duminică, 16 aprilie 2017

Despre creștere

M-am dus în magazine fără niciun gând în minte. Doar cu dorința să cumpăr ceva și să termin cu alergătura. Poate pentru că anul acesta nu am simțit același imbold de a pleca urechea la cerințele ei de pe listă. M-am tot uitat ba la haine, ba la cărți, ba la jocuri. Dar nu găseam nimic care să fie despre ea și despre mine. Pentru că de data aceasta am vrut ca Paștele să vină cu ceva pur și simplu frumos. Atât. Genul acela de cadou la care, uitându-te peste ani, să simți cum te duce brusc în trecut și te face să retrăiești clipa. O clipă pe care am ținut-o în palme și pe care am învățat să o drămuiesc. Anul acesta, am zis să fie un dar cu multă viață în el și de care să pot avea grijă. Așa că Iepurașul a venit cu semințe și stropitoare! Normal, și cu un pic de mov că acuș înfloresc câmpurile de lavandă!


Sărbători liniștite și ne vedem peste câteva zile!
sâmbătă, 15 aprilie 2017

O carte

Ce faceți? Ați terminat curățenia? Ați vopsit ouăle? Gata drobul, friptura, salata de boeuf, borșul de miel, pasca, cozonacii? Poftim? Ah nu, eu n-am făcut nimic. Doar niște ouă pe care aveți prilejul să le admirați în poza de mai jos. In rest, am reușit să mă invit la masă la alții mai harnici. Cu această ocazie, am avut timp să mă vopsesc, să iau prânzul la libanezii din mall și să termin o nouă carte scrisă de Anamaria Smigelschi despre care v-am mai povestit eu la un moment dat. Pentru aceia dintre dvs care au deschis televizoarele mai târziu, Anamaria Smigelschi este artist plastic, văduva pictorului Alin Gheorghiu și autoarea cărticelelor cu  Luna Betiluna și Dora Minodora.

Ca și volumul de memorii Gustul, mirosul și amintirea, și prezentul jurnal de călătorii Mai de ieri, mai de departe... te ia repede de mână și te trage după autoare care îți povestește într-un mixt savuros de umor și informație, despre călătoriile pe care le-a făcut de-a lungul anilor.  Si credeți-mă, veți rămâne impresionați atât de numărul excursiilor cât și de locații, mai ales că vorbim de călătorii întreprinse în bună parte în anii de comunism. Aceia dintre voi care ați prins perioada lui Ceaușescu, cu siguranță vă veți delacta cu poveștile Aneimaria Smigelschi despre diurne, controale la vamă, bișniță și fel de fel de jocuri de imaginație la care recurgea tot românul scăpat în străinătate în încercarea disperată de a-și cumpăra și el ceva.

Mai mult decât o carte de călătorie, volumul de față te ajută să pătrunzi și-n lumea artiștilor plastici de la noi, să vezi "pe viu" cum le e atunci când sunt invitați la expoziții în străinătate, cât efort presupune un vernisaj, câte sandviciuri trebuie să facă uneori pentru cei invitați (da, da, e vorba de sute de tartine de care se ocupă însuși artistul) și cum trebuie să învețe să se descurce cu ce au la îndemână. La fel de bine cartea este impresionantă și prin locurile unde a ajuns autoarea. Practic, a bătut lumea în lung și-n lat, din Italia și Franța până-n Rusia, China, apoi in India, în Orientul Apropiat și Mijlociu, până-n Egipt și mai departe, pe continentul american. E o carte care se citește ușor, cu zâmbetul pe buze pentru că umorul autoarei tâșnește la fiecare pagină, spărgând paragrafele pline de explicații și informații.

Odată călătoria încheiată și cartea terminată, te trezești spunându-ți în gând "da' mult s-a mai plimbat femeia asta!" Citiți-o! O să vă placă! Si dacă tot sunt aici, profit de ocazie să vă urez și eu Sărbători fericite și sănătate! Si mai lăsați treaba. Profitați de vremea bună și faceți ceva pentru voi.


joi, 13 aprilie 2017

Viața ca un curcubeu

- Crezi că viața mea e un curcubeu? Crezi că ești singura cu probleme? Te înșeli! Habar nu ai cât te înșeli!
Suntem în plină stradă și vorbele ei mă lovesc precum vânturile de toamnă. Tocmai ne întoarcem de la mall unde am fost să-și cheltuie banii primiți cadou de Paște, de la bunici. E aproape nouă seara și eu nu am apucat să mănânc, nici măcar de prânz. Dar deh, am zis să nu mai pierd vremea cu mine și să merg cu ea să-și facă plăcerea și să-și cumpere perne decorative și pătură asortată pentru camera ei. Iar acum? Acum tocmai aflu- a nu știu câta oară- că orice aș face, ea tot nemulțumită este. Si probabil așa va rămâne până când organismul ei va înțelege cum să folosească și să dozeze estrogen și progesteron. Deocamdată este un tsunami care mă surprinde de fiecare dată, îmi pune palma la gură și mă asurzește ba cu zgomotul furiilor pre-adolescentine, ba cu cel al tăcerilor însoțite de lacrimi.

De când Ana a crescut și dă cu capul de poarta adolescenței, am reușit să învăț două lucruri: să respir și să tac. Uneori uit și atunci intru într-un joc al emoțiilor de unde ieșim amândouă epuizate. E crudă, lovește exact unde doare, te face să spui lucruri pe negândite pe care apoi ți le reproșează, îți aduce aminte non stop că prietenii ei sunt mult mai importanți decât tine, dar că asta nu înseamnă că te poți desprinde și pleca. Uneori copilăria i se întoarce brusc și atunci o văd iarăși mică, bună de iubit, de luat în brațe, blândă și cuminte. Două minute mai târziu, mi se zbate în brațe încercând parcă să scape de propria-i zbaterea interioară. Țipă mult. Se răstește, se revoltă, mă ceartă sau mă ignoră, după cum i se năzare. Apoi, exact ca-n filmele de groază când spiritul cel rău părăsește trupul gazdă, se prăbușește într-un colț și plânge pentru că " nu știu de ce mă port așa, mami".
- Știu că e greu. Ințeleg tot. Am trecut și eu prin asta. Imi aduc aminte cum e să te simți trist, singur și fără rost, chiar și fără niciun motiv. Dar, Ana, indiferent cât de greu e, nu-ți permit să-mi vorbești pe tonul ăsta. Ține minte: îți accept tristețea și brațele mele îți stau la dispoziție, dar nu-ți tolerez obrăznicia.

Așa că, atunci când cu mâinile goale de sacoșe (pentru că eu căram punga ei cu perne și pătură) s-a pus pe gesticulat în plină stradă și pe țipat că viața ei e paralelă cu fericirea, am decis să-i dau dreptate. I-am pasat sacoșele, am luat-o înainte pe alee, am ajuns acasă, am lăsat-o să-și spele singură vasele (știu că așa ar trebui să facă oricum, dar din experiența personală, o va face cu vârf și îndesat la casa ei) și m-am retras în dormitor, cu o carte. La urma urmei, dacă oricum e tristă, ce rost are să mă dau peste cap să o duc la shopping, la filme, în vacanță, în Herăstrău, la pizza, în vizite, la librării și cofetării? Nu mai bine stau eu liniștită, în vârful patului și mă ocup de mine? Ii spun și ei asta, o oră mai târziu, când, îngrijorată de tăcerea mea, vine să tatoneze terenul.
- Adică vrei să nu mă mai bagi în seamă? Daaa? Asta vrei? Să-ți ignori propriul copil? Dă să plângă iarăși.
- Nu, draga mea. Voi continua să te bag în seamă, să te iubesc și să am grijă de tine, dar fără să încerc să te distrez cu orice preț. Pentru că oricum nu contează. In plus, eu nu pot să fiu drăgăstoasă și plină de afecțiune cu cineva care îmi vorbește în doi peri și mă pune la punct. Stiu, e greu, dar așa sunt eu.

Mă uit la ea. Iși frământă mâinile și se vede cum vorbele dau să iasă afară odată cu lacrimile. Imi aduc aminte de mine. Știu bine ce e acolo, aproape că văd cum orgoliul și dorință de a avea partea ei de dreptate se bat pe viață și pe moarte cu nevoia de a fi luată în brațe si apărată de ea însăși. Nu am nevoie să-mi ceară scuze. Aș vrea însă să înțeleagă că de ea depinde cum și ce construiește și pe interior și la exterior. Și mi-ar plăcea să fie mai blândă cu ea, că e un om bun, doar că nu suficient de crescut. Ieri, în toiul nopții, cu voce mică, încerca să mă trezească:
- Mami, mamiiii! Am visat urât!
O iau în brațe și o bag sub pătură, lângă mine. Se lipește toată. Aștept să i se domolească tremurul.
- Dacă vrei, ia-ți plapuma din camera ta și vino și dormi în patul meu.
Și a venit. Cu pătura și cu cei cinci maimuțoi cu care încă doarme. I-a luat în brațe, i-a învelit, i-a aranjat urechile unuia dintre ei și abia apoi s-a retras în vis, cu un suspin de abandon semn că poate fi și bine.

sursa foto aici

miercuri, 12 aprilie 2017

O dimineață pierdută sau două sau trei....

Să zicem că aveți o problemă de sănătate care necesită o vizită la un medic specialist pentru concediu medical. Nu, nu la medicul de familie. Acolo va trebui să ajungeți după ce ați fost la specialist, că așa e traseul birocratic.

Așadar, iată-vă într-o dimineață la ușa cabinetului. De fapt, e impropriu spus "la ușa". Pentru că, deși programul doctorului abia a început de jumătate de oră (normal că el nu a venit încă), coada sau, mai bine zis, puhoiul de lume, se întinde până spre capătul culoarului. Ce să faci? Te așezi frumos la rând, deschizi facebook-ul și aștepți. Și tot aștepți. După două ore cunoști deja toate bubele pe o rază de câțiva zeci de metri, toate postările prietenilor și toate pozele cu pisici posibile. Spre prânz, cu puțin noroc, o să fii, în sfârșit, față-n față cu specialistul. Dați-mi cardul, uite cardul, semnați aici, semnezi acolo, sănătate, sănătate și repede-repede o iei la fugă în cealaltă parte, la medicul de familie care trebuie să pună și el parafa.

Câteva ore mai târziu, când tocmai ce dădeai să aprinzi teveul să vezi și tu o știre, iaca țâr-țâr telefonul. Alooo, doamna X-ulescu? De la Salarii vă deranjăm. Știți, ne-ați adus un medical în cursul zilei de azi. Din păcate, nu e bun. S-a încurcat specialistul în zile și trebuie refăcut. Inchizi telefonul și-ți dai două palme, sperând că te vei trezi. Dar nu. Te urci în autobuz, te duci la serviciu, iei concediul sub privirile compătimitoare ale celor trei funcționare și îi dai sms specialistului cum că trebuie să te întorci la el. Astăzi nu mai sunt! Veniți mâine, la prima oră! A doua zi de dimineață, din nou pe același hol lung, în fața aceluiași doctor care, cu un zâmbet forțat începe să-ți explice cât de greu îi e lui, ca și cum ai putea să-i faci tu viața mai ușoară! Iți reface concediul, spunându-ți de trei ori, aproape răstit, că "nu înțelege cum a putut să se încurce, că el nu a mai pățit niciodată așa ceva" ca și cum tu ești acela care i-a purtat ghinion și l-ai făcut să greșească și tocmai când ești pe punctul să o zbughești pe ușă... stați așa...stați așa, că nu e atât de simplu! După ce că l-ai făcut să se încurce, vrei să te lase să pleci pur și simplu? Da' unde te crezi? Vedeți dumneavoastră, acum mi-am dat seama că pentru a doua parte de concediu, e nevoie și de un aviz! Pe care trebuie să-l iei, normal, din cu totul alt loc!

Pleci de acolo năuc, și îți aduci aminte că mai aveai o programare la un alt medic, în capătul opus al Bucureștiului,  pentru o rețetă. Te uiți la ceas: cam târziu! Iei un taxi, ajungi la timp în fața cabinetului și, după ce stai vreo jumătate de oră de vorbă cu doctorul despre fel de fel de prostii (să vă fac o poză ca să o atașez la fișă; stați că nu apăreți în baza de date, hai să vă mai introduc o dată adresa de mail și numărul de telefon, mă scuzați un pic mă sună o colegă; bravo, bravo că v-ați lăsat de fumat, acum ar trebui să vă apucați și de sport, etc), afli că nu-ți poate da rețeta. Că nu merge sistemul! Pe moment, zâmbești tâmp convinsă fiind că de undeva, de la capătul holului ticsit, cum altfel, de o mare de lume, va apărea un clovn cu trompețică și-ți va urla în urechi, aruncând o ploaie de confetti în sus: "păcălealăăăăă!". Dar nu. Doctorul te privește direct în ochi, dă din umeri că nah, ce vine are el că doar nu-i sistemul lui mă-sa și-ți cere adresa de mail ca să-ți trimită o factură de 200 de lei. Păi pentru ce, frate? Atât e consultația. Da, dar eu am venit pentru o rețetă! Care în plus, e compensată! Știu, dar nu pot să v-o dau azi. Și nici mâine. Dar cum ați stat o jumătate de oră de vorbă cu mine, asta vă costă. Ah și să nu uit: trebuie să-mi aduceți și un bilet de la medicul de familie ca să pot să vă bag în sistem.Pentru că eu tocmai m-am mutat cu cabinetul și hahaha, sunteți prima pacientă. Ințelegeți și dvs că suntem și noi la început! Incerc să respir adânc ca să nu fac o criză de isterie într-o baie de mulțime și plec.

Unde? Exaaaact! La medicul de familie. Care bineînțeles că nu era la program, deși ar fi trebuit să fie. Lăsați-ne cardul de sănătate și reveniți mai pe seară! Ce credeți că am făcut? Am revenit, ce mama naibii aș fi putut face că doar nu aș fi avut cum să emigrez în doar câteva ore, deși mi-a trecut prin cap de câteva ori. Și dacă tot mi-am stricat toată ziua, am zis hai să mă duc și la comisia aia medicală pentru aviz. Când ajung, stupoare. Nu tu coadă, nu tu lume. Doar că pe ușă- un bilețel. Ce scria pe el? Jdemii de acte cu care ar fi trebuit eu să vin ca să obțin avizul. Acte de care medicul specialist a uitat să-mi spună pentru că, nu-i așa, tot trebuia să mă apuc eu de sport și deci iată, mersul pe jos face piciorul frumos.

La momentul ăsta nu am încă rețeta. Am avizul, dar normal că trebuie să mă întorc la specialist pentru că iată, îi mai trebuie și o semnăturică. Doar că deja nu mă mai enervez. Ba dimpotrivă. Sunt recunoscătoare că sunt în formă și că mă simt bine ca să pot alerga liniștită după concediul medical.


marți, 11 aprilie 2017

Devreme

- Doar cinci lei! Domnița, ia uite ce frumoase îs, numai boboci!
Fata e tânără, încă mică și așa cum stă cu brațul de narcise în dreptul feței, pare dintr-un desen animat de Disney. Pentru o secundă, mă gândesc că  nu m-ar mira dacă ar începe să cânte și să facă piruete, povestind cum în fiecare dimineață, se trezește în zori ca să vândă flori și să strângă bani pentru cine știe ce vis de-al ei. Ii iau un buchet și urc scările de la metrou, ieșind cu ochii-n soare și Dâmbovița-n față. Mă duc la mama și în drum spre casă, simt cum străzile și clădirile încep să-mi miroasă a copilărie.

Camera mea era extrem de mare, cu geamuri largi și balcon care dădea spre o curte interioară cu castan în mijloc. Așa că de Paște, eu aveam practic primăvara cu mine. Pereții începeau să se încălzească, soarele intra peste tot și făcea cercuri de lumină pe covor și pe canapeaua galbenă cu flori mari, crengile de castan începeau să se umple de frunze, iar băieții din vecini ieșeau seara să bată mingea. Imi plăcea să caut razele de soare și să mă așez exact acolo unde coborau pe pământ, să le las să-mi bată-n față și să-mi încălzească paginile din carte, făcându-mă uneori să o închid de atâta lumină și să rămân cu gândurile mele.In momentele alea îmi plimbam privirea pe o hartă a Parisului atârnată deasupra patului meu. Repetam în gând trasee, enumeram monumente, rememoram zile și oameni. Iți promit că atunci când mă fac mare o să știu Parisul la fel de bine ca și tine! Asta i-am spus atunci, în ultima zi, când sicriul încă nu coborâse cu totul și tata mai era cumva, cu mine. Ii plăcea să se joace cu imaginația și, în plin comunism când abia aveam gaze duminica dimineață ca să ne spălăm rapid pe cap, deasupra căzii, el îmi zicea cum o să mă duc eu la Paris ca să studiez la Sorbona.

Incerc să mă concentrez pe un porumbel cu mers haotic care nu pare impresionat de revenirea mea în cartier și aproape că stă să-l calc. Ridic ochii și mă trezesc în fața unei vitrine cu fel de fel de decorațiuni. Incă e prea devreme ca să fie deschis magazinul, așa că stau și-mi las privirile libere să treacă de la un obiect la altul. Printre ele: o cutie, cu încuietoare din cele care fac un clac plăcut ce oferă iluzia secretelor bine păstrate. Pe cutie, desenat, Turnul Eiffel cu un nor pufos deasupra și o bucată de Champs Elysées, undeva, în depărtare. Imi afund nasul între narcise, respir adânc și mă trezesc zâmbind. Pentru că e încă devreme și atâta timp cât cutia e încă acolo și eu aici, pur și simlu totul e încă posibil.
luni, 10 aprilie 2017

Ceasuri lego și concurs- Habemus câștigător

Buun. S-a terminat și concursul organizat de mine dimpreună cu cei de la Ligomi în urma căruia puteați câștiga un ceas Lego. Aș vrea să vă mulțumesc tuturor pentru participare și să vă felicit pentru comentariile postate atât pe blog aici, cât și pe pagina de fb, aici. 

Recunosc că mi-a fost greu să aleg și aproape că am regretat că nu am decis să aleg câștigătorul prin tragere la sorți. Până la urmă am rugat-o pe Ana să-și lase un pic cartea deoparte și să-mi dea o mână de ajutor. Așa că, după ce a citit toate comentariile voastre, infanta a decis că cel mai tare a amuzat-o comentariul Elenei Stoe care spune: Lego este peste tot in viata mea, pe covor, pe masa, am gasit unul chiar in trusa cu farduri. L-as vrea tare mult pe Joker LEGO Batman Movie, pentru ca asa poate poate invatam ceasul si ora de culcare.. fara a mai face inca un pic de lego, un piiic! 

Felicitări Elena! O să te rog să mă contactezi pe mail (ai adresa pe pagina blogului, la contact) ca să te pun în legătură cu cei de la Ligomi și să poți intra în posesia cadoului.

Vă mulțumesc încă o dată tuturor pentru participare și trăiască lego!


vineri, 7 aprilie 2017

Miroase a vanilie

Și cum stăteam așa, în dimineața asta cu ploaie pe stradă și cer trist sprijinit parcă pe ramurile copacilor, am simțit cum în cameră intră și rămâne un miros de lumânare parfumată. Tot aerul- altfel păstrător de amintirea somnului și a așternuturilor calde, s-a umplut cu un parfum subtil de vanilie, de m-a făcut să întorc capul în toate părțile, doar-doar aș fi văzut de unde vine. De unde îmi vine.

 In jur însă, totul era static și plictisitor de imobil. Cafeaua, în cană bleu ciel, pe jumătate răcită, cu câteva firimituri de biscuiți plutind încă, la vedere (îmi place să-i înmoi în cafeaua încă fierbinte și să-i simt cum mi se topesc în gură), vaza cu cinci lalele de-acum pleoștite de căldură și bătrânețe, ceasul cu margine neagră, limbi groase și ticăit imperceptibil, cutia maro, din carton presat, plină de creioane fără vârf- nimic din toate astea nu pare să fi lăsat în cameră parfum de vanilie. Caut mai departe,  de partea cealaltă a geamului, acolo unde ploaia își vede liniștită de treaba ei, făcând grele de apă frunzele abia născute. Ies pe balcon și trag puternic aer pe gură, să-l simt cum se duce până jos, în plămâni, așa cum altădată îl trimiteam în corp cu tot cu nicotină. Dar nu. Nimic din aerul de pe lângă casa mea nu miroase a lumânare parfumată. Un vag iz de chiftele urcă până la mine și îmi aduce aminte că iată, e vineri, vine weekendul și eu nu am nimic de mâncare în frigider. Trebuie să mă duc la Carrefour. Dar atâta timp cât cana mea albastră, cu cafea, e încă pe jumătate plină, refuz să-mi ordonez gândurile în ordinea priorităților. Mai bine le las așa, să se învârtă haotic, să se lovească cap în cap, într-un du-te vino care, țin minte că a făcut-o la un moment dat, pe o astroloagă, să se minuneze de cum pot duce două vieți în paralel- una în imaginație și una de-adevăratelea.

Si totuși, mirosul ăsta blând, de vanilie, mă înnebunește. Mă face să mă plimb prin casă, din sufragerie pe balcon, de acolo, înapoi în cameră- a mea, apoi a copilului- în baie, apoi pe holuri. Ajung până la urmă să deschid ușa către vecini și să inspir aerul de pe palier:doar chiftele. Un pic arse, aș îndrăzni să spun. Probabil că vine de la ăștia de la trei- doi ingineri proiectanți, acum la pensie. Copii n-au, pisica parcă ziceau că le-a murit. Au o mașină pe care o scot din parcare o dată pe săptămână când merg la piață, la Obor. Apoi, zilele care urmează, ea gătește compulsiv și el mănâncă ca să-și ocupe gura și viața și să-i facă ei pe plac. El cică ar avea colesterol. D-ăla rău. Se plângea într-o zi, la întreținere, când pe lângă cele două hârtii de o sută de lei, mai avea în mână și o foaie de la Universitar care lăsa în jur un iz de betadină.

Inchid ușa și mă întorc la mine-n cameră. Cafeaua s-a răcit și firimiturile s-au lăsat de-acum, înecate, pe fund. Mă uit la ceas: aproape nouă. Niște nori albi și translucizi, ca o folie de plastic, acoperă cerul și-l fac să pară mai luminos. Am citit undeva că până și folia asta e nocivă. Că cică conține nu știu ce substanțe toxice, evident cancerigene. Așa că ar fi mai bine să împachetăm în hârtie sau șervețele.Ca pe vremuri când la școală, în pauză, stăteai câteva minute bune încercând să desprinzi bucățele de șervețel îmbibate de margarină, de pe sandvici. O ultimă gură de cafea. Mirosul de somn s-a ridicat spre tavan ca ceața în diminețile de decembrie. S-a oprit și ploaia. Mă duc să schimb apa la lalele, să scutur mirosul de somn din dormitor și să încetez să caut răspunsuri acolo unde nu există. Habar nu am de ce îmi miroase a lumânare parfumată. Habar nu am de unde și până unde mirosul ăsta de vanilie. Tot ce știu este că e vineri și că o să mă duc la Carrefour să iau niște carne tocată. M-am decis: o să fac chiftele.
miercuri, 5 aprilie 2017

Pastele mele și pesto-ul lor de spanac

Să vă spun, să vă spun: am făcut niște paste geniale, după o rețetă găsită de Ana pe net. Tot ce vă trebuie este un blender, vreo jumătate de oră disponibilă și următoarele ingrediente:
- vreo trei, patru căni de baby spanac
- un pumn de nuci măcinate
- doi căței de usturoi striviți
- o jumătate de cană de parmezan
- sare
- piper
- o lingură zeamă de lămâie
- vreo trei, patru linguri de ulei de măsline
Si bineînțeles un pachet de paste.

Se iau toate ingredientele de mai sus (fără paste), se aruncă claie peste grămadă într-un blender și se mixează până când obțineți o pastă verde. O gustați, mai puneți sare, piper, lămâie sau parmezan dacă simțiți nevoia și o dați deoparte până fierb pastele. Eu am avut niște penne integrale, dar cred că orice fel de paste sunt bune. Pe astea nu are sens să vă povestesc cum să le faceți, scrie pe pachet. Odată fierte, le scurgeți, adăugați pesto-ul de spanac și amestecați vârtos, pe foc, cât să se împrietenească cu sosul. Apoi, le așezați frumos în farfurie, presărați cu generozitate parmezan și bon appétit! Iată și dovada (bambusul e de decor și e opțional)


marți, 4 aprilie 2017

Ceasuri Lego și concurs

De când Ana a schimbat școala și-și începe cursurile la 7h30, am reușit performanța să o fac să rateze primele ore în vreo trei sau patru rânduri. Pur și simplu nu am auzit ceasul. El suna săracu', dar eu l-am oprit, am zis că las' că mai pot sta cinci minute și când am deschis ochii trecuseră vreo patruzeci și cinci. Așa că am decis să fac un dans sincron al ceasurilor matinale și să-i pun și copilei o alarmă, just in case. Și cum tocmai ce vă povesteam că fie-mea nu vrea să intre în categoria domnișoarelor cu fundiță-rochiță-bentiță-fustiță, a primit un ceas tip alarmă cu Batman. Exact pe gustul ei: negru, bizar, dar care sună tare.  Și unde mai pui că e și Lego. Și asta nu e tot. Adică, la propriu, nu e tot pentru că puteți găsi multe, multe modele de ceasuri lego chiar aici.  

Eu pot să vă spun că pe lângă Batmanul țipător de dimineață, Ana a mai vrut un ceas lego cu omuleț ca să i-l ofere unui băiețel de șase ani. Nu vreți să știți ce bucurie pe ăla micu' când s-a văzut la mână cu un ceas cum "nu mai are nimeni", chiar dacă într-un prim stadiu l-a pus pe dos pentru că el nu știa să citească ora. Cu ocazia asta însă, și-a dorit să o învețe, deci iată un prim avantaj al acestor ceasuri. Deși la prima vedere par de jucărie, ceasurile au mecanisme Quartz, sunt rezistente la apă până la adâncimea de 50 de metri și au garanție doi ani. Există atât modele pentru băieți (cu Ninjago, Superman, Batman, Joker, etc) cât și pentru fete (Lego clasic, Stephanie sau Olivia- habar nu am cine sunt, dar am dedus că sunt pentru fete după culoare). Singura problemă este că, dacă posesorul este prea mic și trage de curea, inevitabil piesele se vor desprinde, se vor pierde și deci, ceasul nu mai poate fi purtat. Exact asta am pățit cu puștiul de șase ani care a reușit să aducă trei adulți în patru labe căutând disperați pe sub masă și scaune o bucățică din cureaua ceasului fără de care nu se mai putea purta.

Acum să nu credeți că v-am povestit toate astea doar așa, ca să mă laud. Nicidecum. M-am gândit că tot vine Iepurașu' (vine, da?) și poate nu aveți idei de cadouri.Nicio problemă, am eu. Cu ajutorul celor de la Ligomi, am un ceas, la alegere, de oferit. Ca să vă înscrieți în competiție, nu trebuie decât să le dați un like la pagina lor de facebook pe care o găsiți aici, după care să intrati pe pagina magazinului, să vă alegeți un model și să-mi spuneți într-un comentariu, aici, pe blog sau pe pagina de facebook a blogului de ce vă doriți ceasul cu pricina. Cel mai simpatic comentariu va primi cadoul.

Concursul va lua sfârșit duminică , 9 aprilie, iar câștigătorul va fi anunțat luni, pe 10 aprilie, urmând să ia legătura cu cei de la Ligomi pentru a intra în posesia premiului. Și acum gata, vă las să citiți despre ceasuri, să vă alegeți modelul, să tatonați terenul, să-i întrebați și pe copii, așa, mai pe ocolite, pe cine preferă între Darth Vader și Nexo Knights Clay și apoi, să înceapă competiția. Intre noi fie vorba, habar nu am cine e Nexo ăsta.


luni, 3 aprilie 2017

Remiză

Mai acum câțiva ani era mică-mică, lipită toată de tine, cu mâinile împrejurul tău fără puterea de a te cuprinde cu totul, cu creștetul ridicându-ți-se cu greu peste talie, iar acum...acum îți ajunge până la umăr sau chiar mai sus, iar mâinile și le folosește mai ales pentru a bate aerul cu ele pe măsură ce-ți explică cum n-ai dreptate, nu înțelegi și-n general ești pe cale să greșești grav și iremediabil.

Cam așa arată lucrurile de la înălțimea de 150 de centimetri. Nici 12 ani și deja ne certăm pe haine. Să ne înțelegem: s-au dus vremurile când eu mergeam în magazine, căutam, alegeam, mă îmbujoram toată de mândrie doar la imaginea ei în rochița sau fustița cu pricina. Nu, am înțeles repede ideea, dovadă că mai nou fac cumpărături de la un butic bizar de pe Plevnei pe numele lui Gotica, unde se găsesc tricouri cu capete de morți și zorzoane cu diavolu' și furcile dumisale. Și totuși, din când în când, mă las și eu dusă de val și îndrăznesc să apar în fața Măriei sale cu câte o rochie sau fustă cât se poate de șuie. Ultima: Zara made in Paris, din tulle, numai bună de asortat cu tenișii roz somon de la Ecco (tenișii ei, ai mei sunt de la Deichmann de la reduceri). O ia (fusta), o ține cu două degete într-o parte, ca și cum ar fi fost ceva molipsitor și declară:
- Eu nu voi putea purta așa ceva!
- De ce, mă rog?
- Păi, trebuie să mă înțelegi. Am o imagine de protejat. Nu sunt genul ăsta de persoană.
Mă enervez.
- Dar ce-ai cu ea?
-Mama, tulle, really? Tu te-ai uitat la mine?
Până la urmă cedează și o îmbracă la o ceremonie cu colegii mei de la birou. Ocazie cu care simte că și-a făcut datoria atât față de fustă cât și față de mine și a abndonează într-un fund de dulap.

Azi de dimineață, dramoletă matinală. Am îndrăznit să-i las pe pat o rochie. O rochieeeee! Ințelegeți cât de abominabilă pot să fiu?! A apărut în sufragerie terifiată de gestul meu.
- Mamaaaa, ce e asta?
- Asta e o rochie pe care ai vrut să ți-o cumpăr și pe care nu o porți. Si nu am chef să arunc banii pe geam și nici hainele din dulap, doar pentru că acum ești în fază piele și cranii. Fă-mi și mie hatârul și pune asta pe tine!
Se îmbracă bodogănind.
- Auzi, îi zic, dar de fapt ce te deranjează la ea?
- Că nu pot să joc cum trebuie Sticluța cu otravă. Plus că eu le povestesc prietenilor de Ac/Dc și Aerosmith și cu rochița asta credibilitatea mea se duce naibii!
Dă să plângă.
- Auzi, dar dacă ți-ai pune geaca de piele peste rochie și brățara cu cap de mort, hm, ți-ai simți onoarea reperată?
- Mă lași cu geaca de piele la școală??? Ești cea mai bună mamă din lume!
Și pleacă. Mi-a trebuit o cafea mare și o oră pe facebook ca să simt că-mi revin din meciul din zori de zi. M-am bucurat că a fost remiză. Dar greu, oameni buni, greu. Vă mai povestesc, să vedeți ce vă așteaptă. 11 ani și 11 luni. Atât.
vineri, 31 martie 2017

Cheltuieli

Habar nu am ce anotimp era, dar să zicem că ar fi fost început de vară pentru că eu aveam niște sandale în picioare și, cu mama de mână, înaintam la pas, pe o alee din Cișmigiu. Eu aveam vreo cinci ani, mama vreo patruzeci, iar el...el  era un domn bătrân, cu barbă de trei zile și cu un deget butucănos îndreptat spre mine:
- Apăi, doamnă, zice, duceți copilul ăsta la un doctor, nu vedeți ce strâmb calcă?
S-a enervat mama.
- Știți vorba aia cu câinele care moare de drum lung și prostu' de grija altuia?

Domnu a plecat înjurând. Mama m-a luat de mână și am continuat să mergem- ea, pe tocuri, eu, cu picioarele strâmbate către interior. Degeaba am purtat ani de zile talonete, degeaba am făcut gimnastică medicală și m-am chinuit să merg pe borduri cu vârfurile spre afară, tot strâmb merg. Așa că pentru mine este o adevărată aventură să-mi găsesc o pereche de pantofi care să nu mă bată. Unde mai pui că am și un deget mai lung decât toate celelalte care face să-mi salte numărul la pantofi de la 39 la 40, însă, chiar și așa, mi se potrivește doar în lungime. In lățime, mai toate încălțările îmi scapă din picior dacă nu au sistem de prindere. In plus, după ce că abia găsesc ceva de încălțat, din cauza mersului meu șleampăt deformez rapid pantofii care, după vreo două sezoane, ajung atât de stâlciți încât trebuie aruncați.

Iată-mă așadar, astăzi, într-un mall, în căutare de ceva de pus în picioare pentru sezonul primăvară- vară. Inutil să spun că ce-mi plăcea nu-mi venea, ce-mi venea nu era chiar ce trebuia, ce-mi plăcea și părea că mi-ar veni, costa de mă rupea și tot așa. Până la urmă, am găsit o rochie. Știu, nicio legătură cu pantofii, doar că e de la sine înțeles că nu te poți duce chitită să cumperi pantofi și să pleci fără nimic. Nu contează că mai ai încă cinci rochii acasă pe care nu apuci să le porți pentru că, nu-i așa, nu ai pantofi pentru ele! Mai iei încă o rochie, că nu o fi foc! Eu însă m-am abținut. Am probat-o și aștept să văd dacă o să o uit până mâine. Dacă nu, asta e, mă duc și mi-o cumpăr, în ideea că mai bine să trăiesc cu remușcări, decât cu regrete. E bleu ciel, dacă vă întrebați.

După două ore de mall, nu mă puteam întoarce acasă cu mâna goală. Adică aș fi putut, dar ar fi fost prea dureros. Așa că a trebuit să compensez. Să găsesc ceva care să-mi dea totuși satisfacția unei ieșiri reușite, la shopping, fără însă a-mi induce sentimentul de vină că iar am cheltuit prea mult sau, și mai grav, că am luat ceva de care nici nu aveam prea tare nevoie și nici nu-mi plăcea așa de mult. In astfel de situații, până acum vreun an, soluția era să-i cumpăr copilei câte ceva. Doar că mai nou, de fiecare dată când văd vreo rochie colorată sau vreo fustă drăgălașă parcă îi și văd privirea scârbită, însoțită de un "pe buneeee? Chiar crezi că o să port așa ceva?" și...mă opresc.  Așa că am ieșit din mall și m-am dus spre acel loc de pierzanie unde ajung inevitabil să cheltui mult mai mult decât îmi propun și să plec cu mult mai multe lucruri decât pot căra: la piață.




joi, 30 martie 2017

Pe mâine!

Disclaimer: scenă de ieri, din autobuz. 

El e blond pai, cu ochii albaștri. Ea, cu părul scurt, un pic ondulat la ceafă și cu o eșarfă roz pal în jurul gâtului. Impart același scaun din autobuz și-și zâmbesc complice. Intr-o mână țin câte un corn, lăsându-și-o pe cealaltă ocupată- ea, cu un ponei micuț, din acela de la Happy Meal, el, cu un fel de cub minuscul din piese lego.
- Vlei să facem schimb? spune el și fără să mai aștepte răspunsul, apucă poneiul și-și așează cubulețul în locul lui.
Ea nu se uită la ce-a primit. Dar, ca orice fetiță, zâmbește pentru toată primăvara de afară și pentru toată atenția lui. Iar el...ei bine, el, ca orice băiețel, se bucură pentru că a obținut, încălzindu-se cu soarele din geam și cu privirea ei.
- Alin, la prima coborâm!
Si atunci el, fără nicio urmă de protest sau de regret, îi desface degetele, își recuperează cubul și-i așează la repezeală poneiul, în poală.
- Ne vedem mâine! îi țipă din ușa autobuzului, pe cale de a se deschide. Mâine, după glădiniță, o să plecăm ial împleună! Mami o să vină după mine și tanti Olga o să vină după tine. Și ele vol sta aici, pe băncuță...
- Iar tu aici, cu mine, zice ea, aproape-n șoaptă și-și desface pumnul ca să mângâie locul de lângă ea, lăsând să-i scape poneiul pe jos.
Tanti Olga culege jucăria de sub scaun și o cheamă pe fetiță:
- Hai aici, lângă mine, să-ți termini cornul!
Dar ea, ea e toată lipită de primăvara de la geam.
- Mai lasă-mă aici, un pic! Și un zâmbet i se așează pe față, în timp ce degetele țin cuminți locul ocupat și amintirea caldă.

sursa foto aici

luni, 20 martie 2017

O idee


Dragi copii, m-am gândit să împărtășesc cu voi o rețetă de chiftele (sau hamburger, depinde cum o luați) pe care a descoperit-o asta mică a mea, pe net. Ana se autointitulează pasionată de bucătărie, dar de fapt, ea face un fel de muncă de documentare în sensul că descoperă fel de fel de site-uri de bucătăreală și apoi mă pune pe mine la treabă.

De data asta, însă, chiar merită să luați ceva de scris și să notați (sau puteți face și o captură de ecran, cum fac ăștia micii când vor să-și treacă temele de la unii la alții- ce, nu știați?) pentru că rezultatul este foarte interesant.

Ca și ingrediente vă trebuie:
  •  1 kg carne tocată de care vreți
  • 2 morcovi
  • o ceapă
  • o căpățână brocoli
  • 4-5 căței de usturoi
  • sare
  • piper
La un kilogram de carne tocată (eu am avut curcan, dar merge foarte bine și vită- chiar mai bine, cred sau pui), se adaugă sare și piper, cățeii de usturoi zdrobiți, ceapa tocată, morcovii rași pe răzătoarea mică și tataaaam, căpățâna de brocoli dată pe răzătoare cât să adaugăți la amestec vreo câteva linguri de brocoli ras. Efectiv, luați căpățână, o băgați sub un jet de apă, o apucați de tulpină și începeți să o radeți ca și cum i-ați freca ridichea de răzătoare până când adunați un pumn de florescență mărunțită. Amestecați totul într-un castron și formați niște hamburgeri sau niște chiftele pe care le prăjiți ulterior sau în tigaie sau pe grătar. Ca și garnitură, eu am făcut niște cartofi fierți în coajă, curățați ulterior, tăiați rondele și prăjiți un pic într-o tigaie cu o lingură de ulei, o ceapă verde tocată, sare, piper și boia.
Rezultatul? Iată poza (nu mă întrebați de ce e pozat pe lung, când de fapt imaginea e făcută și salvată pe lat, că nu știu)


 

 La sfârșit, să vă mai spun un ultimul pont: la Lidl au brocoli bio la un preț absolut rezonabil. 




vineri, 17 martie 2017

Mâine cu pâine

Ce faceți în weekend? Nu știți încă? Vreți să vă vând un pont? Dar, mai înainte, spuneți-mi dacă vă place pâinea proaspătă și dacă aveți copii curioși și dornici să-și bage mâinile în aluat? Dacă ați răspuns da la cel puțin două din cele patru întrebări (prima nu se pune, că acolo nu e cu da sau nu), atunci iată o idee: brutăria MamaPan organizează sâmbătă, 18 martie, între orele 14h00 si 17h00, Ziua Porților deschise.

Pentru aceia dintre voi care nu știu cu ce se mănâncă pâinea de la MamaPan, ei bine aflați că brutăria asta este o afacere de economie socială la care lucrează mame singure și femei aflate în situații de dificultate și unde se face o pâine complet sănătoasă crescută cu maia naturală, fără drojdie comercială, fără aditivi, potențiatori de gust și alții asemenea care nu-si au locul într-o pâine normală.  
O să miroasă a pâine fierbinte, o să spunem povești și o să încercăm toate bunătățile MamaPan, ne anunță organizatorii. Așadar, dacă vreți să vedeți cum se lucrează într-o brutărie artizanală, dacă vreți să aflați totul (mă rog, cât se poate de multe) despre maia, daca vreți să-i lăsați pe cei mici să modeleze în aluat și să-și coacă pe loc creațiile, dacă vreți să gustați și să cumpărați pâine și produse de patiserie delicioase și sănătoase, făcute cu maia naturală și făină curată, fără aditivi, atunci dați o raită la MamaPan, pe strada Drumețului, nr 2A, sector 3 (zona Auchan Vitan). 

Noi, adică eu și infanta, nu cred că vom ajunge pentru că suntem ocupate cu o olimpiadă la matematică. Dar eu încă mai am pâine cu maia, în congelator. De obicei comand patru, cinci pâini deodată și le congelez. Dacă vă duceti, să nu plecați fără să cumpărați și niște ștrudele cu mere. Și da, puteți mânca liniștiți și câte două bucăți, pentru că există și-n varianta fără zahăr. Și eventual, poate îmi luați și mie câteva! Glumesc! Să vă las totuși adresa? Nu știu...zic și eu...


joi, 16 martie 2017

Citesc de plăcere

Pot să vin și eu în pat, lângă tine? Imi pândește zâmbetul din spatele cărții, își ia avânt și se aruncă mai, mai să mă strivească, cu satisfacția unui cățeluș care înoată în valuri. Apoi, ca și cum cartea aia, a mea, ar face zid între inimele noastre, se frichinește până ce o las din mână și-mi eliberez mintea și brațele doar pentru ea.
- Ia-ți și tu o carte și stai cu mine aici, să citim amândouă!îi spun.
Se uită la mine, se uită la mobilul cu care venise înarmată ca să ne uităm amândouă la nu știu ce clipuri a mai făcut și tace. De citit, citește de pe la cinci ani. Atunci a descoperit cărțile cu Magic Lilli și a fost dragoste la prima lectură. Cred că așa a și ajuns să învețe să citească, de dragul cărticelelor alea. Apoi, a început școala și din păcate, pe măsură ce lista de cărți a devenit conformă cu programa, s-a dus naibii și entuziasmul. L-am ridicat cu schițele lui Caragiale, l-am scufundat iarăși cu Fram, Ursul polar (efectiv, a urât cartea aia pentru că "e îngrozitor de crudă, mama!"), iar l-am ridicat cu Legendele Olimpului și cu cărțile de la editura Arthur, iar l-am dus în jos cu Creangă și tot așa, suntem într-un roller coaster de câțiva ani buni. Totuși, Ana citește. Ca și în cazul mâncărurilor unde i-am dat libertatea de a alege singură din meniu la fiecare descindere într-un restaurant, și în cazul cărților am dus-o de mică în librării și am încurajat-o să-și aleagă. Deși, recunosc, au fost cazuri când mi-aș fi dorit să ia altceva. S-a întâmplat și să nu fiu deloc de acord cu alegerile ei (nu mai știu ce reviste voia) și pe acelea și le-a luat singură din banii de Sorcovă. Sau, dacă vreau musai să citească o carte, atunci i-o cumpăr pur și simplu și i-o vâr sub nas cu un termen: ai o lună să o termini.

La școală, a primit anul acesta o listă de lecturi pentru fiecare semestru și mi s-a părut înțeleaptă ideea profesoarei să le dea de ales între mai multe lecturi. Oricum, e de apreciat că nu am găsit printre lecturile obligatorii nici Amintiri din copilărie (cu tot respectul pentru Creangă și Călinescu, dar cred că nu mai e cazul să spunem că, în cazul lui Nică, asistăm la copilăria copilului universal) și nici Scrisoarea a III-a. A avut de citit însă Gârleanu, Caragiale, dar și Palacio, Shakespeare sau J.K. Rowling.

De ce vă povestesc toate astea? Pentru că, conform unui studiu realizat de Asociația Curtea Veche (un ONG care promovează lectura de plăcere în rândul copiilor din România), doar 8% dintre copiii bucureșteni citesc de plăcere în timpul liber. 8% oameni buni! Din același studiu aflăm că:

  • copiii de 11-12 ani sunt mai interesați să își petreacă timpul liber citind, în comparație cu cei mai mari care optează pentru alte activități (navigat pe internet, vizionare de filme și seriale);
  • pentru mai mult de o treime din eșantion (35,7%) este important să aibă un loc potrivit pentru a citi și să își aleagă singuri cărțile pe care le citesc. Unii dintre copii sunt deranjați de faptul că adulții din jurul lor le impun ce să citească, iar alți copii întâmpină dificultăți și presiune în a citi repede;
  • un sfert din elevii bucureșteni consideră că lectura poate deveni o activitate mai ușoară dacă discută cu ceilalți despre ceea ce citesc


    Foto Asociatia Curtea Veche
     Habar nu am ce ar trebui făcut pentru a schimba un pic această realitate. Cred că, un prim pas, ar fi acela de a ne face noi, părinții, timp să citim și să servim astfel de exemplu. Apoi, să încercăm, măcar o dată pe lună, să mergem cu cei mici într-o librărie și să răsfoim cărți chiar dacă le vom cumpăra ulterior de pe net, la un preț mai bun. Să obișnuim să oferim cărți pe post de cadou fie pentru zile de naștere, fie de Sărbători. Si, nu în ultimul rând, să le citim celor mici măcar seara, la culcare. Pentru că, indiferent de vârstă, oamenii au nevoie de povești pentru a visa frumos.
miercuri, 15 martie 2017

Salată pe șapte zile

Doamnelor și domnilor, stimați cititori, după ce ieri vă spuneam să vă lăsați de fumat (mă rog, nu vă spuneam chiar așa, dar eram prin zonă) , astăzi vă spun ce să mâncați. Nu, glumesc, nu mi-aș permite să încep să dau sfaturi, dar totuși, o să împărtășesc cu voi o găselniță franțuzească în de-ale gurii: salatele. Cele mai simple, mai banale salate, dar care, în Hexagon, sunt servite pe post de antreu și deci ajung să te facă să te înfigi în felul principal cu burta pe jumătate plină. In concluzie, nu doar că mănânci legume crude la fiecare masă, dar ajungi să te saturi mai repede, cu alimente cât se poate de sănătoase. In mare, aveți nevoie de aproximativ 5-7 rețete de salate pe care să le rulați de-a lungul unei săptămâni.

Prima pe care v-o propun: banala salată verde. La care adăugați un sos de vinaigretă (ulei de măsline, oțet, sare, piper), niște semințe și...un ou fiert tăiat în patru. Sigur, asta este salata de bază. In funcție de dispoziție, de sezon și de ce aveți prin frigider puteți, la o adică, să o transformați chiar în fel principal.

Să zicem că luni, înainte de o friptură de curcan cu castane și gratin de țelină (da, da, chiar există așa ceva, dar se face din tulpinile de la apio, nu din rădăcină) v-ați deschis apetitul cu o salată verde. Marți, ați putea, de exemplu, să faceți o salată simplă, de castraveți. Ii tăiați pe lung, scobiți miezul cu sâmburi, îi tăiați rondele și îi împrieteniți cu niște ulei de măsline, două linguri de oțet, un pic de sare, un vârf de cuțit de piper și doi, trei căței de usturoi zdrobiți și...gata!

Pentru miercuri, vă propun o salată de morcov. Se dau doi, trei morcovi pe răzătoare, se stropesc cu ulei de măsline, se adaugă niște oțet, un pic de sare și de piper, se zdrobește niște usturoi, se toacă o eșalotă mică (se găsesc la Lidl, Mega sau Carrefour), se adaugă un pic de pătrunjel tocat și niște semințe și rezultatul poate să constituie el însuși o cină.

Joi, ați putea încerca o salată de andive. Le spălați, le tăiați și le aruncați într-un castron în care ați amestecat două linguri de ulei de măsline cu o lingură de muștar și cu zeama de la o jumătate de lămâie, plus sare și piper și c'est tout! Pentru vineri vă propun o salată de roșii cu ceapă roșie, puțin usturoi și pătrunjel cu un dresing simplu de ulei de măsline și sare.

Sâmbătă, că tot e weekend și oamenii simt nevoia de ceva mai special, ați putea încerca o salată caldă de praz. Luați câteva fire de praz, le curățați și tăiați în bucăți de câțiva centimetri pe care le aruncați într-un vas cu apă clocotită. Le lăsați să se înăbușească, le scurgeți apoi într-o strecurătoare și într-un castron, turnați peste ele ulei de măsline, oțet balsamic, sare și piper. Atâta tot!

Și, iată-ne ajunși și la final de săptămână când vă propun o salată din trei ingrediente care, atenție, trebuie să fie ferme, proaspete și reci: un avocado, un măr verde și o roșie. Le spălați, curățați și tăiați în cubulețe.Turnați zeamă de lămâie peste bucățile de avocado și peste cele de măr, astfel încât să nu se oxideze. Intr-un castron, faceți o vinegretă din ulei de măsline, un pic de oțe, sare și piper. Pe deasupra puteți toca câteva frunze de busuioc și sfărâma puțină brânză de capră. Și asta e tot!

După cum vedeți, nu e mare lucru. Dar, credeți-mă pe cuvânt că dacă veți începe așa orice masă, ajungeți fără niciun efort să înjumătățiți porțile din felul principal și uneori chiar să le înlocuiți cu totul. Bon appétit!

Salată de morcovi cu usturoi, eșalotă și pătrunjel

marți, 14 martie 2017

Un an de la ultima țigară

Acum fix un an stingeam ultima țigară și decideam să văd, în sfârșit, cum arată viața de nefumător. Până atunci, doar tatonasem ideea de a mă lăsa de fumat, fără să fac ceva concret în sensul acela. Dar, ca orice fumător cu state vechi (am fumat continuu vreo douăzeci și trei de ani, mai puțin când am fost însărcinată și ulterior cât am alăptat), îi invidiam pe toți cei care nu fumau și mă gândeam cu jind că "ia, uite, dom'ne, ce bine de ăștia care nu trebuie să se frichinească tot timpul când n-au țigări, care nu sunt disperați când camera de hotel nu are balcon, care nu-și pun șuba pe ei, iarna, să iasă afară la o pipă, care nu simt cum le cade cerul pe ei la fiecare radiografie pulmonară și tot așa".

Reușisem de vreo câțiva ani să reduc drastic țigările și să fumez doar cu anumite ocazii și-n anumite locuri suficient de multe însă ca să fumez zilnic. Mi se părea că dacă mă las de fumat, va trebui să renunț și la cafele și la beri și mai ales la o stare de bine pe care, uitându-mă în jur, mi se părea că nimic nu mi-ar fi putut-o oferi. Eram însă îngozită că voi ajunge să fumez toată viața. Că voi începe treptat să am o tuse matinală și să expectorez de fiecare dată când râd. Țin minte că într-o zi, am venit de pe balcon, de la țigară și Ana a vrut să mă ia în brațe. Am întrebat-o dacă nu simte mirosul de tutun și dacă nu o deranjează și mi-a spus "pentru mine, miroase a mama, nu a altceva".

Așa că într-o zi, am zis stop. Niște analize proaste mi-au grăbit decizia și am hotărât să fac pasul pe care-l tot evitam de frica de a nu-mi lăsa nicio portiță de scăpare. Și anume, i-am promis Anei că începând cu data de 14 martie, mă voi lăsa de fumat. Mi-am luat o săptămână în care să-mi dau timp să mă despart de această dependență care, aveam să-mi dau seama ulterior, m-a privat de libertate ani de zile. Ce m-a ajutat cel mai tare a fost că nu am pornit de la premiza că "na, fac și eu o încercare și dacă iese bine, dacă nu, nu", ci încă de la început nu mi-am acordat mental nicio scăpare. Ei bine, din acel moment, lucrurile au fost mult mai simple decât aș fi crezut. Știam de la o sesiune Allen Carr că voi avea câteva zile în care se va face simțită lipsa nicotinei și că deci, voi fi poate mai obosită. Cel mai important, știam că vor da năvală peste mine asocierile create de mintea mea în raport cu țigara. Vă dați seama că, în douăzeci și ceva de ani, am tot avut timp să construiesc adevărate punți între tutun și sentimente sau stări. Doar că, odată ce mintea mea a decis să nu mai fumeze, tot ea s-a apucat singură, dacă pot să zic așa, adică fără să fie nevoie de un plus de voință, să dezasambleze aceste asocieri.

Cel mai greu a fost să decid că gata! Restul a fost mult mai ușor decât mă așteptam. In plus, mi-am recăpătat o sumedenie de libertăți la care ajunsesem să renunț de dragul țigării. Prima și cea mai importantă: lenevitul în pat, cu o carte. Inainte, după două capitole începeam să nu mai urmăresc acțiunea pentru că eram mult mai preocupată să văd cât a trecut de la ultimul fum. Nu mai spun de plăcerea de a vedea iarna sau ploaia pe geam și a  nu sta ca un popândău în mijlocul lor doar că să umplu rezervorul cu nicotină.

Tot la capitolul beneficii, să notez și creșterea stimei de sine. Practic, te simți mult mai capabil să iei decizii și mult mai puternic ceea ce îți sporește încrederea în forțele proprii. Apoi, faptul că scapi, în sfârșit, de sentimentul de vină față de copiii tăi, mai ales dacă sunt mai mărișori și văd cum îți faci singur rău, e neprețuit. Pe lângă faptul că le dai de înțeles clar cât e de nociv fumatul, îi lași să vadă și cât e de greu să te decizi să renunți.

Două aspecte merită să mai fie menționate. Primul are legătură cu kilogramele în plus cu care vine, de obicei, la pachet, lăsatul de țigară. Ideea că m-aș putea îngrășa a fost, de altfel, mult timp, scuza mea perfectă pentru a continua să fumez. Ei bine, nu m-am îngrășat deloc. E drept, că, în momentul în care m-am lăsat de fumat, am mai făcut ceva: am scos din lista de alimente pâinea albă și zahărul. Sigur, în măsura posibilului. Că am mai băut o bere sau un vin din când în când (apropo, nu am avut nicio problemă să continui să beau cafea sau alcool și fără țigară), tot nu s-a văzut pe cântar. Al doilea aspect ține, ca la orice maladie gravă, de riscul de recidivă. Ei bine, tot ce trebuie făcut este să nu mai fumezi. Niciodată. Să ne înțelegem: și acum, la un an după ce am stins ultima țigară, mi se întâmplă să mai am poftă. Dar știu că de la primul fum se va reinstala nevoia de nicotină și deci, riscul să mă reapuc va fi foarte mare. Iar la cât mi-a luat să mă las, chiar nu mai vreau să trec prin aceleași chinuri mentale.

Am amintit mai sus de Allen Carr. Ca mulți fumători, i-am citit și eu cartea. M-a ajutat să conștientez lucruri pe care nu le văzusem până atunci. Apoi, am fost la o ședință cu Diana Vasiliu pe care o puteți citi și aici. Am încercat să-mi dau seama ce nu a mers în cazul meu în cadrul acelei sesiuni și mi-am dat seama că atunci când m-am înscris, am făcut-o de curiozitate și nu pentru că mi-aș fi dorit cu adevărat să mă las de fumat. Practic, atitudinea mea a fost mai degrabă "ia să te văd, Diano, cum o să mă convingi tu pe mine că nu mai vreau să fumez!". Ori abordarea ar fi trebuit să fie " aș vrea cu adevărat să mă las de fumat, Diana, te rog, ajută-mă!". In orice caz, tot ceea ce am auzit acolo, în acea unică sesiune, mi-a fost de un real ajutor în momentul în care am decis să sting ultima țigară.

La sfârșit, să vă mai spun că nu există neapărat un moment ideal pentru a te lăsa de fumat. Poți să te lași oricând. Chiar și dacă în casă mai sunt persoane care continuă să fumeze. Important este ca odată ce ai decis, să nu cauți să-ți găsești scuze ca să nu te ții de cuvânt.


duminică, 12 martie 2017

EmojiPlay

CMF, OMG, WTF si lista ar putea continua. Dacă nu ați înțeles ce am scris, înseamnă că nu aveți prin ogradă niciun copil mai mare de nouă, zece ani. Căci dacă ați fi avut, ați fi știut păsăreasca de mai sus pe care o practică această generație Y. Despre ea- despre păsărească și despre ea- generația- este vorba în spectacolul de dans #EmojiPlay de la Teatrul Excelsior. Un spectacol emoționant despre emoții și comunicare sau mai degrabă despre lipsa de comunicare și despre nevoia de emoție într-o lume cu tendințe artificiale. Pe scenă sunt patru actori- dansatori (cei care vă uitați la Vocea României o să aveți ocazia să-l revedeți pe Adrian Nour) extrem de talentați și care reușesc să umple scena cu prezența lor animată de coregrafia lui Gigi Căciuleanu. Spectacolul durează o oră, este extrem de inteligent gândit, cu poantă și sensibilitate, cu mult umor și afecțiune pentru o generație care încearcă să se adapteze secolului vitezei.

O să aveți ocazia să vedeți un spectacol în care nimic nu e lăsat la voia întâmplării, începând cu mișcările actorilor, continuând cu muzica ce susține actul dramatic, cu replicile spuse pe un ton robotic asemeni aplicațiilor pe care le vedem pe tablete și smartphonuri, cu proiecțiile ce susțin imaginea unui univers fals și totuși aproape de nevoile noastre dintre care, mai importantă și mai stringentă decât toate e nevoia de iubire.

M-am bucurat că am dus-o pe Ana. Cred că pe undeva și-a pus niște semne de întrebare. M-am bucurat să văd în sală, o clasă de a V-a venită la teatru cu diriginta. M-am bucurat si mai tare când Ana mi-a spus că este o clasă din școala ei.

Un bilet costă 30 de lei și pot fi cumpărate on line. Nu e puțin, dar o pizza la Pizza Hut e cam tot atât și nu te ține pe scaun, o oră, cum poate face un spectacol. A fost, în felul ei,  o lecție interesantă de parenting acest teatru coregrafic. Dacă nu aveți program pentru seara asta, de la orele 18h00 se joacă, tot la Excelsior, în Sala studio, Cea mai frumoasă floare din lume, iar de la orele 19h00, o să-i aveți în Sala mare, pe cei de la Colegiul Tudor Vianu cu spectacolul Fantoma de la Operă.

Am aruncat un ochi pe programul de la Teatrul Excelsior și cred că este primul teatru pentru copii care produce și spectacole pentru adolescenți. Pentru cei ca mine, cu copii mari, există câteva piese care par foarte interesante. Uitați-vă, de exemplu, la With a little help from my friends dacă aveți liceeni pe acasă sau la Teenspirit. Vă las aici programul lunii martie și AOP când aveți TSC (glumesc, adică "aruncați o privire când aveți timp și chef").

Apropo, dacă nu știți ce am vrut să spun la începutul povestirii de astăzi, ei bine înseamnă "ce mai faci? "oh my god" și "what the fuck".


joi, 9 martie 2017

Curățenia de primăvară

Ce faceți în weekend? Dacă nu aveți niciun plan, ce-ați zice de o tură prin Grădina botanică care, pare-se, are nevoie de un pic de ajutor în perioada asta ca să se facă frumoasă pentru lunile ce urmează. Concret, trei weekenduri la rând începând cu cel din 11-12 martie, Grădina își așteaptă voluntarii dornici să o curețe, să-i taie lăstărișul, să greblezele frunzele moarte, să scoată rădăcinile putrezite, bref, să o pregătească cum se cuvine de primăvară.

 Evenimentul este organizat de asociația Team Work (apropo, vedeți că își caută voluntari) încă din 2006, în parteneriat cu Grădina Botanică din București și la el sunt așteptați să participe aproximativ 350 de voluntari, cu vârsta minimă de 14 ani. Aici recunosc că sunt un pic încurcată, căci nah, nu e foarte amuzant să lași copilul singur acasă, în weekend, chiar și pentru o cauză nobilă. Noroc însă cu școala și lecțiile dumisale, că așa au și cei mici ceva de făcut până vin cei mari din Grădină.

Dacă doriți așadar să grădinăriți în weekend, să șțiți că programul de voluntariat va fi între 9h30 și 14h30 și veți fi îndrumați de membrii Team Work. Lansat sub denumirea de „Curățenia de Primăvară”, evenimentul face parte dintr-un proiect mai amplu, „Grădina Botanică — Grădina Orașului Meu”, alături de „Vânătoarea de Comori în Grădina Botanică”, „Curățenia de Toamnă”, „Grădina Bunicii”.

Până în prezent, 5000 de voluntari au luat parte la evenimentele organizate de Team Work în Grădina Botanică "Dimitrie Brândză" a Universității din București. Despre această grădină, poate merită spus că a fost înființată în anul  1860 pe lângă Facultatea de Medicină și la început se întindea doar pe 7 hectare. Grădina a fost mutată în spațiul actual în 1884 de către Dimitrie Brândză, botanist român, unul dintre întemeietorii școlii botanice românești, și de către Louis Fuchs, arhitect peisagist belgian. Aflat la intrarea în Grădină, Muzeul cuprinde peste 5.000 de specii de plante, inclusiv 1.000 de specii exotice. In momentul de față, Grădina se întinde pe 17,5 hectare.

Acum, că știți și unde vă trimit, vă mai spun încă o dată că, dacă nu puteți weekendul care vine, nu e bai. Curățenia va continua și pe 18-19 martie și 25-26 martie.

Inscrierile se fac pe baza completării unui formular online.  Pentru alte detalii, organizatorii vă invită pe pagina lor de facebook . 


miercuri, 1 martie 2017

1 Martie

Îți dai seama că a crescut atunci când o auzi, trezindu-se în zori, până să apuce să sune ceasul, stând mai mult ca de obicei în oglindă, uitându-se chiorâș la bluza cu vrăbiuță cu cioc galben și pene rozalii (pe cuvânt că e drăguță), aruncând-o cât colo cu un "hai, mă mamă" și luându-și, la schimb, un tricou serios, în dungi, din dulap, care să meargă cu jdemiile de mărțișoare în formă de brățară pe care le are.

De două ori pe an, Ana se trezește de bună voia și nesilită de nimeni ca să meargă la școală: de ziua ei și mai nou, de 1 Martie. Mă uit la ea și mă văd pe mine. Adevărul este că nu mi-au plăcut niciodată zilele astea așa zis speciale pe care ajungeam inevitabil să mi le petrec cu un ochi pe ceas și unul pe telefon doar-doar sună, doar-doar vine, iar dacă nu vine sau nu sună, să sperăm că măcar e mort și nu că a uitat sau nu i-a păsat. Mi se par absolut chinuitoare zilele astea în care sute de femei stau și așteaptă ca proastele o dovadă că există un el căruia îi pasă, ca atunci când e clar că nu e cazul, să stea și să-i găsească scuze că de ce nu-i pasă.

Din păcate, frământările mele de-a lungul anilor, s-au transmis și la tânăra generație care ieri, la o discuție mamă -fiică, în bucătărie, mi-a zis:
- Știi ce ar fi și mai rău decât să nu primesc Mărțișor de la băiatul de care-mi place?
- Ia zi!
- Să le dea tuturor fetelor și doar mie nu! Iți dai seama cât de distrusă aș fi? Nici nu am cuvinte!
 Altfel, văd că i-am transmis odată cu frământările mele și un procent considerabil din optimismul meu. Noroc că a luat umorul de la ta-su și măcar ne distrăm.

La final, vă sfătuiesc să nu mai pândiți nici soneria și nici telefonul și să vă începeți primăvara cu o raită prin piață. Sunt lalele la doi lei firul și zambile la cinci lei.Si acum vă las, cred că aud soneria! Viiiin acum, viiiin acum!


vineri, 24 februarie 2017

De dimineață

Diminețile. De fapt, și mai bine ar fi....ah, diminețile! Pentru că din momentul în care grădinița sau școala intră în viețile noastre, ritmul începuturilor de zi ni se schimbă dramatic. In primul rând, apar noi ritualuri. Nu știu cum o fi la voi, dar îmi aduc aminte că atunci când Ana era în grupa mică, în primele dimineți de trezire pentru grădi îmi era așa de milă de ea să o scol încât o duceam în brațe, semi adormită, pe canapea, și o lăsam câteva minute la desene până îi încălzeam niște lapte. La sfârșitul grădiniței, ritualul nostru de început avea deja statut de regulă, deși copilul cântărea vizibil mai mult. Am ajuns să renunțăm de comun acord la acest obicei când într-o dimineață, am cedat și, în loc să o duc în brațe, am târât-o efectiv până în camera cu televizorul.

Cu televizorul e o întreagă istorie. El îmi servește în primul rând mie. Adică, de când era mică, o propteam pe Ana la desene când aveam și eu nevoi și dorințe, altele decât cele de a sta lipită de ea. La trei, patru ani, la ora 7h00 de dimineață, profitam de niște desene ca să o las să se dezmeticească și să înghită totuși ceva la micul dejun. O să spuneți: cuuuum, mănâncă în sufragerie? Aaaaah, da. Mai mult, recunosc că micul ei dejun nu face parte din categoria "sănătos, echilibrat, plin de vitamine, un strop de sănătate în farfurie de cum răsare soarele". Ba dimpotrivă,  ar zice unii. Propriu zis, e vorba de niște lapte cu o felie de pâine cu unt și gem sau miere. Atât. Problema este că, ca și mine, copila nu prea reușește să înghită nimic la zece minute după ce s-a trezit. Ar trebui, probabil, să o scol și mai devreme și să-i dau timp organismului să ceară ceva de mâncare. Sau poate că e doar o chestiune de obișnuință. Sau poate că dacă ar vedea pe masa din bucătărie aranjate frumos farfurioare cu fel de fel de chestii apetisante, ar accepta un mic dejun consistent. Problema este că pentru toate cele de mai sus ar însemna ca eu să mă scol și mai devreme decât acum. Ei bine, răspunsul meu este nu. Clar. Mai ales că Ana începe școala la 7h30 a.m. Adică încep să văd lumină afară când ea e deja în hol și se încalță. Așa că nu, nu mă voi trezi mai devreme.

Tot la capitolul dimineți cu ferestre închise ca să nu se audă țipetele din interior figurează și chestiunea întârziatului. De regulă, noi nu întârziem. Doar că aproape de fiecare dată, suntem cât pe ce să întârziem, iar dacă nu o facem este pentru că stau tot timpul cu ochii pe ceas și hai-hai cu mâncatul, hai-hai cu dusul la baie, hai-hai cu îmbrăcatul și plecatul. In primii ani de grădiniță și de școală, încercam să fiu și eu gata de birou când ieșeam cu Ana pe ușă. Nu vreți să șțiți ce drame se consumau în zori, în casa noastră! Hai odată cu baia că am și eu nevoie! Mănâncă mai repede că în cinci minute plecăm și tu nu te-ai spălat! Păi cum să mă spăl, că până acum te-ai machiat tu în baie! Lucrurile au început să se detensioneze când am decis să trag pe mine o pereche de blugi și un tricou, să o duc la școală și apoi să mă întorc acasă, să-mi beau cafeaua și să mă pregătesc și eu. Cu adevărat am scăpat total de dramele matinale în momentul în care a ajuns să o ducă altcineva la școală. Si anume bunicul care i-a spus clar: vin să te iau la șapte și zece. Nu ești gata, nu mai vin!

Cam așa în casa noastră. Acum, vă las. Mă duc să-mi beau cafeaua în liniște, să așez pe farfurioară, lângă ea, doi biscuiți cu cereale, să profit apoi de un gel de duș cu miere și să schimb apa la flori. Și pentru că am timp, voi sta preț de câteva minute în fața dulapului, gândindu-mă cu ce să asortez primăvara de afară. Se anunță soare și 18 grade.

Iar acum, rândul vostru. La voi cum se petrec diminețile? Vă treziți, vă duceți să alergați în parc, la întoarcerea acasă va apucați să faceți sucuri de fructe proaspăt stoarse pe care le serviți alături de boluri cu iaurt bio cu cereale și fructe uscate, după care vă treziți copiii într-un zâmbet si o îmbrățișare și ei vă răspund la fel? Spuneți-mi că nu e așa, vă rog...


miercuri, 22 februarie 2017

Să crești mare

Când tata și mama s-au căsătorit și au decis să se mute la "casa lor", tata nu a vrut să plece fără bunica. Mama lui. Fiu unic, crescut doar de ea pe post de singurul scop în viață, transformat în unicul bărbat demn de iubirea ei, tata și-a luat mama și abia apoi s-a căsătorit. Am crescut așadar într-o casă cu un bărbat și trei generații de femei care, din punctul lui de vedere, îi ofereau echilibrul perfect de care avea nevoie. Nu conta că în spatele ușilor din bucătărie se duceau adevărate bătălii și lupte de gherilă, fiecare dintre noi încercând să-și delimiteze de bine, de rău, o bucățică de spațiu personal. Apoi tata a murit, bunica s-a lăsat să moară de durere, spațiul s-a mărit, ca și mine. Din casa alor mei, am ajuns direct în casa noastră. Practic am făcut pasul mare și am trecut dintr-o familie într-alta, dintr-un salt, fără pauză. Să nu stai vreodată cu soacra sau cu mine în aceeași casă! Asta îmi tot zicea mama de la primii băieți care au început să se perinde prin viața mea. Și am ascultat-o, gândindu-mă că dacă sunt stăpână la mine-n bucătărie, lucrurile se vor aranja de la sine.

Se tot vorbește în ultima vreme (de fapt se vorbește de mult, dar acum am început și noi să deschidem urechile) de importanța copilăriei în viața adultului. De acești primi ani care au puterea de a influența totul. Cred că nu este vorba neapărat de a prelua modelul propriei familii, ci de faptul că văzute la părinții noștri, multe comportamente sunt inconștient validate. Ni se par în regulă, ok, poate nu minunate, dar fiind cunoscute, știm ce să facem cu ele și atunci le repetăm fără să vrem. Nu am luat-o pe mama să stea cu mine, e drept, dar am continuat să am nevoie de acordul ei, să știu că pentru fiecare decizie de a mea, mama dă din cap afirmativ. La rândul meu, mi se părea normal ca cea mică să-mi caute în permanență aprobarea, ca și cum fără ea, nu s-ar fi putut mobiliza în a lua vreo decizie. E complicat să știi ce trebuie și mai ales ce vrei să faci când viața ta- toată viața ta- s-a desfășurat într-un grup. Chiar minuscul, dar grup. Din start, traiul în comun presupune compromisuri, renunțări, negocieri, frustrări. Sigur, de partea cealaltă există și un șir considerabil de beneficii. Din păcate, experiența arată că în momentele de criză  trebuie musai să te concentrezi pe propria persoană ca să poți răzbi. Ușor de zis, dar cum faci dacă tu habar nu ai cum ești de fapt, ce vrei de fapt, cât din ce ai e al tău și cât nu, cât din ce oferi e pentru că vrei și cât pentru că trebuie, cât din ce ți se întâmplă e efort și cât plăcere? Și mai ales, ce faci tu cu tine când rămâneți doar voi doi? Cum te înțelegi? Cum te accepți? Te placi? Iți ești indiferent? Te ierți? Te ocrotești?

Tata nu știa să-și ducă supărările de unul singur. Se refugia inconștient lângă maică-sa. Tata se supăra des și când o făcea îți întorcea spatele și nu mai voia să vorbească. Pe undeva, tata era încă copil. Toți bărbații sunt copii! Vă sună cunoscut? Problema este că pentru a fi copil e nevoie obligatoriu de o mamă. Oricare ar fi ea. Ca e propria mamă, că e soția, că e iubita, nu contează; marea majoritate a femeilor nu găsește nimic ciudat în a deveni mame. Ba dimpotrivă. Ne place. Ei bine, doamnelor, este ciudat. Și nu este normal. Nici să-ți iei mama după tine când te căsătorești, cum a făcut tata, nici să transformi bărbatul de lângă tine într-un copil cu hachițe, nici să responsabilizezi prematur proprii copiii pentru că, nu-i așa, te-ai trezit mai mult sau mai puțin singură cu o listă nesfârșită de "to do-uri" și nimeni în jur dispus să te ajute, nici să te minți că e în regulă pentru că așa era și la tine-n familie și nici să renunți la tine pentru că nu mai are rost, oricum e prea târziu.

Cred din ce în ce mai tare că nu poți să ajungi să te placi și să te accepți cu adevărat dacă nu petreci timp doar tu cu tine. După ce tata și bunica nu au mai fost, îmi aduc aminte că abia așteptam să mă întorc de la școală cât mama era încă la serviciu, să dau drumul la muzică și să vorbesc cu voce tare, prin casă. Poate părea bizar, dar era felul meu de a mă relaxa și poate de a mă descoperi, întrebându-mă efectiv "băi, fată, tu ce ți-ai dori?". Nu ai cum să răspunzi sincer la această întrebare când trebuie să ții cont și de ceilalți. Când trebuie să vorbești tot timpul în șoaptă, pentru că e lume în jur.  Și atunci, din păcate, noi, femeile, ajungem de multe ori să mințim. Să ne mințim. Nici nu mai răspundem la această întrrebare, îi întrebăm direct pe ceilalți. "Tu ce vrei să mănânci?" zice. "Păi, nu știu, ce vrei și tu.", zici. Deși, știi bine că nu e așa. Dar ce-o să faci, să obligi toată familia să mănânce rață, că-ți place ție? Sau să gătești separat? Nu mai bine faci tu un pui și ai terminat bâlciul? Abia când îți regăsești un spațiu al tău, abia când poți din nou să-ți vorbești cu voce tare, abia atunci poți să începi prin a-ți spune adevărul. Chiar dacă doare. Nu contează, d-aia e important să fii singur ca să poți plânge și urla fără să ții cont de ceilalți.Si asta cred că e valabil pentru oricine, bărbat sau femeie. Valabil și dureros. Pentru că doar adulții pot sta singuri. Iar creșterea de la stadiul de copil la adult se face greu și cu scrâșnit din dinți.

E foarte riscant să treci dintr-un grup într-un altul, fie el și minuscul, fără o haltă tu cu tine. Nu suntem făcuți să ne lăsăm deoparte fără să ne producem răni serioase. Indiferent cât de mare ne e puterea sacrificiului, instinctul de supraviețuire e și mai mare. Cred că e întrecut doar de iubirea pentru copii. D-aia am scris toate astea. Că poate într-o bună zi, Ana să le găsească, să le citească și pe lângă sfatul de a nu sta nici cu mine, nici cu soacră-sa, să-și ia timp să se crească întâi pe sine și apoi pe alții.








luni, 20 februarie 2017

Despre ce mai povestim

Ieri, în taxi, în drum spre Școala centrală unde urma să o las să-și dea olimpiada la mate. Fie vorba între noi, aveam amândouă un chef de concurs duminică, de dimineață, la o oră la care tot omul normal ar fi stat  în vârful patului, cu o cafea/ceai/lapte/ciocolată și o carte/tabletă/WhatsApp/facebook/revistă/ochii pe tavan. Deci nu, problemele și exercițiile cu șiruri de numere, jdemii de necunoscute sau paranteze la puteri greu de pronunțat nu ar fi intrat niciodată în sfera preocupărilor mele. Și nici ale Anei care s-a trezit că a luat olimpiada, din întâmplare. "Ne-a zis profa că, dacă vrem să participăm la faza pe școală, putem să o facem. Și m-am băgat și eu să văd cum e. Mamă, prima oră m-am uitat ca proasta la subiectele alea și apoi, pac, pac, mi-au picat două fise, am făcut două dintre probleme și iată-mă la faza următoare." Așadar, ieri, în taxi. Ana povestea nu știu ce despre o prietenă. "Șiii, mi-a zis, auzi, bă, tu ți-ai făcut proiectul la geografie?" Intervin, sfătos. "Nu mai folosi și tu bă-ul ăsta, e cam urât!". 'In fine, poate că nu mi-a zis bă, ci mă". Eu o țin pe a mea.  Nici nu e prea ok. Folosește și tu..." Nu apuc să termin, că-mi ia vorba din gură. "Mama,  dar eu nu le folosesc. Nici pe și nici pe . Eu zic cu bre!" Simt că mor. "Cuuum? Pe ăsta de unde l-ai mai scos?". Se uită la mine îmbufnată. "Nici ăsta nu e bum? Hai că nimic nu-ți convine în dimineața asta. Ceva trebuie să folosesc. Zi-mi tu pe care dintre ele și ăla rămâne". Intre timp, taxiul oprește.
- Haide, bre, că am ajuns! zice șoferul, abținându-se cu greu să nu râdă.

O las așadar la concurs. O oră jumătate mai târziu, sms: eu am ieșit, tu pe unde ești? Eram pe drum. Când ajung, o văd mulțumită tare. "Am făcut aproape tot", zice. "N-am știut un subpunct". Mă abțin cu greu să o întreb de ce atunci a ieșit mai devreme în loc să se mai gândească. Pare însă că-mi ghicește gândurile. "Mama, pur și simplu obosisem să mă gândesc. Cât să mai fi stat așa, aiurea?" Adevărul este că are și ea dreptate. Până la urmă e duminică, ora prânzului, cine naiba vrea să și-o petreacă făcând calcule.
- Acum, mergem la cârciumă? zice și pleacă veselă, sărind de pe un picior pe altul.
Adevărul este că, de când era mică, Ana se bucură de ieșitul în oraș, la masă, cum alții se bucură de mersul în parcuri de distracții. Doar la vederea meniului, ochii i se luminează  și-i simți nerăbdarea de a se vedea cu farfuria în față. Nu știu dacă "așa e ea" sau dacă faptul că dintotdeauna, la restaurant, am lăsat-o pe ea să-și aleagă ce să mănânce (făcându-i, eventual, unele sugestii), am încurajat-o apoi să comande singură (ocazie cu care și-a exersat engleza prin alte țări) și, în plus, să "scape" la chestii pe care nu i le cumpăr în mod normal. De exemplu Nestea sau mai știu e ce desert. Bref, dacă vrei să o cucerești pe fie-mea, atunci musai să o scoți în oraș. Pe lângă mâncatul la cârciumă, mai există ceva care o umple de bucurie: animalele. De orice fel, oriunde. Că o duci la Zoo, la călărie, la expoziții de feline, în ograda, la delfinariu, orice e viu, drăgălaș, jucăuș și nu e om, îi provoacă Anei chiote de bucurie. Ei bine ieri, le-a avut pe amândouă. Pentru că olimpiada a avut loc pe strada Icoanei, am decis să rămânem în cartier și ne-am dus să mâncăm la Shift. Il știți? Dacă nu, puneți-l pe listă: local mișto (vara cred că e foarte fain să stai în grădină), personal tânăr și simpatic, mâncare foarte bună și pentru toate gusturile. Ana și-a luat un hamburger de casă cu cartofi prăjiți (că doar nu cu brocoli), iar eu am luat așa numitul platou oriental (vreo 30 de lei, ar fi ajuns liniștit pentru două persoane) cu lipie, hummus, tabouleh, falafel si o salată de linte excelentă.Plus un pahar de vin roșu și un smoothie de ananas, cu măr verde și lime. Cu totul, 95 de lei. Doar că în banii ăștia am avut parte și de smotocit, mângâiat, scărpinat două bucăți de patruped absolut delicioase: un buldog bălos și calin și un Jack Russel care spera să obțină și el de mâncare dacă nu de la masa stăpânei, atunci de la oricare alta. Așadar, un prânz care a salvat total o dimineață mult prea intelectuală pentru cheful amândurora. Și ca să avem și o după amiază la fel de interesantă, Ana s-a decis să afle mai multe despre comunitatea gay.
- Cam care este procentul de oameni gay în lume?
Mă uit pătrat, mai degrabă intrigată că eu nu mi-am pus niciodată această întrebare.
- Habar nu am. Dar sunt destui.
- Daaar, atacă din nou, poți să devii gay fără să te naști așa?
- Cred că da. Cred că poți să încerci  și să descoperi că e ok sau să fii foarte dezamăgit de relațiile din trecut și să ajungi gay. Oricum, de-a lungul istoriei, au tot existat referințe despre relațiile dintre parteneri de același sex. Nu e ceva de dată recentă.
Se pare că subiectul e pe placul ei, așa că continuă.
- Daaar, poți să fii și așa și așa?
- Păi, da. Se numește bisexual.
Stă un pic pe gânduri și trage o concluzie:
- Adică în cazul ăsta, îți place pur și simplu persoana, indiferent de ce  sex are. Il iubești așa, ca om, pentru ce e el.




vineri, 17 februarie 2017

La drum

 Disclaimer: Acesta nu este un post plătit sau sponsorizat. E pentru că așa vreau eu.

Dragii mei, după cum vedeți soarele e tot acolo unde l-am avut și ieri ceea ce înseamnă, zic eu, că există speranță că se apropie primăvara. Dacă la asta mai adăugăm și că azi e vineri și că- pentru cei care nu au copii cu olimpiadă la mate duminică, de la nouă dimineața- urmează două zile de relaș, atunci avem toate motivele să ne bucurăm (voi, că eu sunt d-aia cu olimpiadă) și să profităm. De ce? Păi, avem promoții. Le-am găsit pe mail și le dau și eu mai departe, mai ales că știu sigur că sunteți câțiva cu dor de ducă.

Haideți să o luăm în ordinea prețurilor și să începem cu Blue Air care are un discount de 20% la toate zborurile cumpărate între 17 și 19 februarie, cu perioada de călătorie până pe 28 octombrie 2017. Adică, timp berechet! Pentru cei care se feresc de low cost-uri, nu e cazul. Adică na, sigur că nu beneficiezi de aceleași condiții ca la un zbor de linie, dar poti liniștit să-ți cumperi din aeroport un sandvici sau o sticlă de apă, dacă tot ai economisit pe biletul de avion. Știți că puteți să intrați cu pachețel în avion, da? Nu e nevoie să dați 10 lei pe o sticluță cu apă plată. Nu că la tonomate ar fi mult mai ieftină, dar tot nu ajunge la banii ăștia.

Totuși, dacă Blue Air nu vă surâde, nu-i nimic, avem și Tarom. Cu o promoție bună, dar cu niște constrângeri. Propriu zis, în perioada 16 - 26 februarie 2017, puteți cumpăra bilete începând de la 79 de euro pentru călătoriile dus-întors efectuate în perioada 01 - 31 martie 2017 (data ultimului retur), pe curse operate TAROM. Și avem așa:
  • 79 Euro (toate taxele incluse) pentru călătorii între Bucureşti şi Atena, Istanbul, Roma, Munchen;
  • 99 Euro (toate taxele incluse) pentru călătorii între Bucureşti şi Belgrad, Bruxelles, Chişinău, Hamburg, Frankfurt, Larnaca, Londra, Sofia, Viena şi între Iaşi şi Munchen şi între Sibiu şi Munchen;
  • 119 Euro (toate taxele incluse) pentru călătorii între Bucureşti şi Amsterdam, Budapesta, Salonic, Stockholm şi Valencia şi între Iaşi şi Londra, Madrid, Tel Aviv.
  • 139 Euro (toate taxele incluse) pentru călătorii între Bucureşti şi Barcelona, Beirut, Madrid, Paris, Praga şi Tel Aviv şi între Cluj şi Viena.
Singura problemă- pe lângă perioade de călătorie (cam din scurt, dacă e să mă întrebați pe mine), este că locurile sunt limitate.

Ce mai avem? Păi avem Târgul de turism de la Romexpo care a început joi, 16 februarie și se termină duminică, pe 19 februarie. Dacă nu aveți cum să ajungeți, puteți găsi ofertele de la târg și în agenţiile TUI TravelCenter sau Eurolines. Saaaau, mai există o posibilitate pentru a vă găsi o vacanță ieftină. Cei de la Vola au lansat un Târg online de oferte turistice. Cea mai simplă metodă de a beneficia de promoțiile lor este să vă înscrieți la newsletter. Ca idee, există o sumedenie de city break-uri cu prețuri începând de la 109 euro pentru Roma cu avion și două nopți de cazare sau 119 euro pentru o escapadă de trei nopți la Milano, cu avion inclus. Vă las un link aici și uitați-vă voi, în tihnă, dacă vă surâde ceva.

Cam asta ar fi. Hai că aveți de unde alege. Iar dacă bugetul nu e propice pentru călătorii în momentul ăsta, rămâneți cu weekendul și soarele de afară. Știți voi, o plimbare pe afară, prin piață, nu costă nimic.


miercuri, 15 februarie 2017

Mă las păcălită

Mă las păcălită de o rază de soare ce se lasă peste faţa domnului de la geam şi dau să mă aşez pe scaunul rămas gol lângă el. Aproape că-mi îngheaţă fundul instantaneu şi deşi încerc să mă obişnuiesc cu răceala plasticului de sub mine, mă ridic ca arsă. Fixez cu ochii mijiţi raza de soare şi mă gândesc că probabil e încă pui şi nu a reuşit să încălzească decât un pic de sticlă şi un pic dintr-un obraz. Atât. Scaunul rămâne glacial şi neocupat, timp în care eu mă ţin în picioare, atârnată de bară şi cu privirea lipită pe geam. În staţie la Rosetti, o femeie vinde zambile. Cinci lei pentru un fir roz şi bleg care însă are puterea, o ştii prea bine, să-ţi schimbe toată ziua dacă ar fi putea fi al tău. Dar nu. Nu merită te dai jos pentru atâta lucru. Mai ales când ştii cât ai de stat la 90. Marile schimbări vin din interior, îţi spui în gând, în timp ce troleibuzul te poartă departe de zambile şi raze de soare.

Cobor la a treia, păşind cu atenţie nu care cumva, pe asfaltul înnegrit de noroi, să fi rămas lipită vreo pojghiţă de gheaţă. Dar nu. E doar asfalt, cu puţină apă murdară lăsată acolo de astă iarnă. Mă surprind gândind iarna la trecut şi doar ideea că gata, s-a terminat, mă face să zâmbesc. În Cişmigiu, iarba doarme încă udă şi mototolită sub un strat anemic de zăpadă. Deja arată ca un pled cu indice caloric scăzut. Nu mai este pilota de acum ceva vreme. În faţă, o alee se întinde lungă şi neagră ca o pauză-n gândire. Doi măturători cu haine verzi şi mături rare vin spre mine, scuipând seminţe şi râzând naiba ştie de ce. Umblă cu capul gol şi fără mănuşi şi zâmbetul ştirb pe care mi-l aruncă ăl mai tânăr îmi aduce aminte că mai e un pic şi vine 1 Martie. Încă doi, trei metri şi aleea lungă şi neagră va lua sfârşit. La capătul ei, un morman de zăpadă stă ţanţoş şi sigur pe sine. Dar până atunci, mai e de mers. Şi  raza aia  de soare, aia de dimineaţă sau în fine, una la fel ca aia, vine cu mine, mă împinge de la spate, pare că mi se încurcă între picioare ca şi cum ar vrea să mă ţină pe loc, ca şi cum mi-ar spune că nu rezolv nimic dacă ajung în iarna de la capătul aleii. Pentru că nu ştiu dacă doar mie mi se pare, dar pe unele alei a venit primăvara. Sau cel puţin aşa mă las eu păcălită.


marți, 14 februarie 2017

Peditel

Dragii mei, știu că în mod normal astăzi ar trebui să vorbim mai mult despre noi, ăștia marii, decât despre cei mici, dar cum nu putem să ne ocupăm de noi dacă ei nu sunt bine, aș vrea să vă povestesc un pic despre o inițiativă absolut lăudabilă. Este vorba de dorința de a înființa o a doua linie de gardă Peditel 1791 unde puteți telefona și cere gratuit sfatul unui specialist atunci când cel mic nu se simte bine și nu aveți de unde aduce un doctor sau cum ajunge la spital. O să las mai jos câteva rânduri din comunicatul de presă și apoi revin cu câteva cifre importante, zic eu. 

Peditel 1791 a ajuns supra aglomerat, mai ceva ca in camera de garda. Si pentru ca noi vrem sa-i ajutam real, profesionist, prompt si cu empatie si blandete pe parinti, vrem sa aducem a doua linie de garda concomitenta, ca deja am depasit lunar peste 4000 apeluri. Astfel ca, ne-am inscris pe Bursa Binelui- platforma BCR de donatii prin card, necomisionate. https://www.bursabinelui.ro/BursaBinelui/Proiecte/Peditel-1791-Sfat-medical-pediatric-prin-telefon-non-stop 

Campania pe Bursa Binelui durează până mâine, 15 februarie 2017. Știu că este din scurt, dar credeți-mă câteva minute ajung pentru a întinde o mână de ajutor. In momentul de față, proiectul se află pe locul 4. Așadar, mai are nevoie doar de un pic  de susținere pentru a se clasa între primii 3 și a primi astfel de la BCR o finanțare de 5000 de euro.

Costul unui apel este 10 lei și acoperă cheltuielile cu medicii specialiști, cu o linie de gardă, chiria numărului 1791, internet cu banda garantata și IP fix, spațiul de funcționare, cheltuieli administrative, echipamente IT. Eu, când am fost cu Ana ultima dată la pediatru, am plătit consultația 150 de lei. O sumă mare, dar poate și mai important, o sumă pe care un procent semnificativ de părinți  nu și-ar permite-o în veci. Si atunci să nu ne mire că, conform unor cifre puse la dispoziție de Fundația Părinți din România, între 2014 și 2016, 79% dintre adulții români și-au tratat copiii după ureche, pe baza informațiilor culese de pe net. In aceste condiții, Peditel și-a făcut extraordinar de bine treaba, dacă stăm să ne gândim că 72% din sfaturile date de specialiștii de la capătul firului au fost aplicabile la domiciliu. Este foarte important ca acest telefon să rămână gratuit pentru a putea beneficia de el cât mai multă lume, mai ales în mediul rural.

Pentru aceia dintre voi care doresc să știe mai multe despre acest call center pediatric non stop, aflați că în momentul de față el dispune de 11 medici specialiști care asigură 26 de protocoale medicale și trei gărzi pe zi. Proiectul are un soft medical dedicat, o centrală telefonică doar a lui și sistem de telefonie VOIP.


Așadar, dacă vreți să ajutați, azi este momentul. Nu cred că jumătatea voastră se va supăra dacă veți luați un leu sau doi de la cadoul ei de St Valentin pentru a da mai departe. Până la urmă, știm cu toții foarte bine că dacă se îmbolnăvește cel mic, adio cină romantică!


 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes