vineri, 24 mai 2019

Patruzeci, ca o poziție nefirească

Să tot fie vreo zece minute bune de când am rămas așa, oarecum prostită, cu bărbia-n palmă și cotul sprijinit pe masă - masa aia din dormitor, lipită de peretele cu calorifer - tot încercând să-mi aduc aminte ce naiba am făcut de ziua mea, aia când am împlinit patruzeci de ani. Sigur am făcut ceva, îmi zic, până la urmă nu e o cifră ca oricare alta, nu, nu, e o cifră specială - nici rotundă, nici pătrată - doar înfricoșător de frumoasă.

La patruzeci de ani totul este despre moarte. Până și viața tot despre moarte este. Și nu pentru că moartea ar fi aproape, ci pentru că abia atunci o descoperi cu adevărat și ca orice lucru nou, e fascinantă. Și să vrei, tot nu-ți poți întoarce privirea, ca atunci când eram în ziua aia pe stradă, undeva pe la intersecția Mihai Bravu cu Iancului și era acolo, pe jos, omul ăsta care își ținea piciorul sub el, într-o poziție nefirească, de parcă încercase să și-l scoată. Și stătea acolo și urla "futu-ți morții mă-tii de bulangiu cu mașina ta" și lumea se strânsese în jur, era una grasă care îi dădea să bea niște apă, un copil care mânca un covrig și mai erau și alții... și mie, chiar dacă mi-e silă de sânge și de oameni care se vaită așa - nici la Urzeala tronurilor nu m-am putut uita din cauza asta -  tot am stat și am tras cu ochiul la bărbatul ăla călcat de mașină. Așa și cu moartea. La patruzeci e încă spectacol, nu e despre tine, dar începe să fie despre ai tăi și asta e suficient să te facă să vrei, brusc, să începi trăiești. Nu așa, pur și simplu, nu așa ca până acum. Ca și până acum-ul ăsta n-o să-ți mai placă.

Mă gândesc la noi doi. De cât timp nu am mai râs de ce ni se întâmplă, ci doar de ce ne aducem aminte? De parcă ce era de trăit, am trăit deja și acum doar așteptăm, ne învârtim de bezmetici prin dormitor - poate n-ar fi rău să zugrăvim la vară - hai să vedem ce mai zic ăștia, la televizor, ai luat tu apă, mâine e zi de întreținere, au apărut cireșele, la Obor, iar de trăit, trăim cu ochii pe copil. Ca și cum am fi undeva, pe dinăuntrul lui - părinți mici și nenăscuți - și ne-am lăsa duși de el, către unde vrem noi. Vino la mama, du-te la tata, unde crezi că pleci?, ia vezi, că te las aici!, dar nu-l lăsăm niciodată. În timpul ăsta, tot încercăm să ne întoarcem capul, să nu ne uităm unul la altul, să nu ne vedem cum suntem, de fapt, cu gândurile într-o poziție nefirească, ca piciorul ăluia din intersecție. Să nu vedem cum plictiseala urcă precum apa, la flux și cum, în fiecare zi, stăm așa, fiecare pe partea lui de canapea, tot așteptând ca ceva extraordinar să se întâmple. Ceva nemaipomenit, ceva care să ne facă să vrem să chiuim de bucurie. Ca atunci, în iarna aia la munte, când eram în telescaun și când ninsese toată noaptea și era totul alb și înghețat și pur și simplu frumos, așa de frumos că mi-a venit să țip de bucurie. Dar apoi m-am uitat la tine și mi-a fost frică să nu crezi că sunt nebună dacă încep să urlu, așa că te-am luat de mână și ți-am zâmbit, sperând că zâmbetul meu va fi sexi și că tu o să-ți zici "mamă, ce gagică marfă mi-am tras!". Acum îmi pare rău că n-am chiuit. Nici tu n-ai zis nimic.

Acum am aproape patruzeci și patru. Podul palmei a început să-mi fie, cumva, dureros, iar cotul a lăsat deja o urmă umedă pe masă. Masa aia din dormitor pe care cred că o să o mut în sufragerie, după ce zugrăvim. Mai la vară, așa, să plece copilul în tabără. Sunt singură acasă și cumva, mă plictisesc. Știu ce am făcut când am împlinit patruzeci de ani: am vrut să te părăsesc.

                                                                 sursa foto aici
miercuri, 15 mai 2019

Cerere de prietenie

De fiecare dată când văd sau citesc ceva care mă surprinde, ceva care îmi atrage atenția și care mi se pare cumva, ieșit din comun - știu și eu, vreo frază d-aia despre copii sau bărbați sau mai știu eu ce căcat de citat copiat din vreun manual de dezvotare personală, scot agenda și notez. De fapt, pentru asta mi-am și luat agenda - una frumoasă, bleu, cu un desen cu o păsărică galbenă care stă pe ceva, nu mai știu pe ce. In fine și agenda asta mi-am cumpărat-o astă vară, de la Tate Museum, de unde mi-am luat și desenul ăla cu un paralelipiped pe care l-am înrămat apoi și mi l-am agățat în sufragerie, deasupra canapelei, ca să acopăr o urmă de pix pe care a făcut-o copilul când era mai mic. A costat șapte lire. Agenda. Și am scris deja multe pagini pline de citate și vorbe d-astea de duh, d-astea cu care-i fac pe oameni să dea din cap lent, de sus în jos, cu gura ușor deschisă și să zică ahaaa.

Seara, când vin de la serviciu, după ce termin de strâns masa și de dat cu mopul, mă trântesc pe canapea, scot agenda, mă mai uit o dată la păsărica de pe copertă, uneori o și salut "bună, ciripel, ce mai faci?"- așa-i spun eu, "ciripel" și apoi aleg câte o propoziție bună de scris pe facebook. Chiar ieri mi-am adus aminte cum am văzut-o pe fiică mea îmbrăcată într-o rochie de-a mea, aia neagră, nu c-ar avea vreo importanță, și m-am gândit că uite, e cât mine și atunci, mi-a venit în cap o propoziție frumoasă, ceva de genul fetele au crescut nu când cer să-ți poarte hainele, ci când le poartă fără să ți le mai ceară. Și mi-a plăcut mult de tot cum mi-a ieșit propoziția asta, așa că am scos telefonul, că agenda nu știu unde am pus-o, oi fi lăsat-o în bucătărie, și am notat-o. Iar seara, cât așteptam să se usuce pe jos, prin hol, am scris-o pe facebook și apoi am stat așa, cu telefonul în mână, așteptând să agăț oamenii cu ea, de parcă nu ar fi fost cuvinte, ci un fel de momeală, iar oamenii ar fi fost pești.  După al cincisprezecelea like, pe jos era curat, iar eu m-am dus să mă culc, fericită că am atâția prieteni.

Altădată, eram în 90 și în stație, la Moșilor, a urcat un bărbos, cu un tricou cu Metallica și în mână, cu o pungă cu Elsa, aia din regatul de gheață. Și eu stăteam pe telefon și imediat am scris "oau, momentul ăla când vezi un bărbos cu tricou cu Metallica și pungă cu Elsa" și cred că până la Universitate aveam deja zece like-uri și două cereri de prietenie de la doi bărboși. 

Sunt zile când nu am nimic de spus, dar nu pot să stau așa, în tăcere, eu cu mine. Pur și simplu nu pot. Și atunci, mă prefac, inventez. Ca miercurea trecută. M-am trezit cu un sfert de oră înainte să sune ceasul, m-am dus să-mi fac o cafea și cât așteptam să se umple cana, mi-am dat seama că aveam în fața mea o zi goală. Una d-aia de la care nu aștepți decât să treacă. Și cumva mi-a venit să plâng pentru că mi se părea că sunt așa bătrână și singură. Și-atunci am simțit nevoia să o sun pe mama. Și-așa am aflat că era ziua lui Tanti Floarea, mătușa de la Oradea și mi-a zis mama să o sun, că i-ar face plăcere. Doar că atunci când ai o zi de rahat, n-ai chef să faci ce-ți spune mama. In schimb, i-am scris pe facebook. Am scris la mulți ani, mătușica mea iubită sau ceva de genul ăsta, deși nu o iubesc deloc, și am așteptat apoi să curgă felicitările. Și au curs. Habar n-am de ce dracu s-ar apuca oamenii să-i ureze la mulți ani mătușii mele. Lasă că nu o cunoaște nimeni, dar nici măcar n-are facebook, ca să citească. Transmit, transmit, răspundeam eu și mai puneam câte o inimioară. Transmit, pe naiba, nici nu-mi place de mătușa aia. Am văzut-o de vreo trei ori cu totul, și-mi aduc aminte că avea mustață, puțea a ceapă și purta basma. Atât. Și atunci mi-a venit în minte o frază de genul "facebookul e despre noi, nu despre ceilalți", in fine, ceva în genul ăsta și am notat-o în agendă și acum aștept seara, să o scriu și să mă las admirată cât se usucă pe jos, în bucătărie.

















miercuri, 8 mai 2019

De-a baba oarba

Important e ce am văzut atunci, prima dată. Ce am simțit când te-am văzut acolo, stând pe scaunul ăla de la bar, cu un picior oarecum sub tine, cu privirea lipită de fundul paharului. Oare al câtelea? Țin minte că asta m-am întrebat și apoi am trecut mai departe, fără să aștept vreun răspuns. Atunci ar fi fost momentul să țin minte ezitările tale când ai dat să te apropii de mine, vocea care parcă mângâia persoana de la capătul firului te sun mai încolo, mama, nu pot să vorbesc acum, paharul de Aperol pe care ai decis singur că trebuie să mi-l oferi, privirea oarecum răcită care se ducea de pe o figură pe alta, de parcă cerea ajutor. Apoi...apoi te-ai așezat acolo, lângă mine și mâna ta a apucat-o pe a mea de parcă ar fi fost o pasăre rănită. Cu grijă. Atât. Restul, tot restul, nu ai fost tu. Am fost eu. A fost despre mine. Despre cum mi-am dorit eu să fii tu. Știi, când o să obosesc să-mi tot imaginez, o să ajung la tine și o să văd dacă-mi ești de ajuns.

Mă uit la tine dimineața, cum te așezi pe marginea patului și stai așa, cu palmele deschise peste față, înainte să te ridici și să ieși din cameră, cum te uiți în oglindă de fiecare dată când te speli pe dinți și ridici cumva, din sprâncene, de parcă n-ar trebui să fii acolo, cum îți pui portofelul întotdeauna în același buzunar, și mă întreb ce mi-o fi plăcut, de fapt, la tine. Adevărul e că nu știu. Nu mai știu. Sau poate că nici nu a contat. Poate că, de fapt, nici n-am așteptat să te văd pe tine, ci m-am repezit să-mi imaginez despre tine. Ințelegi despre ce e vorba? Nu, nu e dezîndrăgostire, nu mai spune așa ceva. E așa, ca o trezire, deși există cuvinte mai frumoase pentru asta, pentru momentul în care celălalt devine dintr-o dată atât de viu, de prezent, de acolo, încât nu-ți mai dă voie să te mai vezi pe tine așa cum vrei tu, ci ajunge să ocupe toată camera cu el. Ne căutăm pe noi sau pe ai noștri- pe mama sau pe tata- și fir-ar să fie, tot dăm de alții. Dar până ne dăm seama că nu e nimeni acolo, îi iubim tare. Atât de tare. Poate așa ne iubesc și ei pe noi. Poate așa.

Iubește-mă pe mine pentru mine, nu pentru că semăn cu tine, mi-a țipat copilul într-o seară și eu n-am înțeles ce a vrut să spună. Așa că i-am zis că e obraznic și l-am trimis la el în cameră.  Acum știu. Eu m-am îndrăgostit de tine de una singură. Nici nu a fost nevoie de tine. Ai fi putut să rămâi acolo, pe scaun, la bar, toată seara, fără un cuvânt, fără un gest și tot aș fi putut să te iubesc. Pentru că eu d-aia venisem acolo. D-aia stăteam singură, la masă, cu bărbia în palma dreapta și cu ochii deschiși spre nicăieri. Venisem să mă îndrăgostesc. Tu erai doar acolo, în mijlocul drumului. Pe mine nu mă puteam iubi. Sau nu prea tare. Si-n orice caz, nu oricum. Trebuia să merit. Și nu reușeam. Nu încă, nu atunci. Dar tu, tu erai atât de simplu de iubit. Atât de simplu.Stăteai acolo și mie mi-a fost suficient să încep să mă iubesc pe mine, în tine.

Apoi, într-o zi, în sfârșit, m-am văzut, de parcă am ieșit cumva și te-am lăsat acolo, singur, pe loc, cu palmele deschise peste față, dimineața, cu portofelul întotdeauna în același buzunar și sprâncenele ce se ridică de parcă ar fi vii, pe măsură ce gura ți se umple de spumă de la pasta de dinți. Iată-te! Aproape că-mi vine să mă apropii, să te miros, să te gust, să întind mâna și să mă prezint. E seară. Copilul e la el în cameră. Vino, îi spun și-i deschid ușa. Acum ești în siguranță, vino! Mă duc în baie și mă uit în oglindă. Sunt acolo. Nu contează dacă-mi place sau nu de mine, ci dacă reușesc să mă văd. Reușesc. Iată-mă, spun și mă întreb cu voce tare: mă iubești? Fata din oglindă tace și așteaptă să mă decid. E doar un joc. De-a baba oarba. Un simplu joc, cu ochii-nchiși. Ii prindem pe ceilalți pe pipăitelea, pe mirositelea, pe nevăzutelea, pe auzitelea, pe neștiutelea. Și apoi, nu știm ce să facem cu ei. Nu știm.

                                                               foto by Taras Chernus


joi, 2 mai 2019

Mai îndrăgostită ca niciodată.

Eu te iubesc când nu ești aici. Atunci te iubesc cel mai tare. Când stau singură, dimineața, în sufragerie și fac liste, când iau troleibuzul de la Universitate sau când mă duc la ghenă să arunc gunoiul. Când ronțăi mere, cu ochii în televizor sau când deschid dulapul și rămân așa, preț de câteva secunde, uitându-mă în gol, când mă întâlnesc cu vecinul de pe palier, când tai pâinea pentru sandviciuri sau când o sun pe mama. Atunci, atunci te iubesc cel mai tare. Și nu pentru că mi-ar fi dor, ci pentru că, fără tine - fără pașii tăi ușor târșiți, fără două lingurițe de cafea și două de zahăr peste care vine jumătate de cană de apă, nu mai mult, niciodată mai mult, fără blugii întotdeauna albaștri și tricourile întotdeauna închise la culoare, fără pungile alea de sub ochi care dispar sâmbăta și reapar luni de dimineață - pot să mi te imaginez cum vreau eu. Ințelegi? Am nevoie să pleci, să te uit aproape, ca să pot apoi să te iau de acolo, de pe unde ai rămas pe dinăuntrul meu și să te modelez ca pe o bucățică de aluat și să fac din tine ceva bun de iubit.

Așa sunt eu. Trebuie să mă dau în spate ca să pot să mă îndrăgostesc, de parcă ar fi vorba de un tablou, nu de un om. Măi, răcușorule, îmi spunea mama când eram mică și asta pentru că citise ea că Racii sunt persoane care fac un pas în față, doi în spate și eu, cică, așa făceam. Dar nu era adevărat. Eu doar voiam să rămân mică. Și să stau acolo, în trecut, pe loc, cu genunchii la gură și cu mâinile în jurul lor și să mă simt în siguranță. In definitiv, cam despre asta este trecutul, o știi și tu. Nu despre amintiri, ci despre senzația aia că ce-ai trăit nu mai poate să-ți facă rău, nu te mai poate surprinde. Când îți dai de trăit trecut, ai privilegiul de a putea să ți-l alegi, că doar nu-l iei pe tot, așa, ca pe o înghițitură uriașă. Și-n plus, știi cum se termină. E foarte important, cel puțin pentru mine e foarte important să știu cum se termină. Urăsc suprinzele! Mi-e frică de ele. Eu vreau să știu dinainte, să am timp să mă sperii - aoleo, dar de ce nu mi-ai spus?, să mă înfurii - îmi vine să urlu că mă pui în situația asta!, și-abia apoi, pe măsură ce creierul meu mestecă dumicatul, să mă las moale, pe tine și să pierd controlul- ok, facem cum vrei tu! Dar pentru asta trebuie să rămâi pe loc, să nu te miști. Să nu care cumva să te miști. Te-mping eu când nu mai e nevoie. Când nu mai am nevoie. Te-mping eu.

I-am zis mamei, chiar acum câteva zile când am vorbit cu ea și iar ne-am certat, da' nu mă mai bate atât la cap, că sunt ditamai omu', i-am zis că nu cred că zodiile au vreo importanță, sau oricum, nu prea mare. Racii nici măcar nu merg cu spatele, ci cumva, pe laterală, de parcă nu vor să se apropie, ci să dea ocol. Intr-o zi, când o să fim iarăși, împreună, o să-ți cer să rămâi pe loc, să zicem în mijlocul holului sau, și mai bine, pe balcon, să fie cât mai multă lumină, și o să te rog să mă lași să mă uit la tine - la sprâncenele tale prea delicate de zici că sunt de fată, la bărbia ușor ascuțită, la pielea gâtului care se înroșește vara, la degetele cu unghii albicioase, la semnul ăla de pe arcadă și la multe alte lucruri, în timp ce mă voi învârti în jurul tău ca și cum aș vrea să te bifez, să te enumăr, să iau din tine doar ceea ce-mi place, cât îmi place, iar restul să-l las acolo să zacă și încet-încet, să dispară.

Așa că nu te grăbi să te întorci. Nici eu nu o să mă grăbesc să te chem. Știu că nu e simplu. Ți-am și spus-o, dacă îți aduci aminte. Eram undeva, parcă la mare, și era sfârșit de martie sau poate început de aprilie, și stăteam unul lângă altul și ne uitam la apă. Și atunci, m-am întors cumva, spre tine, și ți-am zis "să știi că nu va fi simplu!". Sau poate că nu am zis nimic, poate doar am gândit-o.  Iar tu ai continuat să te uiți la apă și să taci, doar te-ai dat cu scaunul mai aproape de mine. Sau cel puțin, așa mi s-a părut. Văzuți din afară, eram tare mișto în ziua aia! O plajă aproape pustie și noi doi, la o masă albastră, pe două scaune cu spătar, imobili, sprijiniți unul de altul. O adevărată scenă de film! Imi place să mă uit la mine din afară, de parcă m-aș uita la un personaj care joacă un rol acolo, sub ochii mei. Am nevoie să mă dau doi pași în spate, să văd dacă totul e cum trebuie, să corectez ce trebuie corectat, de parcă n-ar fi viață, ci tablou. Un tablou în care pe tine te pictez din amintiri. D-aia zic. Nu te grăbi să te întorci. Doar spune-mi că o s-o faci. E suficient. Eu o să stau cu genunchii la gură și cu mâinile în jurul lor și te voi aștepta, mai îndrăgostită ca niciodată.

                                                                       sursa foto aici

miercuri, 1 mai 2019

Poftă de kiwi

M-ai întrebat odată de ce nu mă apuc naibii, de scris, în loc să tot schimb joburi, dând nemulţumită ochii peste cap şi acuzându-mi mai toţi colegii de hărţuire. Ei bine, o să-ţi spun de ce. Pentru că sunt prea incultă. Nu de tot, dar suficient cât să-mi dau seama (am zis că sunt incultă, nu şi proastă!) că nu am niciun subiect despre care să ştiu, cu adevărat, să povestesc. Şi atunci, despre ce dracu să scriu? Inţelegi ce zic?! Ce să fac, să scriu despre mine? Dar asta e aiurea şi nu pentru că celorlalţi li se rupe "éperdument" cum zicea bietul tata, de viaţa mea, ci, mai ales, pentru că nu reuşesc să mă plac suficient de tare încât să-mi consacru un roman.

Aş putea să scriu despre tine. Sau despre mine, aia cu tine. Nu ştiu dacă ai observat, dar când suntem împreună, a început să fie din ce în ce mai greu ca eu să rămân eu şi tu să rămâi tu. Nici cadouri nu mai primim separat, ci tot la un loc. Asta e pentru voi, se asortează cu canapeaua sau merge în bucătărie, sper că nu aveaţi... dacă nu, uite bonul, dacă vreţi să schimbaţi! Dacă am fi fost mici, am fi putut să ne batem, să tragem de el, să vedem cine e cel mai tare, cine câştigă, cine rămâne cu cadoul. Aşa însă, îl apucăm fiecare cu câte o mână şi-l aşezăm acolo, pe raft, în dulapul cu cadouri nedesfăcute de unde alegem ce să dăm când mergem şi noi, în vizită, la alţii. Alţii ca noi, alţii ca mine. Alţii care poate ar trebui să se apuce de scris. Pare simplu, ştiu. Dar asta dacă găseşti nu neapărat ceva de povestit, ci pe cineva care să te asculte. Eu am tot timpul câte ceva de spus. Uite, de exemplu...ce spui? ok, te aştept aici, pe scaun, până faci pipi, şi-ţi spun când te întorci. Spre exemplu...mă asculţi, da?, spre exemplu eram ieri, la Mega-ul de lângă casă şi la un moment dat, a intrat un domn cu-n băieţel de mână şi copilul ăla s-a repezit la o femeie care alegea nişte kiwi dintr-un morman de kiwi şi s-a lipit de picioarele ei şi i-a spus semănaţi cu mama!. Aşa, pur şi simplu, şi tipa aia l-a mângâiat pe cap şi i-a dat şi lui un fruct. De fapt, cred că i l-a dat lui bunicu-su. Cum ce fruct? Un kiwi, ce căcat de fruct vrei să-i fi dat! Mă rog, poveşti d-astea aş putea să spun, dar ... iar faci pipi? Ah, eu nici n-am auzit că sună. Hai, du-te, du-te, că te-aştept.

Mă gândesc că uite, poate ar fi fost mai interesantă toată povestea dacă aş fi ştiut mai multe despre kiwi. Cumva, să mă fi documentat înainte, să fi mers la bibliotecă sau pe wikipedia şi să fi citit unde creşte, unde sunt cele mai multe plantaţii de kiwi, când trebuie culese fructele, d-astea cu care să trezeşti interesul, înţelegi? Să pot, de exemplu, când mă întâlnesc cu ăla de la parter, ăla şchiop care are un câine, să-i spun aţi văzut ce kiwi au băgat la Mega? şi de-aici, să încep o întreagă discuţie! Până la urmă, n-am decât să-mi aleg ceva, un subiect, oricare, şi să învăţ despre el. Doar că...iar faci pipi? O fi de la bere, ce să zic, hai că te aştept... aşa... ziceam că aş putea, dar n-am chef. N-am niciun chef să caut subiecte. Mi-e lene! Mai bine mă uit la seriale, pe Netflix. Mai ales că eu nu ţin deloc să scriu o carte (a fost ideea ta) şi nici să fiu cultă. Eu aş vrea doar să facem mai mult sex.

Ştii, chestia asta cu jobul e doar un pretext. Cred că adevăratul motiv pentru care îmi dau ochii peste cap este că nu am suficientă activitate sexuală.  Şi să ştii că am văzut pe Discovery, un  documentar în care un medic povestea că la femei, contrar a ceea ce s-ar putea crede, o viaţă sexuală nesatisfăcătoare poate provoca depresie. Aşa spunea. Poate că aş putea chiar să scriu despre asta. Poate. Hai că te-am ţinut destul cu prostiile mele şi s-a făcut târziu! Du-te şi te-mbracă, că acuş trebuie să plecăm. Auzi şi deschide şi tu dulapul şi ia de-acolo ceva, orice, că nu se face să mergem la ăştia cu mâna goală! Ce vrei acum, tu n-auzi că-ntârziem? Ce te dai bine pe lângă mine? Spune drept, ţie ţi-e foame, aşa-i? Vezi c-am luat nişte kiwi, că după ce am văzut-o pe femeia aia, la Mega, mi s-a făcut şi mie poftă!

                                                            sursa foto aici
marți, 30 aprilie 2019

Cu spatele la mine

Stai în pat, cu spatele la mine și ochii-nchiși. Dormi. Mă uit cum corpul ți se ridică și ți se lasă cumva greoi, cu fiecare respirație, de parcă ai face un efort să împingi visele în sus. Poate chiar asta faci. Poate că visele te strivesc cumva, în somn și tu încerci să scapi. Sau poate că e de la fumat. Fumezi prea mult și nu e e bine. Ți-am mai spus-o, dar de fapt, nu știu dacă îmi pasă așa de tare. Pe de-o parte îmi place să te văd cum tragi cu dinții, de firul ăla de plastic, de la pachet și cum apuci cu buzele o țigară și o aprinzi, închizând un pic ochii, mai ales stângul. Toată povestea asta îți dă un aer sexi, de mascul dominant și asta îmi place. Pe de altă parte, n-am chef să te cicălesc și să mă port cu tine de parcă aș fi maică-ta. Oricum, eu am vrut fată. De când eram mică, mi-am zis că eu o să am fată. Sunt mai simplu de crescut. Mai curajoase. Se plâng mai puțin și rezistă mai bine. În plus, sunt mai drăguțe și mai ușor de îmbrăcat.

Continui să stai cu spatele la mine și sub pătură, corpul tău pare un fel de ridicătură care mi-a crescut acolo, în pat. Nu mi-e somn și mă plictisesc. Încep să-mi plimb un deget pe pielea ta. Pornesc de la ceafă, de acolo de unde se termină părul și cobor încet, de-a lungul șirei spinării, până jos, către șale. Mă lipesc de tine și îmi așez buzele întredeschise, pe omoplatul tău. Ar trebui, îmi zic, să existe magazine de unde să se poată cumpăra piele. Oricine să poată avea, în dulap sau în sertar, niște piele pe care să o sărute, să o mângâie, să o spele, să o pipăie, să o zgârie, să o rupă, să o muște, ori de câte ori are chef. Doar piele, fără omul dinăuntru. Fără visele alea care îți fac corpul să urce și să coboare, în fiecare noapte, acolo, lângă mine, de parcă ai înota. Așa pare când dormi. Ca și cum te ridici pe câte-un val și apoi te lași iar în jos și iar în sus, și iar în jos. Ți-am povestit că eu nu știu să înot? Serios, nu glumesc. E o poveste amuzantă, o să ți-o spun, poate, când te trezești. Dacă mai am chef sau dacă nu adorm și eu.

Imi plimb gura pe spatele tău și pielea ta e caldă și are un gust ușor acru. Eu cred că mi-aș cumpăra metri întregi de piele. Suluri. Mi-aș alege bucățile cele mai moi, cele mai calde, străbătute de vene subțiri, albăstrui, bucățile alea fără de cusur- fără semne, cicatrici, alunițe, bube, pistrui, riduri, fire de păr sau răni și le-aș strânge în brațe, mi-aș îngropa fața în ele, m-aș înveli sau chiar le-aș culca în pat, între noi, de parcă ar fi niște copii. Preferata mea e pielea de pe gât, aia care pornește de la scobitura de la claviculă și urcă spre lobul urechii. Aia pe care dacă pui mâna simți cum îți pulsează jugulara în palmă, ca o vietate mică și speriată. Pielea aia netedă, moale, încălzită de somn, pe care copil fiind o frământam între degete, ca pe un aluat. Pielea mamei în tinerețe.

Vrei să-ți spun ceva caraghios? Nu aia cu înotul, altceva! Uneori, când sunt singură în pat sau undeva, chiar și pe veceu, îmi place să-mi plimb degetele de-a lungul brațelor până simt cum mi se face pielea de găină. E ceva extrem de satisfăcător în gestul ăsta și nu știu, pur și simplu, mă surprind făcându-l. Alteori, simt nevoia să-mi trec unghiile peste piele până las dâre, ca și cum degetele mele ar fi niște unelte cu care aș putea scrie mesaje. Odată m-am și semnat cu nume și prenume, pe o coapsă.

Când o să te trezești, o să întreb și pe tine care e bucata ta preferată de piele. Dacă ai una. Sau nu, mai bine nu o să te întreb nimic. O să-ți iau mâna, pur și simplu și o să mi-o așez pe gât, pe locul ăla încălzit de sânge și de amintiri. Și-o să te rog să mă înveți să înot. Ca să pot să rămân la suprafață cât tu ești cu spatele la mine.












luni, 29 aprilie 2019

Fericirea, ca o talpă de elefant.

Te aștept să pleci, să aud ușa de la intrare, închizându-se cu zgomot - ar trebui să schimb și eu ușa, să cumpăr una d-aia nouă, de metal, că asta prea se zdruncină din toți rărunchii când ieși pe ea- ca să mă reped și să dau drumul la muzică și să încep să dansez în oglindă, repetând niște figuri pe care le-am învățat la o clasă de Zumba. Măcar așa, dacă te întorci mai devreme și mă găsești în mijlocul sufrageriei, cu pălăria neagră pe cap, ascultând cu volumul dat la maxim o melodie care nu știu cum se numește, dar care-mi place, să pot să-ți zic că încerc și eu să fac mișcare acasă, că bani de sală nu mai am. Deși tu nu cred că te vei întoarce mai devreme, niciodată nu o faci, de ce ai face-o acum?, și în plus, am început să transpir și să-mi bată inima cam repede, așa că probabil că la început o să caut să schimb melodia cu una mai lentă, apoi, cât caut pe net, o să las pălăria deoparte, pe birou, și la final, o să găsesc un cântec trist și nu o să mai am chef de nimic, așa că atunci când vei intra pe ușă, vei găsi o mamă ca oricare alta. Prezentă și în bucătărie.

Ce e mama ta? Nefericită. Așa ai fi putut să răspunzi în ziua aia când te-a întrebat doamna cu ce mă ocup ca să completeze nu știu ce fișă de înscrire la un concurs. Cred că sunt oameni care aleg să fie nefericiți pur și simplu pentru că au sentimentul că fericirea trebuie să fie ceva măreț, ceva de-a dreptul uriaș, ceva care vine cu zgomot și care riscă să te strivească dacă nu ești pregătit. Ca un elefant. Așa mi-o imaginez. Pe când nefericirea e atât de simplă. Atât de mică, de discretă, de delicată. E suficient un strop. Ca în ziua aia când eram pe stradă, undeva pe lângă Universitate, era iarnă și mâzgă pe jos și ceva din aer, nu știu să spun ce, m-a făcut să-mi doresc din tot sufletul să fiu altundeva, altcineva, de parcă creierul meu nu mai putea suporta să ducă ziua aia până la capăt. D-aia mi-am luat pălăria. Am văzut-o în vitrina unui magazin cu haine, de prin centru, și am luat-o pentru că era ieftină și-mi venea bine și pentru că mi-era un pic frig și uneori, e suficient să-ți fie un pic ceva - frig sau foame sau dor, în fine, ceva, ca să te simți nefericit. In plus, nici n-aveam vreo altă pălărie. Țin minte că mama îmi povestea că atunci când era mică, abia aștepta să crească, să aibă voie să poarte pălării. Numai bine că atunci când s-a făcut mare, s-a dus moda și uite-așa a crescut mama degeaba. Nu știu de ce m-am gândit la mama când mi-am luat pălăria, de parcă dorințele ei ar fi putut avea legătură cu fericirea mea.

În orice caz, știu că mi-am pus pălăria pe cap, m-am uitat în oglinda magazinului, am plătit și când am ajuns la metrou, mi s-a părut că arăt de-a dreptul ridicol cu ea și atunci am ținut-o în mână până acasă. Practic, mi-am luat o pălărie ca s-o port zece minute și asta chiar e o prostie. In schimb, uneori, când rămân singură acasă, îmi place să dansez cu ea, pe cap. Mi se pare că arăt sexi, cumva, și atunci mă duc repede, în baie și mă dau cu ruj - am eu unul roșu, de la Sephora, prea roșu ca să-l port pe stradă, d-ăla de femeie fatală și eu numai fatală nu sunt și nici nu-mi trebuie -  și așa deghizată, pot să mă prefac că nu sunt eu. Stau în oglindă și în timp ce muzica cântă și eu îmi mișc mâinile și picioarele, mă gândesc că sunt altundeva și altcineva. Uneori mi se întâmplă chiar să vorbesc cu voce tare și să-mi imaginez că, de exemplu, sunt într-un bar și e acolo un tip care se uită la mine când intru așa, dată cu ruj și cu pălărie pe cap și nu-și mai poate lua ochii de la mine. Iar eu știu asta și mă prefac că nu-l văd și că nu-mi pasă, dar doar mă prefac și continui să dansez și să știi că dansez chiar bine așa cum dansez singură, în oglindă.

Alteori, sună telefonul și eu îmi scot pălăria de pe cap și mă reped să dau muzica mai încet, de parcă odată ce răspund, cine e la capătul firului m-ar putea vedea - alo, da, ce să fac, pe-acasă, nimic special- și când termin de vorbit, deja nu mai am chef să mi-l imaginez pe bărbatul ăla, din bar. Și rămân ca proasta, în mijlocul camerei, cu pălăria pe ochi și-mi zic că destul am pierdut timpul, uite, mai e un pic și se face seară și eu nu am făcut nimic. Iar gândul ăsta, simplul gând că am pierdut vremea, imaginându-mi aiureli, în loc să fac ceva concret, ceva palpabil, ceva care să se poată vedea și poza și chiar pune pe facebook- cina din seara asta: pulpe de pui la cuptor, cu legume și salată, miam, miam!, mă face să mă simt nefericită. Ca și cum atât timp cât stau fără să fac ceva demn de admirația celorlalți- a ta, a bărbatului din bar, așa cum mi l-am imaginat eu, a ăluia de la capătul firului - alo?, te sun eu un pic mai târziu, că acum am treabă - risc să trec neobservată. De parcă n-aș conta. De parcă m-aș fi băgat cu totul sub pălărie și aș fi rămas așa, în mijlocul sufrageriei, așteptând să vină fericirea și să mă strivească cu putere, ca o talpă de elefant.


joi, 25 aprilie 2019

Bufnițele

Mă urc undeva, pe la Unirii și mă așez pe scaunul din față, primul din dreapta, în direcția de mers. Mă uit pe geam și mă văd pe mine. E aproape noapte și autobuzul aproape gol. Incep să-mi scot lucrurile și să le așez lângă mine, pe locul ăla pe care altădată o lăsam pe ea, mică, să se cocoațe. Mă simt ca la hotel, un hotel din Londra, de exemplu, acolo unde camera e cât o debara și veceul pe hol. O carte, o sticlă de apă, buchetul de lalele - 25 de fire cu 10 lei, hai, frumoaso, că doar p-astea le mai am, ochelarii și un pachet cu șuncă. Autobuzul oprește în stație și de undeva, din noaptea de afară, urcă năuc, agățându-se de bare, un bărbat urât, la vreo cincizeci de ani. Ușile se-nchid și bărbatul se duce în spate și rămâne pe-acolo. Imi sună alarma la ceas, să-mi aducă aminte de medicamente. Două pastile, în fiecare zi, la 20h30. Iau sticla de apă și le înghit pe amândouă odată. Sunt mici și gratuite.

Bărbatul vorbește la telefon și vocea lui sună a om beat, pus pe harță. Te bag în mă-ta, strigă și apoi nu mai zice nimic, ca și cum ar fi adormit sau ar fi coborât. Dau să mă apuc să-mi strâng lucrurile - să bag cartea și ochelarii în geantă, sticla de apă în sacoșă, pachetul de șuncă în altă sacoșă și să nu uit buchetul de lalele, dar apoi văd că suntem abia la Alba Iulia și până acasă mai am. Acasă nu e nimeni. Știu de pe acum ce se va întâmpla. Mă și văd împingând ușa de la intrare, căutând întrerupătorul, deschizând frigiderul, închizându-l, punând feliile de șuncă pe o farfurie și farfuria pe masa aia joasă, de lemn, din fața televizorului. Oare cu cine o fi vorbit bărbatul ăla urât, mă gândesc și reușesc chiar să mă bucur un pic că nu e nimeni să țipe așa, la mine. Deși nu țipetele mă sperie, ci criticile. De exemplu, să văd cum cineva se uită-n ochii mei și-mi spune ce argumente de căcat ai sau n-are nicio noimă ceea ce spui! Aia mă sperie. Cum mi-ai zis odată, nu mai știu unde eram, dar țin minte că m-am simțit atât de proastă, de cretină și tu nici nu ți-ai dat seama. La televizor e un film cu doi bătrâni care stau la o masă, în bucătărie și se uită lung unul la altul. Ea curăță niște fasole și el fumează o țigară. Cred că e un film românesc, după cum arată. Adică, bucătăria seamănă cu a mea și ea are un capot d-ăla, cu flori, ca de la Obor. Acum cadrul s-a schimbat și îl arată doar pe el, stând la aceeași masă și ascultând aceeași muzică. Locul ei e gol și scrumiera plină. Cred că vrea să sugereze că ea a murit sau că a plecat. Deși era prea bătrână să mai fi plecat, mă gândesc. D-aia zic că, probabil, o fi murit.

Eu nu știu dacă tu te-ai gândit vreodată cât de frică mi-a fost. Nu, serios, te-ai gândit? Și nu pentru că urma să fac, poate, cea mai nesăbuită chestie, ci pentru că știam că dacă o fac, nimeni, dar absolut nimeni, nu o să mă plângă după aia. Nimeni nu o să zică vai, săraca! In schimb tu...hm, aproape că-mi vine să râd: tu urma să fii victima perfectă, săracul, bietul, ăla care avea voie să tragă aer în piept și să fie fericit. Exact așa: fe-ri-cit! Ala care putea să facă ceea ce avea chef să facă, fără să se teamă de ceilalți. In schimb eu? Te-ai gândit vreodată cum e să trebuiască să zâmbești pe ascuns, să iubești pe ascuns, să trăiești pe ascuns, de parcă fericirea mea ar fi fost ceva indecent, ceva scârbos, un fel de bubă care i-ar fi făcut pe oameni să întoarcă privirea. De parcă viața mea nu ar fi fost a mea, ci cumva a noastră. Așa cum au fost debaraua, frigiderul, economiile sau borcanele de murături, alea de le făceam împreună și le mâncam tot împreună. Greu cuvânt ăsta, împreună, ca un pumn strâns în jurul a ceva din care a ieșit tot aerul.

De multe ori, eu eram doar pe dinăuntrul meu. Ieșeam noaptea, în somn, ca bufnițele. Așa erau și dorințele mele. Ca aripile de bufniță. Abia în vis se deschideau. De parcă să vrei ar fi fost o rușine. Să vrei pentru tine. 25 de lalele cu 10 lei. Le-am vrut, mi le-am luat, să trăiești, frumoaso, și să-ți poarte noroc! Le strângeam la piept în timp ce fugeam să prind 104. Undeva, pe fundal, se vedea Casa Poporului luminată și eu mă gândeam că e greu să-ți cumperi flori de una singură când nu ești singură, pentru că imediat ce le iei, te gândești că ar fi fost poate și mai frumos să le primești. Și după, încerci să-ți aduci aminte când ai primit ultima dată flori și de multe ori te întristezi că ți se pare că a fost prea demult sau că au fost de la mama sau de la nu știu ce prietenă și cumva începe să-ți fie milă de tine. Sau poate că nu te gândești la asta. Poate doar ți le cumperi și gata.

Acasă, am luat lalele și le-am așezat într-o vază, pe masă, lângă șuncă. E cald în cameră și florile au început să se deschidă. Ca un pumn din care lași să iasă aerul. Și știi, de fapt, ce e cel mai trist? Că nu ne dăm voie să  ne fi înșelat, să fi greșit, să spunem, de pildă, ce prostie am făcut! Nu tu și cu mine, ci noi, oamenii, în general. De parcă deciziile noastre sunt un fel de topoare pe care le înfigem în podele și de unde nu le mai putem scoate. Niciodată. Și atunci ne prefacem. Stăm cu niște topoare în sufragerie, mergem cu grijă, să nu care cumva să ne lovim de ele și ne prefacem că nu există.

La televizor filmul s-a terminat. M-am uitat la generic și am stat și am citit toate numele de actori, de operatori, de cameramani și de tehnicieni, cât am mâncat șunca. Erau doi pe care-i chema la fel, or fi fost căsătoriți sau poate or fi fost tată și fiu. Sau doar o simplă coincidență. Acum a început o reclamă la detergent cu un băiețel care a vărsat ciocolată pe bluza cea nouă și ecranul a devenit atât de alb și de strălucitor că simt nevoia să închid ochii, să mă feresc de lumină. De lumină sau de altceva. Știi tu, ca bufnițele, ziua. Ca bufnițele.


                                                     credit photo by Richard Lee
marți, 23 aprilie 2019

Tu

Tu. Laptele într-un ibric roşu, pus pe ochiul de la aragaz. O lopăţică. Salopeta ta bleu, aia cu bretele. Păpuşica cu chiloţi, nu mai ştiu cine ţi-a adus-o. De fapt ştiu, dar nu am chef să spun aici. Mai departe. Plânsul tău noaptea. Mama, pipi! Mami, vino! De ce? Doar vino! Bretonul tău, două degete deasupra sprâncenelor, aşa cum ţi l-am tăiat în ziua aia, în baie, tu aşezată pe capacul de la veceu, eu acolo, în genunchi. Un cărucior roz de păpuşi. Ursul Mare. Merele din curtea bisericii. O pereche de ghetuţe cât degetul meu arătător. 47 de centimetri şi 3 kile patru sute. Nu, nu sunt în ordine, le arunc aşa cum îmi vin, în jeturi, în valuri, nu să scap, ci să nu uit. Grupa mica. Tu îmbrăcată în moroşancă. Tu în rochiţa tiroleză. Tu în costum de îngeraş. Tu în blugi. Tu în pijama. Tu în hainele mele. De ce ai trei ochi?, aşa întrebai în ziua aia, la spital. Urâtă zi, nu o să vorbim despre ea. Nu acum, nu aici. Mai departe. Joaca de-a vânzătoarea. Cănuţele alea de plastic verde, cu toartă, pline cu nisip, ţi-am făcut cafea, mami, pentlu tine. Blugii cu petice colorate. Raţele din Cişmigiu. Barca noastră pe lac. Şniţele cu cartofi prăjiţi. Un metru şi câţiva centimetri. Iubita mea, scumpa mea, pisicuţa mea! A mea, a mea, a mea...o furtună la mare, la bulgari. Tu în picioarele goale, ţopăind în bălţi. Nişte creioane colorate într-un avion către Viena. Bretonul tău tuns de Nina. Mersul un pic câş, doar un pic. Un tort. Un tren spre Braşov. Zăpadă. Un castel de hârtie. Vrei să ne jucăm de-a căţeluşul? Eu sunt căţeluşul, spuneai...vocea ta. Vocea mea.  Papucii bleu. Un desen cu indieni, ăla de care te-ai speriat.  Un metru şi treizeci de centimetri. Un deget prins într-o uşă. Un loc de joacă plin cu bile colorate. Un leagăn din liane. O minge, o marionetă, o carte cu animale, o bucătărie de lemn, o maşinuţă, o tablă de desenat, un set de creioane, un stilou, un ursuleţ, un tricou cu scris. Un metru şi şaizeci de centimetri. O chitară. O iarnă. Încă una. Părul tău lung. Marea. O seară pe plajă. Plânsul tău, plânsul tău, plânsul meu, plânsul tău. O uşă trântită. Vocea mea. Tăcerea ta. Un tort. Alt tort.  Plec, ţi-am zis. Plec, mi-ai zis. Mama, unde eşti? Aici, aici. Uită-te la mine! Braţele mele, braţele tale. O poveste ca orice poveste. A mea. Ba nu, a ta. Tu. Eu. Ba nu, tu. Doar tu.

                                                  Mama şi copilul, Jacqueline Gainon
joi, 11 aprilie 2019

Fără accent

Mă ridic pe vârfuri, doar-doar îl zăresc. Probabil că  nu e foarte înalt, probabil că e ascuns undeva, în vreun colţ, în spatele domnului cu burtă şi umbrelă sau acoperit de fundul femeii ăleia ce pare gravidă, deşi nu e. E doar bătrână. Şi totuşi e acolo. Cântă. Fals şi tare. Foarte fals şi foarte tare, de parcă vocea i-ar putea da ce nu i-a dat viaţa. Afară plouă şi geamurile autobuzului sunt murdare, iar picăturile se scurg şi lasă dâre. Cineva miroase a ceapă prăjită. In jurul meu sunt doar bărbaţi. Probabil că unul dintre ei a intrat în bucătărie azi  de dimineaţă şi şi-a băut cafeaua cât ea a tăiat ceapa mărunt, a încins uleiul în tigaie şi a început să amestece cu o lingură musai de lemn, cum zicea bunică-mea. Sau poate că nu e aşa. Pute şi plouă şi cineva cântă cântecul ăla cu ploaia, a lui Cargo, şi zdrăngăne dintr-o chitară.

La Alba Iulia se urcă vreo douăzeci de copii, cu două femei care ţipă la ei clasa a III-a, clasa a III-a, un pic de linişte, se poate? S-a oprit şi cel cu chitara, de parcă ar fi vrut să fie sigur că nu se ţipă la el. De fapt, nu, se terminase cântecul, aşa că acum a început altul, pe ăla al lui Alifantis, cu  ploua infernal şi chiar aşa şi plouă. Copiii urlă şi se îmbrâncesc. Măi, băiatule, tu eşti normal?, zbiară una dintre femei, uitându-se la un copil care stă agăţat de bara de deasupra capului, cu picioarele în aer şi se bălăngăne pe ritm. Cum naiba s-o fi urcat acolo?

Acum nu mai pute. Lângă mine, o femeie fără un dinte stă cu ochii lipiţi de ecranul telefonului, acolo unde un copilaş de vreo trei, patru ani, cu o strecurătoare de plastic aşezată pe cap, recită o poezie. Bravo, iubitul lui mama, mânca-ţi-aş guriţa aia a ta, zice femeia cu voce tare şi râde cu gura deschisă, trecându-şi din când în când palma peste frunte, de parcă ar vrea să ia de acolo ceva. Un rid. Sau o murdărie. Copilul şi-a scos strecurătoarea şi acum face un fel de reverenţă caraghioasă care o face pe mă-sa să râdă şi mai tare. Râde şi domnul de lângă ea. Autobuzul pune frână şi pentru o clipă nu se mai aude decât ploaia şi un claxon. Pentru o clipă. Apoi, iar chitara şi un cântec în engleză. Ceva de sezon, cu rain şi love.

La Unirii, autobuzul îşi deschide uşile şi varsă pe trotuar aproape tot ceea ce înghiţise de la Muncii încoace. Coboară copiii, coboară femeile care erau cu ei, domnul cu burtă şi cu umbrelă, femeia grasă şi bătrână, mama fără dinte şi domnul de lângă ea. Acum e loc. Acum îl văd. E mic de înălţime, cu o geacă vişinie şi un zâmbet cumva lipit, care nu exprimă nimic, de parcă n-ar fi al lui. Işi aşează chitara în husă şi-şi trage gluga pe cap. Se lasă pe un scaun şi închide ochii. E un chinez. Cântă fals, dar fără pic de accent. Dar cântă.

                                                                  sursa foto aici
marți, 9 aprilie 2019

Găuri în urechi

Nu mai ştiu de când mă plimb dintr-o parte în alta a sufrageriei. Un minut, două, un sfert de oră?! Incerc să nu mă gândesc la ce fac, să nu mă gândesc la nimic dacă s-ar putea, pentru că mi se pare că gândurile mele, mai ales alea rele, te vor face din ce în ce mai grea până când o să te scap din braţe. Imi fac degetele gheare şi mă agăţ de tine. Să nu te scap, să nu te scap, să nu gândesc, să nu gândesc. Să nu-mi spun, de exemplu, că e altfel decât am crezut. Că ești altfel decât am crezut. Minunată, dar altfel. Minunată în felul tău, nu al meu.  Acum ai tăcut. Ca de fiecare dată e nevoie de mine, de mine toată, de mine întreagă, ca să-ţi astupi gura şi să faci linişte. Mă uit la tine şi privirea aia lăptoasă nu-mi spune nimic şi-mi spune tot. Un deget de-al tău a rămas cumva, în sus, de parcă încearcă aerul. Geamul de la bucătărie e deschis şi de afară se aude o maşină, nişte tocuri, un câine, o vrabie, trei bărbaţi care vorbesc, unul care râde, vecina de la trei care vorbește la telefon cu cea de la patru, uşa de la bloc, telefonul cuiva, un copil care plânge, o femeie care ţipă, vântul, o sonerie, ceva care cade, un claxon. Ai adormit. Mă uit la tine şi-abia acum am curajul să te iubesc, de parcă mai-nainte tot ceea ce ar fi putut ieşi din mine - iubire, spaimă, sfârşeală, durere, râs, orice, ar fi putut să-ţi facă rău. De fapt, poate nu rău, dar oricum, ar fi fost riscant.

Ştii la ce m-am gândit când te-am văzut prima dată? M-am gândit: oare cum o fi? Cum o fi fiinţa asta care a ieşit din mine şi care stă acolo şi nu zice nimic şi mi-aş fi dorit, cumva, să intru în tine, să pot să cotrobăi pe acolo, pe dinăuntru şi să mă liniştesc că totul e perfect. Ca atunci când am primit păpuşa aia, de ziua mea, şi i-am scos capul ca să mă pot uita în corpul ei, ca-ntr-un puţ şi să văd de ce nu zice mama. Te-au aşezat lângă patul meu şi eu m-am ridicat într-o rână să mă uit mai bine la tine şi mă tot întrebam dacă oi fi deşteaptă. La asta mă gândeam eu în timp ce femeia aia grasă, din patul dinspre uşă, umbla după asistentă să-i dea nişte bani să-i facă fiică-sii găuri în urechi. I-a luat naşă-sa cercei, ia uite ce frumoşi îs, de aur! Şi eu mă gândeam ce proastă e cum stă aşa, cu zece lei mototoliţi în palmă şi cu cerceii ăia, ca două căcăreze aurii, şi nu-i ziceam nimic. Nici nu mă uitam la ea. Doar la tine şi ţin minte că mi-aş fi dorit să te trezeşti, să mă vezi, să scoţi un sunet semn că eşti vie, să-mi spui că mă iubești și că-mi dai dreptate. Dar tu dormeai, iar eu mă plictiseam. Fetiţa ăleia cu cerceii i se prinsese de ţâţă şi maică-să o lăsase acolo, atârnată, şi butona pe-un telefon. În partea mea de cameră nu se întâmpla nimic şi m-am trezit că încep să plâng. Da' ce-ai dragă?, a întrebat grăsana, şi eu i-am zis că vreau acasă, la mine, că nu-mi place în spital. Mai bine pune mâna şi dormi că dup-aia nu mai apuci, a zis şi şi-a făcut un selfie cu copilul gol, prins de sfârc. Ţi-am făcut şi eu o poză şi apoi m-am întins în pat, pe spate şi mă uitam la ea de parcă era o carte poştală trimisă de cineva, din vacanţă: salutări, de la maternitate! In poză păreai deșteaptă, nu ştiu să-ţi spun de ce, dar eu aşa simţeam şi, cu gândul ăsta în minte, am adormit și l-am visat pe tata. Nu mai știu ce făcea, doar că era acolo și m-am trezit aproape fericită.

Acum aş vrea doar să mă opresc, să stau naibii pe loc şi să nu trebuiască să mai pun un picior în faţa celuilalt. Dar nu pot. De fiecare dată când încerc să trişez, să mă sprijin de câte-un perete sau de braţul vreunui fotoliu, tu deschizi ochii şi ceva din privirea ta mă obligă să nu mă opresc. Aproape că mi-e frică. Dacă eşti mai deşteaptă decât mi-am imaginat? Dacă eşti mai deşteaptă decât pot eu duce? Dacă nu o să vrei să vorbeşti cu mine pentru că n-o să ai ce să-i zici proastei de maică-ta? Dacă o să fiu proasta de mă-ta? Deschizi ochii şi te uiţi la mine. Taci şi fixezi un punct undeva, în spatele meu. Nu poţi să zici nimic. Doar eu pot să zic, doar eu. Vorbesc și pentru tine. Te întreb ce face iubita lui mama?, și-mi răspund singură, pițigăindu-mi vocea, face bine, fetița, mami e aici. Oare unde aș vrea să fiu, de fapt? Pe stradă, acolo unde se aude un claxon de mașină, niște bărbați râzând, un copil care întreabă de ce, un câine care latră, alt câine care latră, o femeie care vorbește la telefon aloo, aloo, mă auzi?, un bebeluș care plânge, un guguștiuc, ploaia, niște pescăruși, un troleibuz. Tu dormi și eu merg la bucătărie și-nchid geamul. Acum nu se mai aude decât respirația ta. Și a mea. Dar mai ales a ta. S-au făcut douăzeci de ani de când a murit tata, mă gândesc și gândul ăsta te face parcă mai grea. Te strâng și mai tare în brațe. Mă uit la tine. La buzele tale perfecte. La degetele tale perfecte. La urechile tale perfecte. Perfecte, perfecte, fecte, ecte, cte, te, te. Ii fac și ei găuri, dacă tot sunt aici? Asistenta stătea cu picioarele ușor depărtate și se uita pe geam. Nu, am strigat eu, nu! Nici eu n-am, am spus, n-a vrut tata, dar asistenta vorbea deja cu ailaltă și nu m-a auzit. Iar tu dormeai și habar n-aveai că începuseși, deja, să semeni cu mine.

                                                                     sursa foto aici
luni, 8 aprilie 2019

Teribilă vârstă, teribilă

Mama ta avea vârsta mea când am cunoscut-o. Patruzeci de ani. Teribilă vârstă. Teribilă. La fel de strivitoare ca iubirea. Sau poate chiar și mai teribilă. Ca frica. Era frumoasă mama ta când am văzut-o prima dată. O țin minte cum stătea acolo, lânga tine, cu jeanșii ăia strânși pe fund și cu pantofii cu toc care-i făceau picioarele și mai lungi decât erau, de parcă voia să ajungă sus, cât mai sus, să te apere dacă ar fi fost nevoie. Și era. Nu știu să spun de ce sau de cine, dar știu că era. O simțeam în respirația ei, în felul în care se uita în jur, în felul în care se uita la tine, de parcă nu te născuse încă. In felul în care se uita la mine, de parcă eram acolo doar ca să smulg, să rup, să sfâșii.

Țin minte că mi-a zâmbit și buzele i s-au deschis în zâmbetul ăla larg și generos al femeilor care se știu frumoase. Dar mai ales iubite. Era frumoasă, mama ta, cum se ținea acolo, lângă tine, aproape lipită de brațul tău. Oare de când stătea așa? Oare de când se lipise acolo și zâmbea și întindea mâna către oricine trecea prin fața ta, și-i spunea "dac-ai ști ce bine ne pare să te cunoaștem", și apăsa cumva pe ne-ul ăla ca să înțelegem că ea nu pleacă. Cum să plece? Unde să plece? Nici nu-și desfăcuse încă picioarele ca să te lepede în lume. Și nici nu voia. Iar tu nu dădeai semne că ai fi vrut să te naști. Nu, nu. De ce să fi vrut așa ceva? Asemenea grozăvie? Nașterea doare. Tu nu voiai să-i faci rău mamei. Nu puteai să o faci să plângă cum au făcut-o alții. Iar ea știa. D-aia îmi și zâmbea, în timp ce se trăgea un pic mai spre tine, și mai spre tine, ca să-mi facă, chipurile și mie, un pic de loc. Cum te cheamă?, așa m-a întrebat și a început să-mi povestească de tinerețea ei, uitându-se în ochii tăi și neauzind numele meu.

Acum am și eu patruzeci de ani, iar mama ta a îmbătrânit. Brațul ăla, al tău, de care stă încă lipită e parcă mai subțire ca celălalt și cumva mai lung. O fi tras de el, mă gândesc și-i întind mâna- îmi pare bine să vă revăd! Și nouă, dragă, și nouă! Oare cum o fi mama ta când nu e mama ta? Nu există răspuns pentru că nu există o astfel de întrebare. Să vă ajut? Nu, nu, stai cuminte și odihnește-te, nu vreau să faci nimic. Suntem la ea acasă, în bucătărie. Toți trei. Mama ta curăță morcovi. Din când în când, mai aruncă un ochi la televizor. Un om povestește despre impozite. Niște nenorociți, spune ea și tu dai din cap că da, da, așa e, are dreptate. Întotdeauna ea are dreptate. Și când nu are, o știți doar voi doi. Eu tac. Nu știu ce să spun, așa că nu spun nimic. Aș putea să tai ceapa! Nu e nevoie, dragă, stai cuminte acolo! Stau. Mama ta a terminat de curățat și a închis televizorul. Mâncăm în curând, a zis și s-a uitat la tine și cumva privirea ei a tras un cerc în jurul vostru, cât să încăpeți doar voi doi. Tatăl tău a plecat când tu aveai șase ani. În ziua aia, mama ta a plâns, tu ai luat-o în brațe nu mai plânge, mami, nu mai plânge, o să te apăr eu, așa i-ai zis și chiar dacă nu i-ai zis așa, ea așa a auzit. De atunci nicio lacrimă, mi-a zis-o și mie, niciuna. In viața mea e un singur bărbat care contează, povestește ea și pare că-și apasă cu palmele pe burta rotunjită de menopauză.

Tu începi să pui masa- o farfurie pentru mine, a doua pentru tine și a treia pentru ea. Mama ta mă servește prima. Eu sunt musafirul. Tu îți strecori mâna pe sub masă și-mi iei genunchiul în palmă. Poftă bună, copii, spune ea și tu-i spui că-i delicios, ea dă din cap că da, așa e, iar eu mestec încet, în timp ce mâna ta mi se plimbă în sus și-n jos, pe gambă. Mâine o să mâncăm la mine, spun și mama ta rămâne pentru o clipă cu furculița ridicată, de parcă-ar fi o armă. Tu taci și dai televizorul mai tare, să asculți ce zic ăia despre impozite. Mă trag cu scaunul mai spre tine și mă lipesc de brațul tău. Ii zâmbesc mamei tale. Ea lasă privirea în jos și strânge din buze. Oglindă, oglinjoară, cine e cea mai mamă din țară? Am patruzeci de ani. Teribilă vârstă. Teribilă. O știu și eu, o știe și ea. Doar tu n-o știi. Și nici nu trebuie. 

                                                                   Sursă foto aici


sâmbătă, 6 aprilie 2019

Fetiţa cu codiţe

Stai sprijinit de stâlpul ăla, cu umărul drept lipit de el şi cu o mână în buzunar. Semeni cu cineva, dar nu ştiu să spun cu cine. Cu un actor, mă gândesc. Sau cu vreun coleg. Ba nu, mai degrabă cu un actor. Cu Javier Bardem, cred. Doar aşa, din cauza pungilor de sub ochi şi a aerului ăla obosit şi uşor îmbătrânit. Ce faţă are!, aşa a zis mama când te-a văzut prima dată, în poză, şi eu am ridicat din umeri şi am tăcut, deşi aş fi putut s-o întreb direct "adică cum, ce faţă are?", doar că atunci, pun pariu că mama și-ar fi dat ochii peste cap - da' ce-am zis, mă, de sari aşa, în sus?!, iar asta m-ar fi enervat. Şi ştii de ce? Nu pentru că mă acuză că sar în sus - te rog eu, mamă, nu începe iarăși! - sau pentru că a zis că ai o faţă nu ştiu cum, ci pentru că nu te place. Și eu am nevoie să te placă. Să știu că de acolo, de unde stă ea - patru stații de metrou de la Muncii sau douăzeci de minute de mers cu 104 - mama e de acord cu mine. Mi-ar fi plăcut să spui şi tu că arată bine, aşa aș fi vrut să-i spun, de parcă mama ar fi putut, cu vorbele ei, să schimbe lumea. De parcă vorbele ei ar fi putut să-ți șteargă pungile de sub ochi. De parcă mama există doar ca să fie de acord cu mine. Sau eu exist doar ca să-i fac pe plac mamei. 

Las' tu, mamă, că nu contează frumuseţea! Ba da, contează! Pentru mine, contează. Nu neapărat a mea, cât a celorlalţi. De parcă feţele lor nu ar fi ale lor, ci mai degrabă oglinzi pentru mine. Copilul meu frumos, aşa îmi place să-i zic şi-n timp ce buzele meu o sărută - un pupic pentru mama, unul pentru tata, unul pentru bunica - ochii mei stau la pândă și vânează imperfecţiuni - aluniţa de pe nas, urma lăsată de varicelă acolo, pe obrazul stâng, sprâncenele prea palide, ochii căprui pe care i-am visat albaştri. Nu-i nimic, îmi spun, ochii căprui fură inima oricui, dar tot mi-ar fi plăcut albaştri. Albaştri ca ai mei, ca şi cum aş mai fi putut avea o pereche la care să mă uit şi să mă văd pe mine. 
Tu eşti frumoasă, mami! Chiar şi bolnavă, tot frumoasă eşti!, aşa zicea. Şi tu eşti frumoasă, ziceam şi eu şi cumva, mă uitam la ea de parcă era transparentă. Când era mică, nu o îmbrăcam, ci mai degrabă, o împodobeam. Hai, ridică mânuţele, aşaaa, acum tragem rochiţa pe cap, uite ce bine îţi vine, şi punem şi vestuţa ăsta cu cordon, stai un pic să mă uit la tine, nu te mai smuci aşa! 

O decoram de parcă nu era copil, ci altceva. Un pom de iarnă, un perete, un sertar, un caiet, altceva, ceva al meu. Aşa am făcut şi cu garsoniera aia pe care mi-a cumpărat-o mama de la o mătuşă. 36 de metri pătraţi, la etajul şase, undeva pe lângă Calea Victorie. Într-o zi, am venit de la piaţă, pe jos, pe tot Magheru, cu ditamai ghiveciul cu tufănele. Galbene. Le-am ales aşa ca să meargă cu canapeaua şi cu tabloul de pe perete. O pictură abstractă. Galbenă. Foarte abstractă şi foarte galbenă. Am pus ghiveciul pe jos, lângă uşa de la balcon, "ia uite, ce bine dă!", a zis mama, "tu ai gusturi bune, semeni cu taică-tu" și l-am uitat acolo. De Crăciun, am luat ghiveciul și l-am aruncat cu tot cu pământ. Apoi am primit un tablou cu o pajiște verde pe care păștea o oaie și mi-am cumpărat un ficus. De jos, de la Florărie. 20 de lei, că am luat unul mic. Nici oaia nu era prea mare.

La aeroport, am avut de ales între un ofiţer mai gras, cu păr pe degete şi cu urme de transpiraţie la subraţ - s-a întins la un moment dat cât eram la coadă, la control paşapoarte şi colega lui - o negresă cu ochelari şi fără nicio expresie pe chip, de parcă ar fi fost goală pe dinăuntru. M-am dus la el şi cât se uita la poză, eu m-am întors să mă uit după tine. Erai tot acolo, sprijinit de stâlp, dar parcă nu mai semănai cu niciun actor, ci aduceai mai degrabă cu vecinul meu, de la parter. Ăla care are un picior mai scurt şi un câine, Pichi. Un pechinez bătrân care muşcă. Ofiţerul se uită când la mine, când la poza din paşaport şi tace. Te prefer cu părul lung, aşa mi-ai spus într-o zi. O să crească, ţi-am răspuns. O să aşteptăm împreună. 

Îmi aduc aminte când am intrat prima dată într-un magazin de haine pentru copii şi am ales de pe un umeraş, o rochiţă minusculă cu un chiloţel de aceeaşi culoare, nu mai ştiu ce culoare. Ce bine că e fată, aşa mi-am zis şi acasă, am aşezat-o pe pat şi am început să-i trag rochiţa pe capul chel şi moale. Iar ea urla şi eu o mângîiam şşşşt, taci cu mama, să vezi ce frumoasă o să fii, şi mă gândeam cât oi mai avea de aşteptat până să-i crească părul şi să-i pot face codiţe, aşa cum aveam şi eu când eram mică. 

                                                        Nicolae Tonitza, Fetiţa cu codiţe
vineri, 5 aprilie 2019

Noroc că te-a părăsit!

Ai avut noroc. Recunoaște. Și știi de ce? Nu pentru că ne-am întâlnit întâmplător "bună seara, aș putea să vă ofer un Aperol?"ai zis și apoi te-ai așezat lângă mine, oarecum stânjenit parcă de propriul tupeu și asta m-a înmuiat pentru că semănai cu un băiețel. Un copil care își căuta mama din priviri și nicio femeie nu rezistă la așa ceva, doar dacă...doar dacă are deja unul acasă și atunci motivul pentru care se află seara, singură, într-un bar, este pentru că a vrut să scape. Așa că ți-am zâmbit. Nu știu de ce am făcut-o, așa am simțit nevoia. În fine, ce ziceam? Așa, spuneam că ai avut noroc. Noroc că te-a părăsit. Că atunci când stăteai așa, în fața mea, cu un pahar în fiecare mână, erai un bărbat singur și trădat. O combinație ideală ca să te simți liber și îndreptățit să faci ce vrei tu. Inţelegi ce spun?

Uite, dacă, să zicem, ai fi fost în continuare cu ea, atunci probabil că așa ai fi și rămas. Pe loc. Fidel. Și în plus, mândru de tine. Nu-mi spune că nu ai mai fi venit cu paharul ăla, la mine. Sau poate chiar nu ai fi venit. Poate că te-ai fi așezat la bar, sprijinindu-te cu o talpă în podea și cu cealaltă de bara de la scaun, m-ai fi văzut, te-aș fi văzut, poate chiar am fi schimbat câteva vorbe, ți-ai fi spus, căcat, asta mai e și amuzantă, pe lângă frumoasă, păcat că nu sunt singur, apoi te-ai fi simţit vinovat de ce gânduri îţi trec prin cap, înainte să-ţi spui că sunt doar gânduri, mare chestie și ai mai fi cerut încă un pahar. Şi poate că l-ai fi şi băut, aruncând din când în când un ochi spre mine, să vezi ce fac, ce mai fac, înainte să pleci acasă, la ea, și să stai toată seara la filme, doar ca să taci, ca să nu trebuiască să o vezi și ca să poți să te întrebi în linişte cum o fi să fii fericit. Cum o mai fi? Apoi, ea te-ar fi chemat la masă și după două îmbucături "excelent, mami, excelent!", ți-ai fi zis că, de fapt, nu e așa de rău. Nu e bine, dar nici prea rău și că până la urmă ai aproape cincizeci de ani, ce naiba să mai vrei?

Sau poate că mi-ai fi oferit oricum Aperolul. Poate că eşti genul ăla de bărbat. Sau poate că ți l-aș fi cerut chiar eu. Poate că sunt genul ăla de femeie. Şi mai simplu, nu? Și după? Nu mă gândesc la următoarele ore, ci după, de a doua zi încolo. Ce ai fi făcut după? Nu știi? Ba da, ştii, dar nu vrei s-o auzi. Nimic. Asta ai fi făcut. Ai fi rămas pe loc, așteptând, chiar sperând, să fii părăsit. De mine sau de ea.

Eu nu trântesc uși! Mai ții minte când mi-ai spus asta de parcă cine știe ce mare calitate aveai tu? Eram într-o cameră de hotel. Una din multele noastre camere de hotel "îmi place să călătoresc cu tine", așa ziceai, deci eram la Roma sau la Berlin, nu mai știu unde, și ne-am certat. Și atunci am trântit ușa de la baie, înainte să mă închid acolo, să dau drumul la apă, în cadă, și să mă așez pe capacul de la toaletă și să plâng. Eu nu trântesc uși, mi-ai țipat și mie mi-a venit să râd. Normal că nu! Iți trebuie curaj pentru asta! Tu ai fi rămas așadar pe loc și ai fi așteptat să vezi care cedează prima. Care nu mai poate. Ea sau eu. Dacă ai fi avut copii, probabil mi-ai fi spus că e pentru ei, în timp ce te-ai fi gândit la tine. Încă un pic să se facă mai mari, ai fi spus și iarăși te-ai fi gândit la tine, sperând să rămân până când n-ai mai fi avut nevoie, până când plecarea mea nu ar mai fi durut, până ai fi crescut mare. Tu, nu copiii.

În ziua aia, ai intrat în baie, peste mine, te-ai lăsat pe vine, acolo, în faţa mea şi ţi-ai pus capul pe genunchii mei. Te iubesc, ai spus şi eu te-am lăsat să te auzi spunând-o, în timp ce stăteam acolo, pe colacul de la veceu şi-mi treceam mâinile prin părul tău şi mă gândeam ce noroc ai avut. Norocul naibii că ea te-a părăsit, că a plecat şi te-a lăsat, în sfârşit, să te simţi fericit şi bărbat.




miercuri, 3 aprilie 2019

Noi două ca o linie dreaptă

Trei nu e o întâmplare. Trei nu e pur și simplu. E pentru echilibru. Și nu numai pentru asta. Doi e linie dreaptă. Spre înainte sau înapoi. Dar atât. O linie, nimic mai mult. Dacă vrei, poți să te așezi pe ea și să stai acolo până apune soarele. E frumos apusul văzut de pe o linie. Nimic deasupra capului care să țină frumusețea la distanță. Insă, dacă începe să plouă...ce faci pe o linie dacă începe să plouă? Trei însă, trei e acoperiș. E adăpost. Mama, tata și copilul. Fiecare latură o ține pe cealaltă. Sau poate, că de fapt, fiecare latură se ține de cealaltă. Dacă tragi de ele, se fac linie. Să nu tragi! Am tras.

Suntem pe stradă. Doar noi două. Ne-am rătăcit. Nici nu mai știu de când mergem. Nu de mult. Cinci, șase minute, dar habar nu am în ce direcție trebuie s-o iau. Am obosit. Mă plâng. Aș vrea să mă ajute. Ea. Știu că nu poate. Știu că nu e bine, dar aș vrea. Se uită la mine cumva, ciudat și faptul de a mă vedea întrebând în stânga și-n dreapta "nu vă supărați, știți cumva..." o face să se simtă rușinată. Nu o zice, dar se vede că așa e. S-a dat un metru mai în spate și stă și așteaptă să vadă cum mă descurc. De fapt, așteaptă pur și simplu, dar mie așa mi se pare:că vrea să vadă cum mă descurc. Nu mă descurc. "Iertați-mă, ca să ajung la....". Mama știe. Mama trebuie să știe. Dacă nu știe, nu e mamă. E copil. O iau de mână și o trag mai spre mine. Să nu creadă lumea că-i singură. Sau că sunt singură.

Noi două ca o linie dreaptă. Cu fiecare om pe care-l întreb, cu fiecare nou ridicat din umeri "nu știu, nu sunt din cartier", simt cum la capătul meu mă fac din ce în ce mai mică, în timp ce ea crește și tot crește. Mă uit la ea și mi se pare mai înaltă. Nu e, dar așa mi se pare. Nu există mamă fără copil și nici copil fără mamă. Dacă eu sunt mică, ea e mare. Ea e mama. Se uită la mine cu un aer ușor plictisit. Ceva rece vine dinspre ea. Un fel de vânt. Aș vrea să mă ajute. Să fie o mamă bună. Să facă ceva și să-mi spună pe unde trebuie s-o luăm. Nici nu mai știu de când ne tot învârtim prin cartierul ăsta, căutând blocul. Strada Garibaldi, 22 A. Am adresa scrisă pe o bucățică de hârtie pe care o tot frec între degete. Ea tace. Mamele nu tac. Decât dacă sunt supărate. Inseamnă că e supărată, îmi zic. Mă scutur ca de un gând rău și-mi zic singură, cu voce joasă: eu sunt mama, eu sunt mama, eusuntmama. Deși acum, aș vrea să fiu mică. Să am voie să nu știu, să nu pot, să nu nimic. "Nu vă supărați, ați putea să-mi spuneți..." Mi-e rușine. Nu de oameni, ci de ea. Că nu mă descurc. De parcă ea e acolo nu să mă iubească, ci să m-aplaude, să fie mândră. Poate despre asta este unu. Despre ușurarea de a nu fi niciun doi care să te vadă. Și să te judece.

Arunc biletul. Deja știu adresa pe dinafară. Hai să mergem, îi spun. O să o luăm înainte și apoi la stânga. Mă uit la ea. Tace. O fi bine? și o mângâi pe păr, de parcă ar fi o păpușă de-aia pe care o miști ca s-o auzi spunând mama. Chiar spune: mamaaa, stai un pic, zice și se apleacă să-și lege un șiret. Ce mică e, mă gândesc și brusc simt cât de mult o iubesc. Ridică ochii spre mine. Imi zâmbește. Și dacă nu e bine, mai întrebăm.

sâmbătă, 23 martie 2019

Intotdeauna va fi vorba şi despre mine

Poate că aşa ar fi fost corect. Să-ţi fi spus de la început. Aşa cum ţi-am spus, de exemplu, în ziua aia când eram amândouă pe stradă, tu foarte mică, abia de-mi ajungeai până la genunchi, eu lângă tine, de parcă te-aş fi sprijinit cumva şi ţin minte că te-am luat de mână şi ţi-am arătat omuleţul verde uite, mami, doar dacă omuleţul pare că merge, mergem şi noi şi tu mi-ai zâmbit şi ai venit după mine. Mi-ai zâmbit pur şi simplu, fără să înţelegi despre ce vorbeam şi care era treaba cu omuleţul ăla, dar mi-ai zâmbit pentru că eram acolo, lipită de tine, cu mâna mea în jurul degetelor tale, cu piciorul meu mare lângă tine, aşa mică. Şi eu nu puteam să-ţi spun. Şi nu pentru că n-ai fi înţeles - ştii că toată lumea îţi zice că eşti deşteaptă - ci pentru că mi-a fost teamă. Şi ruşine. 

Cum să-ţi fi spus că singurul motiv pentru care tu eşti aici, acum, este pentru că aşa am vrut? Eu. Eu am vrut. Eram acasă, era iarnă şi ţin minte că stăteam în fund, pe marginea patului şi mă uitam în gol şi atunci, nu ştiu de ce, dar atunci am început să plâng pentru că simţeam că eu singură nu aveam cum să mai fiu fericită. De parcă peste noapte mă micşorasem şi nu-mi mai ajungeam mie. Mai trebuia ceva. Cineva. Aşa că m-am dus la taică-tu şi i-am zis că vreau şi eu un bebeluş, unul d-ăla roz şi frumos îmbrăcat, aşa cum văzusem la cineva, în Cişmigiu. Şi taică-tu a zis că lasă, că mai vedem şi ceva din tonul lui mi-a adus aminte de mama. 

Cred că aveam un pic mai mult ca tine când i-am cerut să-mi cumpere un bebeluş de jucărie. Doar că, pe vremea aia, nu se găseau de cumpărat. Nu ştiu de unde l-a găsit, dar a venit cu el, într-o seară, învelit într-o hârtie urâtă şi maro, ca o placentă, doar că maro. Avea o salopetă în dungi şi guriţa deschisă, în formă de o. Mi-ar fi plăcut să zică şi mama, dar nu zicea nimic. Tu ai zis destul de repede. După tata, ce-i drept, dar chiar şi aşa, tot la mine te uitai. Orice făceam, orice ziceam, tu tot la mine te uitai. Chiar şi atunci când te-am apucat de mână şi te-am strâns până când gura ţi s-a strâmbat înainte să iasă plânsul şi te-am lăsat aşa, singură, pe covor, la tine-n cameră şi eu am fugit pe balcon, să scap de mine, aia cea rea, aia cea nedreaptă, aia cea îngrozitoare, aia cea obosită şi nedormită şi oribilă, chiar şi atunci, tu tot la mine ai venit. Puteam să fac orice, să-ţi fac orice. Să te iau în braţe şi să te strâng cum strângeam bebeluşul ăla de jucărie, până când guriţa lui rotundă, în formă de o, se făcea ovală. Puteam să-ţi spun lasă-mă-n pace, puteam să mă prefac că nu te văd, puteam să plec, să fug, să ţip, să bat cu pumnii în pereţi,  oricum tu tot la mine te uitai şi tot mama spuneai.

N-am avut cum să-ţi spun. Poate că aş fi putut să încerc în ziua aia, când am stat amândouă pe bancă, în parc şi tu mi-ai zis că nu tot timpul trebuie să fie vorba despre mine. Aşa mi-ai zis şi vocea ta suna dureros, se lovea parcă de pomi şi de bănci şi de spatele bătrânilor ălora care jucau şah. Nu e tot timpul vorba despre tine!, ai ţipat şi eu am tăcut, pentru că nu am avut curajul să-ţi spun că te înşeli. Ba da, e vorba despre mine. Cum să fie altfel? Tu nu te vezi cât eşti de mică? Atât de mică! De parcă nu te-am născut, de parcă eşti tot acolo, pe dinăuntru, ca un organ- un pancreas sau o bucată de intestin şi viaţa ta e tot a mea, doar că se simte altfel. Nu ştiu să-ţi explic cum, dar altfel. 

Acum piciorul tău stă lângă piciorul meu, iar genunchii aproape că ni se lipesc. Dacă am vrea, am putea să luăm stângul meu şi dreptul tău şi să facem o pereche nouă de picioare. Chiar am putea. Nu îndrăznesc să-ţi spun asta pentru că probabil ai râde de mine sau poate nici măcar n-ai râde, poate doar nu m-ai auzi. Aşa cum stăm una lângă alta părem ajunse oarecum, din întâmplare, pe acelaşi trotuar. Dar nu e nicio întâmplare. Este pentru că am vrut. Şi eu. Şi tu. Amândouă. Impreună am vrut asta. Recunoaşte! Omuleţul verde începe să se mişte caraghios şi tu o iei înainte. Dar apoi te opreşti şi te uiţi la mine, tot la mine! Vii, mama?, mă întrebi şi eu ştiu că întotdeauna va fi vorba şi despre mine. Intotdeauna. 

                                                      Gustav Klimt- Mama şi copilul


vineri, 22 martie 2019

Să n-ai încredere!

Să n-ai încredere! Așa-i spun și ea nu zice nimic. Nici bine, nici am înțeles. Chiar nimic. Își face de lucru cu un șervețel și felul în care-l întoarce între degete mă enervează. De la o vreme, totul mă enervează. Bine, nu chiar totul. De pildă, presupunând că nu am fi aici, doar noi două, ci în altă parte- știu și eu, pe malul mării, în Thassos, unde mergeam de obicei, sau la Sinaia, pe terasa din fața castelului- poate că atunci aș fi mai calmă. Sau poate că doar m-aș putea preface mai bine.
Acum însă e aproape imposibil să-mi stăpânesc nervii. Nici nu știu de la ce sunt, de unde au apărut. Mi se pare că dacă acum aș avea o oglindă, aproape că aș putea să-mi văd nervii întinși ca sforile alea pe care punea bunică-mea rufele, vara, la uscat. Venea, târșindu-și picioarele, cu ligheanul roșu, de plastic, sprijinit, cumva, de burtă, cu cutia de cârlige așezată deasupra și scotea un fel de icnet de fiecare dată când se întindea să apuce sfoara și să prindă de ea cârpele umede.

Mă uit la ea cum rupe câte o bucățică de șervețel pe care o freacă apoi, între degete, până face din ea o biluță pe care o așează pe masă, în fața ei. Până acum a făcut deja trei biluțe și urmează a patra, iar eu simt că nu mai pot. Nu se uită la mine, nici măcar nu întoarce privirea de parcă nici nu aș fi acolo, de parcă aș fi dispărut sau nu m-aș mai fi întors. Prima dată am plecat astă iarnă. Am sunat-o pe mama și i-am spus vino și stai tu cu ea trei zile, că eu plec și mama a venit. Ne-am intersectat în hol. Eu cu valiza mea, ea cu valiza ei mi-am adus niște schimburi și un pulover mai gros, că la tine e frig și apoi eu am zis că trebuie să fug a venit taxiul, uite, se vede pe aplicație și am plecat. Ea era la școală, așa că i-am trimis mesaj te iubește, mama și apoi am ațipit acolo, în mașină și m-a trezit șoferul că am ajuns. In avion am stat între un bărbat cu chelie și cu cămașă în carouri și un altul, cu ochelari, care dormea cu gura deschisă.

Acum sunt aici. Nu mai plec. Sau nu prea curând. Stăm una lângă alta, la masa din bucătărie și ea freacă între degete șervețelul ăsta nenorocit, iar eu încerc să mă gândesc la altceva ca să nu-i spun încetează, încetează să mai faci biluțe de hârtie, ai deja trei, n-o mai fă și pe a patra! Ca și cum de la a patra încolo lucrurile ar putea să o ia razna.  Imi înfig unghiile în palmă până las urme, până îmi vine să spun au și chiar spun, pentru că o văd cum se uită la mine și dă să zică ceva și poate chiar zice, dar eu n-o aud. La aterizare, bărbatul care dormea s-a trezit brusc și a început să caște cu gura larg deschisă. Celălalt, cu cămașa în carouri nu știu ce făcea. La aeroport mă aștepta lipit de un stâlp. Tot acolo l-am lăsat și când am plecat, de parcă stâlpul ăla făcea deja parte din poveste. Povestea mea.

Mai rupe o bucățică de șervețel. A patra biluță. Imi înfig unghiile și mai tare în palmă. Ești bine, mama? Nu răspund. Imi aduc aminte de verile din Thassos și de iernile de la Sinaia. Parcă au fost acum o sută de ani. In altă viață. De fapt, chiar așa a și fost. O altă viață. Inainte să plec și ea să rămână cu mama. Să n-ai încredere!, îi spun și ea se uită mirată, în jur, de parcă ar mai fi cineva acolo, cu noi, cineva care ar putea să-i facă rău de fiecare dată când eu plec. Pentru că știu că o să mai plec. O ştie şi ea. Să n-ai încredere în mine, aş vrea să-i spun. Dar de fapt, tac și din palmă îmi curge o picătură de sânge. Tace şi ea și-mi întinde restul de șervețel.





joi, 21 martie 2019

Iubirea ca o cratimă

Mama m-a văzut prima dată femeie abia după ce am divorțat. Până atunci eram mamă sau copil. Sau amândouă, un fel de mamă-copil sau copil-mamă, ca și cum bucățile astea mergeau doar împreună. Ca și numele meu. "Pe tine nu te cheamă Ioana, ci Ioana-Maria, legat, întotdeauna legat, să ții minte", așa îmi zicea tata. Ioana m-a chemat abia după ce a murit. Atunci, la înmormântare, am îngropat și liniuța odată cu tata. Liniuța aia cu care tata mă lega ori de câte ori voiam să plec. Iubirea lui ca o cratimă.

Stau cu mama, la ea în bucătărie- în bucătăria aia cu buline mari, portocalii, "ce frumos e aici la voi, cu toate cercurile astea pe pereți"- așa zicea Mircea, un prieten, mort și el de acum,  și vorbim despre bărbați. Vorbim despre tata. Era gelos, îi spun și mama se uită la mine cu mirarea aia că uite, un copil poate să vadă și altceva la părinți decât ce vor ei să-i arate. Vorbim despre sex - la ei, la mine, despre plecări- ale ei, ale mele, "acum sunt și eu pe drumuri ca tine", îi spun și mama tace și doar dă din cap și așteaptă cumva, cuminte, să vadă ce mai zic. Mama mea copil. O mamă mică, din ce în ce mai mică, pierdută printre bulinele de la ea, din bucătărie. "Taică-tu ți-a ales singur numele. M-a întrebat dacă-mi place și mie îmi era egal cum te va chema, așa că am zis da". Întotdeauna cu liniuță, întotdeauna.

Stau cu mama de vorbă. De fapt, nu. Eu vorbesc și mama ascultă. Dă din cap și din când în când zice "așa și eu", de parcă povestea mea e a ei. Sau poate că de fapt așa și e. Poveștile femeilor sunt, pe undeva, întotdeauna aceleași: întâi iubite, apoi mame și apoi singure. Ii spun și ei și mama stă cu bărbia în palmă și cu cotul sprijinit de masă și tace. "Să te duci să te vopsești" îi spun, "nu mai sta așa, albă-n cap", de parcă părul ăla, al ei, nu mă lasă nicio secundă să uit că mama îmbătrânește, de parcă mi-l bagă sub nas, așa, ca o dovadă clară că nu mai poate. N-am ce să-ți fac, dacă ai crescut și ai devenit, în sfârșit femeie, m-ai împins și pe mine o căsuță mai încolo, până spre margine, așa simt că-mi spune, deși mama tace. Tace și ascultă. Imi vine să mă agăț de ea și să-i spun că lasă, că mă dau eu o căsuță mai în spate, că nu-i nimic dacă rămân pe loc, că nu vreau s-o împing. Părul alb, al mamei, ca o liniuță. Ca liniuța din certificatul de naștere al tatei. Liniuța aia care l-a făcut apoi să-mi pună două nume- las' să fie, să aibă, "pe fiica mea o cheamă Ioana-Maria, nu Ioana, niciodată Ioana simplu, Ioana e altcineva" și el să se ascundă în fiecare dintre ele.

Mă sună copilul. "Unde ești?", "La bunica, vin acum" și dau să plec. Bulinele mi se reflectă portocaliu, pe piele. Ca o boală. "Te vopsești, da?" și mama dă din cap că da. Mama mea cuminte. Ca un copil. O mamă-copil. Un copil-mamă. Al meu.

                                         Contre mon coeur de Nathalie Ragoust, sursa foto

marți, 12 martie 2019

Plecăm

Ieri, în autobuz, întorcându-ne de la mama cu un borcan de mucenici, zic și eu să intru-n vorbă cu infanta și-i spun așa, într-o doară:
- Aoleo, ar trebui să mai scriu și eu ceva pe blogul ăla, că a trecut cam mult timp de când nu l-am mai băgat în seamă.
- Știu, zice ea și-și înfundă și mai bine căștile în urechi.
Adică da, ați înțeles bine: copila a devenit, mai nou, parte din cititorii mei. Probabil cel mai de temut cititor al meu, dar și cel mai drag. Așadar, dată fiind conjunctura, am zis că nu are rost să vorbesc acum despre Simularea de Evaluare Națională la clasa a VII-a (deși își merită pe deplin denumirea, dat fiind rolul pe care această chestie, că nu o pot numi examen, îl are). Personal, cred că, sătui să tot fie acuzați de nivelul de educație, în cădere liberă, din școli, ăștia din minister au zis să vadă cam cât ar lua copiii la Evaluare și să aibă timp să ajusteze subiectele până la anu', astfel încât la sfârșitul zilei să le dea cu plus. Oricum, nu înțeleg rostul unei simulări decisă cu trei săptămâni înainte de a se întâmpla.

Hai că până la urmă vorbesc de școală și asta îmi strică toată karma pe care, pentru a o menține la cote rezonabile, am luat niște bilete de avion. Mai multe, așa. Primele sunt pentru mine, dar despre asta altă dată. Următoarele însă, sunt pentru amândouă: la Roma. Trei zile jumătate, dintre care, spre bucuria Anei, două sunt de școală. Asta e, o să-și ia lecțiile pe whatsapp și o să-i dau o foaie să și le facă în avion.

Noi, la Roma, mai fuserăm când era Ana mică. Din fericire, nu atât de mică încât să nu-și mai aducă aminte nimic. Așa că, după ce am întrebat-o "bă, tu mai știi ceva din Vaticanul ăla și de la Colosseum?" și ea a dat din cap că da, am decis să nu insist (asta speram și eu să răspundă) și să caut alte chestii de făcut. Prima pe listă ar fi mâncarea. Ei și aici mi-ar fi plăcut mie să iau un food tour, doar că Dio mio, ce prețuri și nici măcar nu e inclusă degustarea! Așa că, dacă nu aveți voi niscaiva recomandări, voi intra pe TripAdvisor și voi face o listuță cu câteva gelaterii, cafenele și alte locuri unde se mănâncă bun și ieftin. Tot la capitolul mâncare, mi-ar fi plăcut un tur al piețelor- nu alea cu turiști- ci alea cu brânzeturi, prosciuttouri și alte minunății.
In sfârșit, ajungem și la partea de cultură. Aici mi-aș dori să văd Villa Borghese de care nu am avut timp prima dată. Cică ar fi și o Grădină zoologică frumoasă, în oraș, doar că  nu prea-mi vine să blochez jumătate de zi printre animale. Mă mai gândesc, mă mai gândesc!

La momentul acesta, lista e deschisă. După experiențe similare extrem de fericite la Atena și Londra, voi rezerva și aici cel puțin un free urban tour cu ghizi locali. Mi se pare de departe cea mai bună metodă să vezi un oraș, mai ales când ai lângă tine un adolescent veșnic nemulțumit care își târșește picioarele și stă, mai tot timpul, cu ochii în telefon pentru că da, sunt niște pietre, am văzut și eu! Astfel de tururi sunt interesante, interactive și dacă ai noroc și de un ghid simpatic, tânăr și frumușel, putem spera că uită de telefon. Hai, Ana, nu te supăra pe mine, glumesc și eu! Știu că tu nu ești așa! (abia acum glumesc).

Așadar, dacă aveți idei de ce putem face, de ce nu avem voie să ratăm, de cum să mâncăm bun și ieftin și de care fel de înghețată să ne alegem, turnați aici!

                                                   (uite, mă, ce mică era!)

luni, 4 martie 2019

Felul meu bizar

Duminică seara, stăm față-n față, în bucătărie. E necăjită. Imi povestește despre niște prietene. Dau din cap că o ascult, dar povestea ei se lipește peste amintirile mele. Mi-am dat seama că nu știu să consolez, că nu știu să tac și să iau în brațe. Va trebui să învăț. Dar până atunci, încerc să-i explic, să-i spun părerea mea care, cumva, îi intră pe gât, așa cum îi intra lingurița cu antibiotic, în copilărie: făcând-o să se scuture și să plângă. De ce țipi la mine?, zice și eu mă opresc din vorbit brusc, de parcă aș fi pus frână și nu înțeleg de ce-mi spune asta pentru că eu nu țip, doar vorbesc mai tare. Ba nu! Țipi și mă cerți, zice ea, iar eu abia acum simt cum mă enervez pentru că iarăși nu e bine ce fac, iarăși greșesc, iarăși ne certăm și o fac să plângă, simțindu-mă atât de neputincioasă și de tâmpită că uite, nu sunt în stare să consolez un copil de nici paisprezece ani.
Nu e totul despre tine!, avea să-mi spună acum vreo doi ani și de atunci, iau fraza asta și șterg cu ea toate sfaturile alea, de om mare, pe care le am pregătite și încerc să fac ceea ce este cel mai greu: să tac. Apoi, când o simt că mă aude iarăși, îi spun și eu ce am învățat: înainte să te superi și să întorci spatele celor care te rănesc, spune-le ce simți că, cine știe, poate nici nu și-au dat seama cum s-au auzit vorbele lor, acolo, pe malul tău.

Se liniștește și aproape că răsuflu ușurată că uite, e trecut de 23h00 și ea nu e încă în pat și mâine are școală și mama din mine se sperie că iarăși nu face ce trebuie. Hai să te culci, îi spun și ea se duce obosită de plâns în pat. Mă duc s-o pup și s-o iau în brațe.
- Noapte bună, pui!
- Noapte bună, mami și să știi că m-am împăcat cu fetele alea.
Zâmbesc acolo, pe întuneric, la ea în cameră. Se lipește de mine și-mi spune cu voce mică: și merci că m-ai ascultat, chiar și în felul tău bizar!


vineri, 1 martie 2019

Romantisme

Mă gândesc că ar trebui să se simtă ca un om părăsit- un fost sau o fostă- care te vede, pe stradă cu altcineva. Si cumva, deși e incredibil de frumos- elegant și special aranjat parcă pentru o întâlnire romantică- nu reușește să te facă în niciun fel să-l regreți, să-ți fie dor sau măcar să mai stai puțin. Și el rămâne acolo, nemișcat și știe că e ultima dată când vă mai întâlniți, pentru că iată, așa cum stai cu iubirea asta nouă, și cu zâmbetul ăsta larg pe față, pari mult prea fericit ca să mai vrei să întorci capul și să te uiți în urmă. Și toată frumusețea lui devine pur și simplu de prisos.
Așa trebuie că s-a simțit ultimul cer de iarnă pe când se îneca, încet, în întuneric, înainte de a face loc primei dimineți de primăvară.


joi, 28 februarie 2019

Minele

Vine la mine-n cameră, răstoarnă pe pat o pungă plină cu Mărţişoare şi strigă fericită:
- Ia uite, mama, ce-am găsiiit! Un set nou-nouţ de mine de stilou, d-alea bunele!
Mă mulţumesc să ridic din umeri şi să continui să caut printre bufniţe, iepuraşi, floricele şi fluturaşi, să văd ce se mai poate recupera din anii trecuţi.
In fund, pe pat, cu minele ridicate în dreptul ochilor, ca un fel de ochean, infanta nu conteneşte a se mira:
- Oaaau! Iţi dai seama de când zac în punguţa asta! Un an de zile! Şi au costat şi mult.
Pun deoparte două bufniţe şi o pun să-şi aleagă una pentru mâine.
- Tu auzi ce zic eu aici? întreabă ea, uşor exasperată.
Arunc Mărţişoarele rămase în pungă şi o întreb uşor amuzată:
- Şi ce vrei acum, să mă enervez?
Lasă minele lângă ea, se apropie de mine şi mă ia în braţe cum iei un copil care plânge. Cu grijă.
- Iţi dai seama, măi, mamă? Nici certurile nu mai sunt ce-au fost!


sâmbătă, 23 februarie 2019

Jocul

Cred că aveam paisprezece ani, hai, poate cincisprezece, când într-o seară, m-am jucat de-a moartea. Un joc ca oricare alt joc, doar că de data aia nu aveam nici cărţi, nici echipe, nici vreo minge pe care s-o aruncăm de la unul la altul. Eram undeva, la munte, într-o pensiune vai mama ei, cu paturi d-alea de fier, cu saltele de un alb murdar peste care întinsesem nişte cearceafuri găurite. Eram mai mulţi, vreo şapte-opt, cu totul şi era deja întuneric când unul dintre noi a spus hai, să vedem, dacă ar fi să murim, să zicem, într-o săptămână, de ce v-ar părea cel mai rău?

Stăteam întinsă pe un pat, complet îmbrăcată, ba chiar şi cu geaca pe mine pentru că era aproape iarnă şi nu aveam căldură în cameră pensiunea e în Buşteni, e destul de curat, aproape de gară şi costă puţin- ne-a zis proful care a avut ideea taberei şi mă gândeam ce să fac în alea şapte zile câte mi-ar mai fi rămas de trăit. La vârsta aia cred că nu sfârşitul mă speria cel mai tare, ci singurătatea. Să mor virgină, de exemplu. Asta da, spaimă. Sau, şi mai groaznic, să mor singură, fără cineva care să plângă după mine. Şi nu mă gândeam la ai mei sau la profa de franceza. Ci la un băiat sau poate chiar mai mulţi pe care moartea mea să-i lovească aşa, din plin, până la a-i arunca în depresie. Sau să fi murit aşa, ca prostu', fără să fi auzit nimeni de mine, fără să fi făcut nimic important, nimic care să lase urme. Să mor necunoscută şi lipsită de faimă. Să mor ca tot restul lumii. Tot pe lista de regrete era să mor grasă şi fără să fi avut vreodată un câine.

Nu mai ştiu ce au zis ceilalţi, ci doar că la un moment dat, s-a spart o ţeavă, la caloriferul din baie, şi apa a ţâşnit peste tot şi a trebuit să lăsam moartea şi joaca deoparte şi să luăm aşternuturile de pe paturi să ştergem bălţile din jur. Şi el era chiar lângă mine, pe holul ăla ce ducea spre ieşire şi se chinuia să dezlipească mocheta jilavă, care băltea la fiecare pas. Şi dintr-o dată mi s-a făcut frică şi m-am simţit şi mai singură, şi mai lipsită de importanţă, şi mai virgină, ba chiar şi mai grasă şi mai fără câine decât până atunci. Şi l-am sărutat. Acolo, pe holul ăla din faţa băii. Şi cumva, am simţit că înving moartea doar pentru că am reuşit să-mi fac curaj să fac ce am avut chef, când am avut chef.

Incă nu am câine. In rest, lucrez la faimă. Şi din când în când, mă joc doar ca să-mi dau ocazia să-mi pun singură întrebări şi să schimb ce vreau să schimb.





vineri, 22 februarie 2019

In familie

Cum stătea aşa, pe marginea patului, cu genunchii la piept şi cu bărbia sprijinită pe ei, se gândi că uite, trecuseră aproape zece luni- ba nu, se făcea aproape anu' de când nu mai făcuseră dragoste. Dintr-o dată refuzul ei devenea complet lipsit de sens, ca şi cum ar fi avut un moment de rătăcire şi ar fi uitat că bărbatul ăsta din cameră era al ei şi că uite, tocmai ieşise de sub duş şi, cu un prosop înfăşurat în jurul coapselor, intrase în dormitorul lor unde ea stătea şi se uita la televizor.  Şi atunci, ea, habar nu are de ce, în loc să-i zâmbească complice cu zâmbetul ăla care îl scotea din minţi- doamne, abia aştept să ţi-o trag, îi zicea el la începuturi când o vedea, zâmbindu-i dintre aşternuturi, ei bine, ea şi-a coborât privirile pe corpul lui şi a mormăit nemulţumită:
- Hai, mă, Dane, dă-o naibii de treabă, n-ai găsit şi tu alt prosop decât ăsta de baie al copilului!

El a rămas atunci descumpănit, aproape că şi-a lăsat buza de jos să cadă ca şi cum mai avea puţin şi ar fi început să plângă şi a întrebat-o printre dinţi:
- Şi de unde dracu să fi ştiut că e a lui Matei? apoi a ieşit din cameră, trântind uşa.
Acum, Elenei îi pare rău. Nu a vrut să-l supere, dar pur şi simplu şi-a adus aminte că a trebuit să bată singură drumul până la Ikea, astă vară, înainte să plece în Grecia, ca să cumpere prosop pentru cel mic şi o umbrelă pentru ei. Dan n-a venit cu ea că cică avea şedinţă la birou şi vezi, doamne, nu putea să se învoiască o oră ca să nu fie ea nevoită să ia 335 de la Iancului şi să meargă până la mama-dracului.
- Da de ce n-ai luat un Uber sau un taxi?
Cum să-i explice că nu despre drum e vorba, că până la urmă în timpul săptămânii nici măcar nu e aşa de aglomerat şi a că a găsit din prima un loc liber, la geam, lângă o doamnă elegantă, cu pălărie de soare şi manichiură impecabilă? Ci e vorba despre ei. Despre faptul că a crezut, de fapt nu, a sperat, că dacă îi spune de Ikea, atunci poate că el o să vorbească la birou, cu şefu', şi o să se învoiască jumătate de zi şi aşa, după ce vor merge împreună la cumpărături, poate se vor opri la o bere sau o limonadă undeva, pe lângă casă şi cu puţin noroc, le va mai rămâne vreo oră până să trebuiască să-l ia pe Matei de la şcoală, o oră întreagă în care să fie doar ei doi.

Îi era dor să-l simtă că o doreşte, ca în seara aia, din studenție, când s-a trezit cu el la uşă. Afară ploua torenţial şi el era ud din cap până-n picioare şi stătea sprijinit de perete, chiar lângă sonerie, cu apa curgându-i pe faţă. Iar ea s-a topit toată când el i-a luat capul între palme şi a sărutat-o prelung,  lipind-o de uşa vecinilor de a ieşit tanti Mioara să vadă ce se aude. Încă îi pufnea pe amândoi rîsul când îşi aduceau aminte de privirea încruntată a vecinei- nu ţi-e ruşine,fă, destrăbălato, of, că dacă ar mai fi trăit bietul taică-tu, cu cureaua te-ar fi bătut!

Acum, cum stă aşa cu capul pe genunchi şi cu genunchii la piept, strâns lipiţi ca şi cum nimic, nici măcar un pic de aer nu ar mai avea voie să intre între ei şi să-i despartă, se tot întreabă dacă l-o mai fi iubind. Ar zice că da, dar uite, când a intrat adineauri în cameră pornit să facă dragoste cu ea- de altfel, i se putea vedea erecţia în spatele peştişorului galben de pe prosop- ceva pe dinăuntrul ei s-a răsculat şi a simţit cum simpla idee că ar putea să-i simtă mâinile atingându-i coapsele sau sfârcurile îi făcea carnea să se crispeze pe ea. Ca şi cum cu fiecare şedinţă de la care el nu a putut lipsi, cu fiecare drum la Ikea pe care a lăsat-o să-l facă de una singură, cu fiecare vacanţă în Grecia în care aştepta să adoarmă copilul ca apoi să-şi desfacă o bere şi să se uite pe net, timp în care ea stătea ca proasta în furou, pe balcon, cu ochii lipiţi de noaptea de afară, dragostea ei se împuţina, se evapora, până când iată, aproape că dispăruse cu totul.

Nu era prima dată când se întreba dacă îl mai iubeşte. S-a întâmplat şi după naşterea lui Matei. S-a întâmplat la câteva zile după ce venise acasă, de la maternitate. Tocmai îi dăduse copilului să sugă şi rămăsese cu el pe burtă, gol, doar în pampers, lipit de ea- cum citise pe un grup de mame de pe facebook că se face ca să mai domoleşti din colici. Copilul îşi ţinea buzele încă ţuguiate şi din când în când mişca din ele ca şi cum ar fi supt în somn. Îi era şi frică să respire să nu care cumva să-l trezească şi atunci se lăsase într-o rână, cu cotul sprijinit de braţul canapelei cu flori, din camera lor, şi cu degetul îi ştergea din când în când transpiraţia de pe fruntea încă boțită de lichidul din care îl scosese de curând. Era perfect. Mic- două kile patru sute-mami, hai că te coasem acum și ai scăpat- dar avea tot ce-i trebuie, ca o surpriză de ou kinder de care te bucuri, chiar dacă îți scapă printre degete.
Atunci, își aduce ea aminte,  a intrat și Dan în cameră şi s-a apropiat de ei şi a mângâiat copilul încet pe cap şi cel mic a suspinat în somn, iar ea şi-a dat seama că nu-l voia acolo, cu ei doi, că şi-ar fi dorit să plece, să o lase singură  să nu care cumva să strice iubirea care se năştea cu o brutalitate sfâșietoare  ce o lăsa aproape fără suflare. Sau poate că și-ar fi dorit să o mângâie și pe ea pe cap, sau doar pe ea. Nu mai știe. Așa cum nu știe nici până-n ziua de azi ce o fi citit Dan în ochii ei de a întors privirea rănit şi a rămas cu ea suspendată pe geam, la vara de afară, ca şi cum de acolo, din curtea blocului, ar fi putut veni ceva care să-l scape de senzația aia dureroasă de gol care parfuma aerul din jurul lui. Mă duc să o sun pe maică-mea, i-a spus el atunci și ea s-a mulțumit să ridice din umeri, fără niciun cuvânt, cu privirea lipită de ceva din fața ei la care el nu avea acces.

Copilul s-a mişcat încet în somn şi Elena aproape că s-a făcut una cu el şi pentru prima dată s-a simţit atât de puternică încât își imagină că dacă în secunda aia, de undeva, din curtea blocului, ar urca până la ei, la unu, vreun hoț sau vreun nenorocit de borfaș, ar fi fost în stare să ia cuțitul ăla mare, de la bucătărie, și să-i taie beregata.  "La ce te gândești?", o întrebă Dan și vocea lui, ușor spartă, o aduse de la bucătărie înapoi în cameră. "La nimic", îi răspunse ea și închise ochii, nu atât de oboseală, cât să nu mai fie nevoită să-l vadă acolo trist și descumpănit, făcând-o să se simtă vinovată că pentru prima dată nu mai avea loc de el și nici nevoie. "Du-te şi tu până la Mega şi ia nişte apă", i-a zis ea şi aproape că l-a dat pe uşă afară, ca şi cum Dan ar fi riscat, prin simpla lui respirație, prin cele două, trei vorbe aruncate, să o strivească. Și el s-a dus cuminte, așa cum i s-a spus, simțindu-se nu atât dat afară, cât fericit că uite, îi poate fi de ajutor.

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes