joi, 16 noiembrie 2017

Oare de ce?

In tramvai. Stau una lângă alta cu câte o poșetă-n brațe și o plasă la picioare.
- Nu mai pot de oboseală! Sunt trezită de la cinci dimineața: fă cafeaua, fă micul dejun, fă sandviciurile copilului și soțului, pune o mașină la spălat, spală-te și tu, scoală-l pe ăla micu. La opt, când a plecat ăsta la școală, eram deja obosită.
- Știu ce zici, și tu n-ai decât unu'. Da' eu cu trei, cum crezi că e la mine?
Se uită una în ochii celeilalte și dau din cap în același timp, cu înțelegere și empatie. Apoi, ca la un dans sincron, se apleacă, își adună lucrurile de la picioare și coboară la prima.

O discuție între femei complet banală. Nimic surprinzător. Mă gândeam să fi auzit aceleași vorbe spuse de doi bărbați. Probabil că primul gând ar fi fost "vai, săracii, or fi singuri'!". Dincolo de inegalitățile sociale perpetuate din generație în generație, există însă ceva care ne face pe noi, femeile, să fim oarecum mândre de aceste "sacrificii" pe care ajungem să le facem. Ca și cum admirația și prețuirea celor din jur ar fi în raport direct cu capacitățile noastre de a le îndeplini nevoile și a le deveni indispensabile. Sigur, există și excepții, majoritatea în generațiile actuale. Dar pentru cele ajunse la treizeci, patruzeci de ani, modelul din familie este mult mai puternic decât cel occidental la care se dorește a se adera încet-încet. Problema este că și în Vest, marea majoritate a femeilor se comportă la fel. Așadar, nu doar contextul sau epoca sunt de vină, ci pe undeva și noi însene.

Aveam la un moment dat în anturajul meu un prieten care, pentru a se putea simți bine în pielea lui, căuta cu orice preț surse de stres care să-l facă să se simtă apoi util și activ. Cred că pe undeva, așa  și cu noi, femeile. Efectiv nu putem sta locului. Nu știu dacă este în ADN-ul nostru sau dacă așa am ajuns să fim modelate de-a lungul istoriei. Cert este că "a sta" pur și simplu pentru noi devine aproape de neconceput. D-aia ne și enervăm când îi vedem pe bărbați că vegetează într-un colț pentru că nu înțelegem cum poți să stai și să nu faci nimic. Mai mult, dacă ar veni cineva la noi să ne spună auzi dragă, pe ziua de azi nu e nevoie să faci de mâncare, să mergi la birou, să te ocupi de copil sau să mergi la cumpărături. N-ai decât să rămâi toată ziua acasă și să pierzi vremea, cred că după primele zece minute de bucurie, multe dintre noi am începe să ne gândim cum să profităm la maxim de timpul ăsta și poate să rezolvăm din treburile pe care le-am tot amânat! Asta dacă nu am merge la coafor sau la shopping. Un bărbat probabil că s-ar întinde pe canapea, ar lua telecomanda și ar fi în stare să zacă acolo până seara, făcând exact ce i s-a spus să facă: adică nimic.

Am încercat să mă gândesc de unde nevoia asta a femeilor de a se simți mai tot timpul în priză și cred că pe lângă sentimentul nostru matern și nevoia de a avea grijă de ceilalți, este vorba  și de o dorință a noastră de a controla totul. Pentru că, chiar și atunci când cerem ajutorul bărbaților, ideal ar fi să ne ajute cum vrem noi, eventual și fără să le spunem concret ce așteptări avem de la ei. Și ghiciți ce? Dacă nu le cerem, ei nu vor insista, gândindu-se că na, noi știm mai bine. Iar noi continuăm să ne trezim de la cinci și să facem cafele și pachețele și să punem cartofii la fiert și rufele în mașină nu neapărat pentru că simțim că asta e rolul nostru. Ci, zic eu, pentru că deja că-i considerăm pe bărbați ca nefiind în stare de aceleași "sacrificii" (credeți-mă, de fapt sunt perfect capabili; doar că, exact ca și copiii pe care-i trimiți la teme, încearcă într-un prim stadiu să se opună), dar mai ales pentru că vedem în asta o formă de iubire pentru care așteptăm recompense. Vrem să fim lăudate, să ni se spună "nu știu ce m-aș face fără tine". In plus, în cazul femeilor care nu fac neapărat carieră sau care nu câștigă neapărat bine, alergătura asta de zi cu zi pare că ar trebui să se adauge la orele petrecute deja la birou, astfel încât la sfârșitul zilei să dea un plus de valoare.

Mă tot gândesc de unde nevoia asta a noastră de a demonstra. Până la urmă, în ochii mei, a te trezi de la cinci dimineața, nu poate avea decât un avantaj: acela de a avea casa doar pentru tine câteva ore. Si totuși, puține dintre noi aleg să profite de timpul acela sau măcar să se întoarcă pe partea cealaltă. Oare de ce?



vineri, 10 noiembrie 2017

Sweet Dreams

Uneori mă întreb sincer ce o fi în capul meu. Se spune că pe undeva, visele au legătură cu realitatea, că nu sunt neapărat întâmplătoare, că ar putea ascunde diverse dorințe neîmplinite. Nu degeaba se numesc "vise".

Așadar, se făcea că era iarnă. D-aia ca în vremurile bune, cu nămeți până la streașină. Eram undeva la munte, pe lângă Sinaia, într-un cartier la poalele pădurii de-și zice Cumpătu. Cu mine, Ana și încă niște oameni de care acum nu-mi aduc aminte. Stăteam într-o vilă plină de copii. Nu cunoșteam pe niciunul dintre ei, dar păreau mai degrabă copii din satul de pe deal decât din cei de la oraș, veniți în vreo tabără. Dintr-o dată, mi-am dat seama că e foarte târziu și că trebuie să ne grăbim, fiindcă urma să ajungă și ultimul lucru care aș fi vrut să se întâmple, ar fi fost să o ratez. Mi-am luat o haină groasă, am zorit-o pe Ana care, chiar și în visele mele se lălăia ca în realitate, am ieșit afară și am rămas pe loc, în zăpadă, așteptând-o.

La un moment dat, un zgomot de motor a început să urce panta către locul unde eram adunați cu toții: eu și droaia de copii. Din vale a apărut o mașină neagră, a oprit în dreptul nostru, portiera s-a deschis și dinăuntru a apărut nimeni alta decât Annie Lennox. Era îmbrăcată într-o haină lungă și albă și a început să cânte, ce altceva, decât Sweet Dreams. Nu mai știu dacă mi-a dat și autograf, știu doar că părea simpatică, bine dispusă și a zis că-i place la Sinaia.


joi, 9 noiembrie 2017

Luați niște varză?

Disclaimer: povestea de mai jos este reală. 

Acum două zile, la prânz, în Piața Obor. Dau o raită printre tarabe, cumpăr un braț de flori pentru mama, că urma să fie ziua ei și îmi cad ochii pe niște grămăjoare cu mere. La dreapta d-alea roșii, de Voinești, la stânga niște golden frumoase, cu mici pete și adâncituri semn că undeva chiar a existat un pom care le-a purtat și vreo ploaie sau grindină care le-a bătut. La tarabă, nimeni. Stau un pic, fac ochii roată, scot telefonul preț de un pic de facebook, când, o precupeață la vreo patruzeci de ani așa, mă vede și cu capul întors peste umăr, dă un țignal:
- Floricicoooo, vezi, mamă, că ai client!
Vine și Floricica. Nu mai mult de un metru cincizeci, brunetă, cu părul prins în coadă, în trening roz, îi dau vreo unsprezece ani. Un copil.
- Ia ziceți, doamna, ce punem aici?
Nu reușesc să-mi stăpânesc zâmbetul, văzând-o cât se ia de în serios și mă gândesc dacă Ana mea s-ar descurca la fel de bine ca ea să abordeze clienții.
- Un kilogram de golden!
Apucă ligheanul și cu gesturi de profesionist aruncă înăuntru vreo șase mere, le cântărește, pune un măr înapoi în grămadă și își mușcă un pic buza de jos:
-Cinci lei treizeci, da' vă las cu cinci!
Plătesc și dau să plec.
- Auziți, doamna, da' niște varză nu vreți? La ofertă! Un leu kilu!
Dau din cap că nu.
- Treaba dumneavoastră, zice. E tare bună. D'-asta d'-a noastră, românească. Eu o folosesc la slăbit.
De unde dădeam să plec, mă întorc pe călcâie și mă uit la fetiță.
- Tuuu? Să slăbești? Dar ești mică! E normal să te mai dolofănești la vârsta ta, că așa pățesc cam toate fetițele pe la unșpe-doișpe ani, ce-ai?
Se uită fix în ochii mei:
- Eu? Unșpe? Am nouă!
Nu-mi vine să cred.
- Nouă și faci cură de slăbire?
Pune două mâini încă grăsune, de copil, pe marginea tarabei cu mere, se sprijină bine în palme și-mi zice pe un ton confidențial:
- Ce contează vârsta? Eu am burtică! Așa că trebuie să slăbesc, ca să fiu și eu frumușică. Să mă placă și pe mine băieții.
Apoi strângând cu degetele un colăcel de grăsime de sub buric îmi arată triumfătoare:
-Vedeeeeți?Așa că, ia ziceți, luați niște varză?

Nu iau. Nici nu încerc să o mai conving că mai bine ar face niște sport.Și că e frumușică și cu burtă. Și că băieții nu ar trebui să se împiedice de asta. Dar am zis să vă spun și vouă, ca să vedeți ce le trece prin cap încă de la nouă ani. Și să avem grijă, zic. Atât.
marți, 7 noiembrie 2017

Mama mea

- Câți ani are mama ta?
Mă gândesc înainte să răspund. Nu pentru că nu aș ști pe dinafară, ci pentru că la fel ca toate mamele din lume și mama mea are, pentru mine, altă vârstă decât cea din realitate. In ochii mei, mama mea nu are mai mult de patruzeci și cinci de ani, are părul creț, unghii roșii, vara poartă o pereche de saboți maro, cu tocuri de lemn, cu care atunci când urcă scările de la noi, de la bloc, face poc-poc, anunțându-și venirea. Mama are fuste cu două rânduri de volane și un ilic din același material, făcute de doamna Dima, care de fiecare dată când venea la noi, să-i ia măsurile, mă fascina cum reușea ea să țină acele alea, de gămălie, între buze, fără să le înghită.

Mama stă pe terasa de la Cumpătu și râde tare, iar la gât are mărgele roșii asortate cu niște cercei cu clips. Când mă strigă să vin de la joacă pentru că e ora de masă, vocea ei se aude până hăt, departe, poate chiar până în vârf de munte, mă gândesc eu, poate chiar până la București. Iarna, când prinde a ninge cu fulgi d-ăia mari, mama mă scoate cu sania în Cișmigiu și mă trage pe aleile pustii luminate câș, de câte-un felinar aprins. Și fuge pe zăpadă cu sania după ea și eu nu cred să existe pe lume cineva mai puternic decât mama.

Mama mea ar putea sta ore în șir la piață doar așa, să se uite, să atingă, să miroasă. Si nu pleacă niciodată fără flori. Are câte o vază în fiecare cameră. Una de cristal pe măsuța de lângă geamul de la bulevard, una neagră, ca o amforă, pe biroul de la ea din cameră. Apoi mai este vaza mare, aia de stă pe jos și cu care mai blocam câteodată ușa de la camera mea, să o ținem lipită de perete ca să o facem una cu sufrageria când ne veneau musafiri.

Când intră pe ușă, mama miroase a Chanel și a cornulețe cu gem și mirosurile astea două s-au amestecat așa de tare în părul ei și în spatele urechii încât aș putea, chiar și cu ochii închiși să o găsesc.De fapt, nici nu trebuie să o caut prea mult. E suficient să mă iau după sonata ce se aude la radioul din bucătăria ei, cu faianța cu buline portocalii și mama sigur e acolo, amestecând în fel de fel de oale care își saltă capacele, bolborosind molcom și scoțând aburi ca niște locomotive mici.

Uneori, în ochii mei, mama e în curte, la Beiuș, face supă de găină cu tăieței și nici nu am nevoie să o văd, ci doar să știu că dacă mi se întâmplă ceva, dacă vreunul din băiețeii cu care mă joc m-a tras de cozi sau mi-a dat vreun brânci ea e acolo și pot oricând să mă duc la ea, să mă ia în brațe. Când mă uit la mama, mă văd pe mine mică. Și brusc mă simt în siguranță. Pentru că nimic nu este mai liniștitor decât să știi că ești în continuare copilul cuiva. Cât despre vârstă, nici nu contează câți ani are mama. Eu pot oricând să închid ochii și să mă țin după mirosul de Chanel și de cornulețe cu gem. Atâta timp cât se aud sonate în bucătăria noastră cu buline, mă simt în siguranță. Să-mi trăiești, mamă și la mulți ani!

luni, 6 noiembrie 2017

Khan Academy

Acum câteva zile. Să zicem joi dimineață., deși ar fi putut foarte bine să fi fost într-o miercuri sau într-o vineri. Undeva, în jur de ora zece. Vine cu caietul de anatomie în dinți, exact când eram și eu pe punctul să ies pe ușă.
- Tu știi sistemul circulator?
Imi aduc aminte că pe vremuri am fost la olimpiada de anatomie. Să tot fie vreo treizeci de ani de atunci. Intre noi fie vorba, tot ce-mi aduc aminte din ziua respectivă este numele tipului de la Liceul agronomic care a ținut să mă conducă până acasă. Il chema Mugurel, iar eu încercam să-mi dau seama dacă a fost unul din criteriile după care și-a ales liceul.
- Da, să zicem că știu câte ceva.
Mă întorc din hol și mă trezesc față-n față cu ditamai schema cu circulația mare și mică și vena cavă și aorta și care în sus și care în jos.
- Ia dă manualul ăla încoace, să vedem dacă acolo e explicat suficient de clar!
Nu e.

Și atunci, îmi revine în minte faptul că Mara  îmi amintise de curând de Khan Academy, o organizație non profit cu scop educativ pusă pe picioare în 2006 de Salman Khan. Zic amintise pentru că Ana avusese deja ocazia să audă de ea de la taică-su pe vremea când era prea mică și prea puțin interesată să afle chestii. Ce este concret această "academie"? Păi, avem un om extrem de deștept (vă povestesc imediat despre el) care a făcut un site unde a stocat până-n prezent peste 2200 de mini-lecții sub forma unor tutoriale video în care explică fel de fel de noțiuni din diverse materii: matematică, informatică, istorie, fizică, chimie, biologie, astronomie, muzică, economie, finanțe sau pictură. Așadar, ca să nu o mai lungim, când ai un copil care nu înțelege cum stă treaba cu forța centrifugă, să zicem sau cu globulele albe și roșii, iar tu, părinte, ești complet pe dinafară sau nu ești disponibil, te duci frumos pe YouTube, dai un search după Khan Academy și în câteva minute, îți vei auzi odrasla scoțând diverse "ahaaaaa-uri" liniștitoare.

Vestea bună este că lecțiile sunt complet gratuite. Vestea proastă este că majoritatea sunt în engleză. Chiar și așa,  având în vedere că toate lecțiile sunt însoțite de desene și scheme pe care Khan le face sub ochii voștri ca și cum ar sta lângă voi, cu o foaie în față și v-ar explica în timp real, copilul poate înțelege și fără să aibă un nivel avansat de engleză. Conținutul organizației a fost tradus și în alte limbi pentru accesibilitate. Prima versiune oficială a fost tradusă în spaniolă, iar începând cu noiembrie 2016, Academia Khan are șapte site-uri oficiale în alte limbi și 20.000 de traduceri ale videoclipurilor.Nu știu dacă în română există conținut, eu nu am găsit.

Cine este Salman Khan? După cum v-ați putut da seama și după nume, are origini asiatice. Născut în New Orleans dintr-un tată venit din Bangladesh și o mamă indiancă, Khan are un parcurs educațional impresionant. După ce a obținut trei grade de la MIT (un BS în matematică, un BS în inginerie electrică și știința calculatoarelor, și o MEng în inginerie electrică și știința calculatoarelor), a urmat un MBA la Harvard Business School. Nu este profesor, ci un fel de pedagog care și-a descoperit talentul de a explica și altora ce știe el după ce a dat meditații la matematică unei verișoare. De altfel, Khan Academy a început inițial prin crearea de tutoriale pentru explicarea noțiunilor de matematică.

Pentru mai multe informații, puteți accesa aici pagina Wikipedia ce-i este consacrată. Eu o să vă las mai jos un link către unul din tutorialele referitoare la sistemul circulator, ca să vedeți cam cum poate fi explicat. Khan Academy este una dintre sursele de bază pentru toți adepții homeschoolingului.





sâmbătă, 4 noiembrie 2017

Atât am avut de spus!

Nu știu cum sau de ce, dar noi, românii, avem un ceva al nostru, un fel de "je ne sais quoi" cu parfum mioritic care ne face să credem că ne pricepem- hai, nu la toate- dar la foarte multe lucruri. Noi nu spunem nu știu. Chiar și când suntem convinși că habar nu avem, tot preferăm să ne dăm cu părerea ca și cum a ne declina competența ar putea să producă  o asemenea dezamăgire încât nimeni și nimic nu ne-ar mai spăla de rușine. Vă aduceți aminte cum, pe vremuri, orice bărbat român cu veleități de mascul trebuia, obligatoriu, să știe să repare o Dacie? Nu conta că avea sau nu mașină, dacă vreun vecin ridica, în fața blocului, capota de la autoturismul proprietate personală, musai trebuia să vină și el moț și să înceapă să dea sfaturi, gesticulând atoateștiutor.

Am avut ocazia de curând să vorbesc cu un francez care lucra la o companie ce producea piese pentru avioane. D-alea de care vedeți pe cer și care ar fi bine pentru toată lumea să fie făcute cum trebuie. Ei bine, prin anii 2000, au externalizat în România niște servicii. Concret, ai noștri s-au bătut cu pumnul în piept că știu și ei să facă piese d-alea de care voiau franțujii ăștia și unde mai pui, că pe bani mult mai puțini. Ce s-a întâmplat? Păi, ce vă așteptați cu toții: piesele făcute în România n-au putut fi folosite că erau ba mai la stânga, ba un pic mai la dreapta, deh, cum i-a ieșit și lui nea Caisă al nostru, că doar n-o fi robot!

Dar să lăsăm avioanele că poate acolo îți trebuie investiții serioase ca să pregătești muncitori capabili și să luăm un exemplu mai la îndemână: o pereche de pantofi. Așadar, se dă o pereche de pantofi rămasă fără flecuri. Te duci și tu la cizmărie. După intro-ul deja binecunoscut nu mai fac ăștia dom'ne pantofi ca pe timpuri, că ia uite ce materiale folosesc la tocuri, normal că pierde omu' flecu, lași încălțările, lași douăzeci de lei și pleci cu promisiunea că mâine, la trei, sunt gata. Și chiar sunt. Doar că după o oră de purtat, flecurile încep să se dezlipească încet, încet până cad cu totul. Așa că te duci la alt cizmar. Ii spui și de confratele lui măcar așa poate se va ambiționa să-ți repare naibii tocurile cum trebuie. Aș! Păi, dom'ne, nu vedeți cum sunt tocurile astea de moi! Incepi să te enervezi: puteți sau nu să le reparați? Normal că poate. Doar e român! Lași douăzeci de lei, treci a doua zi, iei pantofii, îi încalți și până la Dristor pierzi flecurile. Ce faci? Eu i-am aruncat așa, stricați, în bagaje când am fost vara trecută, în Franța. M-am dus și eu la un cizmar de la ei. I-am arătat tocurile, aproape că mi-am cerut scuze că nu mai sunt materiale ca pe vremuri, dar ce să fac, parcă nu aș arunca pantofii! Mi-a cerut să-i las trei zile. Că e un pic de muncă. M-a costat 12 euros. Au trecut de atunci aproape șase luni. Pantofii rezistă impecabil.

Nu înțeleg de ce ne este atât de greu să spunem nu. Să nu ne băgăm dacă nu ne pricepem. Poate că ni se trage de la anii de școală sub comuniști când neștiința era aspru sancționată de profesori care ne dădeau cu pixul în cap sau ne tratau de idioți dacă ne permiteam să spunem tovarășa, eu n-am înțeles și nu știu să fac! Poate că are legătură cu felul în care se muncea pe vremea lui Ceaușescu când nu conta calitatea muncii. De fapt nu conta mai nimic. Sau poate că suntem prea mândri să recunoaștem că nu ne pricepem atunci când nu ne pricepem. Deși eu cred că e și mai grav: noi chiar credem că ne pricepem, deși nu o facem. Nu știm că nu știm.

Când o asistentă medicală din Franța a refuzat să-mi facă o injecție pe motiv că ea nu a mai văzut niciodată o astfel de seringă (era mai specială, într-adevăr și se făcea direct sub piele cu un ac extrem de gros) m-am enervat de cât de incompetentă e și aproape că m-am răstit la ea! Ieri însă, mi-aș fi dorit ca și asistenta româncă să fi făcut la fel. Să se fi uitat la seringă și să zică doamnă, nu mă bag, că nu am mai făcut d-astea! Dar, nu. Ea nu a zis nimic. Doar s-a plâns că ia uite ce prost sunt făcute seringile astea, că merg așa de greu și ciupesc pielea rău, hai că vă pun un pansament aici că uite vă curge sânge. Seara, am simțit cum locul injecției era încă dureros și oarecum tare Când am apăsat, de sub piele a țâșnit o bucățică de plastic. Se rupsese un fragment de vreun centimetru jumătate din protecția acului în momentul în care îl băgase sub piele. A ieșit ușor, prin apăsare și am dezinfectat cu betadină. Atât am avut de spus.

joi, 2 noiembrie 2017

Cu B de la Binoche și Braniște

Inițial, am vrut să vă povestesc despre prezența la București a actriței Juliette Binoche care a încheiat cu al său spectacol Barbara ediția de anul acesta a Festivalului Național de Teatru. Voiam să vă spun cum un singur om poate, doar cu o voce, o pereche de pantofi și un car de talent să ți-o reînvie pentru câteva zeci de minute pe cea care a tulburat, poate ca nimeni alta, cântecul francez prin anii 60. A fost un spectacol impresionant. Dar pentru asta trebuia să fii mai mult decât curios să o vezi pe Binoche la București.

Trebuia, în primul rând, să fi ascultat deja Barbara, să fi auzit deja Nantes sau Gottingen sau Ma plus belle histoire d'amour c'est vous. Trebuia ca atunci când Alexandre Tharaud începea să cânte primele acorduri la pian, să poți simți cuvintele scurgându-se pe undeva, prin înăuntrul tău. Altfel, ar fi fost vorba doar de Juliette Binoche la București, pe scena Naționalului, alături de un pianist și un pian cu coadă. Așa că, deși inițial voiam să vă povestesc despre spectacol, mi-am dat seama că demersul meu ar fi fost fără rost. Deja că momentul s-a dus  și deci, și să fi vrut, nu aveați cum să mai vedeți show-ul și apoi pentru că nu știu câți dintre voi au pe dinăuntru cuvintele din Nantes sau Gottingen sau Ma plus belle histoire d'amour c'est vous.

Și atunci, am decis să vă povestesc despre altceva. Despre ceva la care puteți ajunge cu ușurință și la care merită să ajungeți. E vorba de o carte. Interior zero a Laviniei Braniște. Mi-a împrumutat-o și mie Mara și am mers pe mâna ei. Este o carte cum demult nu am mai citit. Nici nu știu să vă spun cu ce seamănă. Poate cu un exercițiu de sinceritate extremă, ca și cum cineva v-ar fi intrat în cap și ar fi început să noteze cu rigurozitate tot ceea ce gândiți, exact în ordinea în care o faceți și cu cuvintele cu care o faceți. Căci, deși există o poveste cu personaje, ceea ce impresionează la această carte este scriitura. Povestea este aproape banală: Cristina are treizeci de ani, locuiește cu chirie, într-o garsonieră, la Obor, n-are mai pe nimeni (are o relație la distanță destul de nefericită), lucrează ca secretară la o firmă de construcții, are niște colegi neplăcuți și o șefă cu porniri tiranice, maică-sa e la muncă în Spania și...cam atât. Scrisă la persoana întâi, cartea urmărește personajele în viața lor de zi cu zi, cu întâmplări mai mult sau mai puțin comune; ceea ce este cu adevărat surprinzător este felul în care autoarea reușește să le redea gândurile, reacțiile, talentul cu care transformă o acțiune fără însemnătate într-un eveniment notabil. Este o carte extraordinar de umană nu doar prin poveste, ci și prin felul în care este povestită. Sau mai ales prin felul în care e povestită. O carte ușor de imaginat și de vizualizat pentru că descrie o realitate pe care o știm cu toții. O trăim și noi.

Vă las mai jos un fragment. Sunt doar câteva rânduri, dar o să vedeți că citindu-le, o să vreți un singur lucru: să citiți mai departe.

La geam apare un copil. E foarte mic, se înalță pe vârfuri ca să ajungă, îi văd doar jumătate de față. Bâiguie ceva cu vocea lui pițigaiată și, în timp ce zice, râde, de parcă nici lui nu-i vine să creadă că cerșește de la noi.
-Imi daaaaai...?
S-a lipit cu buzele de portieră. Dan scrumează pe lângă el, apoi se întoarce către mine.
- Ce-i dăm lu' ăsta? Ce-ai pe acolo?
Suntem aproape o familie, mă gândesc...cum mă întreabă el ce-avem prin punga cu mâncare pe care am pus-o la un loc pentru amândoi. Scotocesc la picioarele mele, centura mă- mpiedică să mă aplec mai mult, insist, aproape sufăr.
- O banană...Sau un corn.
- Dă corn.




               
                                                                     
miercuri, 1 noiembrie 2017

Pardesiul

Vreți să știți cum e viața cu o adolescentă? Chiar vreți să știți? Atunci, uitați-vă bine la poza de mai jos. Mai ales la pardesiu. Alb-crem, 67% lână, de la Viena, de undeva de lânga Graben. Nu mai știu cât a costat. Da, da, am avut părul scurt la un moment dat, dar nu despre asta este vorba. V-ați uitat bine? Să vă spun și că eu măsor un metru șaptezeci. Cum? Ce spuneți? Nu, kilogramele nu le pun pe blog.



Mai departe, să vă spun că are și ea un pardesiu. Ea, fiică-mea. Da, da, aia de doisprezece ani, că alta n-am. Un pardesiu negru, cu glugă și cu 80% lână. Ieri, când să plecăm la cursul de teatru- căci face și d-ăsta- îmi spune:
- Auzi, mama, trebuie să-mi iei o haină de toamnă. Pardesiul ăsta mi-a rămas mic. Mă strânge peste tot. Uite, nici nu pot să-l închid.
Mă uit afară- vânt și frig. Mă uit la ea, într-adevăr- peste pulover, pas de mai închide fermoarul. Mă mai uit odată afară. Parcă nu merge să o târâi prin tramvai și apoi, un sfert de oră pe jos, în geacă de blugi. Dar nici așa, cu haina desfăcută nu e mai bine.
Îi zic într-o doară, scotocind prin șifonier:
- Auzi, ia pune pardesiul ăsta  pe tine că tot e noapte și nu te vede lumea. Măcar până îți cumpăr altul. Pe mine stă cam fix.

Ii întind așadar pardesiul meu vienez și stupoare: îi e bun! Nu doar că-i vine bine, îi vine perfect: la umeri, la lungime, la mâneci. I-am dat și fularul cu care se asortează. Și acum? o să mă întrebați. Acum aștept ziua în care o să-mi ceară și valiza (aia din poză) și tare mi-e teamă că ziua aia e mai aproape decât cred eu.
luni, 30 octombrie 2017

Pe jumătate cântec

Astăzi este ultima zi a Festivalului Național de Teatru, ediția 2017. Despre spectacolul de încheiere a FNT o să vă povestesc mâine. Il găsiți în program, dacă nu mai puteți aștepta și sunteți curioși să vedeți despre ce este vorba.

Acum însă o să vă povestesc despre un altul. De fapt, nu. Nu o să vă povestesc mai nimic, pentru că ar fi o cruzime din partea mea să vă stric bucuria de a-l vedea. O să vă spun însă....de fapt, nu. O să vă rog, însă, să vă duceți la Pe jumătate cântec de Crista Bilciu, un one woman show cu Anda Saltelechi. Știu, nu e un nume ușor de reținut. Nici așa de cunoscut. Nu încă. Dar vă dau cuvântul meu de onoare că persoana care-l poartă este de neuitat. Ca și spectacolul. O piesă cum rar mi-a fost dat să văd, cu un text care m-a bulversat și mi-a adus aminte prin forța lui de cel al Aglaiei Veterani și al ei "De ce fierbe copilul în mămăliga".

In mare, e o poveste. Povestea Francescăi, o fetiță de cinci ani care va crește sub ochii voștri până la treizeci și trei. Douăzeci și opt de ani jucați în fața voastră, timp de o oră și ceva, cu bune și cu rele. Cu frustrări și cu dorințe înăbușite. Cu d-alea copilăriei și d-alea vieții. Francesca avea un vis. Să cânte. Nu a fost să fie. Visul a rămas blocat undeva, pe dinăuntru și de acolo, de unde a rămas, a născut suferință și moarte. Francesca vă va spune povestea multora dintre noi. Dar mai ales vă va aduce aminte să vă trăiți viața. Ca și cum nu ar exista mâine. Pentru că uneori, chiar nu există. Mâinele se poate opri într-un cântec pe care nu ai avut curajul să-l cânți decât pe jumătate. Iar jumătatea rămasă nerostită te poate ucide. Precum un cancer.

Pe Anda Saltelechi o mai puteți vedea pe scena Teatrului Odeon în Jurnalul lui Robinson Crusoe, Svejk sau Titanic Vals toate în regia Alexandru Dabija, în Casanova și Kafka. 5Vise, ambele de Dragoș Galgoțiu sau în spectacolul lui Dinu Cernescu Un tramvai numit dorință. Mă gândesc că ar fi un mare câștig pentru Odeon să includă Pe jumătate cântec în repertoriul curent. Mai ales că spectacolul ia premii peste premii și ar merita din plin o sală și un public al lui. Iar sala de jos a teatrului îi vine mănușă (eu acolo l-am văzut). Ar fi mare păcat ca o astfel de piesă să fie lăsată să se piardă. E pur și simplu prea frumoasă.


sursa foto aici
Și încă ceva: spectacolul nu este pentru copii. Nici măcar pentru cei mai mărișori. Nu-i luați cu voi.
joi, 26 octombrie 2017

iHamlet

Fuserăm la teatru. Iarăși. Am decis să înfruntăm ploaia și vântul și profitând de faptul că la Ana, la școală, urma Săptămâna altfel, am zis să fiu și eu în pas cu colegiul și să fac ceva mai special cu infanta. Și am reușit. Mame și tați de adolescenți, duceți-i la Teatrul Excelsior să vadă iHamlet. Ana a decretat la sfârșit "oau, ăsta da spectacol!".

De la început trebuie să știți că nu prea are legătură cu piesa lui Shakespeare, ci preia personajul central, cu tot cu întrebările lui existențiale (nu, nu veți auzi deja celebra "a fi sau a nu fi") și-l aduce în prezent sub forma unui adolescent cu probleme de adolescent. Concret, avem un tânăr chinuit de îndoieli ca toți tinerii, cu părinți divorțați ca mulți tineri, cu o mamă care încearcă să-și refacă viața, cu un tată mereu ocupat, cu o iubită timidă care nici ea nu prea știe ce vrea sau dacă vrea, cu prieteni care nu-i înțeleg întotdeauna frământările. Un Hamlet care se simte complet inadaptat și singur, cu gânduri sinucigașe, cu frici și angoase și care i-a făcut pe toți adolescenții prezenți în sală să aplaude la final, în picioare.

Spectacolul este un proiect de teatru multimedia, cu proiecții video capabile să formeze decoruri și să provoace stări și emoții și cu doar patru actori pe scenă (foarte buni toți patru). Fiecare dintre ei va juca, pe rând, mai multe roluri. Și ceea ce este cu adevărat minunat la dramatizarea scrisă de Elise Wilk este faptul că reușește să te facă pe tine, cel din sală, să te identifici cu toate personajele. In plus, o să aveți ocazia să asistați la o trecere în revistă, extrem de crudă, a tuturor greșelilor pe care noi, părinții, ajungem să le facem fără să vrem. De altfel, când am ieșit de la teatru, am întrebat-o pe Ana "măi, tu ești ok cu părinții pe care îi ai?"

Pentru aceia dintre voi care nu au mai fost la Excelsior, să știți că au un repertoriu foarte interesant pentru copiii mai mari. Noi am văzut deja Mamma Mia, un spectacol al trupei de teatru a liceului Tudor Vianu si Emojiplay, un spectacol-dans realizat de Gigi Căciuleanu, despre care am scris aici. Mai am în vedere Fluturii sunt liberi. Dacă l-ați văzut deja, aștept impresii.

sursa foto aici




luni, 23 octombrie 2017

Măi băieți!

Disclaimer: dedic acest articol foștilor mei colegi de școală generală și de liceu. Guys, I miss you very much!

Știți vorba aia cu bărbații care sunt doar niște copii mai mari? Cititorii mei de sex masculin nu trebuie să se supere, povestea de astăzi nu se dorește deloc un atac la adresa lor. Vă dau cuvântul meu de onoare că, în ciuda accentelor ironice,  tonul este mai degrabă afectuos.

Se făcea că duminică pe la orele două, subsemnata se ducea la prima oră de Zumba din viața ei în speranța că puiul cu sos de ardei și morcov îngurgitat la prânz n-avea să rămână pe coapse și fund, ci urma să dispară grație țopăielilor pe ritmuri latino. Fie vorba între noi, după primul sfert de oră considerat (credeam eu la mișto) de încălzire, am înțeles de ce nu am avut curajul până acum să practic această frumoasă activitate. Frate, m-a rupt! Lasă că toată lumea știa mișcările, doar eu mă învârteam haotic, lovindu-mă de vecinele din stânga, dreapta, față și spate! Dar în timp ce mă chinuiam să reproduc și eu măcar zece la sută din ce se întâmpla în jur, mă tot întrebam cum naiba făceam să rezist o noapte întreagă în Ringul din Costinești! Nu-mi spuneți că e vorba de vârstă, că nu am chef să mă deprim!

Oricum, nu despre mine vreau să vă vorbesc. Ci despre ei, bărbații! Vă aduceți aminte, fetelor, când eram noi mici, prin școală sau liceu, cum băieții mai lăsau să le scape vreun pix pe jos ca, aplecându-se după el, să se poată uita pe sub fustele uneia sau alteia? Sau cum încercau să tragă cu ochiul în vestiarele noastre când ne schimbam la orele de sport? Sau în tabere când intrau, chipurile din greșeală, peste noi în baie sau se uitau pe gaura cheii?

Ei bine, vă rog frumos să vă imaginați acum, aceiași băieți crescuți mari- unii cu barbă, alții cu burtă sau chelie- dar care se poartă tot ca niște puștani. Păi ce să facă și ei când văd o mare de femei în colanți și bustiere care mișcă din șolduri în ritm de lambada?! Lasă naibii halterele și stepperele și se adună ciorchine la ușă să nu rateze spectacolul. Dacă, doamne-ferește, i se face rău uneia dintre noi și leșină, să fie cineva s-o prindă, nu?

Așadar ultimul sfert de oră de zumba, am avut la ușă cu vreo cinci flăcăi care făceau cu rândul pentru a-și lipi nasurile de geam ca să vadă cât mai bine.  Când ora s-a terminat și ușa s-a deschis, fiecare a tulit-o înspre câte-un aparat ca și cum, dintr-o dată, erau liniștiți că am ieșit toate tefere și nevătămate.
vineri, 20 octombrie 2017

Viața cu o adolescentă sau despre libertatea de mișcare

Vă mai aduceți aminte de perioada aceea în care copiii erau mici și total dependenți de noi? Sigur, unii sunteți încă în perioada respectivă și probabil că abia așteptați să se facă mari ca să puteți dispune iar, de timpul vostru. Ei bine, dacă credeați că pubertatea copiilor o să vă aducă mult mai multă libertate de mișcare, o să fiți dezamăgiți când veți afla ca lucrurile sunt departe de a fi roz. Mă rog, sunt roz în măsura în care, în adolescența mică- adica aia până-n paisprezece ani- încă știți unde este (de obicei pe telefon sau pe consolă, obligatoriu în spatele unei uși închise) și cu cine (de obicei, singur sau cu vreun BFF căruia îi explică ce probleme are el cu părinții). Dar asta nu înseamnă că dintr-o dată, aveți timp și voie să faceți ce vă doriți. Cel puțin, așa arată lucrurile în cazul mamelor de fete.

Aveți chef de o tură prin mall? Nicio problemă, vine și adolescenta din dotare cu voi, că doar nu o să rateze așa ceva. Ați văzut vreo bluziță sau rochiță la reduceri? Las' că a văzut și ea vreo trei! Așa că lasă tu rochița ta și ia-le pe-ale ei. Plus niște brățărici care să se asorteze- te rog, mamiiii, te rooog!
Poate ai chef să-ți inviți o prietenă, într-o seară, la un pahar de vorbă. Păi cum?! Fără ea? Doar nu o să stea la ea în cameră să învețe la geografie când cu voi e mult mai amuzant! Așa că te trezești cum sticla de vin se tot golește la tine-n pahar, în timp ce fiică-ta îi povestește prietenei tale, cu lux de amănunte,  despre toți colegii de clasă. Doar ea a întrebat-o cum mai e pe la școală.

Te pregătești să mergi la un restaurant cu colegii. Față lungă. Unde mergeți? te întreabă. Indiferent de răspuns tău (poate să fie și shaormeria de la Dristor), o să suspine, spunând  vai, ce mișto de tine! Bineînțeles că ajungi să o iei și pe ea sau măcar să-i propui (și aproape întotdeauna va accepta).

Ai chef de un film? Caută unul fără scene de sex sau violență că vrea și ea să se uite. Nu găsești niciunul potrivit pentru vârsta ei? Nu-i nimic, vă uitați împreună la Soy Luna. Vrei să stai tolănită pe canapea, cu o carte în brațe? Vine și ea cu cartea ei care, bineînțeles, e groaznică pentru că e impusă de profa de română. Care nu e cool cum era cealaltă. Si de-aici o întreagă discuție despre toți profii din școală. Ce-mi place să stău de vorbă cu tine, mami! Hai că de citit putem citi și altădată! Sună telefonul. De la birou. Tocmai atunci are și ea un exercițiu pe care nu știe să-l facă. Si uite cât e ceasul și trebuie să plece la școală! Tu vorbești la telefon, ea vorbește peste tine. Ii faci observație. In cel mai bun caz, tace și nu spune nimic. Deși cazul ăsta este din ce în ce mai rar după doisprezece ani. Așa că, de obicei, protestează. Te enervezi și tu și simți nevoia de o pauză. Foarte bine, îți strigă! N-ai decât să pleci unde vrei! Du-te cu prietenele tale la mall, la film, la restaurant sau cheamă-le aici! Oricum tu ești adult și poți să te distrezi cât vrei! Apoi se duce la ea în cameră, trântește ușa, lovește în vreo două perne și se pune pe plâns.

Sigur, mai sunt apoi momentele când vrei și tu să o mai iei în brațe și să petreceți timp împreună. Quel dommage! vorba francezilor. Tocmai atunci pleacă să se vadă cu nu știu ce prietenă sau vreun youtuber a postat vreun filmuleț pe care-l aștepta de nu știu când sau pur și simplu aș avea chef, dacă nu te superi, să stau la mine-n cameră și să ascult muzică! Dacă vrei, du-te și tu cu o prietenă la film sau la mall!

Iar tu, fraiera, chiar o crezi. Găsești și filmul, convingi și amica. Dar, când să ieși pe ușă, hop și domnișoara frumos îmbrăcată:
- Știi ceva, mama, ai dreptate: ar trebui să petrecem mai mult timp împreună. M-am gândit să vin și eu cu voi! Te bucuri?



marți, 17 octombrie 2017

Ceva de spus

Sâmbătă seara, profitând de cheful subit al infantei de a petrece timp de calitate cu mă-sa, am decis să o duc la teatru. Așa am ajuns noi două la Nottara să vedem Exploziv o piesă scrisă de Elise Wilk și pusă în scenă de Andrei Măjeri la Teatrul Marin Sorescu din Craiova. Acțiunea se desfășoară într-o școală unde, într-o bună zi, ajunge să fie transferat Denis- un băiat rebel, spaima profesorilor și preferatul fetelor (inclusiv al psiholoagei școlii). Prin comportamentul lui nonconformist el ajunge să fie cel care va spune lucrurilor pe nume, chiar dacă atitudinea lui înspăimântă. La polul opus, se află băiatul cuminte care nu iese din vorba părinților și al cărui unic scop este să-și mulțumească mama, doar-doar va avea timp și pentru el. Piesa se termină cu o tragedie: băiatul cuminte se sinucide.

Am avut ocazia, așadar, să vedem o poveste despre adolescenți văzută din punctul lor de vedere. Un text bun, antrenant și actual, o punere în scenă alertă cu dans și cântec, o trupă de actori tineri care știa să imite comportamentul liceenilor din zilelor noastre, bref, un spectacol numai bun pentru ăștia micii. M-am bucurat să văd că tot rândul din spatele meu era ocupat de puști de liceu. Doar că bucuria mea s-a oprit în momentul în care actorii au început să vorbească pe scenă. Pentru că, în paralel, vorbeau și copiii ăștia. Suficient de tare încât să aud tot ce spun. Din păcate, comentariile lor nu erau nici măcar amuzante. M-am întors să evaluez situația. Cinci fete care se hlizeau pe seama bustului unuia dintre actori (aparent, nu mersese suficient la sală încât să le impresioneze). Am sperat că pe măsură ce se intra mai adânc în problemele adolescenței, fetele din spatele meu vor tăcea. Aș! M-am uitat în jur. O mână de puștoaice guralive în mijlocul unei mări de adulți.

Și în secunda aia am realizat că nimeni nu se încumeta să le atragă atenția pentru că știam și eu și știau și cei de lângă mine că orice tentativă de a le face să tacă s-ar fi sfârșit tragic...pentru noi. Probabil că ar fi râs și mai tare, probabil că ne-ar fi sfidat și în mod sigur, nici nu ar fi vorbit mai încet. Așa că, din când în când, mă mai întorceam către ele, abținându-mă de la orice comentariu, căci, nu-i așa, suntem o generație de părinți cool care preferă să-și crească copiii cât mai liber, ca pe niște prieteni, în loc să-i educe. Iar ei sunt din ce în ce mai puțin învățați cu critica, iar atunci când se simt mustrați, de obicei, reacționează exagerat.  Imi aduc aminte când mergeam cu Ana, mică fiind, la teatru sau la film și câte un copilaș tot lovea scaunul cu picioarele, fără ca mama sau tatăl lui să intervină. Sau dacă o făcea, era sub formă de rugăminte: aș prefera să nu mai lovești, dacă se poate, scaunul doamnei! Dacă nu se putea,  asta era situația: doamna trebuia să suporte! Că doar nu o să-l iei din sală fiindcă nu ascultă.

Departe de mine gândul de a face elogiul educației de pe timpuri. Dar mă întristează să văd că, așa sinceri, siguri pe ei și gata să se lupte pentru drepturile lor, ăștia mici ajung, de multe ori, să considere buna creștere și regulile de conduită din societate ca pe ceva opțional, desuet  și fără rost. Ba, de multe ori, nici nu-și mai dau seama că sunt impertinenți. Si din ce în ce mai mulți părinți îi lasă așa, căci important este să fie ei încrezători și să se simtă bine în pielea lor, gândindu-se, probabil, că pe măsură ce cresc, își vor da ei singuri seama de niște lucruri. Si apoi, e greu să te cramponezi, tu, ca părinte, să-l înveți respectul, când tot parentingul acesta modern îi învață libertatea- adesea, cu orice preț (my two cents).  Educația trebuie făcută. De părinți, nu de prieteni. Din păcate, cât timp ne dorim să fim doar BFF-ul lor (Ana mea ar fi mândră de mine că știu astfel de acronime), e greu să le pretindem să tacă când alții vorbesc. Mai ales că, în adolescență, ei au tot timpul ceva de spus.







vineri, 13 octombrie 2017

De gustibus


Ce-avem noi aici-șa? Este sălățica mea!
Acum, că am făcut și o poezie, hai să vedem, concret, ce-avem în farfurie. In primul rând, vreo două mâini de baby spanac peste care am tocat mărunt două cepe verzi. Mai departe. Am luat un ardei capia și o roșie (a mea a fost galbenă, dar poate să fie de orice culoare), le-am tăiat cum m-am priceput și eu (cu alte cuvinte, aspectul ăsta nu contează) și le-am aruncat în castron. Cât timp legumele mele se împrieteneau unele cu altele, am opărit niște fasole verde. Sigur, se poate și la conservă, dar e mai scumpă și are și sare. Am pus și fasolea și acum vine momentul ăla în care parcă vă aud: păi, de ce nu ne-ai spus, dom'le, de la început? Momentul în care trebuie să luați pieptul de rață fript în prealabil. Dacă nu aveți unul, nu panicați: se găsește de-a gata, afumat și ambalat, în diverse supermarketuri. Doar că e mai scump. Eu am luat unul proaspăt de la Carrefour, i-am crestat frumos pielea înainte să-l arunc într-o tigaie, fără grăsime, cu pielea-n jos, până ce a căpătat o crustă apetisantă. Apoi, hop într-un vas de Jena, cu un pic de sare și puțin piper și hop la cuptor.

Să revenim la salată. Se ia pieptul de rață, se taie felii și se aruncă și el în castron. Opțional se pot pune măsline și niște semințe. Apropo, vedeți că au băgat la Mega niște punguțe cu fel de fel de semințe d-astea, numai bune de adăugat la salate, supe, etc și care sunt și la prețuri normale. Vreo 5 lei punguța.

Pour la bonne bouche, am făcut un dresing cu ulei de susan, oțet balsamic, sare și piper. Asta cu uleiul de susan recunosc că e o dambla recentă de a mea. L-am tot găsit în rețetele franțuzești și astăzi mi-am făcut cadou o sticluță de 250 ml. A costat doar 28 de lei. Acum, că m-am liniștit, cred că puteți folosi, fără probleme, și un ulei de măsline bun. Cu banii ăștia, mai bine vă cumpărați ceva frumos. Apropo, știați că ăștia de la Meli Melo și-au făcut magazin de decorațiuni în Mega Mall?Nu fac reclamă, doar spun și eu.

Cât despre salată, v-am spus tot. Gata. Mie mi-a plăcut. Aștept și părerile voastre. Si dacă, la schimb, ați putea să-mi dați niște rețete cu creveți, v-aș fi recunoscătoare. Teoretic, nu-mi plac. Practic, mă gândesc că poate nu am știut eu să-i gătesc.
joi, 12 octombrie 2017

Noi, fetele

Ieri cică a fost Ziua Internațională a Fetelor. Fiecare zi de acest fel ascunde, în fapt, o nevoie. In momentul de față, pe lumea asta trăiesc cam 1,1 miliarde de fete. Câte din ele sunt fericite? Sigur, o întrebare vagă care nici nu-și așteaptă răspuns. Hai să formulez altfel: câte  fete din lumea asta și-ar fi dorit să se fi născut băieți? Câte dintre voi ați fi preferat, în copilărie, să fiți băieți? Măcar din când în când. Acum, să ne întrebăm și câți băieți și-ar fi dorit să fie fete. Mda, nu prea există. Nu îmi aduc aminte de colegi de școală care să fi vrut să fie prințesă sau regină când făceam jocuri de rol prin spatele blocului.

Mă tot uit la ce se întâmplă de ceva vreme în România (recunosc, cu îngrijorare) și mă gândesc că totuși, avem noroc. Acela de a ne fi născut într-o țară în care fetele pot fi mândre că sunt fete. In care, în mod normal, nicio fetiță nu riscă să fie condamnată la analfabetism și ignoranță, în care, ca femeie, ești lăsată să te îmbraci cum vrei, să iubești pe cine vrei, să ai sau să nu ai copii, să divorțezi, să te superi și să protestezi, să votezi sau să alegi. Sigur, apoi există guvernări mai bune sau mai proaste, discriminare, segregare și sărăcie. Dar doar "apoi".

Aș vrea să-i spun asta și fetei de lângă mine. Fetei mele. Bineînțeles, întâi i-aș spune la mulți ani. Apoi, i-aș aduce aminte că pe lumea asta sunt nedrept de multe fetițe care nu merg și nu vor merge niciodată la școală. Sau care merg, în fiecare zi, câteva ore bune pentru a învăța să scrie și să citească. Sau care nu au ce mânca. Sau care sunt măritate cu forța sau bătute sau care nu au voie să conducă mașina sau să iasă singure pe stradă. Stiu ce o să-mi răspundă: "și acum ce vrei să fac? Să fiu permanent fericită, fiindcă în alte părți sunt oameni disperați?" Așa că aleg să tac și să nu zic nimic. Sau poate că o să mă mulțumesc să o iau în brațe (sper să se și lase) și să-i spun că o iubesc și că sunt fericită că există. Și că nu mi-am dorit-o niciodată băiat. Nu că băieții ar fi mai prejos. Doar că ei sunt mai simpli pe dinăuntru. Cu ei lucrurile sunt mai clare. Noi, fetele, suntem complicate, avem mult mai mult nuanțe. Doar că prea puține avem norocul să fim lăsate să ni le arătăm.
luni, 9 octombrie 2017

Niște cărți

Prima est o carte care se citește extrem de ușor, deși subiectul este greu de digerat ca și boala de care suferă personajul și...autorul. Este vorba de Inimi cicatrizate a lui M.Blecher. Pe scurt, într-o zi, tânărul Emanuel, student la Paris, află că suferă de tuberculoză osoasă și se vede nevoit să plece la Berck unde oamenii suferinzi ca și el caută vindecare. Pentru asta, sunt supuși unei proceduri pe cât de simple, pe atât de barbare: preț de câteva luni, sunt imobilizați într-un ghips care îi va obliga să-și petreacă timpul la orizontală. Cartea, autobiografică (Max Blecher și-a descoperit boala la 19 ani și a murit zece ani mai târziu) ne aruncă direct în centrul bolii care devine personaj în sine pe parcursul întregii cărți. Atmosfera, ușor lugubră și personajele extrem de pitorești mi-au adus aminte de gustul romanelor Hortensiei Papadat Bengescu. Doar că în cazul de față, acțiunea curge fără pretenții, personajul învață practic să trăiască altfel și pe alocuri, aproape că uiți de suferința lui și te iei cu viața pe care și-o construiește de bine, de rău. Nu este deloc genul de carte de care să te apropii cu drag, cu care să te simți în siguranță. Dimpotrivă. Te răscolește, te doare și te face să scapi din când în când un "doamne- dumnezeule, ce soartă!". Dar nu reușești să o lași din mână.



A doua carte este din cu totul alt registru. Autobiografică, Băiuțeii surprinde de la început prin faptul că are doi autori: frații Filip și Matei Florian. De altfel, pe lângă recenziile foarte bune și câțiva prieteni care mi-o tot lăudaseră citește-o, bă, că o să-ți placă, recunosc că am fost împinsă înspre lecturarea ei exact de curiozitatea de a vedea cum faci să scrii o carte la patru mâini. Ei bine, simplu: povestea- copilăria a doi frați în anii 1980- se construiește din două puncte de vedere. Practic, cei doi își pasează acțiunea, își iau vorba din gură, aduc precizări ca și cum ar fi în fața ta, la o masă, și s-ar apuca să-și depene amintirile. In spatele poveștii, stă orașului cu aerul posomorât și trist al comunismului. Cartea se citește extrem de repede, cititorul ajunge rapid să se prindă cum este construit romanul și sare cu bucurie de la un frate la altul, abia așteptând să afle ce prostii au mai făcut. Intâmplările sunt în majoritate banale, copilăria celor doi nu are nimic extraordinar față de cea a altor copii (aceleași jocuri de băieți, aceleași găști de la bloc, aceleași drame de familie, aceleași probleme la școală sau grădiniță, ici-colo câte un divorț, o moarte sau apariția unui frate vitreg). Insă, felul în care este povestită, umorul cu care ne sunt livrate amintirile și mai ales inocența ce decurge din carte mi-au adus aminte de Prințul din Central Park a lui Evan H. Rhodes sau de binecunoscuta  De veghe în lanul de secară a lui J.D. Salinger. Așa că, dacă nu ai ce citi în momentul de față, ți-o recomand cu căldură. Serios, bă! Citește-o că o să-ți placă!


vineri, 6 octombrie 2017

Delir de vineri

Până nu uit: eram undeva, în România. Nu mai știu cum se numea localitatea, dar arăta precum comunele de prin jurul Bucureștiului. Eram cazați într-un soi de cămin studențesc și prin geamurile deschise se putea auzea mulțimea în delir. Era rândul nostru. Imi aduc aminte că, teoretic, mai aveam câteva minute înainte de a intra pe scenă, și eu tot nu știam ce urma să cânt. Adică, înțelesesem ce melodie, dar versurile...versurile nu le știusem în viața mea. Si nu le-aveam scrise nicăieri. Si mai trist era că nici tipul de la Mötley Crüe nu le știa, doar că lui nu-i păsa defel, fiindcă era pulbere de beat. Pentru că da, eram împreună cu băieții ăștia și urma să cântăm la un concert. Ce spuneți? Nu, n-am înnebunit. Doar am visat.

Și nu e tot. Căci după visul traumatic în care urma să mă fac de râs în fața unei întregi comune din patria mumă, a mai urmat unul. De data asta, cadrul părea complet benign: o farmacie. In față mea, o clientă. Incerca să-i explice ceva farmacistei și aia părea ori surdă, ori proastă. Până la urmă, mi-am scos căștile din urechi și am înțeles: clienta vorbea altă limbă și farmacista nu pricepea o iotă din ce spunea. O întreb ceva în franceza și la cum holbează ochii, mă prind că nu-i franțuzoaică. Imi răspunde ceva cu ja, ja. Aha, îmi zic eu în vis, e nemțoaică. Și...nu știu cum am reușit să deduc, dar eram ferm convinsă că avea o infecție urinară. Si avea nevoie, zicea ea, de nu știu ce medicamente de care farmacista noastră nu auzise în viața ei, plus... o mână de curmale. Vă rog, nu puneți întrebări, nu are rost. Eu povestesc faptele. Următoarele minute de somn mi le-am petrecut încercând să conving nemțoaica, în germană (nu, nu vorbesc germană) că cel mai bun pentru pipi des este extractul de merișor. Nu știu dacă m-a înțeles sau nu, fiindcă m-a trezit tusea copilului. Din păcate, e reală.
marți, 3 octombrie 2017

Joaca de-a prințesa

N-am purtat cercei niciodată. Spre disperarea maică-mii care, de când mă știu, se tot uită la o casetă de bijuterii plină cu cercei lăsați de bunică-mea și se tot întreabă " cu ăștia ce o să fac?". Nici fetei mele nu i-am făcut găuri. Las' să-și facă singură, dacă o vrea! Până ajunge ea mare, cine știe ce modă mai vine și ce bucată de corp se mai găurește! Acum însă, de la o vreme, mă tot uit la cercei. Și cumpăr: ba pentru o prietenă, ba pentru alta, pentru o rudă, pentru o vecină. Imi place să-i aleg, să-i apuc cu grijă ca pe un fruct copt ținut de codiță și să-i duc cât mai aproape de lobul urechii, imaginându-mi cum mi-ar sta cu ei. Tata a fost cel care nu a vrut să mi se găurească urechile. Un obicei barbar și crud a spus și gata, nimeni nu a putut să-i schimbe părerea. Ani buni am fost mândră de urechile mele perfecte, fără cusur, neperforate. Cum îl cheamă pe băiețelul dumneavoastră? Așa era întrebat tata care nu înceta să repete :băiețelul meu e fetiță. Nici măcar mai târziu, adolescentă fiind, nu am simțit nevoia să schimb ceva. Fără cercei, cu blugi și geacă de piele, cu pantofi care să reziste la drumuri lungi și mai ales cu o strângere de mână care, de cele mai multe ori, intriga bărbații și speria femeile.
- Să nu dai mâna flască când o întinzi! O strângi cum trebuie și te uiți în ochii omului!

Tata. Așa-mi spunea. M-a avut doar pe mine. Nu tu frate, nu tu soră. Copil unic. Făcut la bătrânețe după standardele vremii. In viața unei fetițe, tatăl- atunci când există- este primul model masculin. Primul bărbat care se uită la ea. In funcție de cum o vede el, va începe și ea să lucreze la imaginea femeii ce va fi să fie. In funcție de el, va ajunge, fără să vrea, să-și caute viitorii parteneri. De multe ori, faptul că el seamănă cu tata e de ajuns pentru a fi validat. Tata m-a văzut fără cercei, cu o strângere de mână fermă, cu blugi și tricouri lălâi. Cu promisiunile întotdeauna respectate, cu temele întotdeauna făcute. Cu glume la care râdeam până ne chirceam în pat de durere de burtă, cu conversații în franceză care o înnebuneau pe bunică-mea. Ce ziceți, dom'ne acolo, că nu înțeleg nimic! Cu o hartă a Parisului care ocupă și acum, un întreg perete.

Și totuși undeva, a rămas o prințesă uitată într-un turn. N-am apucat să o cunosc prea bine. Abia dacă am zărit-o de câteva ori. De obicei, era mai tot timpul grăbită, retrasă, tăcută, caraghios de nesigură în rochiile lungi și pantofii cu toc. In loc să întindă mâna și să o strângă, lăsa privirea în jos și se juca, de cele mai multe ori, cu vreo fundă din mătase. Râdeam de ea de fiecare dată când o vedeam și o făceam să se retragă și mai tare în turnul de fildeș din adâncul meu.

Acum însă a venit vremea să o cunosc. Pentru că timpul trece și până și prințesele îmbătrânesc. Așa cum și tații mor. Iar perfecțiunea nu merită. Nici măcar când e vorba de urechi. Am hotărât să-mi fac găuri. Și apoi să cotrobăi în caseta cu bijuterii a bunicii și să probez toți cerceii. O să-i apuc cu două degete, ca pe niște fructe prea coapte, o să-i apropii, pe rând, de lobul urechii, o să-i prind acolo și o să mă joc de-a prințesa.
sâmbătă, 30 septembrie 2017

Ești perfectă așa cum ești

Majoritatea prietenelor mele sunt mame. Și majoritatea sunt copleșite și speriate. Că nu fac bine, că nu fac destul, că nu știu cum să facă pentru a avea siguranța că celor mici le va fi bine și lin în viață. Pentru multe, prea multe femei, maternitatea vine la pachet cu un sentiment copleșitor de disperare: să nu care cumva să greșească pentru că atunci riscă să piardă din iubire. Marea majoritate a prietenelor mele se frământă, își freacă mâinile a disperare, se dau de ceasul morții pentru fiecare secundă trăită alături de copilul lor. Reușesc eu oare să-l fac fericit? Ii e bine cu mine? Sunt o mamă suficient de bună? Ne uităm către cei mici și așteptăm să ne vină de acolo confirmări pe care, în mod normal, ar trebui să le primim de la cei mari. De la soți, de la iubiți, de la părinți. Ajungem să facem cupluri cu copiii noștri și să așteptăm de la ei să se poarte în consecință, să ne fie parteneri și mai ales surse sigure și eterne de iubire. Le dăm tot ca să putem pretinde tot. Iar când răspunsul nu e pe măsură tindem să o luăm personal: nu mă mai iubește! Câte dintre voi nu au avut cel puțin o noapte albă pe care au plâns-o pe ascuns pentru că s-au considerat incapabile să fie mame suficient de bune? De fapt, ceea ce deplângeam în momentele acelea era sentimentul că nu suntem iubite așa cum ne doream sau, și mai rău, că nu meritam să fim iubite așa cum ne-am fi dorit. Am mai zis-o și o repet: acolo unde copilul riscă să devină partener, presiunea este atât de mare încât va naște drame.

Am citit undeva că pentru a funcționa normal bărbații au nevoie, în primul rând, de un scop, iar femeile, în primul rând, de cineva care să le iubească și pe care să-l iubească așa cum vor ele. Ei bine, lucrurile tind să devină problematice atunci când acel "cineva" este copilul și doar copilul. Sigur, poate să nu existe altcineva în acel moment în viața ta. Dar, de multe ori, nu despre asta e vorba. Ci despre faptul că noi, femeile, facem o greșeală: profităm- dacă-mi este permis cuvântul- de copiii noștri ca să ne fabricăm iubirea așa cum o vrem noi. Cred că copiii cu șanse mari la fericire sunt cei din familiile cu mame fericite și iubite. Cu mame care se iubesc pe sine (și cât de greu este asta!) și care au în viața lor o sursă de iubire de care să fie sigure,  astfel încât să nu mai caute perfecțiunea în relația cu copilul, să nu se mai considere rănite de orice plânset și ușă trântită. Am văzut nenumărate mame suferind ca niște femei părăsite la fiecare ceartă cu cel mic. Copilul te iubește pentru că ești mama lui, nu pentru femeia care ești. Pe asta el nu o vede, nu-l interesează! De asta trebuie să te ocupi tu singură!

Imi aduc aminte că eu însămi aveam momente când pur și simplu nu concepeam ca relația cu Ana mea să fie altfel decât perfectă. Mi-o doream prietenă, mi-o doream confidentă, o voiam numai și numai pentru mine. A mea! Al meu! In spatele acestor sintagme stă în general un sentiment îngrozitor de singurătate. A fost un moment în care fiica mea mi-a cerut direct să nu-i mai fiu atât de prietenă, ci să-mi iau rolul de adult în serios, astfel încât să poată și ea să greșească. Când părintele se poartă ca un copil, inevitabil copilul ajunge să asume rolul de om mare. El va începe să aibă grijă, dar în același timp va ajunge să obosească de mic pentru că se va simți direct responsabil de fericirea noastră. Iar asta vine la pachet cu sentimentul de vină. Eu sunt sursa de iubire și fericire pentru mama mea, iar dacă ea e tristă, atunci e din cauza mea. Pentru că nu am fost suficient de bun!

Nevoia de perfecțiune ascunde de obicei o nevoie acută de iubire. Cele mai bune mame, cele mai frumoase soții, cele mai bune gospodine, cele mai eficiente la job, cele mai vocale la ședințele cu părinții, cele mai simpatice la petrecerile de familie, cele mai slabe de pe plajă, cele mai, cele mai. Uneori, însă, aduceți-vă aminte, e nevoie de un simplu "ești perfectă așa cum ești" ca să ne facă să lăsăm garda jos, să respirăm și brusc să ne relaxăm. Doar că acea frază pe care orice femeie și-o dorește nu va veni de la copil și nici nu trebuie. Incetați să vă mai uitați în partea aia.



vineri, 29 septembrie 2017

Băieții de a VIII-a

Eu și ea. Pe stradă. Imi povestește că la școală s-a desființat și singurul chioșc de unde putea să-și cumpere, la nevoie, câte o sticlă de apă sau vreun sandvici. Aș vrea să-mi las la dulap niște sticle cu apă, just in case, îmi zice. Ok, răspund. Vin cu tine, cumpărăm apa, o car eu și când ne apropiem de școală, ți le dau ție să le duci. Ințelegeți că la 12 ani e deja rușinos să te mai conducă părinții la școală, da? Așa că eu m-am conformat întru prezervarea neștirbită a prestigiului infantei și o las să se ducă și să se întoarcă singură de pe unde are treabă.

Cumpărăm așadar trei sticle de apă, le bag într-o punguță și trop-trop spre școală. Pe drum, numai ce o aud că îmi spune:
- Stii, e foarte drăguț localul ăsta! Au citronadă bună. Si biscuiți.
Pe moment, nu comentez. Mă gândesc că nah, o fi văzut și ea la cineva de la mese. Hai totuși să întreb:
- Dar tu de unde știi?
- Păăăi, mi-am cumpărat o dată un suc. Eram cu o colegă.
Mai mergem un pic, altă cafenea. Intr-adevăr, minusculă, d-aia unde doar intri, cumperi ceva și pleci.
- Si aici e drăguț. Poate intrăm să-ți iei și tu ceva.
Incep să panichez.
- Băi, tu faci barurile după școală?
- Nu, doar îmi cumpăr din când în când un fursec sau un fresh. Bio. Pe cuvânt!
Hait, îmi zic. Incepe să se vadă educația din primii ani când făceam împreună cârciumile din Thassos.
- Auzi, fii atentă la mine: să-ți iei bani de acasă pentru citronadă. Să nu care cumva să accepți vreodată să ți-o plătească vreun necunoscut. Ai înțeles?
Dă din cap că da.
Ne apropiem de școală. Dau să-i pasez punga cu cele trei sticle de apă. Apoi, am o străfulgerare:
- Vrei să ți le desfacă mama un pic, cât să nu te chinui?
Dacă se va uita cu aceeași privire la cel care, ipotetic vorbind, ar putea să-i propună, vreodată, un suc, pot sta liniștită. Aproape că mi-am înghițit limba și m-am strâns singură de gât.
- Mamaaaa, data viitoare când mai ai inițiative d-astea materne, încearcă să nu le mai exprimi cu voce tare lângă băieții de a VIII-a. Daaa?

joi, 28 septembrie 2017

Music

Discuție dis de dimineață.

Ea, 12 ani: Ascultăm două cântece și mă duc la teme. Eu, 42 ani: Unul tu, unul eu?
Ea (totuși are doar 12)- Două eu! Si începe tu!
Aleg ceva de la Placebo. Ea: Cool! Acum rândul meu! Vreau Lana del Rey, Sommertime sadness (e foarte faină, în caz că vă întrebați). Si acum, asta de mai jos, mami și gata, mă duc la teme.

In timp ce voi ascultati cântecelul ales de copilă, țin să vă anunț că dumneaei este la ea în cameră, cu ușa închisă si...se aude muzică. Ascultă Placebo. Se pare ca am făcut totuși ceva bun pe dimineața asta.
miercuri, 27 septembrie 2017

Mame de băieți

Disclaimer: Scena se întâmplă în altă țară.

Vecina mea de cameră dă să se ridice din pat. Un geamăt slab, urmat de o prăbușire scurtă și rapidă, între două perne.
- Nu pot! Mă doare prea tare.
Mă gândesc că e normal să fie așa. Până la urmă n-au trecut decât vreo cinci ore de când s-a întors din sala de operație.
Lângă ea, pe un scaun, stă un băiat cu ochii negri și tenul măsliniu. Seamănă cu taică-miu, zice vecina. Un evreu din Maroc! Băiatul e înalt, slab, cu vene proeminete pe brațe și cu o pereche de blugi căzuți sub buric.
Maică-sa dă să se mai ridice încă o dată. Degeaba. Durerea o face să scape un țipăt, o aruncă înapoi în pat și-i umple ochii de neputință. Fiul se ridică de pe scaun, iese pe hol, caută o infirmieră. Degeaba. Nicio mișcare nu tulbură liniștea amiezii.
- Trebuie să mă duc la toaletă, zice femeia și caută cu disperare un punct de sprijin.
Mă uit la ea.
- Câți ani are băiatul?
- 19.
Un copil cu aer de bărbat. Dar e acolo, lângă ea. Nemișcat de azi dimineață. Se întoarce de pe holurile goale, se apropie de maică-sa și-i șoptește la ureche, ca unui copil.
- Hai cu mine, te ajut eu să te ridici.
Ii dă pătura la o parte, o ia încet de după umeri, îi așează în poală drenul care iese din ea și cu cealaltă mână dă o trage încet spre el.
Femeia renunță să fie mamă și rămâne dezvelită și speriată, ca un copil.
- Nu pot, mă doare prea tare. Dacă o să cad?
Băiatul o ține de ambele brațe și venele i se albăstresc și mai tare.
- Sunt aici! Mama, sunt aici! Uită-te în ochii mei și dă-mi mâna. Lasă-te pe mine! Te țin eu.

Femeia îl ascultă. Și se lasă. Ca orice femeie care are nevoie de sprijin, i se lasă cu totul în brațe. Impreună pleacă spre baie și aud cum o ușă se închide în urma lor.

In aer rămâne gust de iubire. Mă gândesc că e ceva între băieți și mamele lor. E ceva care mă face să mă uit lung după ei și să mă gândesc că acolo, cu mama așa mică și speriată și cu băiatul crescut mare se întâmplă ceva pe care eu nu o să-l aflu niciodată.

Cât despre mine, cu gândul ăsta în cap, mă ridic singură din pat și mă duc la baie.


luni, 25 septembrie 2017

O tristețe perfect măsurabilă

Pune-ți o dorință! Repede, acum! Nu sta prea mult pe gânduri, căci s-ar putea să fie prea târziu. Nu trebuie să fie o dorință mare, nu trebuie să fie ceva important, nu trebuie să fie ceva enorm ca și cum de ea, de această dorință, ar depinde viața ta sau săptămâna care abia începe. Nu trebuie să fie despre sănătate, despre copii, despre viitor, despre țara în care trăiești sau despre cea în care ai vrea să trăiești.

Pune-ți o dorință, una mică, mică, una care ar putea trece complet neobservată dacă nu ai sta la pândă să o prinzi când trece pe lângă tine. O dorință smulgătoare de un zâmbet, unul timid, unul care să dureze cât poți tu să-l faci să dureze. Doar că uneori, chiar și mici, chiar aproape imponderabile, dorințele sunt prea sus ca să putem ajunge la ele. Si atunci ni se întâmplă tristeți. Nu mari, nu importante, nu de viață sau de moarte. Doar tristeți. Perfect măsurabile ca și cum după trei sau patru pași, ai ști că tristețea va lua sfârșit. Numai că nu poți să faci toți pașii. Ceva te ține pe loc și îți taie răsuflarea. Si atunci ai nevoie de minuni. Nu mari, nu importante: o minune mică. O bucățică de minune care ar risca să treacă neobservată dacă tu nu ai fi țintuit pe loc și deci n-ai avea timp suficient să observi ce se întâmplă în jurul tău. Să vezi minunea. Așa mică cum e ea.

Ieri, eu am văzut-o într-o farfurie plină cu prăjituri. Nu am făcut nimic să o merit. Doar am fost un pic tristă și mi-am dorit să treacă. Iar cineva m-a auzit și mi-a făcut prăjituri. A fost felul ei de a mă ține de mână. Sub prăjituri, o farfurie. Pe care era scris: for the strongest girl. Abia atunci m-a bușit plânsul.

Uneori e nevoie doar de o farfurie cu prăjituri si de scrisul potrivit ca să ai puterea să faci pasul peste tristețile perfect măsurabile.



vineri, 22 septembrie 2017

Bleumarin

Esarfe, fulare. Unele atat de mari incat as putea sa le desfac si sa ma invelesc cu ele, altele mici, ca niste batiste pe care abia reusesc sa mi le innod in jurul gatului. Colorate sau uni, din lana sau din matase, pufoase sau lucioase, oferite sau cumparate, din ce in ce mai numeroase, mai invazive cu rafturile din dulap, mai cotropitoare cu spatiul din jurul lor si totusi niciodata suficiente.

Initial am trecut pe langa ea, cu indiferenta cu care ajungi sa te plimbi intr-un oras frumos in care locuiesti de ani buni. Pur si simplu, frumusetea ajunge sa faca parte din viata de zi cu zi, astfel incat devine normalitate. Tin minte cand eram mica si luam cate o nota proasta la scoala, tata imediat ma supunea unui tir de intrebari: n-ai stiut sau ai uitat? Ceilalti copii cat au luat? A fost prea greu sau nu ti-a picat fisa? Intr-o zi i-am spus ca ma astept la acelasi numar de intrebari si cand iau zece. Dar asta este normalitate, draga mea! Normalitatea nu naste semne de intrebare, ci doar se traieste.

M-am gandit la asta ieri cand am atins-o in treacat. Era cocotata sus, pe un raft, incolacita ca o pisica mare, pufoasa si somnolenta. Aproape ca s-a desfacut sub degetele mele ceea ce m-a incurajat sa o apuc de un colt si sa o trag spre mine, sa o iau efectiv in brate inainte de  a ma ascunde cu ea intr-o cabina de proba si a sta asa, pret de cateva minute, cu ea infasurata in jurul gatului ca o imbratisare. Apoi a urmat vocea interioara, rationala, aceea care de fiecare data vine sa sparga clipa de nebunie, de abandon. Clipa aia  in care, uneori, ti se intampla sa intorci capul pe strada si sa-i zambesti unui strain desi stii foarte bine ca nu ai nevoie de el si ca oricum, nu are rost. Doar ca o esarfa nu e barbat. O esarfa se poate cumpara, nu e un pacat de la care merita sa te abtii cu tot dinadinsul. Mai ales cand e bleumarin si se lasa petrecuta chiar si de trei ori in jurul gatului. Si apoi e atat de moale incat te si vezi stand cu ea pe genunchi, in serile de iarna, cand afara ninge si in casa miroase a ceai fierbinte cu lamaie.

Incerci sa ignori vocea din cap care deja transforma euro in lei si cauta frenetic prin dulapul tau de acasa sa-ti arate ca iata, ai cel putin trei esarfe la fel de moi si de late. Dar nu am niciuna albastra, moale si lata. Niciuna  care sa ma faca sa o strang in brate si sa simt deja mirosul de zapada amestecat cu cel de lene. Niciuna care sa stea incolacita ca o pisica. Aproape ca ma simt vinovata ca as putea sa o asez inapoi, pe raft, mai ales acum, dupa ce am imbratisat-o si sedus-o.

O sa o cumpar. Pentru ea, pentru binele ei. Pentru ca e atat de frumoasa incat daca o las acolo, singura, risca sa devina normalitate. Si pentru ca se lasa petrecuta de trei ori in jurul gatului. Iar mie cifra trei, imi place. Ca si bleumarinul.
joi, 21 septembrie 2017

Pe drumuri

In ultima perioada am tot plecat. Nu mult: patru, cinci zile la fiecare doua, trei luni. Nu si de data asta. Chiar si acum, cand scriu, inca nu amajuns acasa (de altfel, nu reusesc sa scriu cu diacritice pe tastatura din fata mea). Sunt  tot pe drumuri, tot departe. Stiam ca va fi mult, stiam ca nu va fi simplu, ca nu-i va fi simplu. Doar ca sunt plecari pe care trebuie sa le fac, unde nu am de ales. De fapt, corect ar fi sa spun ca alegerea era evidenta.
-Ana, trebuie sa plec!
Asa i-am spus si mesajul a ajuns direct la ea, fara ocolisuri, ca o sageata pe care o trimiti fix in corpul adversarului.

La inceput nu a spus nimic. Aveamo vara intreaga de partea noastra ca sa avem timp sa ne obisnuim cu ideea. Amandoua. Ce a fost cel mai greu? O sa radeti, dar nu neaparat plecarea, nu neaparat sa o las dormind, inca mica, in patul cald, dis de dimineata, in timp ce incercam sa ma furisez catre iesire, ci spaima ca am putea, cumva, sa ne despartim certate.

Pubertatea e despre forta, despre contraziceri, despre "vreau sa am dreptate", despre "mi-e frica, dar nu o sa recunosc", despre neincredere si despre complexe, despre mama al carei rol este de a rezista si a incasa lovitura dupa lovitura, despre copilul care este surprins si speriat de propria-i crestere. Mi-a trebuit ceva timp ca sa-mi dau seama ca rolul meu in perioada asta este sa rezist furiilor ei. Nu sa-i demonstrez ca daca vreau, pot si eu sa fiu furioasa, nu sa-i tin prelegeri (oricum nu le aude, iar cand trece furia, se sperie singura de reactiile ei), ci sa-i spun "adolescenta ta nu ma ingrijoreaza, nu ma revolta", asa ca poti conta pe mine, sunt aici.

Doar ca iata, a trebuit sa plec. Nu mult, dar mai mult ca niciodata. Am vrut sa o iau cu mine cateva zile. N-a vrut. Prefer sa ne despartim aici, acasa, decat pe un aeroport din alta parte. Apoi mi-a zis cu o voce care nu era a ei ca sa nu-mi fac griji, ca cele trei saptamani vor trece repede. Ma face sa zambesc de fiecare data cand se da mare, cand se joaca de-a adultul care trebuie sa aiba grija de mine. Esti si tu mica, mama! La telefon au aparut taceri. Nu stiu ce sa-ti povestesc, nu am facut nimic special! La scoala e ok. Am alta profa de romana si alta de istorie. Si am luat un sapte la fizica, la o evaluare. Dar au fost copii care au luat trei, asa ca eu sunt multumita de nota mea! Sunt bine, mama! Asa imi zice si fara sa vreau caut fetita de acum un an care ma pupa prin telefon si astepta la randu-i dovezi de iubire. Aproape ca ma rusinez sa i le mai trimit. Fetita aia a crescut! Asa mi-a spus deunazi si ma gandesc ca undeva, am impins-o de la spate sa creasca mai repede. Sau poate ca ar fi crescut oricum, cine stie?

Acum, dupa toate saptamanile astea departe de ea, am un nod in gat la gandul ca probabil o voi gasi si mai mare. Ca poate o sa raman cu bratele deschise si goale, asteptand-o sa se ascunda intre ele cum facea cand era mica. In rest, i-am cumparat niste haine d-astea, de-ale ei: negre, largi, care sa se asorteze cu bocancii, varsta si geaca de piele.




miercuri, 30 august 2017

Ora 16h00, undeva în București

Vatmanul a rămas cu mâna pe claxon. Pe șine, în fața lui, o mașină blochează drumul. Ora 16h00, undeva prin București. Nervoși de statul pe loc, oamenii din tramvai încep să vocifereze. Unul, proaspăt urcat la stația anterioară, cu un tricou jegos și cu unghii murdare, se pune direct pe înjurat.
- Băga-mi-aș în el de dobitoc, cu tot neamul lui!
Și dă-i și spurcă-l. In timpul ăsta, vatmanul pare că a adormit cu mâna pe claxon. Mașina nu se mișcă. Nu are unde. Sau poate că nu știe cum să facă.
- Huoooo! Morții mă-tii de tâmpit! Tu și cu cine te-a făcut!
Incurajat de bărbatul care suduie, încă unul se pornește să-i țină isonul. Un murmur se ridică încet, în aer, ca un abur care îngreunează atmosfera.

Mă uit la ceas. O să întârzii. In sfârșit, tramvaiul se repune greoi în mișcare, trecând pe lângă mașina ce i-a tulburat mersul. Geamurile se dau la o parte și mai mulți pumni se agită amenințător către șofer. Mi-aduc aminte de povestea unui coleg care a văzut cum o femeie a fost luată de păr, trasă de la volan și dată cu capul de parbriz de un taximetrist nervos. Era în Piața Victoriei, ziua, în amiaza mare. Era acum vreo doi ani. Mă gândesc bine că tramvaiul merge, că altfel cine știe, poate se dădea cineva jos și-l trăgea de păr pe cel din mașină! Sau poate că și ăla ar fi replicat la fel de brutal. Am tot fost cu mașina în alte țări. Nu am pățit nimic asemănător. Am fost și cu tramvaiul. Nicio problemă.

In jurul meu se discută pătimaș și se imaginează cazne pentru șoferul mașinii. Nu știu de ce ni se pare atât de normal să ne exprimăm furia și revolta fără niciun fel de opreliști. Să știe și să vadă toată lumea! Alaltăieri, de exemplu, mi-am găsit bucătăria inundată. Sun la președinta blocului să mi-l trimită pe instalatorul asociației. Mi-am permis să-i pun însă o întrebare înainte să-l las să bage șarpele. Recunosc: m-am îndoit un pic de verdictul dat de el. Am făcut-o însă politicos, am vorbit cu dumneavoastră, am zis vă rog și mulțumesc, dar l-am contrazis. Așa că m-a pedepsit: mi-a aruncat un hai sictir și a plecat. Am rămas cu bucătăria inundată și cu un gust amar, de mojicie. Președinta mi-a spus că omul este o persoană deosebită și sigur am făcut eu ceva care l-a supărat. Ca și femeia de la volan, mă gândesc.

Cobor din tramvai. Pe stradă, trei bărbați cu tricourile suflecate deasupra buricului vorbesc tare. Unul are o bere în mână și după fiecare înghițitură se șterge cu mâneca cămășii și plescăie din buze, făcând câte un aaaaah. Celălalt scuipă pe jos. Al treilea nu face nimic. Are șosete în sandale și tricou cu Steaua.

Ora 16h30, undeva în București. Mi-aș dori să fiu în altă parte. In rest, am găsit un instalator și am reaparat țeava. De data asta, am tăcut mâlc.


marți, 29 august 2017

Așa sunt eu, mai ciudată!

Ieri, pe stradă. Telefonul scoate un fel de bâzâit, semn că a venit un mesaj pe WhatsApp. Il caut prin geantă, ajung cu greu la el după ce am găsit, pe rând, un pachet de șervețele, portofelul, un evantai, alt pachet de șervețele, o carte și sticla de apă. Il deschid: e Ana. Trei poze, însoțite de un singur rând. Iți plaaaac?
Mă uit cu atenție. Niște perechi de botine negre, frumoase, nu foarte scumpe, dar cu toc. Deduc că s-a dus iar la mall, în prospecție. Mai nou merge singură sau cu vreo prietenă. Are voie să-și ia, fără să mă întrebe, cărți, lucruri pentru școală, accesorii, câte ceva de îmbrăcat și uneori, câte un suc sau o brioșă. Are banii ei de buzunar, din bursa de la școală. Mă uit încă o dată la fotografii înainte să-i răspund. Lasă-mă să ajung în magazin, să le văd și eu. Mi se pare că au tocul cam mare și riscă să-ți deformeze mersul. In ultima vreme am învățat să-mi caut cuvintele cu atenție înainte să-i spun "nu". La început de adolescență, refuzurile sunt greu de digerat și de obicei se lasă cu trântit de uși. Mi-a trebuit ceva timp să mă obișnuiesc cu sunetul ăsta. Acum face parte din viața noastră.Mi-l asum și gata. Nu mă mai justific, nu mă mai explic. Decid că nu e bine sau că e periculos și cu asta, basta, n-are decât să se supere. O să-i treacă!

La mall, o găsesc plină de entuziasm. Vorbește mult și repezit, ca de fiecare dată când vrea să-și ascundă emoțiile. Inainte de pantofi, mă trage într-un magazin cu tricouri.
- Uite, ăsta negru, ce zici?
Mă uit când la ea, când la bucata de cârpă neagră, cu tăieturi, din mâna ei. Incerc să mă concentrez pe tricou și să nu mă mai emotionez singură, întrebându-mă când o fi crescut.
- E mișto! Dar nu e de școală.
- Dar, mama, să știi că am colegi...
- Ana, îl porți în weekenduri, la concerte, la lecțiile de chitară, treaba ta. Nu la ore.
Negociem. Mi-a trebuit ceva timp ca să înțeleg că nu e o lipsă de respect din partea ei să mă contrazică, să-mi arunce priviri pline de reproș, să ridice tonul. Crește. Atât. Mi-a trebuit ceva timp să pricep că la doisprezece ani, e ok să se supere pe mine, iar eu să decid altfel de cum își dorește ea.
- Bineee, îl port la petreceri.
Dăm să ieșim din magazin. Când, exact lângă vitrină, ochii îmi cad peste un Tshirt negru. Cu Aerosmith. Il scot de pe raft.
- Ce zici?
De undeva, de pe dinăuntru, o bucurie i se revarsă peste toată fața.
- Mamaaaa, e minunat!
Mi-l ia din mână, fuge în cabina de probă, se întoarce triumfătoare.
- O să mi-l iau din banii mei, că tu ai luat deja ceva. Dar mă împrumuți până acasă?
Plătesc și plecăm. Spre pantofi. Nu o să-i iau banii, dar nici nu vreau să îi dau de înțeles că pot să-i fac toate poftele. Așa că nu-i zic nimic. O să-i spun acasă.

Cinci minute mai târziu, mă uit amuzată la ce botine își găsise ea. Cu toc, din piele întoarsă, numai bune să tropăi până la birou cu ele. Mă pregătesc să spun"nu" și din dorința de a îndulci tonul, caut din priviri o alternativă, ceva să-i propun la schimb. Si atunci îi văd: negri, cu șireturi, mai sus de glezne cu o palmă. Bocanci d-ăia de rocker. Mă trezesc zâmbind. Aveam vreo optsprezece ani când mi-am luat prima pereche. Arătau exact ca cei de armată și se asortau perfect cu o geacă de piele pe care mi-o dăduse un prieten, din Franța.La vârsta aia aveam părul lung, haine largi și negre și dorința de a intriga pe toată lumea. Și mi-era rușine de corpul meu, de picioarele prea groase, de fundul prea mare. Așa că mă țineam cât puteam de ascunsă în blugi sau sub o fustă neagră, până-n pământ. Aveam una singură pe care o împărțeam cu mama. O fustă lungă, adusă de cineva, din Germania, dintr-un second hand. Mergea la fix cu bocancii de armată și cu cei optsprezece ani ai mei. Imi aduc aminte de o vară, la mare. Eram la Costinești cu verișoară-mea. Si toată săptămâna, cât am stat acolo, n-am ieșit pe plajă decât de două ori și de ambele dăți în bocanci, fustă și geacă de piele peste sutien. Verișoară-mea, cu vreo trei ani mai mare ca mine și cu zece kile mai puțin, îmi desenase pe față, cu ruj și dermatograf, limba de la Rolling Stones. Rock on, baby! Eram tânără. Acum aș zice că eram aproape mică. Și făceam pe dura ca să-mi ascund picioarele, fundul și mai ales toate spaimele.

- Ia uite, Ana, ce zici de bocancii ăștia?
Ochii îi sclipesc și mâinile se întind spre ei.
- Oau, mama! Ii ador! Nu i-am văzut!
Ii probează, se fâțâie în fața oglinzii și după felul în care se mișcă și-și vorbește în barbă, deduc că-și imaginează deja cum va fi când va ieși cu ei în public.
- Merg și cu geaca de piele, îi spun, după ce arunc o privire discretă spre prețul de pe cutie. 160 de lei. E ok pentru niște încălțări din piele pe care le poate purta și la școală și pe ploaie, mă socotesc eu în minte.
- Le vreau! Te rooog! Te roooog!
Dau din cap și fără să vreau mă trezesc zâmbind fetei din mintea mea, celei care am fost odată. Se pare că ne vom revedea, îi spun în gând și ideea că într-un fel, istoria se repetă, mă umple de duioșie.

Pe drum, către casă, cu cutia de pantofi în brațe, Ana spune:
- Ador bocancii ăștia. Si tricoul. De altfel, află că eu iubesc negrul și hainele largi. Pentru că, știi ceva, mama? De la o vreme, nu-mi mai suport picioarele. Mi se par groase și urâte. Așa că nu mai vreau să port rochii sau fuste scurte.
Mă uit la ea și mi se pare că stau de vorbă cu mine.
- Mă rog, adaugă, țopăind pe lângă mine (încă e suficient de mică încât să se amuze sărind de pe un picior pe altul). Cred că tu nu mă înțelegi, dar deh, așa sunt eu, mai ciudată!





vineri, 25 august 2017

Drumul vinului... francez

M-am întors. După două săptămâni de vacanță în care am reușit să umblu suficient de mult încât să am ce să vă povestesc. De data asta, am ajuns undeva prin centrul Franței, printre vii, într-o zonă care-și zice Cher, undeva pe lângă Bourges. Care, dacă tot l-am pomenit, să vă și zic că are o catedrală frumoasă, inclusă în patrimoniul Unesco și un palat la fel de frumos al unui tip pe nume Jacques le Coeur, un mare negustor și bancher din secolul XV. Pe lângă asta mai e un parc cu multe, multe plante, case aranjate și posibilitatea, vara, să participi la așa numitele Nopți de lumină când sunt organizate, practic, un fel de tablouri vii ce au darul să-ți propună o incursiune în istoria Franței.

catedrala din Bourges
 Revenind însă la Cher, să vă zic că e undeva între Burgundia și Țara Loarei, printre vii (aici se face celebrul vin de Sancerre) și păduri (din care ies sistematic căprioare) și e plin de orășele pline de farmec și castele mai puțin celebre decât cele de pe Loara, așadar și mai ușor de vizitat (nu se stă la coadă și vizita durează în jur de o oră).
Am ales să stau o săptămână într-un sat, Vinon, unde am găsit cel mai fain airbnb în care am stat până acum și la preț absolut decent: 430 de euro pe săptămână, cu mic dejun inclus, pentru o căsuță la margine de podgorie, cu chicinetă, o sală de baie cu duș și cadă decorată ca-n reviste, toaletă separată, spațiu amenajat pentru un birou și o cameră, la etaj, maaaare, cu un pat maaaare, o plasmă maaaaare și loc de luat ceaiul sau cafeaua. In plus, am avut parte de un proprietar minunat. Ceea ce francezii numesc "un amour". Sébastien are spre patruzeci de ani, este informatician, lucrează de acasă ceea ce îi permite să se ocupe în paralel de turism și agricultură. In ziua în care am ajuns, tocmai venea de la cules de cartofi. Mi-a plăcut de el că e complet fără fasoane, vorbește curent engleză și spaniolă, are o prietenă- Emilie- super simpatică care face niște tarte cu prune geniale și un cățel blând și pupăcios. Așa că dacă aveți vreodată drum prin zonă sau vreți în Franța și nu știți unde, duceți-vă aici. E minunat. Cel mai apropiat orășel e Sancerrre care e o cetate cocoțată pe dealuri cu restaurante și buticuri ordonate într-o mică piață centrală, cu străduțe pavate cu piatră cubică, cu pisici leneșe, la soare și ghivece cu flori direct pe trotoare.

de pe fereastra locației din satul Vinon
 O vacanță în această regiune trebuie făcută musai cu mașina sau măcar cu bicicleta. De altfel sunt trasee peste tot pentru cicliști atât prin păduri, cât și printre vii și majoritatea celor care ajung în zonă aleg să facă așa numita "route du vin", "drumul vinului". Apropo, dacă vreodată alegeți să stați la Sebastien, vecinul lui e producător de vin și parole d'honneur, e excelent. A reușit să mă facă să beau vin alb, pe mine, cea care până acum ceva timp nici să-l miros nu suportam.

Ce-am făcut o săptămână pe coclauri? Am văzut două castele pe care vi le recomand- primul, la Verrerie mi-a plăcut în special pentru locație: pe marginea unui lac, înconjurat de păduri, survolat de șoimi, cu câțiva cai în zare lăsați să pască liber. Al doilea, supranumit la Chapelle d'Angillon, mi-a dat ocazia să cunosc personal un conte. Da, da, ați auzit bine. Contele în persoană ne-a întâmpinat și ne-a propus să-i vizităm locuința. Ca orice conte care se respectă, era un domn plin de umor, cu un zâmbet larg și care ne-a mulțumit pentru onoarea de a-i fi călcat pragul.

La Verrerie
 Dar, le coup de coeur al vacanței a fost o zi petrecută în Apremont sur-Allier. Dragilor, este unul dintre cele mai frumoase orășele din Hexagon (nu o spun eu, ci ghidurile lor). Refăcut complet de un arhitect și păstrând stilul local, sătucul este o mică bijuterie de pe malul Loarei a cărui celebritate este dată de un parc floral cum eu nu am mai văzut niciodată. Deja că de la intrare ți se propune să te descalți pentru că gazonul este un fel de mochetă vie. Apoi ai tot felul de plante care mai de care mai fericite, o mică cascadă, podețe peste un lac acoperit de nuferi roz, un pavilion cocoțat pe o colină înverzită, poți sta liniștit pe o pătură, la soare, cu o carte bună și asculta concertul păsărilor. In același bilet (pentru că da, este cu intrare) aveți inclusă și o vizită la un mic muzeu de calești și obiecte rămase de la bâlciurile de altă dată (interesantă idee) și posibilitatea să urcați până la castel (și aici e un castel) pentru priveliște (castelul e proprietate privată și nu se vizitează). 

covor de iarbă
 De mâncat (la Sébastien chicineta are doar micro unde cu funcție gril), se mănâncă bine peste tot. Doar e Franța. Regiunea e celebră peste brânza de capră, pentru carnea de vită și pentru cartofi. Așadar, nu aveți cum să muriți de foame. Ca prețuri, vă recomand meniurile la 13 euro unde aveți incluse două feluri și un desert. Cea mai scumpă e băutura - 4 euro un pahar de vin și vreo 3 euro o halbă de bere, dar puteți cere liniștiți "une carafe d'eau" care e pe gratis. Nimeni nu va strâmba din nas dacă alegeți să nu beți altceva. De altfel, francezii sunt foarte economi, așa că inclusiv bacșișul e ceva ce se câștigă "pe meritate", nu ceva de la sine înțeles.




miercuri, 9 august 2017

Ce să-i faci? N-ai ce să-i faci! (CSF, NCSF)

Ieri, undeva spre orele amiezii. Opresc un taxi, direct din trafic. Șoferul- undeva până-n treizeci de ani, cu mușchi formați la sală, un tatuaj destul de nereușit pe antebrațul stâng și o barbă de trei zile peste care își tot trecea mâna din zece în zece minute. Părea genul introvertit care nu ține morțiș să facă conversație. Mă așez pe bancheta din spate, mă bucur că are aer condiționat și că la radio e muzică rock. Trei intersecții mai încolo, undeva spre Ștefan cel Mare, inevitabilul se produce și rămânem blocați în trafic. Șoferul oprește muzica, oprește aerul condiționat, deschide geamul și, fără nicio vorbă, își aprinde o țigară. Aș vrea să-i spun ceva. Nu ceva urât, dar ceva care să-i aducă aminte că sunt și eu în spate și că poate mă deranjează fumul. Apoi, involuntar, mă trezesc că încep să-mi caut cuvintele astfel încât să nu existe riscul să-l enervez, că cine știe ce aș putea păți. Sigur, ar putea foarte bine să stingă țigara și să-și ceară scuze (să fim serioși, dacă era genul acesta de taximetrist, ar fi întrebat înainte să o aprindă dacă mă deranjează sau nu). Ar putea, mă gândeam, să mă dea jos din mașină. Mi s-a mai întâmplat o dată. Ceea ce ar fi fost destul de problematic pentru că mă grăbeam. Sau să mă înjure. Sau chiar să mă lovească, cum am pățit în studenție când m-am trezit cu un pumn în ochi de la domn pe care l-am descurajat în tentativa lui de a mă agăța. Si nu a intervenit nimeni, deși era plin de lume în jur, la orele prânzului, la Universitate, pentru că, auzeam eu vocile din jur (de văzut, nu prea mai reușeam să văd) "las' dom'ne, or fi împreună și cine știe ce o fi făcut ea de s-a enervat omul". Sigur, asta s-a întâmplat în urmă cu vreo douăzeci de ani. Intre timp, eu am îmbătrânit, iar mentalitatea de la noi a rămas fix aceeași. Iar persoanele care sunt agresate, fie ele femei, copii sau chiar și bărbați, nu au alternativă de cele mai multe ori.

M-am mai uitat odată la șoferul care trăgea linistit din țigară, am încercat să citesc ce scria pe tatuajul lui (cred că era ceva cu blood), mi-am dres vocea doar-doar s-o uita la mine și când i-am întâlnit privirea in oglindă am ales să tac și să merg în fum până acasă. Și cu această ocazie, am realizat că trăim într-o țară terorizată de abuzul de putere. Sunt îngrijorător de multe situațiile când nici nu mai contează dacă avem sau nu dreptate din punct de vedere legal, ajungem să ne evaluăm șansele de-a ne apăra drepturile în funcție de cum se prezintă adversarul. E înalt, bine făcut, cu mușchi, lanț la gât și ascultă muzică la maxim pe telefon? Păi nu o să vezi vreodată picior de controlor care să-și permită să-l deranjeze, cerându-i biletul în autobuz. Nu poți să dormi noaptea pentru că vecinii fac scandal și dau petreceri în fiecare seară? Intâi aștepți să-i vezi, ca să știi cu cine ai de-a face și abia apoi suni la poliție. Mai trist e că și poliția are nevoie să-i vadă înainte de a decide cum să procedeze. Ai descoperit că învățătoarea copilului urlă la el și-l amenință încă din prima zi de școală? Ai vrea să urli și tu la ea, dar înainte trebuie să-ți faci un plan de bătaie, eventual să te mai aliezi cu alți părinți, pentru că altfel ți-e frică să nu se răzbune pe copil. Am auzit de jdemii de ori părinți spunând cum vor face plângeri și reclamații, și nu, nu au făcut nimic pentru că, din păcate, trăim într-o țară unde mori cu legea-n mână și unde agresivitatea este permisă și uneori încurajată. Câte femei stau cu copiii lângă ele alături de parteneri nu violenți, ci de-a dreptul periculoși, pentru că efectiv nu au unde să se ducă? Si de câte adăposturi ați auzit pentru femei singure, victime ale violenței conjugale? Nu vă gândiți la București sau Brașov, ci la comunele alea unde doar Primăriei are toaletă în clădire.

Am povestit experiența mea într-un spital din București. Am fost întrebată de ce nu schimb doctorul. Nu e cazul, pentru că medicul din articol nu este al meu, ci doar îi ținea locul celei la care sunt eu înscrisă. De aceea nici nu îi cunosc numele. Dar aș fi putut să-l aflu. Aș fi putut să mă întorc în spital și mă duc să văd ce scrie pe ușa cabinetului. Credeți-mă, nu o voi face. Pentru că știu foarte bine că deși nu are niciun drept, există riscul (mic, dar există), să mă pună pe drumuri, să mă facă să stau zile în șir la coadă pentru următoarea rețetă sau concediu. Si îmi pare rău, dar nu vreau să risc. Ințeleg foarte bine că orice abuz ar trebui denunțat, că dacă nu o face nimeni, nici lucrurile nu au cum să se schimbe. Dar dacă rămân fără rețetă, eu ce mă fac? Pentru că experiența arată că da, suntem într-o țară unde se poate, bolnav fiind, să rămâi fără rețetă. Nu mult. E suficient o lună și te înveți minte să stai frumos la rând și să nu mai comentezi.

Am observat că legile, chiar dacă există, se aplică aleator în funcție de cine beneficiează de ele sau cine are de suferit. Așa că am ajuns să ne evaluăm efectiv interlocutorii înainte de a ne cere drepturile. Nu vi s-a întâmplat niciodată să schimbați rândul la un ghișeu sau să vi-l alegeți în funcție de cum vi s-a părut funcționara? Mi-am dat seama că eu, de fiecare dată când mă duc la ANAF, încep prin a sta un pic să urmăresc cum decurge interacțiunea funcționar- client și abia apoi îmi aleg ghișeul. Nu mai spun ce se întâmplă când ai nevoie de bunăvoința vreunui funcționar ca să rezolvi o situație, să obții vreo informație, sau, doamne- ferește, să corectezi ceva. Incă de la primul bună ziua sau alo, încerci să-ți faci o voce cât mai agreabilă și un zâmbet cât mai cald doar-doar îmblânzești adversarul și îți cresc șansele de succes. Este ca pe vremea lui Ceaușescu când, de multe ori, vânzătorul decidea dacă îți dădea sau nu alimentul dorit. Dacă nu-i plăcea de tine, îți spunea sec "s-a terminat" și pas de mai puteai face ceva.

Nesancționat, abuzul de putere ajunge să ne dezvolte niște comportamente de-a dreptul infantile. Teama de conflict, de sancțiuni, de consecințe ne aduce în punctul în care ne obișnuim cu răul și devenim pe de o parte toleranți cu el - pentru că nu avem ce face, și extrem de intoleranți cu orice greșeală, cât de mică, făcută însă de aceia la fel de vulnerabili ca și noi sau și mai vulnerabili. Nu vi s-a întâmplat să vedeți casiere de la supermarket sau chelnerițe ironizate sau apostrofate de clienți nervoși, doar pentru că aceștia din urmă se aflau într-o poziție de forță? Revenind la exemplul meu, îmi dau seama că nu ar fi trebuit să stau să mă gândesc de două ori înainte de a deschide gura și a cere unui taximetrist să stingă țigara. Și totuși, ajung la vorba lui taică-miu: de ce să risc dacă pot să nu o fac? Pentru că știu că și cu legea de partea mea, nu am certitudinea că nu voi păți nimic rău. Știu, suntem mulți cei ce am făcut până acum plângeri în diferite situații, ne-am zbătut cât am putut, poate am și obținut câștig de cauză. Dar știți de ce? Pentru că am avut noroc, nu pentru că am avut neapărat dreptate. Am avut bafta să nimerim peste niște oameni normali. Nimeni nu poate să spună ce s-ar fi întâmplat dacă ajungeam pe tura cealaltă. Și nici ce se întâmplă cu oamenii normali din țară. Mai rezistă sau pleacă toți?! Vorba fiică-mii: CSF, NCSF!
 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes