilă.
Până aici am spus ce mi-a plăcut la Avène. Urmează și ce nu-mi place la ei. Prețul. Sunt cam scumpe produsele lor raportat la cantitatea de cremă dintr-un tub. Am dat însă o raită prin farmacii și în momentul ăsta pot să vă spun că există produse Avène la ofertă. De exemplu, aveți la farmacia de la spitalul Medlife Grivița, o cremă nuanțatoare, cu factor 30  (înlocuiește practic fondul de ten) redusă cu 50%. Adică v-ar costa vreo 34 de lei tubul. E drept că expiră în noiembrie, dar credeți-mă, nu veți prinde toamna cu tubul plin.

duminică, 21 mai 2017

Vând pantofi, numărul 45.

Disclaimer: Intr-o zi, Ana mi-a propus să jucăm un joc: să ne uităm la oameni pe stradă și să ne imaginăm povestea lor. Pe nenea Dan l-am întâlnit în Obor, mergând târșâit cu o pereche de pantofi  după gât. Nu știu dacă îl cheamă sau nu Dan. Dar așa mi-a plăcut mie să-mi imaginez. Mai departe, m-am lăsat dusă de povestea din capul meu. 

 Iși duse încă o dată mâna la buzunarul hainei, pipăi pachetul de țigări, apoi, ca-n fiecare dimineață din ultima vreme, apucă perechea de pantofi de șireturile înnodate între ele și-o petrecu după gât așa cum ai face cu o eșarfă și ieși pe palier, trăgând cât putu de tare ușa după el. De la o vreme simțea nevoia să închidă ușile cu zgomot, ca și cum sunetul pe care acestea l-ar fi scos ar fi dovedit lumii întregi și lui însuși că iată, mai are încă forța unui om în putere. Aruncă un ochi pe palierul gol unde un ficus bleg stătea sprijinit de perete, cu tulpina într-o rână, ca un bețiv lăsat afară, pe preș. Dădu să se uite la ceas, dar își aduse aminte că nu-l mai are. Se stricase acum vreo lună. S-a dus cu el la ceasornicăria din spatele blocului pe care o știa de când venise în cartier, acum aproape o viață. El n-ar fi vrut să se mute-n capitală. Nu era chiar așa de rău la el în sat - undeva, pe lângă Vălenii de Munte, un pic mai sus de malurile Teleajănului, de cealaltă parte a unui pod surpat, peste niște dealuri cu iarbă păscută de vaci și oi, cu ulițe desfundate care se pierdeau sub noroaie la fiecare ploaie, cu mă-sa care creștea păsări, cu ta-su care spunea aceleași glume de fiecare dată când scotea cu dinții dupul de cauciuc de la sticla de țuică și mai ales cu sor'sa aia deșteaptă, de toată copilăria și mai apoi adolescența și-a fâlfâit prin fața lui coronițele, medaliile și carnetul de note plin de zece. Din cauza ei a și plecat. Pe nevastă-sa, Mioara, a cunoscut-o la un vecin, în curte. Venise de la București, cu mă-sa mare, să-și vadă un văr de-a șaptea spiță care le tot spusese cât de frumos e la ei, la țară și ce aer curat au ei în curte și ce gust bun au prunele din livadă. Mioara nu era prea frumoasă. Brunetă, cu un breton tras parcă cu linia deasupra unor sprâncene lungi și un pic cam groase după gustul lui, mică de înălțime, cu fundul jos și sânii mari, l-a cucerit doar pentru că două săptămâni cât a stat gard în gard cu el a preferat să rămână cu nasul într-un almanah în loc să-i caute de vorbă cum făceau fetele de pe uliță. A dracu' bucureșteancă, nu se uită ea la unu' ca mine! Așa că într-o zi, a intrat direct pe poartă la vecin, s-a dus la ea, i-a aruncat cartea din brațe, a lipit-o de gard, i-a deschis gura cu limba și a sărutat-o sub privirea scandalizată a lu' mă-sa mare. In loc să se tragă sau măcar să pară că s-ar trage, Mioara s-a lăsat în mâinile lui și s-a întorc și-n vacanța de iarnă, și-n cea de Paște. La anu' termin liceul și apoi putem să ne căsătorim și...știi tu...Normal că știa. Așa cum știa că dacă o ia pe Mioara, poate să se mute în București, că ai ei or să le dea apartamentul de două camere din Obor rămas în familie după ce unchiul Mioarei fugise în America. Ideea că s-ar putea să aibă rude care, cine știe, într-o bună zi îi vor aduce poate și lui un video cum avea un băiat de la liceu, cu casă pe strada principală, îl făcu să zâmbească. Ce te râzi ca bou'? îl întrebă sor'sa care tocmai intrase în cameră gonită de arșița de afară. Ca să întrebi tu, fă, proasto! îi zise el, fără urmă de răutate în voce și continuă: ai văzut-o cumva pe Mioara? Sor'sa aruncă o privire pe fereastră către curtea vecină și, făcându-i semn cu degetul, se mulțumi să răspundă ca pentru sine: stă ca tuta-n mijlocul curții și te așteaptă. Așa că se duse la ea și după ce o mai lipi o dată de gard, o ceru de nevastă. Dar nu pentru că-și dorea să lase dealurile pentru betoane, ci pentru că Mioara îl iubea, el o plăcea, iar în curând aflase că o să vină unchiul din America, în vizită. Și dacă le aduce video, să vezi atunci ce o să crape sor'sa de ciudă! Că ea, cu toate notele și coronițele și premiile ei, tot la Nea Nicu' o să se uite, la teveu.

Și uite cum, la aproape douăzeci și unu de ani, ajunse el să plece din sat ca să stea la București, în Obor, în două camere semidecomandate cu o nevastă mică de înălțime, cu țâțe mari și fundul jos, dar care știa să facă borș de lobodă ca nimeni alta și iarna îi tricota pulovere pe gât și șosete groase. Copii nu au avut. N-au stat să vadă a cui e vina. Așa a vrut Ăl de Sus, le zicea Mioara tuturor celor care întrebau ce se întâmplă. N-au avut nici video. La o lună după nuntă a apărut și unchiul din străinătate cu un geamantan plin de cearceafuri, șampoane, pastă de dinți și gumă de mestecat. Atât. Și-a deșertat valiza direct pe covorul cu model din sufragerie, le-a terminat jumătate de sticlă de vișinată și a plecat direct la gară, să ia trenul spre Neptun că cică îi era dor de litoralul românesc. Știa el bine că unchiul ăsta se ducea, de fapt, pe faleză, la Amfiteatru, să-și caute o gagicuță tânără, cu blugi albi, mulați pe cur, cumpărați pe sub mână de la polonezii de pe plajă, în timp ce nevastă-sa rămasă singură cu doi copii, pe alt continent, îl aștepta să se întoarcă din periplul anual și obligatoriu la rudele sărace din țară.

Apoi a venit ziua în care s-a întors acasă și a găsit în bucătărie, așezată direct pe mușamaua cu flori galbene, o farfurie întinsă peste care era una adâncă, plină cu borș de lobodă. Lângă ea, o cană cu smântână și un bilet: ai în cuptor o cratiță cu ardei umpluți. Smântâna e în frigider. Semnat, Mioara. Atât. Mai departe, nu se știe. De ce a plecat, cu cine s-a dus sau poate că a plecat singură, de nebună sau poate că și-a luat lumea-n cap sau s-o fi încurcat cu vreun coleg de birou, unul mai pricopsit. Nu avea să afle niciodată și de altfel, odată ce și-a găsit-o pe vecina de la cinci care, contra cost, îi gătea de două ori pe săptămână și venea miercurea, la două săptămâni, să-i facă curat, nici nu și-a mai frământat mintea să afle răspunsuri. La drept vorbind, nici nu o prea mai iubea pe Mioara. Doar că se obișnuise cu ea. Îi plăcea că avea țâțe mari, dar bretonul ăla pe care se încăpățâna să și-l reteze fix deasupra sprâncenelor prost pensate îl enervase dintotdeauna. Din păcate, vecina de la cinci nu știa să facă ciorbă de lobodă și avea și bărbat. Mai în vârstă decât ea cu vreo zece ani, omul era ceasornicar și-și deschisese atelier chiar în spatele blocului, într-un fel de chițimie unde abia-i încăpuse o măsuță cu geam sub care se vedeau fel de fel de mecanisme, ceasuri, baterii, curele, într-o dezordine liniștitoare. In fiecare dimineață după ce învârtea de două ori cheia în lacătul gros cu care era prins grilajul din fața ușii, ceasornicarul scotea de sub măsuță un taburet cu șezutul din piele roasă, urât ca bătrânețea, băga mâna în fundul unui sertar, bâjbâind după o cutie de ness, o cană cu urme de cafea pe interior, o linguriță și o punguță legată la gură, cu câteva cuburi de zahăr. Apoi, dădea drumul la radio, întotdeauna pe România Actualități. Când se făcea de Cotele Apelor Dunării, adică de douăsprezece fără zece, se ridica greoi de pe taburet, îl împingea sub masă, dădea la o parte mecanisme, rotițe, curele și cadrane, se ducea la cuier- un cârlig ruginit înfipt în perete și dintr-o pungă, scotea două sandviciuri și un măr. Asta mânca de ani de zile, la prânz, cu resemnarea celui care știe că de-acum, viața lui nu e decât un refren cunoscut pe care avea să-l repete zi după zi, ca pe o mantră.

Pe Mioara și pe bărba-su îi știa bine. Pe el îl întâlnise prima dată la Intreținere, pe vremea lu' Răposatu'. Era iarnă și se treziseră amândoi înfofoliți în câte un halat din alea de molton, cum vedeai prin spitale, pus direct peste geacă și pantaloni. Am o țuică adusă de la mine, de la țară, dacă vrei să ne încălzim oleacă după ce plătim aici, îi spusese acesta. Și continuă: ți-aș fi făcut-o fiartă, da' ce să-i faci, dacă nu-s gaze! Las', că mă descurc și cu ea natur, îi răspunse el și asta îi făcu să râdă atât de tare că deciseră că se potrivesc și o luară unul după altul pe scări, în sus, vorbind vrute și nevrute. Cu cine ții? Eh, cu Rapidu', zise ceasornicarul. Ești de-al meu, răspunse vecină-su și continuă: pe mine mă cheamă Dan. Iar pe nevastă-mea, Mioara. Ai copii? Ceasornicarul îi povesti că avusese un băiat care murise, când era mic, de o boală despre care nu știa nici acum prea multe. După asta, nevastă-mea nu a mai vrut să audă de copii. A luat o vreme niște pastile de la care dormea mult. Apoi, într-o zi, le-a aruncat la gunoi, s-a dus la coafor și pe drum spre casă, a luat un pui de pechinez de la o colegă de birou. Doarme cu noi în pat, pe o păturică, la picioare. 

Când a plecat Mioara, Dan a luat o sticlă de țuică și s-a înființat la ușă, la ceasornicar. Bei un pahar cu mine? A rămas la ei, în bucătărie, preț de jumătate de sticlă. Nu s-a îmbătat, deși i-ar fi plăcut. Dar a avut toată noaptea arsuri, ca și cum gândurile nu-i făceau suficient de mult rău. Cine știe ce-a fost în capul ei?! Ar fi trebuit să-i iei și tu un câine. Da' tu nu și nu. Să știi că Pichi al nostru e tare cuminte. Și nici nu lasă prea mult păr. Să-l vezi dimineața cum începe să-ți lingă degetele de la picioare ca să-l scoți afară! Dar el nu voia câine. Când era mic avusese o javră cu labe scurte și urechi pleoștite. Se ținea peste tot după el. Apoi, într-o zi, o călcase o căruță plină cu fân. De atunci învățase că nimic nu durează veșnic pe lumea asta și că singurul lucru sută la sută sigur e moartea. Important era să facă tot ce putea ca să nu se gândească la asta în fiecare secundă din viață.

Habar n-avea de ce-și adusese aminte de toată povestea cu câinele și nevastă-sa tocmai în dimineața asta. Nici nu mai știa cât timp trecuse de atunci. Mult oricum. Mult mai mult decât îi rămăsese. Chiar așa, cât o mai avea de trăit? O bucățică, acolo, cu care nu prea știa ce să facă. Stătea singur, pe palier, cu câte-un pantof de-a stânga și de-a dreapta gâtului, ca și cum menirea lui ar fi fost să-i țină într-un echilibru perfect. Ii primise cu ani în urmă, de la unchiul Mioarei, din America. Ce dracu' să fac eu cu o pereche de pantofi numărul 45, ai? Doar ți-am scris că port 41 și că vreau adidași, nu d-ăștia eleganții, de costum! Lasă bre, ține-i acolo, că sunt de firmă! Ii vinzi când nu mai ai de nici unele, că nu se strică și nici nu expiră! îi zise americanu'. Ii vând pe dracu să te ia de căcănar, spuse Dan printre dinți. Si nici că i-a vândut. Degeaba se ducea în fiecare dimineață în Obor, cu pantofii atârnați de după gât, căutând din priviri bărbați la costum pe care încerca să-i descalțe în minte. Un video n-ar fi adus și el, i se plânse cu glas stins vecinului și se prăbuși pe taburetul cu șezutul ros, pe care-l trase de sub masă. Păi și cu video ce făceai? întrebă acesta. Că acum avem de toate la televizor, nu mai are lumea timp de video! spuse el și rămase cu mâinile-n șold și privirea lipită de peretele din fund pe care stătea, înrămată, o poză cu un Ceaușescu tânăr și zâmbitor. Ia zi, dom'ne, mi-ai reparat ceasul? Uite-l aici, zise el, deschizând un sertar plin cu ceasuri aruncate alandala. Nu mai avea baterie! Acu' să vedem cât o ține asta nouă, că ăștia din ziua de azi nici baterii nu mai sunt în stare să facă! Și spunând astea, i-aruncă din nou o privire lui Nea Nicu. Era frumos în tinerețe! Si pieptănat așa, cam ca Eminescu. Apoi, către vecină-su: tu cât mai stai prin piață? Nenea Dan dădu din umeri: știu și eu? Pân' mi se face somn. Că acasă ce naiba să fac? Așa, mă mai uit și eu la lume, mai iau o gură de aer, mai mănânc un mic și cine știe, poate vând și pantofii! Ceasornicarul lăsă să-i scape un rânjet știrb. Vezi să nu! Iți spun eu că o să te încalți cu ei când te duc ăștia la groapă, că dacă stai culcat nu riști să-ți cadă din picioare!

Nenea Dan deschise ușa chițimiei, îl salută cu un ridicat de bărbie pe ceasornicar, îi aruncă o ultimă privire lui Ceaușescu și o porni către piață, cu soarele-n creștet și pantofii de după gât, ca o îmbrățișare. Atunci, se ciocni de ea. Mioara. O recunoscu imediat, chiar dacă nu mai avea breton, ci își purta tot părul prins într-un coc mărunțel, crescut parcă în creștetul capului, ca o excrescență. Era îmbrăcată cu o bluza de nailon, cu model cu flori ca mușamaua lor de altădată, care i se întindea peste sânii mari și pântecul proeminent, făcând-o să pară obositor de colorată.
- Ce mai faci? zise și brusc simți cum întrebările i se urcă-n sus, la creier, ca alcoolul din tinerețe.
Mioara dădu din umeri.
- Am fost să cumpăr niște vinete. Is mai ieftine la Obor.
Atunci își dădu seama că avea pantofii de după gât. Zâmbi tâmp, ca un copil prins cu o minciună inofensivă.
- Poate-i vrea cineva. Mie mi-s mari.
Mioara nu zise nimic. Se mulțumi să se uite la el și cu degetele încleștate pe cele două sacoșe cu vinete, dădu să plece. Acum ar fi trebuit să o oprească, să o întrebe ce a fost în capul ei, de ce a plecat, unde s-a dus și ce a făcut în tot timpul ăsta, cu cine s-a culcat sau poate că nu despre asta a fost vorba. Atunci, despre ce? Acum ar fi fost momentul să-și înfigă degetele îmbătrânite în brațele ei și să o țină pe loc, acolo, lângă cele 4 kilograme de vinete, până avea să afle de ce doamne-iartă-mă i-a făcut una ca asta. Dar nu. Nu a zis nimic. S-a uitat la ea cum dă să plece și cum se întoarce pe jumătate, cu soarele-n față și cu țâțele strivite de florile de pe bluză:
- Am plecat. Ai grijă de tine!

Dădu din cap că da și rămase prostit, în mijlocul străzii, cu pantofii în jurul gâtului asemeni unui laț ce abia așteaptă să se strângă. O petrecu cu privirea pe Mioara. Tot cu curul lăsat e! își spuse și, cu mâna la buzunarul hainei, pipăi pachetul de țigări și-și aprinse una. Apoi, îi strigă cu o voce cât putut de groasă ca și cum sunetul pe care l-a scos ar fi putut dovedit lumii întregi și lui însuși că iată, mai are încă forța unui om în putere:
- Să știi că ardeii au fost prea sărați! Așa să știi!
Apoi, continuă ca pentru sine:
- Da' borșu' a fost bun!

vineri, 19 mai 2017

Politica de stat

In fiecare dimineață, își ia ghiozdanul și iese pe ușă la 7h10. Din acel moment, casa e doar a mea. E momentul să-mi fac cafeaua, să mă trag cu ea în fața tastaturii, să deschid facebook-ul sau site-urile de călătorii și să am "momentul meu". Doar că iată, după vreo treizeci de minute de stat eu cu mine, conștiința începe brusc să-mi dea ghionturi : pssst, tu ce faci, nu muncești pe ziua de azi? Incerc să alung întrebarea așa cum faci cu un muscoi enervant. Aproape că mă și văd dând din mână. Dar frământarea nu trece. Zece minute mai târziu, las socializarea virtuală și-mi răsfoiesc agenda, să nu care cumva să uit din treburile urgente. Dacă o descopăr plină de drumuri și de "must do-uri", îmi dau voie să mai pierd vremea la calculator. Parcă mă și aud spunând propriei mele conștiințe: încă zece minuteeee, te roooog!

Dar sunt și momente în care alergăturile obligatorii se domolesc și ziua se prefigurează mai degrabă calmă. Ei bine, ce fac eu (și cred că nu sunt singura) cu o zi relaxantă? Păi, profit de ea ca să rezolv tot ce nu am avut timp să fac în restul zilelor. Chiar dacă nu arde. Pur și simplu pentru că ideea de a sta și a pierde vremea vine de multe ori la pachet cu sentimentul de vinovăție. Mă gândeam zilele trecute că toată viață mea de părinte am asumat la modul obsesiv sarcini și alergături pentru că mi se părea că dacă câștig mai puțin decât cel de lângă mine, trebuie cumva să compensez. Că dacă serviciul meu este poate mai puțin stresant, atunci, nicio problemă, ca să obțin același nivel de stres cu toată lumea, o să mă stresez singură. Nu suntem deloc învățați să avem grijă de noi și ceva mă face să cred că în principal noi, femeile, suntem cele care suferim de astfel de vinovății. Apoi, deși la nivel rațional știm că nu e corect, punem aceeași presiune și pe copii. Vă sună cunoscută fraza : auzi, da' tu n-ai lecții de făcut? Că tot stai cu telefonul ăla în brațe (sau cu ochii în televizor sau calculator) de când am venit eu acasă. Degeaba vi se răspunde că le-a terminat sau că nu are nimic pentru a doua zi. Tendința nu va fi defel să-l lăsați în pace și să vă vedeți de-ale voastre, ci mai degrabă să-i găsiți chiar voi ceva de făcut: păi atunci nu ar fi mai bine să profiți și să înveți în avans la istorie? Sau să repetăm la franceză? Sau să citești nu știu ce carte pentru școală? Sau să-mi povestești despre X-ulescu?

Considerăm statul ca ceva extrem de nociv. Ca și cum singurul motiv pentru care am putea sta degeaba ar fi că nu sunt în stare să facem ceva. Copiii, când sunt mici, instinctiv aleg să stea. Ați văzut de câte ori ni se întâmpla să intrăm la ei în cameră și să-i găsim cu ochii pe tavan sau pe pereți, pierduți printre gândurile lor? Și de multe ori, în loc să plecăm și să-i lăsăm în pace, ne așezam lângă ei și începeam să le propunem fel de fel de activități. După care, ani mai târziu, ne întrebăm de ce nu se joacă singuri.

 Singurătatea nu e o boală. Așa că nu trebuie vindecată cu orice preț. Iar timpul pe care-l petreci cu tine, făcând nimicuri, nu e timp pierdut, e pur și simplu relaxare. Doar că ne-am învățat că lucrurile trebuie făcute musai ca la carte. Adică sunt cu toții de acord că da, trebuie să facem și pauze. Dar să o facem organizat, or asta implică automat o serie de scenarii: mergem în parc, mergem în Grecia, ieșim la o terasă, bem o cafea bună, vorbim cu o prietenă la telefon. Nu stăm așa, cu ochii în soare și cu gândurile care ne traversează mintea într-un du-te vino nebunesc. Sau dacă stăm, apăi musai să stăm în poziție de lotus și atunci nu se numește stat, ci meditație.

Mare parte din copilărie ne-o petrecem conform nu neapărat cu nevoile noastre, ci cu programul impus fie de școală, fie de familie. Nu te joci în ore, ci în pauze! Gata cu joaca, e timpul să ne apucăm de treabă! Hai că ne-am jucat destul! Ai zece minute de pauză și apoi du-te la teme! Incă cinci minute și mergem acasă! Și lista poate continua. Problema este când ne luptăm cu toată forța să ocupăm complet timpul copiilor, considerând că a-i lăsa să se plictisească, să nu facă nimic (mă rog, nimic din ce ni se pare nouă important și amuzant) este de condamnat.

Iar apoi, într-o zi, la maturitate, își vor da seama că viața lor se desfășoară conform listei pe care au grijă să și-o umple până la refuz în fiecare zi, de frică să nu-și poată reproșa că stau că proștii. Nu știu dacă ați observat, dar avem tendința să ne lăudăm cu nivelul de stres, să ne batem cu pumnii în piept cu cât de ocupați suntem noi. Cu cât avem mai multe drumuri de făcut, mai multe acte de luat, cumpărături de cărat, ghișee de explorat, haine de curățat, mâncare de preparat, lecții de corectat, cu atât parcă ne simțim mai mulțumiți că iată, nimeni nu ne-ar putea vreodată reproșa că stăm și pierdem vremea când de fapt, e normal să vrem și asta. E absolut de dorit să căutăm să scăpăm de lucrurile obligatorii ca să ne putem concentra pe cele care ne fac cu adevărat plăcere. De altfel, plictiseala și nu alergătura încoace și-ncolo este cea capabilă să nască creativitate.

Așa că astăzi am decis să iau o pauză. Mai lungă. Nu de o cafea, ci de două. Timp în care nici nu am gătit, nici nu am băgat rufe la spălat, nici nu am dat o tură de aspirator prin sufragerie. N-am făcut mai nimic. Mă rog, cu excepția scrierii acestui articol care mi-a luat ceva timp și care m-a făcut să mă simt mult mai bine, mai utilă și cu conștiința și mai împăcată.
miercuri, 17 mai 2017

De-a ce să te joci cu copilul mare

De când copila a crescut și a devenit o tânără speranță sau, cum spunea taică-miu, o viitoare gagică mișto, modalitățile de petrecere ale timpului cu ea s-au schimbat și ele. Acum nu mai mergem în parc, ci se duce în parc cu prietenele de prin cartier, am terminat cu Țăndărică și am început să mergem la spectacole de oameni mari (am fost la Timișoara, la Gaițele și la Odeon, la Pyramus &Thisbe 4 you), la concerte o iau deja cu mine (am fost sâmbătă la Deep Purple și îi am pe listă pe cei de la Evanescence), serile stăm împreună în pat, cu o farfurie de fructe la mijloc și citim fiecare din cartea ei, ne disputăm calculatorul și mai nou, ne propunem să începem să gătim împreună.

Așadar, nu e de  mirare că și jocurile s-au schimbat. Perioada Fazan a cam luat sfârșit și a început o nouă eră pentru care nu am încă nume.  Și asta pentru că jocul despre care urmează să vă povestesc a apărut din plictiseală, în urmă cu câteva zile, când, întorcându-ne noi de la lecția de ghitară, ne-am urcat într-un autobuz plin cu lume. Auzi, zice Ana, hai să alegem la întâmplare o persoană și să ne imaginăm, pe scurt, viața ei. Ne gândim fiecare câteva minute și apoi povestim, pe rând. Zis și făcut. Prima vizată- o jună la vreo douăzeci și ceva de ani pe care eu mi-am imaginat-o funcționară la bancă, venită din provincie, locuind cu iubitul în două camere, cu chirie și care tocmai făcuse un împrumut ca să meargă la vară, în Grecia. Ana a preferat să o vadă stând singură, într-o garsonieră, cu unic companion un cățel mic și pufos.

Cel mai interesant scenariu a avut-o ca protagonistă pe o doamnă cu părul vâlvoi, la vreo patruzeci de ani despre care am decis de comun acord să fie coafeză, mamă de băiat de liceu și divorțată după ce a descoperit că e lesbiană și s-a încurcat cu o colegă de la salon.

Următoarea lecție de ghitară e luni. Si cum avem de mers cu autobuzul aproape de la un capăt la altul, prevăd niște scenarii explozive. Așa că, stați pe aproape! Și dacă mai aveți idei de jocuri pentru copiii mari, turnați aici. Dacă nu, poate aveți o invitație de dat la Evanescence. Cântă pe 29 iunie, la București. Zic și eu, că deh, încercarea moarte n-are!
 
luni, 15 mai 2017

Mamma Mia

După Deep Purple-ul de sâmbătă seara (apropo, profit de ocazie să vă anunț că, deși teoretic mijloacele de transport în comun ar trebui să funcționeze până la miezul nopții, începând cu 23h30 se retrag, practic, cu toatele), duminică am decis să schimb registrul și am ales Abba. Propriu-zis, am fost la Teatrul Excelsior să vedem musicalul Mamma Mia pus în scenă de trupa de teatru a Colegiului Tudor Vianu. Da, da, ați auzit bine: ăia despre care mai toată lumea crede că nu-și ridică ochii din cărțile de mate și info, aseară cântau și mai ales, dansau de rupeau, într-un spectacol foarte frumos care se datorează- iarăși o surpriză- profului de Informatică, Marcel Homorodean. Si nu, nu este vorba defel despre un profesor tânăr cum ați putea crede, ci despre un domn respectabil, trecut și de prima și de a doua tinerețe, dar care s-a pus la mintea copiilor ăstora și a ieșit un musical jos pălăria. Sigur că nu e totul perfect, sigur că au existat și mici bâlbe, și mici probleme tehnice și poate că nici vocile nu sunt ca cele de pe Broadway sau din ecranizarea cu Meryl Streep, dar, să nu uităm că vorbim despre niște puști de liceu!

In dreapta, preferata noastră- a mea și a Anei- rupea scena puștoaica aia


Recunosc că pe lângă plăcerea reală de a vedea niște copii talentați și frumoși (mai ales tipul ăla înalt, zicea aseară, Ana), am privit totul cu nostalgie, fiindcă acum mai bine de douăzeci și ceva de ani (ei bine nu vă spun și câți), eu însămi am jucat într-un Molière, în franceză, la Liceul Lazăr. Cred că a fost atunci una dintre cele mai faine experiențe din adolescența mea, chiar dacă în urma ei, am lipsit atât de mult la orele de mate că era să repet clasa. Probabil că aș fi lipsit oricum, fiindcă nu înțelegeam mare lucru din ce explica omul ăla. Dar cu piesa aia de teatru cu care am ajuns, de altfel, în Franța, am trăit câteva luni bune, într-o bulă de energie pe care nu cred că mi-a mai dat-o cineva vreodată. Si pentru că parcă vă aud întrebându-vă da' ce-ai jucat? Ce-ai jucat?, ei bine era Burghezul gentilom, iar eu eram servanta. Hm, adică nici măcar nu erai îmbrăcată frumos, mi-a zis Ana, dezamăgită. Oh, ba da. Aveam eu mătură, dar și o rochie cu decolteu, verde și care se înfoia toată dacă făceam piruete.

Mamma Mia, ce a trecut timpul!

 Dar, în fine, nu despre mine era vorba în postarea asta, ci despre Mamma Mia a celor de la Vianu. Piesa se joacă pe scena Teatrului Excelsior pe care țin să-l felicit pentru repertoriul adresat adolescenților. Este al doilea spectacol după EmojiPlay dedicat copiilor mai mari pe care-l văd cu Ana aici și, ca și prima dată, am plecat încântate.

Iată-l si pe ăla de care i-a plăcut Anei- cel în cămașă roșie

Pentru a vedea evenimentele viitoare de pe scena de la Excelsior, cât și situația biletelor (unele spectacole sunt deja sold out), aruncați un ochi aici. 

Si scena de final în care deliciul l-au făcut cei doi "preoți", absolut magnifici
sâmbătă, 13 mai 2017

Balconul

Am iesit pe balcon să o petrec cu privirea până avea să vină prietena ei, să o ia în vizită. Prima dată când a închis grăbită ușa după, ea avea să se întoarcă câteva minute mai târziu pentru că "mami, iar e pechinezul ăla de la parter singur, în hol". Ii e frică de câinii mici și imprevizibili. Ii place să știe la ce se poate aștepta. Surprizele, chiar și cele plăcute, o sperie. Iată-mă așadar ieșită pe balcon, printre vaze cu flori și ghivece, ținându-i companie și ferind-o de pericole. Apoi, ea a plecat. Am rămas singură cu o ploaie caldă în creștet, printre bujori, narcise și resturi de nu-mă-uita scoase la aer, precum scoți copiii sau cățeii. Plouă a vară, mi-a spus de sub umbrelă, înainte să se ducă după prietenă. Plouă cald, i-am răspuns și am început să curăț absent niște frunze moarte din jardiniera cu panseluțe.

Era mică, să fi avut patru sau cinci ani când pândeam de după perdele ploile de vară și ieșeam să ne jucăm în bălți. Uneori cu cizme de cauciuc, alteori doar în sandale. Odată, după o furtună năpraznică, am descălțat-o și am lăsat-o să tropăie în toate bălțile cu apă călduță și murdară, aruncând în jur stropi de ploaie și chiote de bucurie. Acum și-a luat umbrelă să nu-și ude tricoul cel nou. L-a luat singură, de la mall. A fost cu o vecină de aceeași vârstă, doar ele două, fiecare din ele cu banii numărați pentru un singur lucru. Cred că am stat o oră în cabina de probă și am încercat tot ce se putea! Peste două săptămâni face doisprezece ani. Imi place tricoul. E bleu cu un ananas mic și galben. Cel pe care îl văzusem eu cu două zile în urmă era mai frumos. Cel puțin așa cred eu. Dar ei nu i-am spus nimic.Nici nu aș fi putut. Se supără. Chiar și când tac.

Acum, am rămas singură, pe balcon, cu o zi întreagă doar pentru mine. Mă gândesc că ar trebui să mănânc de prânz și deschid frigiderul căutând ceva rămas de zilele trecute. Nu știu de ce, dar de fiecare dată când e doar pentru mine ajung să mănânc chestii pe care altfel, aș risca poate să le arunc. O bucățică de pui rămasă de ieri, un rest de salată de vinete, un dovlecel pane, o jumătate de roșie sau poate o lingură de supă. Mă uit la ploaie printre frunzele de nu-mă-uita. Le-am plantat acum vreo lună și deși florile s-au uscat, a rămas un snop de frunze care nu se sfiește să crească, pleznind parcă de sănătate. Parcă nu mă îndemn să intru-n casă. Si parcă aș mânca totuși ceva bun. Si brusc, îmi dau seama cât e de simplu. Până la urmă, nu vreau mare lucru: doar să-mi fac plăcere. Așa că îmi aranjez frumos masa pe balcon. Cu supă și burger de casă cu legume la tigaie. Cu un pahar înalt, cu picior, cu vin roșu. De Bordeaux. Merge cu frunzele, cu bujorii, cu vara de dă să vină, trimițând ploile înainte. Dar mai ales, merge cu mine.

Adăugați o legendă

joi, 11 mai 2017

Orice s-ar întâmpla, eu te iubesc!

Telefonul îmi vibrează în buzunar, semn că tocmai am primit un mesaj. Sunt la birou, absorbită cu totul de un text pe care trebuie să-l traduc cât pot de repede. Arunc o privire către ecranul mobilului: mami, am greșit la teză! Răspund: se mai întâmplă. Incearcă să afli cum ar fi trebuit rezolvat, ca să știi data viitoare! Trimit mesajul și mă reîntorc la textul meu. Stai așa...nu m-am enervat? Nu am simțit cum vorbele mi se urcă în gât, gata să fie ambalate în reproșuri și strigate pe tonul care altădată, în copilărie, mă făcea să consider orice notă mai mică de nouă o adevărată tragedie? Ei bine, nu. Nimic din toate astea nu s-a întâmplat și sper să nici nu se mai întâmple. Pur și simplu, pentru că în ultimul an am decis că singura persoană care îmi datorează mie ceva, care mă poate cu adevărat face mândră sau dimpotrivă, dezamăgi, care știe și chiar trebuie să mă facă fericită, sunt doar eu însămi. Nu copilul. Copilul are nevoie de iubirea, de atenția și grija mea, de îmbrățișările mele și nu de frustrările cu care, din păcate, ajungem marea noastră majoritate, să conviețuim, considerând, de cele mai multe ori, că ele vin obligatoriu la pachet cu maturitatea.

Multă vreme am crezut că rolul de părinte presupune să te lași pe tine deoparte și să te ocupi, în primul rând, de copii. Problema este că atunci când îți întorci spatele, tot ceea ce ți-ai dorit pentru tine, tot ceea ce nu s-a întâmplat, tot ceea ce ai visat și abandonat de frică sau din comoditate sau poate doar pentru că nimeni din jur nu te-a luat în serios, ei bine, toate acestea ajung să se transforme în presiune pusă pe umerii copiilor. Ce simți atunci când lași furia să iasă sub formă de țipete, când te lași pradă nervilor, când critici și arunci vorbe dure? E o întrebare pe care ar trebui să ne-o punem fiecare din noi. Răspunsul nu este evident și nici simplu. La mine era vorba de forță. Mă simțeam puternică, era o poziție de forță care îmi dădea ocazia să pretind ce mi se pretinsese și mie de-a lungul anilor de școală. Acum câteva luni, într-o discuție cu cineva, am recunoscut că aproape toată viața mea de adult am simțit că, prin ceea ce am făcut sau mai degrabă n-am făcut, am dezamăgit profund.

Am fost crescută să dovedesc: că pot, că sunt deștepteaptă, că mă duce capul, că reușesc să fac cel mai bine. Si apoi? Apoi, nimic. Tata a murit, eu am terminat liceul, facultatea, m-am angajat dintr-o întâmplare (de fapt, nimic nu e întâmplător) tot acolo unde lucrase și el la începutul carierei. NU cred că voiam să fiu ca el, ci mai degrabă speram să-l mulțumesc. Chiar și post mortem. Doar că, spre deosebire de el, eu nu am făcut carieră. Am rămas pe loc, la același birou, de peste douăzeci de ani, cu sentimentul că ceea ce fac în viață este o pierdere de vreme. In timpul ăsta, singura mare realizare, a fost, copilul. Ori, din clipa în care îți așezi, chiar și inconștient, copiii, pe lista succeselor în viață, îi obligi, involuntar, să facă totul ca să te mulțumească. Si știți ce? Nu vor reuși niciodată. Pentru că nu au cum. Nemulțumirea nu este dată de o notă proastă, de dezordinea din camera lor, de un răspuns impertinent sau de un pahar spart. Ci de faptul că de multe ori nu ducem viața pe care ne-am dori-o. Sau așa cum ne-am dori-o. Și toată zbaterea aia interioară, tot ghemul acela de frustrări și tristeți, toate dorințele ascunse în spatele rațiunii, se tranformă în demoni care ne fac să ne lăsăm pradă furiilor.Din păcate, pentru mulți părinți, ideea de a se ocupa și de ei, nu doar de copii, vine la pachet cu sentimentul de vină. Sigur, e un întreg cor antic format din bunici, mătuși, prieteni, rude sau facebook care să te arate cu degetul ori de câte ori ai lăsat, chiar și pentru câteva minute, copilul pe planul doi. Dar o să vă zic ce mi-a fost și mie spus în anul din urmă: de multe ori, când frustrările dor foarte tare, trebuie să te porți ca-ntr-un accident de avion: întâi îți pui tu masca de oxigen și apoi te ocupi de copil. Pentru că un părinte nefericit va crește automat un copil nefericit.


Ce se întâmplă când furtunile trec, când reușești cumva să faci pace cu tine, când cu ajutor sau nu, îți iei inima-n dinți și-ți recunoști cu glas tare tristețea și nemulțumirea? Simplu. Se întâmplă ceea ce trebuia să se întâmple de mult: începi să te ocupi de tine, să te îngrijești, să te lași, în sfârșit să greșești pentru că, pe vremuri, simțeai că nu ți-e permis să faci erori. Intr-un cuvânt: începi să te faci fericit sau măcar să încerci. Si dintr-o dată, o să descoperi ceva: presiunea pe copil dispare, aproape de la sine. Cel mic nu mai este acolo să-ți satisfacă sau să-ți împlinească vise sau idealuri de ale tale. Pentru asta exiști tu, adultul: să te ocupi de copilul din tine, cel care poartă toată durerea din viața ta, cel pe care l-ai rănit de atâtea ori, încât în cele mai multe cazuri este plin de semne. In tristețe, nimic nu se pierde și nu se uită. In schimb, totul se poate înțelege și ierta. Incepând cu propria persoană.

Habar nu am cât o să ia Ana la teză. Dar e nota ei. Și tristețea ei. Eu am fost doar acolo, cu brațele deschise, cât să o cuprind și să-i spun ceea ce fiecare dintre noi avem nevoie să auzim cât de des se poate: stai liniștită, o să fie bine. Și orice s-ar întâmpla, să știi că eu te iubesc!
 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes