sâmbătă, 23 martie 2019

Intotdeauna va fi vorba şi despre mine

Poate că aşa ar fi fost corect. Să-ţi fi spus de la început. Aşa cum ţi-am spus, de exemplu, în ziua aia când eram amândouă pe stradă, tu foarte mică, abia de-mi ajungeai până la genunchi, eu lângă tine, de parcă te-aş fi sprijinit cumva şi ţin minte că te-am luat de mână şi ţi-am arătat omuleţul verde uite, mami, doar dacă omuleţul pare că merge, mergem şi noi şi tu mi-ai zâmbit şi ai venit după mine. Mi-ai zâmbit pur şi simplu, fără să înţelegi despre ce vorbeam şi care era treaba cu omuleţul ăla, dar mi-ai zâmbit pentru că eram acolo, lipită de tine, cu mâna mea în jurul degetelor tale, cu piciorul meu mare lângă tine, aşa mică. Şi eu nu puteam să-ţi spun. Şi nu pentru că n-ai fi înţeles - ştii că toată lumea îţi zice că eşti deşteaptă - ci pentru că mi-a fost teamă. Şi ruşine. 

Cum să-ţi fi spus că singurul motiv pentru care tu eşti aici, acum, este pentru că aşa am vrut? Eu. Eu am vrut. Eram acasă, era iarnă şi ţin minte că stăteam în fund, pe marginea patului şi mă uitam în gol şi atunci, nu ştiu de ce, dar atunci am început să plâng pentru că simţeam că eu singură nu aveam cum să mai fiu fericită. De parcă peste noapte mă micşorasem şi nu-mi mai ajungeam mie. Mai trebuia ceva. Cineva. Aşa că m-am dus la taică-tu şi i-am zis că vreau şi eu un bebeluş, unul d-ăla roz şi frumos îmbrăcat, aşa cum văzusem la cineva, în Cişmigiu. Şi taică-tu a zis că lasă, că mai vedem şi ceva din tonul lui mi-a adus aminte de mama. 

Cred că aveam un pic mai mult ca tine când i-am cerut să-mi cumpere un bebeluş de jucărie. Doar că, pe vremea aia, nu se găseau de cumpărat. Nu ştiu de unde l-a găsit, dar a venit cu el, într-o seară, învelit într-o hârtie urâtă şi maro, ca o placentă, doar că maro. Avea o salopetă în dungi şi guriţa deschisă, în formă de o. Mi-ar fi plăcut să zică şi mama, dar nu zicea nimic. Tu ai zis destul de repede. După tata, ce-i drept, dar chiar şi aşa, tot la mine te uitai. Orice făceam, orice ziceam, tu tot la mine te uitai. Chiar şi atunci când te-am apucat de mână şi te-am strâns până când gura ţi s-a strâmbat înainte să iasă plânsul şi te-am lăsat aşa, singură, pe covor, la tine-n cameră şi eu am fugit pe balcon, să scap de mine, aia cea rea, aia cea nedreaptă, aia cea îngrozitoare, aia cea obosită şi nedormită şi oribilă, chiar şi atunci, tu tot la mine ai venit. Puteam să fac orice, să-ţi fac orice. Să te iau în braţe şi să te strâng cum strângeam bebeluşul ăla de jucărie, până când guriţa lui rotundă, în formă de o, se făcea ovală. Puteam să-ţi spun lasă-mă-n pace, puteam să mă prefac că nu te văd, puteam să plec, să fug, să ţip, să bat cu pumnii în pereţi,  oricum tu tot la mine te uitai şi tot mama spuneai.

N-am avut cum să-ţi spun. Poate că aş fi putut să încerc în ziua aia, când am stat amândouă pe bancă, în parc şi tu mi-ai zis că nu tot timpul trebuie să fie vorba despre mine. Aşa mi-ai zis şi vocea ta suna dureros, se lovea parcă de pomi şi de bănci şi de spatele bătrânilor ălora care jucau şah. Nu e tot timpul vorba despre tine!, ai ţipat şi eu am tăcut, pentru că nu am avut curajul să-ţi spun că te înşeli. Ba da, e vorba despre mine. Cum să fie altfel? Tu nu te vezi cât eşti de mică? Atât de mică! De parcă nu te-am născut, de parcă eşti tot acolo, pe dinăuntru, ca un organ- un pancreas sau o bucată de intestin şi viaţa ta e tot a mea, doar că se simte altfel. Nu ştiu să-ţi explic cum, dar altfel. 

Acum piciorul tău stă lângă piciorul meu, iar genunchii aproape că ni se lipesc. Dacă am vrea, am putea să luăm stângul meu şi dreptul tău şi să facem o pereche nouă de picioare. Chiar am putea. Nu îndrăznesc să-ţi spun asta pentru că probabil ai râde de mine sau poate nici măcar n-ai râde, poate doar nu m-ai auzi. Aşa cum stăm una lângă alta părem ajunse oarecum, din întâmplare, pe acelaşi trotuar. Dar nu e nicio întâmplare. Este pentru că am vrut. Şi eu. Şi tu. Amândouă. Impreună am vrut asta. Recunoaşte! Omuleţul verde începe să se mişte caraghios şi tu o iei înainte. Dar apoi te opreşti şi te uiţi la mine, tot la mine! Vii, mama?, mă întrebi şi eu ştiu că întotdeauna va fi vorba şi despre mine. Intotdeauna. 

                                                      Gustav Klimt- Mama şi copilul


vineri, 22 martie 2019

Să n-ai încredere!

Să n-ai încredere! Așa-i spun și ea nu zice nimic. Nici bine, nici am înțeles. Chiar nimic. Își face de lucru cu un șervețel și felul în care-l întoarce între degete mă enervează. De la o vreme, totul mă enervează. Bine, nu chiar totul. De pildă, presupunând că nu am fi aici, doar noi două, ci în altă parte- știu și eu, pe malul mării, în Thassos, unde mergeam de obicei, sau la Sinaia, pe terasa din fața castelului- poate că atunci aș fi mai calmă. Sau poate că doar m-aș putea preface mai bine.
Acum însă e aproape imposibil să-mi stăpânesc nervii. Nici nu știu de la ce sunt, de unde au apărut. Mi se pare că dacă acum aș avea o oglindă, aproape că aș putea să-mi văd nervii întinși ca sforile alea pe care punea bunică-mea rufele, vara, la uscat. Venea, târșindu-și picioarele, cu ligheanul roșu, de plastic, sprijinit, cumva, de burtă, cu cutia de cârlige așezată deasupra și scotea un fel de icnet de fiecare dată când se întindea să apuce sfoara și să prindă de ea cârpele umede.

Mă uit la ea cum rupe câte o bucățică de șervețel pe care o freacă apoi, între degete, până face din ea o biluță pe care o așează pe masă, în fața ei. Până acum a făcut deja trei biluțe și urmează a patra, iar eu simt că nu mai pot. Nu se uită la mine, nici măcar nu întoarce privirea de parcă nici nu aș fi acolo, de parcă aș fi dispărut sau nu m-aș mai fi întors. Prima dată am plecat astă iarnă. Am sunat-o pe mama și i-am spus vino și stai tu cu ea trei zile, că eu plec și mama a venit. Ne-am intersectat în hol. Eu cu valiza mea, ea cu valiza ei mi-am adus niște schimburi și un pulover mai gros, că la tine e frig și apoi eu am zis că trebuie să fug a venit taxiul, uite, se vede pe aplicație și am plecat. Ea era la școală, așa că i-am trimis mesaj te iubește, mama și apoi am ațipit acolo, în mașină și m-a trezit șoferul că am ajuns. In avion am stat între un bărbat cu chelie și cu cămașă în carouri și un altul, cu ochelari, care dormea cu gura deschisă.

Acum sunt aici. Nu mai plec. Sau nu prea curând. Stăm una lângă alta, la masa din bucătărie și ea freacă între degete șervețelul ăsta nenorocit, iar eu încerc să mă gândesc la altceva ca să nu-i spun încetează, încetează să mai faci biluțe de hârtie, ai deja trei, n-o mai fă și pe a patra! Ca și cum de la a patra încolo lucrurile ar putea să o ia razna.  Imi înfig unghiile în palmă până las urme, până îmi vine să spun au și chiar spun, pentru că o văd cum se uită la mine și dă să zică ceva și poate chiar zice, dar eu n-o aud. La aterizare, bărbatul care dormea s-a trezit brusc și a început să caște cu gura larg deschisă. Celălalt, cu cămașa în carouri nu știu ce făcea. La aeroport mă aștepta lipit de un stâlp. Tot acolo l-am lăsat și când am plecat, de parcă stâlpul ăla făcea deja parte din poveste. Povestea mea.

Mai rupe o bucățică de șervețel. A patra biluță. Imi înfig unghiile și mai tare în palmă. Ești bine, mama? Nu răspund. Imi aduc aminte de verile din Thassos și de iernile de la Sinaia. Parcă au fost acum o sută de ani. In altă viață. De fapt, chiar așa a și fost. O altă viață. Inainte să plec și ea să rămână cu mama. Să n-ai încredere!, îi spun și ea se uită mirată, în jur, de parcă ar mai fi cineva acolo, cu noi, cineva care ar putea să-i facă rău de fiecare dată când eu plec. Pentru că știu că o să mai plec. O ştie şi ea. Să n-ai încredere în mine, aş vrea să-i spun. Dar de fapt, tac și din palmă îmi curge o picătură de sânge. Tace şi ea și-mi întinde restul de șervețel.





joi, 21 martie 2019

Iubirea ca o cratimă

Mama m-a văzut prima dată femeie abia după ce am divorțat. Până atunci eram mamă sau copil. Sau amândouă, un fel de mamă-copil sau copil-mamă, ca și cum bucățile astea mergeau doar împreună. Ca și numele meu. "Pe tine nu te cheamă Ioana, ci Ioana-Maria, legat, întotdeauna legat, să ții minte", așa îmi zicea tata. Ioana m-a chemat abia după ce a murit. Atunci, la înmormântare, am îngropat și liniuța odată cu tata. Liniuța aia cu care tata mă lega ori de câte ori voiam să plec. Iubirea lui ca o cratimă.

Stau cu mama, la ea în bucătărie- în bucătăria aia cu buline mari, portocalii, "ce frumos e aici la voi, cu toate cercurile astea pe pereți"- așa zicea Mircea, un prieten, mort și el de acum,  și vorbim despre bărbați. Vorbim despre tata. Era gelos, îi spun și mama se uită la mine cu mirarea aia că uite, un copil poate să vadă și altceva la părinți decât ce vor ei să-i arate. Vorbim despre sex - la ei, la mine, despre plecări- ale ei, ale mele, "acum sunt și eu pe drumuri ca tine", îi spun și mama tace și doar dă din cap și așteaptă cumva, cuminte, să vadă ce mai zic. Mama mea copil. O mamă mică, din ce în ce mai mică, pierdută printre bulinele de la ea, din bucătărie. "Taică-tu ți-a ales singur numele. M-a întrebat dacă-mi place și mie îmi era egal cum te va chema, așa că am zis da". Întotdeauna cu liniuță, întotdeauna.

Stau cu mama de vorbă. De fapt, nu. Eu vorbesc și mama ascultă. Dă din cap și din când în când zice "așa și eu", de parcă povestea mea e a ei. Sau poate că de fapt așa și e. Poveștile femeilor sunt, pe undeva, întotdeauna aceleași: întâi iubite, apoi mame și apoi singure. Ii spun și ei și mama stă cu bărbia în palmă și cu cotul sprijinit de masă și tace. "Să te duci să te vopsești" îi spun, "nu mai sta așa, albă-n cap", de parcă părul ăla, al ei, nu mă lasă nicio secundă să uit că mama îmbătrânește, de parcă mi-l bagă sub nas, așa, ca o dovadă clară că nu mai poate. N-am ce să-ți fac, dacă ai crescut și ai devenit, în sfârșit femeie, m-ai împins și pe mine o căsuță mai încolo, până spre margine, așa simt că-mi spune, deși mama tace. Tace și ascultă. Imi vine să mă agăț de ea și să-i spun că lasă, că mă dau eu o căsuță mai în spate, că nu-i nimic dacă rămân pe loc, că nu vreau s-o împing. Părul alb, al mamei, ca o liniuță. Ca liniuța din certificatul de naștere al tatei. Liniuța aia care l-a făcut apoi să-mi pună două nume- las' să fie, să aibă, "pe fiica mea o cheamă Ioana-Maria, nu Ioana, niciodată Ioana simplu, Ioana e altcineva" și el să se ascundă în fiecare dintre ele.

Mă sună copilul. "Unde ești?", "La bunica, vin acum" și dau să plec. Bulinele mi se reflectă portocaliu, pe piele. Ca o boală. "Te vopsești, da?" și mama dă din cap că da. Mama mea cuminte. Ca un copil. O mamă-copil. Un copil-mamă. Al meu.

                                         Contre mon coeur de Nathalie Ragoust, sursa foto

marți, 12 martie 2019

Plecăm

Ieri, în autobuz, întorcându-ne de la mama cu un borcan de mucenici, zic și eu să intru-n vorbă cu infanta și-i spun așa, într-o doară:
- Aoleo, ar trebui să mai scriu și eu ceva pe blogul ăla, că a trecut cam mult timp de când nu l-am mai băgat în seamă.
- Știu, zice ea și-și înfundă și mai bine căștile în urechi.
Adică da, ați înțeles bine: copila a devenit, mai nou, parte din cititorii mei. Probabil cel mai de temut cititor al meu, dar și cel mai drag. Așadar, dată fiind conjunctura, am zis că nu are rost să vorbesc acum despre Simularea de Evaluare Națională la clasa a VII-a (deși își merită pe deplin denumirea, dat fiind rolul pe care această chestie, că nu o pot numi examen, îl are). Personal, cred că, sătui să tot fie acuzați de nivelul de educație, în cădere liberă, din școli, ăștia din minister au zis să vadă cam cât ar lua copiii la Evaluare și să aibă timp să ajusteze subiectele până la anu', astfel încât la sfârșitul zilei să le dea cu plus. Oricum, nu înțeleg rostul unei simulări decisă cu trei săptămâni înainte de a se întâmpla.

Hai că până la urmă vorbesc de școală și asta îmi strică toată karma pe care, pentru a o menține la cote rezonabile, am luat niște bilete de avion. Mai multe, așa. Primele sunt pentru mine, dar despre asta altă dată. Următoarele însă, sunt pentru amândouă: la Roma. Trei zile jumătate, dintre care, spre bucuria Anei, două sunt de școală. Asta e, o să-și ia lecțiile pe whatsapp și o să-i dau o foaie să și le facă în avion.

Noi, la Roma, mai fuserăm când era Ana mică. Din fericire, nu atât de mică încât să nu-și mai aducă aminte nimic. Așa că, după ce am întrebat-o "bă, tu mai știi ceva din Vaticanul ăla și de la Colosseum?" și ea a dat din cap că da, am decis să nu insist (asta speram și eu să răspundă) și să caut alte chestii de făcut. Prima pe listă ar fi mâncarea. Ei și aici mi-ar fi plăcut mie să iau un food tour, doar că Dio mio, ce prețuri și nici măcar nu e inclusă degustarea! Așa că, dacă nu aveți voi niscaiva recomandări, voi intra pe TripAdvisor și voi face o listuță cu câteva gelaterii, cafenele și alte locuri unde se mănâncă bun și ieftin. Tot la capitolul mâncare, mi-ar fi plăcut un tur al piețelor- nu alea cu turiști- ci alea cu brânzeturi, prosciuttouri și alte minunății.
In sfârșit, ajungem și la partea de cultură. Aici mi-aș dori să văd Villa Borghese de care nu am avut timp prima dată. Cică ar fi și o Grădină zoologică frumoasă, în oraș, doar că  nu prea-mi vine să blochez jumătate de zi printre animale. Mă mai gândesc, mă mai gândesc!

La momentul acesta, lista e deschisă. După experiențe similare extrem de fericite la Atena și Londra, voi rezerva și aici cel puțin un free urban tour cu ghizi locali. Mi se pare de departe cea mai bună metodă să vezi un oraș, mai ales când ai lângă tine un adolescent veșnic nemulțumit care își târșește picioarele și stă, mai tot timpul, cu ochii în telefon pentru că da, sunt niște pietre, am văzut și eu! Astfel de tururi sunt interesante, interactive și dacă ai noroc și de un ghid simpatic, tânăr și frumușel, putem spera că uită de telefon. Hai, Ana, nu te supăra pe mine, glumesc și eu! Știu că tu nu ești așa! (abia acum glumesc).

Așadar, dacă aveți idei de ce putem face, de ce nu avem voie să ratăm, de cum să mâncăm bun și ieftin și de care fel de înghețată să ne alegem, turnați aici!

                                                   (uite, mă, ce mică era!)

luni, 4 martie 2019

Felul meu bizar

Duminică seara, stăm față-n față, în bucătărie. E necăjită. Imi povestește despre niște prietene. Dau din cap că o ascult, dar povestea ei se lipește peste amintirile mele. Mi-am dat seama că nu știu să consolez, că nu știu să tac și să iau în brațe. Va trebui să învăț. Dar până atunci, încerc să-i explic, să-i spun părerea mea care, cumva, îi intră pe gât, așa cum îi intra lingurița cu antibiotic, în copilărie: făcând-o să se scuture și să plângă. De ce țipi la mine?, zice și eu mă opresc din vorbit brusc, de parcă aș fi pus frână și nu înțeleg de ce-mi spune asta pentru că eu nu țip, doar vorbesc mai tare. Ba nu! Țipi și mă cerți, zice ea, iar eu abia acum simt cum mă enervez pentru că iarăși nu e bine ce fac, iarăși greșesc, iarăși ne certăm și o fac să plângă, simțindu-mă atât de neputincioasă și de tâmpită că uite, nu sunt în stare să consolez un copil de nici paisprezece ani.
Nu e totul despre tine!, avea să-mi spună acum vreo doi ani și de atunci, iau fraza asta și șterg cu ea toate sfaturile alea, de om mare, pe care le am pregătite și încerc să fac ceea ce este cel mai greu: să tac. Apoi, când o simt că mă aude iarăși, îi spun și eu ce am învățat: înainte să te superi și să întorci spatele celor care te rănesc, spune-le ce simți că, cine știe, poate nici nu și-au dat seama cum s-au auzit vorbele lor, acolo, pe malul tău.

Se liniștește și aproape că răsuflu ușurată că uite, e trecut de 23h00 și ea nu e încă în pat și mâine are școală și mama din mine se sperie că iarăși nu face ce trebuie. Hai să te culci, îi spun și ea se duce obosită de plâns în pat. Mă duc s-o pup și s-o iau în brațe.
- Noapte bună, pui!
- Noapte bună, mami și să știi că m-am împăcat cu fetele alea.
Zâmbesc acolo, pe întuneric, la ea în cameră. Se lipește de mine și-mi spune cu voce mică: și merci că m-ai ascultat, chiar și în felul tău bizar!


vineri, 1 martie 2019

Romantisme

Mă gândesc că ar trebui să se simtă ca un om părăsit- un fost sau o fostă- care te vede, pe stradă cu altcineva. Si cumva, deși e incredibil de frumos- elegant și special aranjat parcă pentru o întâlnire romantică- nu reușește să te facă în niciun fel să-l regreți, să-ți fie dor sau măcar să mai stai puțin. Și el rămâne acolo, nemișcat și știe că e ultima dată când vă mai întâlniți, pentru că iată, așa cum stai cu iubirea asta nouă, și cu zâmbetul ăsta larg pe față, pari mult prea fericit ca să mai vrei să întorci capul și să te uiți în urmă. Și toată frumusețea lui devine pur și simplu de prisos.
Așa trebuie că s-a simțit ultimul cer de iarnă pe când se îneca, încet, în întuneric, înainte de a face loc primei dimineți de primăvară.


 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes