vineri, 27 decembrie 2019

Pentru tine

Șii, iubitule
că eu, de multe ori
(de fapt, de cele mai multe ori)
spun "iubitule"
doar ca să fac lucrurile
să pară
mai simple,
de parcă ar fi pentru tine
când, de fapt, tu nici nu exiști?
Am observat că,
atunci când sunt pentru alții,
lucrurile din capul meu prind viață
și se întâmplă cu adevărat
iar lumea din jur aplaudă
și asta mă face să continui
să-ți dedic versuri, proză,
nopți, sărbători
și fel de fel de mâncăruri
care miros ca cele din copilăria mea.
- Iar e despre tine,
spui tu,
numai și numai despre tine.
De parcă eu nici n-aș exista!
Iar eu mă mir de fiecare dată
cât de bine reușești
să-mi citești gândurile.

duminică, 22 decembrie 2019

Aștia nu glumesc

Mă uit la ea cum tocmai îmi răsfoiește manuscrisul. Strânge un pic ochii și cade pe gânduri. Ia un creion și notează ceva, pe margine. Are păreri. La paisprezece ani se ia în serios. Foarte bine, îmi zic. Eu, la vârsta ei, mă jucam cu păpuși. Așa m-a prins și revoluția. La vecinii de deasupra. Eram la prietena mea în vizită. Stăteam la ea în cameră și ne făceam de lucru cu niște păpușele minuscule, un fel de Barbie autohtone, cu capetele moi și aproape chele. Le făceam rochii din șervețele și le împleteam părul. La un moment dat, am auzit țipete pe stradă. Apoi, niște zgomote, ca de artificii. Și o voce de bărbat care a urlat cumva, ca de sfârșitul lumii : Jos Ceaușescu! Am lăsat păpușile pe pat și ne-am repezit la geam, dar tocmai atunci a intrat mama fetei în cameră și a strigat plecați de la fereastră, se trage! În spatele blocului, era o garnizoană militară. Camera mea, aia mare, cu balcon, dădea exact spre ea și uneori mă apucam, chipurile, să o ajut pe bunică-mea să întindă rufele ca să trag cu ochiul la soldații ce fumau în curte. Despre blocul din față, ăla dinspre bulevard, se spunea că era locuit de Securiști. Habar n-am de unde și până unde zvonul ăsta, dar așa zicea vânzătoarea de la Alimentara. Al nostru era, așadar, fix la mijloc. 

În camera prietenei mele, era o bibliotecă mare și neagră, care acoperea un perete întreg. M-am lipit de ea și m-am apucat să-i fac păpușii o coadă în spic. Atunci am aflat despre mine că, în momentele de stres, simt nevoia să-mi fac de lucru cu degetele. La un moment dat a urcat și mama. Plângea. O sunase tata să plece de acasă. El era la televiziune. Acolo lucra. Era cu un ziarist de la BBC venit să filmeze revoluția, când un terorist a intrat peste un coleg de-al lui, în birou, și l-a înjunghiat. Nimeni n-a înțeles de ce. Și nici cine era. Dar tatei i-a trecut prin cap că poate unele persoane trebuiau să moară. Așa că a sunat acasă și i-a zis maică-mii auzi, ia copilul și pleacă de acasă, fiindcă ăștia nu glumesc, nenorociții naibii! Am vorbit despre asta, de curând, cu o jurnalistă de la France Culture care mi-a cerut să-i povestesc despre taică-miu. Nu am mai făcut-o până acum. Când eram mică, nu mă lăsa să dau din casă. Dacă te întreabă cineva, la școală, cu ce mă ocup, spune că sunt ziarist și gata, îmi spunea. Deși era mai mult decât atât. Am aflat acum că făcuse inclusiv emisiuni cu Radio France, prin anii 70. Habar n-aveam eu de asta. Și nici ce e aia comentator de politică externă. Știam doar că nu aveam voie să spun că ai mei ascultă Europa liberă, că fac mișto de Nea Nicu și că regretă că nu trăiesc în altă țară. Din punctul meu de vedere, la vremea aia, faptul că taică-miu lucra în televiziune nu reprezenta niciun fel de interes. Cu tot jurnalismul lui, tot două grade aveam iarna în casă, tot nu mâncam banane decât o dată pe an, tot la lighean ne spălam și nici nu aveam măcar o amărâtă de pereche de blugi. Mult mai tare era colega mea Doinița, din banca a treia, de la geam,  al cărei tată lucra la C.A.P și la ziua ei ne-a dat icre și pepsi. 

În prima noapte fără Ceaușescu, am stat cu mama, pe jos, în baie, ascultând zgomotele trasoarelor și pândind ușa de la intrare, doar-doar se întorcea tata acasă. A venit după vreo două zile. Poate chiar trei. Ne-a adus un pumn de gloanțe culese de pe jos, din birou. N-a avut cum să plece. Cum să-i lași singuri pe toți jurnaliștii ăia, din străinătate, veniți special să vadă ce se întâmplă? Am stat cu ei, povestea tata, ba chiar la un moment dat, cică l-ar fi ținut pe unul de picioare, să nu care cumva să cadă cât se apleca pe geam, să filmeze împușcăturile. Știu că nu prididea să repete mamă, ce aparatură au ăștia prin alte părți!  Apoi, au murit oameni. Ceaușescu a fost împușcat. A apărut Iliescu la televizor și mama s-a emoționat și de atunci se tot întreabă cât de proști să fi fost să nu pricepem ce ni se întâmplă?! Foarte proști. După care tata s-a îmbolnăvit și a murit. Și mi s-a părut nedrept, că uite, n-a apucat, practic, decât un pic de libertate. O fărâmă.  Deși, probabil că dacă ar fi continuat să trăiască și să vadă ce se întâmplă și cum se întâmplă, mi-ar fi spus și mie ce i-a spus mamei, în ziua aia: auzi, ia copilul și pleacă de acasă, fiindcă ăștia nu glumesc, nenorociții naibii!

                                                            credit photo Wikipedia

 
vineri, 20 decembrie 2019

Grădini suspendate

Demult, în copilărie.
Să tot fie
Vreo treizeci de ani de atunci
unii, mai răi, ar spune chiar și mai mulți
(depinde de cât de în spate vreau să mă uit)
Aveam
o mamă,
un tată,
o bunică
încă una,
un urs galben cu ochi de sticlă
Trei tablouri pe perete
Dintre care unul, cică,
cu grădini suspendate.
Un semn în genunchi
de la ultima căzătură,
Părul lung, prins în coadă
la spate.
- Nu mai fugi, îmi striga mama
Și vocea ei se strângea cumva, în jurul meu
Sau poate doar mi se părea
Poate că, de fapt, mama tăcea
și aștepta
să șteargă sângele
să mă ia în brațe
și să-mi arate grădinile suspendate
pe care doar ea le vedea.

                                                          credit photo Adrien Ledoux



Respiro

Dacă-aş putea
aş lua un băţ,
m-aş aşeza pe vine
şi aş săpa tunele
până aş da de tine.
Şi-acolo, la căldură,
Ne-am odihni un pic
Răpuşi de oboseală,
de toamnă şi de ură.



marți, 17 decembrie 2019

Cord

Undeva, pe dinăuntrul meu
Cineva tocmai a făcut focul.
A luat ventriculul stâng și
pe cel drept
(sau poate o fi fost atriul?!)
și le-a frecat unul de celălalt
până au făcut scânteie.
Acum e cald și bine,
de parcă a venit iarna în mine.
Pielea îmi dogorește
Mațele sunt fierbinți
Visez o excursie la Polul Nord
să dorm în tăcere,
în zăpadă,
Dacă-aș putea,
aș ieși goală pe stradă
cu ventricule și atrii la vedere.
Acasă, stăm pe întuneric
Nu mă atinge, îți spun!
Să nu cumva să te frigi
să te doară
Sau și mai rău
Ventriculul tău să se lipească de al meu
și să nu se întâmple nimic.


Tramvai

În tramvaiul numărul unu
Femeia cu copil
stă sprijinită de bară
și se uită afară.
Altă femeie, fără copil
singură, ștearsă,
având ca singură pată
de culoare
un ruj roșu
și o sacoșă, la picioare,
stă pe scaun
cu ochii-nchiși
Doarme? întreabă copilul.
Nu, e doar mai bătrână,
spune mama
și-l ia de mână.
Înseamnă că-n curând
o să moară!,
spune copilul
și coboară.
În seara aia
Încă o femeie a mers
spre casă
cu ochii-nchişi.













luni, 16 decembrie 2019

Tăcere

Cuvântul mama nu ar trebui spus
oricum.
Și nu la orice oră.
De exemplu, nu înainte de șapte dimineața
nu înainte de prima, chiar și de a doua
cafea.
Nu înainte să se termine primul,
chiar și al doilea
vis.
Cuvântul mama nu ar trebui strigat
cu voce tare
nici din spatele ușilor închise
nici din baie
nici din întuneric
sau de pe holul lung, cu bucătărie la capăt.
Dar chiar și nestrigată
Eu tot vin.
Și-mi beau cafeaua pe holul lung
cât tu taci
și soarele răsare.

duminică, 15 decembrie 2019

Occident

Așteptam serile cu un amestec de bucurie și de frică, un amestec atât de perfect că nici măcar nu reușeam să spun cât de mult bine era în senzația aia care mă cuprindea, făcându-mă a ei, de fiecare dată când deschideam ușa camerei de hotel și cât de mult gol și tristețe și de ce nu, singurătate, se ascundeau, de fapt, pe dinăuntrul meu. Pe vremea aia, tinerețea mă făcea să mă trag din calea oamenilor, de cum cădea întunericul. Mi-era frică de necunoscut și de necunoscuți și preferam să am o ușă care să se încuie de mai multe ori între mine și tot restul omenirii. 

Pe de altă parte, odată cu lăsarea serii, marile orașe din străinătate explodau brusc de viață, asemenea unor muguri surprinși de căldura primăverii. Mă dădeam dusă cu greu de pe străzi și de obicei, momentul în care îmi spuneam gata, la hotel cu tine, era cel în care ușile magazinelor se închideau și deci, imposibil să mă mai refugiez pe undeva, să-mi mai dau un fel de rost. Din momentul acela, singurătatea era atât de evidentă încât puteam sau să mi-o trăiesc în văzul tuturor, fără să-mi pese - dar cum naiba să fii tânăr și să ți se rupă?! - sau, în vreo cameră de hotel, unde mă ascundeam de ceea ce credeam eu că ceilalți gândesc despre mine: ia uite și la asta cum arată, oare de unde o fi venind?! Eram prea tânără ca să știu că singurătatea nu se vede la fel de tare cum se simte și deci, mă grăbeam să mă refugiez din calea oamenilor de cum se lăsa noaptea și străinătatea devenea strălucitoare, rece, scumpă și indiferentă la stângăciile unei fete sărace, din Est.

În tinerețea mea, banii se țineau în portofel, frumos aranjați și cheltuielile erau notate cu grijă, pe o bucățică de hârtie pe care o păstram întotdeauna într-un buzunar de la poșetă. Prima seară de străinătate era întotdeauna cea mai frumoasă. Atunci, proaspăt instalată în camera de hotel, mă așezam turcește în vârful patului și aranjam frumos, în jurul meu, ca petalele unei flori, toate bancnotele pe care le aveam. Le număram în gând, apoi cu voce tare, punând degetul pe fiecare hârtie pe măsură ce ziceam unu, doi, trei, și-mi imaginam, asemenea unui părinte care visează la viitorul copiilor lui, ce voi putea face cu fiecare dintre ele. La sfârșitul serii, cu lumina stinsă și cu banii împăturiți frumos, mă vedeam deja a doua zi, de dimineață, intrând într-o patiserie să-mi iau cea mai mare prăjitură cu vanilie sau dând o raită printr-un magazin de haine, unul mai ieftin, poate aveam să prind niscaiva reduceri. Adormeam fericită, după ce verificam încă o dată că ușa la cameră era bine încuiată. 

În anii aceia de după '89, când România abia învăța să respire, iar românii încercau să se lepede de sfioșenia rudelor prăpădite de la țară, orice călătorie în străinătate trebuia să se termine, musai, cu ceva cumpărat. Altfel, nu mai era vacanță, ci doar o experiență umilitoare și frustrantă. Așa că, în fiecare seară, în camera mea de hotel, nu mă culcam până nu-mi număram încă o dată toți banii, bucurându-mă să-i văd, să-i ating, să-i fac teanc, să așez monedele unele peste altele, de parcă construiam un mic viitor pe o cuvertură de pat. Pe măsură ce zilele treceau și banii deveneau din ce în ce mai puțini, numărul obiectelor cumpărate trebuia musai să crească. Nu mă interesa calitatea, trăisem bine mersi, toată viața mea de până atunci, cu lucruri prost făcute, tot ceea ce conta era să fie multe: flacoane cu gel de duș, săpunuri, lumânărele, folii cu abțibilduri, cărți poștale, ciocolată, șosete, chiloți, creme de mâini, conserve de ananas, iaurturi cu fructe, tricouri la reduceri, nu conta. Cu cât valiza se umplea de lucruri de la ei, cu atât sentimentul de mândrie creștea și cumva, statul acolo își avea rostul. Mai ales, că odată întoarsă acasă, obiectele acelea mă ajutau să-mi prelungesc starea de bine, permițându-mi, asemenea inelului fermecat al Arabelei, să ajung într-o altă dimensiune. Îmi aduc aminte când am cumpărat un gel de duș Ushuaïa, din Franța, cu aromă de cocos, de care nimeni din familie nu avea voie să se atingă, ca să nu mi-l consume. Doar eu și doar cu anumite ocazii mă spălam cu el, transformând dușul într-o experiență purificatoare menită să mă teleporteze în altă lume.

Erau apoi cadourile. Nu puteai să te întorci cu mâna goală, toată lumea aștepta câte ceva, de parcă Occidentul era un fel de portocală pe care o desfăceai felii și o împărțeai cum puteai, încercând să nu uiți pe nimeni. A cumpăra era o formă de iubire. O iubire practică care trebuia demonstrată, de parcă nu era sentiment, ci ecuație. Vorbele nu ne ajungeau. Aveam nevoie de obiecte. Să ai, să cumperi, să vrei și să iei, să pui mâna, să poți ține în brațe, să strângi la piept, să intri în cabina de probă, să așezi în coș, să aștepți la rând, să ai câte o plasă în fiecare mână, să înșiri punguțe de hârtie colorată, să-ți faci cadouri, să ai, mai ales să ai și să cumperi. Așa era străinătatea la început. Acum lucrurile s-au calmat. Ca-n amor. Nu mai e iubire, e deja căsnicie. Stabilă și plictisitoare. 

Vineri seară eram la Albertinaplatz, pe lângă Café Mozart. Era frig, lume multă pe străzi și în jurul catedralei. Magazinele păreau niște insomniaci, cu ochii larg deschiși. Mă uitam la vitrine. Ca la noi! Aceleași chestii: haine, pantofi, parfumuri, suveniruri, fel de fel de prostii menite să te facă să cheltui banii aiurea. De câțiva ani, prefer să plătesc experiențe. O cină, un vin, un muzeu, o plimbare cu trăsura (mint, nu am bani de așa ceva), un spectacol. Sau doar să merg pe străzi și să casc gura. Nu mai alerg. Nu mai trebuie să văd și să fac tot. Acum mă pot întoarce. Doar seara în cameră, înainte să sting lumina, arunc un ochi în portofel. Și chiar dacă acum plătesc cu cardul,  păstrez întotdeauna niște bancnote pe care să le număr, visând la cea mai mare prăjitură cu vanilie pe care, odată și odată, tot o să mi-o cumpăr.






Demult

Mai știi când bradul de Crăciun
ajungea până-n tavan?
Când stăteai pe canapeaua galbenă,
cu flori
și-ți cârpeai halatul ăla
verde ars,
din mătase,
cu volane
despre care nu știam nimic
la momentul acela?
Habar nu aveam ce ar fi putut face
o femeie
Cu un astfel de veșmânt,
iar felul în care tata îți zâmbea
mi se părea că avea legătură
doar cu tine și
cu faptul că erai acolo,
acasă
ca orice nevastă cuminte.
Mai știi când în mașină
cânta Ella Fitzgerald
și eu eram departe,
în spate, pe banchetă,
dormind și plictisindu-mă
cât voi râdeați și eu nu înțelegeam de ce?
De la o vreme
tu tot uiți
Și pe mine mă doare,
pe măsură
ce-mi tot aduc aminte.

marți, 10 decembrie 2019

Celebritate

Era fiica unei mame celebre. Nu la fel de celebră ca vedetele de la Hollywood, dar suficient de cunoscută cât să o facă pe vânzătoarea de la Pâine să-i zâmbească larg și să o cheme la ușa din spate, ca să-i poată băga, pe șest, în sacoșă, trei franzele calde, în timp ce-n magazin, rafturile erau goale și inutile, ca multe alte lucruri din acele vremuri. Văzuse, încă de mică, cum lumea întorcea capul pe stradă după mă-sa, șușotind "ai văzut-o și tu? Hai, mă, că ea e!" și deprinsese, aproape instinctiv, fel de fel de tehnici pentru a profita de celebritatea cu care se născuse alături și pe care avea tendința să o considere aproape normală. Noroc cu ceilalți oameni - trecători, vânzători, copiii din parc sau de la școală și părinții lor - care se tot fâstâceau când dădeau nas în nas cu maică-sa, înainte să vadă cât și dacă face pe nebuna. Nu făcea. Poate și pentru că așa-i era felul, dar cu siguranță, chiar dacă ar fi avut, să zicem, veleități de vedetă, i le-ar fi scos partidul din cap, cât ai zice pește. Fata știa asta. O văzuse pe viu, într-o iarnă, când se duseseră împreună, în Obor, să ia niște carne. Măcelarul o cunoștea pe femeie de la televizor, dintr-un serial cu comuniști, și-i pusese deoparte, într-o hârtie maronie și plină de grăsime, un kilogram de fleică, să fie pentru Crăciun. În ziua aia, maică-sa și-a pus paltonul bun, cizmele de și le luase cu ani în urmă, de la Arezzo, și așa împopoțonată, se furișă undeva, în spatele halei, să-și ia "porcul" ce urma să troneze sub formă de friptură, pe mijlocul mesei mari și negre, din sufrageria lor cu balcon.
Doar că soția măcelarului a zărit-o când tocmai ce dădea să-i strângă mâna lui bărbată-su, cu niște lei ținuți strategic în palmă, și s-a repezit în părul ei, blestemând și urlând de se uita lumea ca la urs "cine te crezi, fă, cretino, să te dai, cu copilul lângă tine, la bărbatul alteia!". În anul acela, a sunat-o pe o verișoară de-a soacră-sii, din Argeș, căsătorită cu unul de la C.A.P și i-a dat o invitație la teatru contra unui pui pe care l-a făcut la cuptor, chiar în dimineața de Crăciun când dăduseră ăștia, în sfârșit, drumul la gaze.

La școală, știa toată lumea cine e maică-sa, și chiar și ăia care nu știau, aflau repede, pentru că fata nu reușea să țină prea mult timp un astfel de secret. Și la urma urmei, de ce ar fi făcut-o?! Da, sigur, era povestea aceea cu modestia pe care i-o tot spunea bunică-sa de fiecare dată când se lua la harță cu noră-sa. Ce să-ți spun, Sarah Bernard din București, pe dreapta!, zicea a' bătrână și râdea cumva, răutăcios, spre maică-sa care ieșea val-vârtej din bucătărie, de frică să nu spargă de draci, vreo farfurie și după aia să plângă după ea, că  nu mai avea de unde să cumpere serviciu ca al lor, adus tocmai din China, de bărbată-su. El nu era celebru. Doar fusese la un moment dat în China de unde venise cu un set de căni și un altul de farfurii și cu o rochiță albă, cu volane, care se lega la spate cu o fundă imensă. I-o fi bună?, s-a întrebat, uitându-se către cea mică și s-a dovedit nu doar că i-a venit la fix, dar că fetița a fost așa de încântată de rochiță că, în perioada următoare, nu voia să se bage-n pat decât îmbrăcată cu ea. În loc să o certe sau să refuze categoric astfel de capricii, maică-sa a decis că bine, n-are decât să doarmă-n rochie dacă vrea, cu condiția să și-o tragă peste pijama. Așa avea să-i fie și mai cald peste noapte, și-n plus, nici măcar nu arăta prea ciudat. Era la ordinea zilei ca iarna, la școală, să-i îndese pe sub sarafan o pereche de pantaloni de trening - roșii sau albaștri cu dungă albă, că doar așa erau la Romarta - drept pentru care o rochiță cu volane peste o pijama cu ursuleți arăta chiar drăguț, a spus mama și a ieșit din cameră, trăgând mai aproape de pat, caloriferul electric cumpărat pe sub mână, din fabrică,  de la Târgu Mureș. Noroc cu directorul, că m-a recunoscut!, zicea de fiecare dată când își așeza aproape tandru mâna pe eleminții fierbinți, făcând-o pe fată să zâmbească admirativ și pe soacră-sa să boscorodească în barbă că mare chestie să stai pe o scândură, în fața oamenilor, și să dai din gură! Deși, o dată pe zi, cât erau cu toții plecați ba la serviciu, ba la școală, lua caloriferul și-l trăgea de fir, ca pe un câine, până la ea în cameră, să-ncălzească și acolo puțin.

Copiii din clasă, ăia cu care era colegă deja de câțiva ani, știau cu toții a cui fată este, iar acele mici ah-uri sau oh-uri pe care le auzea ori de câte ori le venea vreun coleg nou cu care intra imediat în vorbă - dacă-ți spun cine e mama, o să leșini! - o făceau pe fată să se simtă mai importantă și mai ales, să adere mai ușor la grupul celor cu adevărat privilegiați. Erau pe puțin vreo zece, toți cu părinți lucrători în comerțul exterior sau pe la Casele de comenzi, așa cum era mama lui  Miluț Rareș, din banca a treia, rândul de la geam. A fost prima dată când a simțit ce înseamnă să urăști pe cineva. S-a întâmplat într-o zi de noiembrie. Afară începuse să ningă și proful de desen tocmai ieșea din clasă când l-a văzut pe Miluț Rareș cum își bagă mâna sub bancă și scoate de acolo o banană. Ultima banană, ea o mâncase cu un an în urmă, fix de Revelion. Știa asta pentru că primise un ciorchine de Crăciun și-l împărțise pe zile, să-i ajungă cât mai mult. Iar pe ultima o ținuse pentru petrecerea de la miezul nopții. Ba chiar a dat noroc cu banana, când ai ei s-au apucat să ciocnească paharele, urându-și să fie sănătoși și să se termine dracului cu Nea Nicu și căcănarii lui de comuniști! Apoi, au pupat-o fiecare pe câte un obraz și i-au zis să nu care cumva să zică la școală ce vorbesc ei în sufrageria cu balcon!

În ziua aia, Miluț Rareș nu a mâncat banana. A luat-o de-acolo de unde o lăsase, a băgat-o în ghiozdan și apoi, s-a întors către restul clasei și a zis cu voce tare mai am zece kilograme acasă, dacă vreți să știți!. Și atunci ea a simțit cum furia urcă și urcă și i-a țipat cât a putut de tare Miluț, ești un adevărat dușman al poporului!, iar el s-a strâmbat la ea și a început să fugă prin clasă și să strige ofticoasaaaa, ofticoasaaa! și copiii au râs și au țipat și ei grasaaa- ofticoasaaa, iar ea a strâns pumnii, și-a mușcat buza și le-a zis printre dinți că sunt niște comuniști tâmpiți! Apoi s-a făcut liniște. Copiii au tăcut. Nu s-au mai fugărit prin clasă. S-au dus cu toții la locul lor, s-au așezat în bănci și au rămas așa, cu cărțile deschise, chipurile să mai repete, deși nimeni nu reușea să citească nimic. Din când în când, aruncau câte o privire pe furiș, la portretul lui Ceaușescu de deasupra catedrei și nu știau ce urma să se întâmple. Nici ea nu știa. Se gândea că dacă era adevărat că până și pereții aveau ochi și urechi, cum zicea toată lumea, atunci sigur mâine sau poimâine or să o cheme la cancelarie și acolo tovarășul director, ăla înalt, cu chelie și sprâncene ca de femeie, o va întreba cum o cheamă și la ce clasă e, și cum îi cheamă pe mama și pe tata și mai ales, cu ce se ocupă. Și-atunci a decis să spună că mama ei e ca verișoara aia, din Argeș, care lucrează la Universal, la raionul de Metraje și că taică-su e angajat la C.A.P.

Așa s-a decis în ziua aia și exact așa i-a povestit și unui băiat nou care a venit la ei în clasă, în trimestrul doi. Și dacă vrei să știi, eu mănânc pui în fiecare zi, a spus ea, iar băiatul a rămas cu gura căscată și a înghițit în sec, fiindcă ai lui - profesori la facultate, amândoi - abia reușeau să pună mână pe câte niște felii de parizer pe care le dădeau prin făină și ou și le făceau șnițele. Într-un mod neașteptat, fata reușise să  păstreze doza aceea de celebritate cu care crescuse de mică, chiar dacă acum ea izvora dintr-o minciună pe care nimeni din clasă nu îndrăznea să o demonteze, de frică să nu fie acuzat, la rândul lui, de complicitate la denigrarea severă a partidului comunist și a  poporului muncitor. Abia la ședința cu părinții, când directorul a luat-o pe maică-sa de cot și a tras-o spre el, șoptindu-i cu buzele aproape lipite de ureche dacă vă rog să-i cereți soțului să-mi facă și mie rost de un pui, doi acolo, că am musafiri duminică..., abia atunci lucrurile au ieșit la iveală. Nu la școală. Acolo, sub privirile vigilente pe care iubitul conducător le arunca din tabloul de deasupra catedrei, a rămas în continuare fata vânzătoarei și a C.A.P-istului. Era un mediu mult mai sigur și la fel de capabil în a stârni oh-uri și ah-uri, ceea ce pentru ea, la vârsta aceea, era suficient.

Acasă însă, după ședința cu părinții și după ce a ascultat în tăcere, toată tărășenia cu Miluț Rareș, mama a intrat în bucătărie, a trimis-o de acolo pe soacră-sa ia, du-te mata și uită-te cum dă Nea Nicu din mână, la televizor! a luat din cămară farfuriile chinezești și le-a izbit, pe rând, de plăcile de gresie, astupându-și hohotele de plâns sub zgomotul de cioburi. Apoi, a măturat, a adunat cu făraşul mizeria, a pus mâna pe telefon și a sunat-o pe verișoara din Argeș s-o roage să-i facă rost de doi pui pentru tovarășul director.

                                                         sursa photo aici
joi, 5 decembrie 2019

Dans

Aseară, ai venit la mine în cameră
Şi m-ai invitat la dans.
Dumnezeule, de când nu ai vrut
să mai dansezi cu mine!, am spus
în gând.
Şi te-am lăsat pe tine
să alegi cântecul: Mamma Mia ai vrut
Culmea, nu?!, am spus
cu voce tare.
Şi tu ai râs şi ai început să cânţi
la refren.
Şi eu mă întrebam dacă e
sau nu
o simplă coincidenţă.

Aseară, am dansat cu tine
pe covorul cu flori
de la mine din cameră
Şi la sfârşit,
Ne-am prăbuşit
Una în braţele celeilalte
epuizate, probabil,
de efort şi
aşteptare.

De dimineaţă, mi-ai umblat în dulap
şi ai ales:
- ciorapii mei negri
- eşarfa de la Paris
- brăţara cu bufniţă
- ghetele mele fără toc.

Mă uitam la tine,
ca-ntr-o oglindă.
Îţi zâmbeam
Şi pe dinăuntru
dansam neobosită.




Pe jos

În camera mea, pe covor,
E un orb care stă și cerșește
Iar mâna lui întinsă,
ca o vorbă care se tot repetă,
Mă ajută să mă țin de ceva
și să trec mai departe.
La început, nu mi s-a părut
nimic ciudat.
Mă trezeam,
Aprindeam lumina la bucătărie,
Puneam de cafea
Și-apoi, împreună
Sorbeam fiecare din ceașca lui,
Tot așteptând să se lumineze
și să uităm că nimic
din ceea ce se petrecuse peste noapte
nu se întâmplase cu adevărat.
Azi de dimineață, însă,
l-am găsit dormind.
Stătea culcat pe o floare
Cu petale portocalii
de pe covorul din sufragerie
Părea un copil obosit
sau un animal uriaș și diform.
Avea mâinile sub cap
de parcă nu mai aștepta nimic.
În timpul ăsta, florile de pe covor
Se deschideau rând pe rând
și mirosea din ce în ce mai frumos.
Ce ciudat!, mi-am zis
Și l-am lăsat să doarmă,
Cât am băut singură, două cafele,
Și m-am uitat pe Internet
după un alt covor.


miercuri, 4 decembrie 2019

Fata cu păr albastru

Fata cu păr albastru
Avea ochii negri
Ca pământul,
Ca geaca mea de piele
din vara lui '90,
"Salutări din Costineşti"
scriam acasă...
Ca literele,
Ca siluetele din pozele
Cu mama
Şi cu tata
Când viața lor
Avea sens şi fără mine.
Părul ei albastru
Era prins la spate
Şi părea
Un fel de cer
Dintr-o vară
Rămasă în urmă.

Miercuri

Aerul are ceva ciudat
în dimineața asta.
De parcă particulele de oxigen
ar avea culoare
iar culoarea ar fi una nemaivăzută
și înșelătoare.
Pe blocul de vizavi
Lumina lasă cercuri.
Un fel de oglinzi
în care platani dezbrăcați
își aranjează crengile subțiri și noduroase
ca mâinile bunicii.
Pe stradă, nu se întâmplă nimic,
degeaba mă tot uit afară
sperând la o formă de viață.
Doar crengile platanilor
rămân cu fața la mine
frumoase și reci
ca niște oglinzi
în care lumea se vede altfel
fără tine.

Pe fundul apei

Oamenii care se iubesc
Nu ar trebui să vorbească între ei.
Ei ar trebui să rămână tăcuți
ca peștii.
Cupluri de dorade
Cu piele netedă și strălucitoare
Așa ar trebui să fim și noi, iubitule!
Din gurile întredeschise
Să nu ne mai iasă întrebări
sau semne de exclamare,
ci doar bule mici
ca surprizele de Ou kinder.
În loc de mâini și de picioare
Să ne crească aripi mici și delicate
asemenea unor evantaie
cu care să ne trimitem semnale
seara, la culcare.
Am căuta împreună
moluște și crustacee
Am dormi, înveliți
cu iarbă de mare.
Și am rămâne tăcuți
și împreună
Imaginându-ne cât de multe
am avea să ne spunem.

                                                        Photo credit Pascal Uhlig
luni, 2 decembrie 2019

Luni

Un fundal negru
pe care sclipesc
luminile felinarelor
ca niște stele
pe un cer
căzut la pământ.
Perechi de ochi
se deschid
În alte și alte întunericuri.
Împingând cu pleoapele
timpul
spre înainte.
Vecinul de la trei
își plimbă câinele
Și împreună par
o arătare din spațiu
cu șase picioare.
În apartamentul meu
de la etajul unu, scara B,
mă simt ca pe Lună.
Nu există forme de viață.
Doar un pic de apă
cât să-mi ajungă de o cafea.


joi, 28 noiembrie 2019

La început

La început, pe lume,
Eram doar eu cu mama.
Toți ceilalți nu erau
Decât nişte voci
Pe care, dacă voiam,
Închideam ochii
Şi le dădeam mai încet
Până ce nu mai rămânea
Aproape nimic
Din ele.
Sau poate, doar un murmur
Asemenea unui cântec de leagăn
Pe care mama încerca
Să adoarmă
Cât eu stăteam trează
Şi mă minunam
Cât e de frumoasă.

                                                          photo credit Jenna Norman
miercuri, 27 noiembrie 2019

În marșarier

In capul meu
timpul se scurge altfel.
În fiecare dimineață,
mă trezesc mai tânără și mai neștiutoare
De parcă un ceasornicar bătrân și ușor nebun
A greșit mecanismul care face ca lucrurile
să se întâmple așa cum trebuie.
In timpul zilei, mi se întâmplă
să mă simt aproape normală
de parcă felul în care ceilalți
aleg să îmbătrânească
ar fi doar o boală contagioasă,
Iar eu nu aș fi pe stradă,
în metrou,
în magazine,
ci într-o lungă și perpetuă
perioadă de incubație.
Odată ajunsă acasă, însă
Limbile ceasurilor se opresc nedumerite
Și dintr-o dată, încep să dea în marșarier,
ca apucate de nebunie
și eu nu pot face nimic
să le opresc.
Ca un pește într-un acvariu
Mă învârt în cerc, pe covorul cu model
din sufrageria mea
și număr în gând
descrescător
până mă ia somnul.
Azi noapte am visat că eram mică
și mă dădeam în leagăn.
Tata stătea în spatele meu
și-mi făcea vânt.
Mai încet, îi strigam
Nu se poate, spunea tata
și se tot uita la ceas.
De dimineață, lucrurile păreau
aproape normale,
iar tata îmi zâmbea
dintr-o fotografie.


                                                      photo credit Noah Siliman
luni, 25 noiembrie 2019

Frumoasă

Tu nu pricepi nimic din frumusețe
Crezi că e vorba de culoare
De lumină
De simetrie.
Că ochii trebuie musai să fie doi
crescuți în partea de sus a feței
că nasul trebuie să coboare lin
spre buze
Că buzele sunt pur și simplu frumoase
Gâtul, pe măsura mâinilor tale
Sânii, moi.
Habar nu ai că frumusețea umblă de nebună prin lume
Că nu stă în niciunul dintre noi
Ci doar în ceilalți,
Oamenii frumoși din jurul nostru.
Tu-mi dai dreptate
- Ai dreptate, zici.
Eu tac
rămân cu fața la oglindă
și cu ochii închiși.



                                                      photo credit Tiago Bandeira

Supa de pui

În capul meu
Acolo unde nimeni nu știe
și nimeni nu vede
Gândurile se amestecă între ele
ca tăiețeii din supa de pui a bunicii.
Le pescuiesc cu lingura,
le înghit pe nemestecate,
le simt încă gustul în cerul gurii
și nu mai știu dacă ceea ce-mi trece prin cap
și prin stomac
e bun sau nu,
e acru sau dulce,
e de azi sau de demult.
In capul meu
Acolo unde nimeni nu știe
și nici nu va ști vreodată,
nici chiar tu,
iubirea se simte altfel
decât reușesc să o scot din mine.
Câteodată, gustul ei e metalic
și-mi aduce aminte de medicamente
și de culoare lungi, de spital.
Altădată, miroase a mama
Și a vară
Și a vinete coapte.
Iar uneori, bate vântul și
Valuri mari se ridică
Și mă tot inundă
De parcă aș fi o plajă
Pe care nici eu nu mai reușesc să ajung.
In capul meu
Acolo unde nimeni nu știe
și nimeni nu vede
tu stai și mănânci din supa de pui a bunicii mele.







sâmbătă, 23 noiembrie 2019

Ereditar

În fiecare după-amiază
Aștept să treacă de ora șapte
Ca să-mi torn un pahar de vin
Și să mă gândesc
Că mai e puțin
Până când lucrurile
vor începe să capete alte și alte sensuri.
Timp în care
eu voi semăna
din ce în ce mai mult
cu mama.




                                                             photo credit Mae Mu
vineri, 22 noiembrie 2019

Privire de ansamblu

În ochii tăi sunt perfectă așa cum sunt
Vezi tu, d-aia am nevoie să nu-i închizi,
Să nu-ntorci capul
Să nu rămâi în urmă.
Să nu traversezi pe partea cealaltă
Sau să te prefaci că dormi.

În fiecare ochi de-al tău
Este o mână de-a mea,
un picior,
un rinichi,
o ureche,
un sân,
un genunchi
și alte lucruri minunate.

De fiecare dată când pierd ceva
Mă uit la tine
Și mă bucur de toată dezordinea ta interioară
în care stau ascunsă
și plină de defecte.

                                                         photo credit Victorien Ameline

Demult

Aveai o bluză albă în ziua aia,
mi-ai spus.
Ba nu, era verde
am răspuns.
- Știi că noi, femeile,
avem ținere de minte mai bună?
Tu râzi și râsul ți-e la fel.
Eu tac și tac la fel.

În ziua aia,
ți-am dat jos bluza albă,
mi-ai spus.
Ba nu, am răspuns râzând
Și râsul tău și râsul meu
ba alb, ba verde...

Era iarnă, ai spus.
Iar eu cred că era altceva
Ceva mult mai colorat
Și mai tăcut.
Dar nu-mi aduc aminte ce.


                                                            photo credit Ava Sol
joi, 21 noiembrie 2019

In bucătărie

Stăm în bucătărie.
Față-n față
cu o mâncare de gutui.
Nu-mi place, dar mănânc
Semn că am crescut,
că am devenit mai înțeleaptă
că mi s-au schimbat gusturile
că nu mai fac mofturi.

Rămân cu ochii la tine
vreau să știu tot ceea ce faci
acolo, de față cu mine.
Am nevoie
să fiu sigură
să nu uit.
să văd:
cum înfigi furculița în bucățile înmuiate de căldură
cum deschizi gura
cum te auzi pe dinăuntru când mesteci
când înghiți
când mai vrei
când te-ai săturat.

E bun?, te întreb.
Uite, a mai rămas.
Mai ia,
Mai mănâncă,
Mai stai
Chiar și cu spatele.




vineri, 15 noiembrie 2019

Cea mai cuminte din clasă

    La cinci ani felul meu de a iubi avea legătură cu grămăjoara de cuburi pe care tovarășa mă punea să o împart celorlalți copii, pentru că eu eram cea mai cuminte din clasă. Iar eu păstram cele mai mari cuburi pentru colegul pe care-l iubeam. Întotdeauna era un coleg pe care-l iubeam. La cinci ani, băiatul de care-mi plăcea era înalt, brunet și colecționa gândaci în cutii de chibrituri. Venea bunicu-su să-l ia de la grădiniță: ai mâncat, mă? te-ai căcat? ai fost cuminte? ai mai scuipat? și-l punea să deschidă palma, să-i așeze acolo o cutiuță goală, care se desfăcea ca un sertăraș. Se duceau apoi împreună, în parc, și prindeau gândaci pe care-i băgau la repezeală între cei patru pereți minusculi, de carton, urmând ca acasă să le străpungă burta cu un ac cu gămălie și să-i țintuiască într-un caiet, așteptându-i să se usuce. 

Intr-o zi, a adus insectarul la grădiniță și mi l-a arătat și mie, iar eu m-am gândit că-ți trebuie mult curaj să pui mâna pe un gândac, mai ales pe unul negru, așa că am simțit cum mă îndrăgostesc și mai tare și poate d-aia, în ziua aia, i-am dat lui și cuburile mele. Mai puțin unul. Și acum, fetițo, ce o să faci cu-n singur cub? Ce naiba poți construi cu un singur cub? Tovarășa Liliana are ochelari, o fustă plisată și curul mare. Așa a zis tata într-o seară, în bucătărie, iar mama i-a zis atunci "mai taci, mă, că te aude copilul și apoi zice mai departe!". Cubul meu e roșu și frumos. Nu fac nimic cu el. Îl țin. Mi-l dai mie? îmi zice Radu și dă să mi-l ia. Radu are părul creț și ochii mari, cu gene lungi, ca de vacă. Mă dau mai pe spate. Atunci mă apucă de păr și trage. Îmi duc mâinile la cap și el îmi ia cubul. Tovarășa nu zice nimic. Se uită pe geam, cu fruntea aproape lipită de sticlă. Afară plouă. Radu așează cubul meu în vârful unui turn. Zâmbește mulțumit, iar eu cred că mă îndrăgostesc și de el.

    La doisprezece ani, m-am îndrăgostit de un băiat mai mare. În pauză ies în curtea școlii, cu fetele, și ridic privirea spre ferestrele de la etajul doi, unde are el clasa. De cele mai multe ori stă acolo, cu un coleg, și aruncă cu bucățele de cretă în mine. Mă feresc, deși sper să mă nimerească. Pe mine, nu pe fata cu care sunt. Pe ea o cheamă Ana și are cu cinci kilograme mai puțin decât mine. Știu asta pentru că a venit asistenta într-o zi, în clasă și ne-a chemat pe toate fetele la cabinet, să ne cântărească și să ne măsoare. Tu, asta mai bine hrănită, ia spune, ți-a venit ciclu? Îmi venise chiar în dimineața aia, dar mi-a fost rușine să recunosc. Nu o cunoșteam pe femeia aia și îi simțeam întrebarea direct în chiloți. I-a venit, că i-am văzut eu pachetul de vată, în ghiozdan! a zis atunci o fată înaltă, slabă și cu breton. Las-o, dragă, să vorbească singură, că doar știe și ea dacă-i curge sânge din păsărică! Asistenta a început să râdă și toate fetele s-au luat după ea. Nu și Ana. Ana era prietena mea. Doar că era mai slabă și deci, mai frumoasă. Și nici nu purta ochelari. Ana este superbă. Așa că mi-e frică să nu o atingă pe ea bucățica de cretă. Aruncă-n mine, îmi vine să țip, deși nu m-ar auzi nici dracu' la ce gălăgie e în curte. O bucățică de cretă ajunge la picioarele mele. O iau de pe jos și o bag în buzunar. După ore, o să le număr. Bucățelele. Și o să i le dau elevului de serviciu și el o să le ducă la cancelarie. Asta este un exemplu de 3R în acțiune: recuperare, recondiționare, refacere, o să zică tovarășa Valerica, responsabilă cu UTC-ul.

    La șaisprezece ani, iubitul meu are douăzeci, fumează, bea și vrea să-mi pună mâna pe țâțe. Îl las, dar doar după ce-mi spune că mă iubește și că-s cea mai frumoasă. Lucrează la Non Stopul de lângă liceu și-mi dă pe gratis, țigări la bucată. E frumos, brunet, are părul dat cu gel, poartă helănci negre, pe gât și când nu vrea să se culce cu mine, nu mă sună. Atunci îl sun eu și el nu răspunde. Sau are treabă. În weekenduri mergem la film. El nu are bani, pentru că lucrează la Non Stop și patron e unchiu-su care e scârțan. Plătesc eu, pentru că știu că banii nu aduc fericirea.

    La douăzeci de ani, iubesc un băiat foarte deștept. Mult mai deștept ca mine. Mi-o și spune și eu sunt foarte mândră că el e deștept, și că eu sunt cu el. Vorbește foarte mult și eu ascult. Asta îmi place cel mai mult la tine, îmi zice, că știi să taci! Așa-mi zice și eu dau din cap nu care cumva să scot vreo vorbă și să stric momentul. Mă uit la el cât de multe lucruri știe și, când îmi spune "ascultă la mine, că eu am dreptate", mă simt de-a dreptul norocoasă că uite, cumva, eu, grasa și ochelarista, am ajuns să fiu cu cel mai inteligent om din lume. Invăț să gătesc și o fac așa de bine încât o fac tot timpul. Mi-aș dori un copil cu el, de fapt mi-aș dori un copil ca el și, dacă nu aș risca să-l dezamăgesc cu vorbele mele, poate chiar i-aș cere-o. Când copilul nostru va începe să întrebe de ce aia, de ce ailaltă, el n-o să fie ca alți tați. El o să știe. Copilul nostru va fi o fată. Vorbește tu cu ea, că eu nu mă bag! așa-mi va zice și eu o s-o iau cu mine, la bucătărie, să vadă și ea cum se face; iar în timpul ăsta îi voi spune să fie atentă la cât bagă-n ea, că dacă ajunge o grăsancă, cine dracu' o s-o mai iubească?! Și pe bună dreptate.

    La patruzeci de ani, îl iubesc pe Smiley. Mă rog, nu e chiar iubire, ci un fel de iubire care-mi face inima să bată mai repede, în fiecare vineri seară, când începe Vocea României. E drept că am și o cardiopatie ischemică, dar pentru asta iau pastile. Smiley pare băiat bun. E și frumușel, mai ales că mie dintotdeauna mi-au plăcut bruneții. Și nici nu pare genul îngâmfat. E băiat cuminte și la locul lui. Unul ca ăsta ar fi bun și pentru fiică-mea, mai ales că nu e nici grasă și nici nu poartă ochelari. Așa-mi zic și mă-ntind pe canapea, că-n seara asta încep live-urile. La un moment dat, văd ceva pe jos care mișcă. Mă așez în genunchi. Acolo, pe covor, un gândac. E d-ăla care pute; îl apuc cu două degete, îl așez pe măsuța de cafea din fața mea, iau un ac dintr-un sertar și-l înțep în burtă. Pârâie ca un bostan copt. Scot din bibliotecă un caiet mare și-nfig gândacul pe o pagină goală. Încă două, trei foi, și am umplut insectarul. Mi l-a făcut cadou iubitul meu de la grădiniță când s-a mutat cu ai lui, în Canada. Sigur mă iubea și el!

                                                       photo credit K.G. Thilini Prasadi
joi, 14 noiembrie 2019

Lucruri de făcut într-o zi

Vino! Hai, mai repede! Mai repede, am zis și ca de fiecare dată când eu zic, tu trebuie să asculți. E o înțelegere tacită, un fel de pact pe care nu concep să-l negociez. Așa sunt eu. Acceptă-mă, iubește-mă și mai ales, nu rămâne în urmă. Și nu-mi cere să fac la fel. Nu pot să fac la fel. Știu, nu e corect, dar nimic dintre noi nu e făcut să fie corect. Frumos, poate. Dar nu și corect. O să înțelegi cu timpul. Acum doar te rog să mergi mai repede! Ca mine, vezi? Dacă eu pot, poți și tu. Atât de simplu. Nu e grabă, e felul meu de a mă bucura de viață. Pe fugă, din mers. Nu-mi place să stau și să aștept. Nici măcar pe tine. Grăbesc pasul ca să impun un ritm. Unu, unu... un, doi, unu! Eram în curtea școlii și mergeam în cerc, în șir indian, în timp ce profesoara cea grasă - da, da, ai auzit bine, profa noastră de sport era obeză - bătea din palme și fiecare bătaie se simțea ca un semn de punctuație. Virgulă, virgulă, punct, punct, virgulă așa era ritmul, iar noi ne învârteam prin curte, ciulind urechile de fiecare dată când ea țipa ateeențieeee șiiii...schimbă! Și noi atunci trebuie să ne întoarcem repede, în direcția ailaltă, și să continuăm să ne învârtim. Din când în când, se mai auzea câte unul zicând băi, boule, uită-te pe unde mergi!, semn că cel din spate începuse să se gândească la ale lui și să calce pe ceilalți.

Suntem aici de azi dimineață. Am ajuns la aeroport când încă nici nu răsărise soarele. Tu ai adormit în avion. Te-a sculat anunțul cu centurile de siguranță. Casa a rămas undeva, departe. Un punct pe hartă. Nu ne pasă. Adică mie nu-mi pasă. Pe tine nu te-am întrebat. Și nici nu am de gând s-o fac. Important este că ești cu mine. Te iau de mână și mă îndrept către metrou. Cică ar fi pe aici, pe aproape. Ăsta a fost unul dintre criterii când am ales hotelul. Și prețul. Intotdeauna și prețul. Zgârcită ca bunică-ta! Așa-mi ziceau. Mai știi? Nu, n-ai de unde să știi. Pe vremea aia, tu nu erai născută. Pe vremea aia, eu eram singură. Ei bine, bunică-mea își ținea pensia într-un portofel albastru, ascuns la capul patului, într-un fel de ladă cu capac pe care o deschidea doar de câteva ori pe an dintre care o dată în iulie, de ziua mea, când îmi făcea cadou o hârtie de o sută de lei, lucioasă, nefolosită, cum erau toate hârtiile ei din portofel. Așa i le cerea poștașului "ia, vezi mata, acolo, n-ai niște bancnote noi? Că eu nu vreau să pun mâna pe de-alea de umblară cu ele toți nespălații!" și poștașul stătea să i le aleagă că era bătrână și cu hachițe și că-i lăsa și lui niște firfirei. Pe vremea aia nu exista discriminare sau corectitudine. Lumea era împărțită nedrept și oamenilor li se părea dreaptă. Bunica-mea a murit într-o seară. Era ianuarie. Stătea lungită, în pat, la ea în cameră, cu veioza stinsă, fâșii de lumină intrau de pe bulevard prin perdele și se întindeau pe podea, iar ea părea că doarme. Cred că la început asta și făcea, dormea și apoi, dintr-o dată, somnul i s-a schimbat în moarte. Mulți bătrâni mor noaptea. E mai ușor de făcut pasul din somn în partea cealaltă. E mai mic. Nu-ți trebuie prea multă putere. 

Uite și stația de metrou. Chiar că e aproape. Coborâm. De data asta o iei înainte și mă lași fără să vrei, să mă uit la tine, din spate. Ești mișto, mă gândesc, și devin de-a dreptul fericită acolo, pe penultima treaptă înainte să ajung pe peron. Deși nu mi-a spus nimeni, știu sigur că e vorba de fericire. E ceva chimic în capul meu care se întâmplă de fiecare dată când tu te apropii de perfecțiune. O fi o proiecție d-aia de vorbesc psihologii sau poate s-o trezi copilul ăla interior, sau pur și simplu, oi fi atât de egoistă încât mă bucur să constat că nu mai e nimic de făcut la tine, ești minunată așa cum stai acolo, pe peron, cu genunchii ușor îndoiți și cu ochii-n telefon și de-acum încolo pot să-mi văd și eu de viața mea. Eu mult mai ușor să fii o mamă rea când ai un copil bun.

Vine metroul. Te văd cum stai până-n ultima clipă înainte să intri în vagon, lăsându-i pe ceilalți ba să iasă, ba să intre, ca apoi să te repezi înăuntru fix cu o fracțiune de secundă înainte să se închidă ușile. Habar n-am de ce faci asta. Probabil că tot simți nevoia să vezi de ce ești în stare sau poate că vrei să mă scoți din minți și să mă lași să urlu acolo, de față cu toată lumea aia, "mișcă-te, fetițo, că te prind ușile alea!"și-așa, cu toate perechile alea de ochi așezate pe noi, să poți în sfârșit să fii liberă să mă urăști. Doar că n-o să reușești. O să tot încerci și niciodată ura aceea nu va rezista așa, în forma ei de ură, mai mult de câteva secunde. Apoi va începe să se strâmbe, să se contorsioneze și să se preschimbe într-o iubire ciuntită, chinuită, ascunsă sub un strat gros de vinovăție lipicioasă de care eu, la capătul meu, voi apuca cu ambele mâini și voi trage, dezlipindu-l cu tot cu fâșii din tine. Cam asta e iubirea maternă. Un înveliș pe care tot vrem să-l smulgem și pe măsură ce reușim crește altul și altul, iar dedesupt, oricum nu e nimic care să conteze. Doar carne vie. Las' că pupă mama și trece. Dar nu trece, doar zicem așa poate, poate la un moment dat va apărea una care să reușească ce nicio mamă nu a reușit vreodată: să iubească pur și simplu. Doar orfanii au astfel de mame.D-alea imaginare.


Cât mai avem? mă întrebi și aproape că mă surprinde să te aud vorbind, deși nu suntem supărate. Tu să taci când vorbești cu mine! Așa mi-a zis tata și toți au izbucnit în râs. Mă uitam la gurile lor căscate din care hohotele ieșeau ca niște limbi de foc. Hahahaha, făceau gurile și din când în când un dos de palmă le trecea peste buze, ștergând urme de mâncare și ici, colo, câte o vorbă rămasă aiurea. Imi puseseră niște perne pe scaun ca să ajung la masă "uite, acum poți să mănânci și tu ca oamenii mari!". Doar că eu sunt un om mic, iar râsetele lor mă calcă cumva, pe cap, și simt că pernele se fac din ce în ce mai subțiri sub fundul meu și scaunul se topește  și eu o să cad sub masă, uite, deja simt cum alunec. Mă sperii și-ncep să râd și eu, ba chiar mai tare decât toată lumea și hăhăielile mele umplu pernele și eu redevin înaltă, din ce în ce mai înaltă și mai penibilă și brusc, râsul se transformă în plâns și de acolo, de sus, mă prăbușesc pe covor și  încep să urlu. Ce-are dragă?  întreabă bunica. Iar are draci pe ea? I-o fi foame, zice cineva și mă scoate de sub masă cu o prăjitură. Trei stații, îți răspund, atât mai avem, iar răspunsul ăsta scurt și banal se dovedește mult mai obositor decât am crezut. Nu e simplu să tot ieși de acolo de unde vrei să stai, să ieși așadar afară, la aer, să te uiți în jur, să ciulești urechile, să fii atent, pe fază, ba chiar de multe ori să fii de-a dreptul inteligent și s-o și dovedești, înainte de a putea să te întorci acolo, în mintea ta, unde singurătatea și tăcerea nu sunt neapărat ceva rău. Cred că d-aia și vreau să plec. Cu cât mai departe, cu atât mai bine. De parcă cu fiecare oraș nou, cu fiecare limbă pe care o înțeleg mai mult sau mai puțin, cu fiecare hotel, cu fiecare meniu, cu fiecare stradă, muzeu, biserică, piață, autobuz, magazin, cu fiecare pat străin și fiecare așternut spălat de toate amintirile, schimb și viața. Era bună prăjitura. Cu cremă de ciocolată și moț de frișcă. De la ea mi-a trecut și plânsul.

Coborâm la prima. De data asta, o iau eu înainte. Te ții după mine. N-ai încotro. Ieșim pe partea cu catedrala. Uite cât e de frumoasă! îți spun, iar tu mormăi că "mare chestie, încă o catedrală la fel ca toate celelalte catedrale!". Scot din geantă un ghid al orașului pe care am însemnat în avion, cât tu dormeai, toate lucrurile pe care vreau să le vedem. Îl deschid la prima pagină. Numărul 1: catedrala. Mai ridic o dată privirea către turla cea mare și decid că am văzut-o suficient. Pot să trec la numărul 2. Seara, la hotel, înainte să adorm, o să enumăr în minte tot ce am văzut în timpul zilei. Nu contează neapărat să-mi fi plăcut, ci să fie multe. Aici scrie "10 lucruri de făcut într-o zi".  Am obosit, o să zici după numărul 7 când afară va fi aproape întuneric. Încă un pic. Nu putem să renunțăm. Vreau să câștig! Dacă ei zic că se poate, putem și noi. Incă trei obiective și gata! Unu, unu...un, doi, unu! O să încep să-ți țin discursul ăla despre importanța culturii în viața unui om. O să-ți dai ochii peste cap. O să-ți spun că e responsabilitatea mea ca părinte să te cultiv, o să-ți dai ochii peste cap. O să-ți spun că habar n-ai ce noroc pe tine că poți călători și poți vedea atâtea lucruri minunate în timp ce alți copii n-au văzut nici marea. O să țip la tine cât tu o să-ți dai ochii peste cap, sperând să acopăr cu vocea mea minciunile pe care ți le voi spune. Adevărul este că nu vreau să te cultiv. Nu vreau nimic de la tine sau pentru tine. Nu vreau nici măcar să-ți placă. Vreau doar să bifez cele zece obiective din ghid și să mă culc cu sentimentul datoriei împlinite. Și să vii cu mine, asta vreau. Așa că hai, vino! Mai repede! Dacă eu pot, poți și tu!

                                                  credit photo Hugues de Buyer Mimeure
marți, 12 noiembrie 2019

La Ţigănci

Amiază. Undeva pe Mântuleasa.
Aştept un Uber.
Până aici totul e conform cu realitatea.
O rază de soare cade peste mine
mă face să închid ochii
şi să scap pe jos o umbră
ca o dâră.
Mi-e dor de tine!
Aş vrea
să te aud
să te văd
să exişti.

Vine Uberul.
Şoferul are cămaşă albă
Părul alb
Piele albă
Geacă albă
Maşina e albă.
Un fel de iarnă pe patru roţi.
Mă uit pe geam.
Mi-e dor de tine!
Aş vrea
să mă auzi
să mă vezi
că exist.

De aici lucrurile vor lua o întorsătură ciudată.
Rămasă pe strada Mântuleasa
Umbra se va ridica şi va pleca.
In timp ce şoferul va întineri
Iar lucrurile vor deveni
Din ce în ce mai negre
Şi mai simple.


                                                       photo credit Martino Pietropoli

vineri, 8 noiembrie 2019

In tăcere

Abia dacă mai rămăsese ceva din ea, iar puținul ăsta de care trebuia încă să se ocupe în fiecare zi - să-l scoale dimineața, să-l așeze pe marginea patului, să-l ducă la baie, să-l spele, să-i dea să mănânce, o nimica toată, dar chiar și așa, să-i dea - puțintelul ăsta nu era ea. Era al ei, asta da, dar nu era ea. Era doar o bucățică, o fărâmă, un rest după ce ea plecase, se rătăcise, se risipise. Chiar așa, se gândi, unde s-o fi dus? Când a încetat să mai fie ea și a rămas doar ciozvârta asta de corp, cu fața încrețită de parcă cineva ar fi strâns-o în pumni, cu încheieturile noduroase care se ițeau pe sub pielea subțire, aproape verzuie, cu picioarele mici și firave ce nu-i prea mai foloseau la mers, ci doar să nu i se termine corpul brusc. 

Care corp?, se gândi și se duse la oglinda sprijinită de peretele din fața patului, pusă acolo special parcă, să prelungească bucățica aia de viață care, iată, continua să se întâmple independent de ea. Oare cât va mai dura? Nu c-ar fi contat cu adevărat, pentru că uitându-se acum la ea, în oglindă, simți nevoia să se înfășoare cu brațele, nu de frig sau din prea multă iubire - adevărul e că niciodată nu se plăcuse prea tare- ci mai degrabă din nevoia de a se ține cumva, pe loc, de a se strânge laolaltă, așa cum obișnuia să facă cu firimiturile de pâine rămase după ce mânca, pe mușamaua cu flori, din bucătărie. Era ceva în gestul ăla, nu știa nici ea să zică ce, care-i plăcea la nebunie. Să-și treacă palma deschisă peste suprafața netedă și lucioasă ca un obraz tânăr, să strângă apoi, într-o grămăjoară minusculă, resturile de pâine, să le împingă către cealaltă palmă, făcută căuș și vârâtă sub buza mesei, împiedicând astfel căderea și apoi, să frece firimiturile între degete până făcea un cocoloș minuscul și cald, un fel de pâinică rotundă, ca o bomboană, bună de dat la păpuși, pe care o arunca pe geam, în curtea interioară a blocului. S-o mănânce porumbeii, își zicea și un zâmbet îi subția ochii, umplându-i la colțuri, de linii fine, ca niște raze. 

Doi sori în formă de lună nouă, așa erau ochii ei de la o vreme. Subțiați de parcă se pregăteau de la sine să dispară, să se închidă mai ușor și, de jur împrejur, plini de linii ca și cum pielea s-ar fi uscat și ar fi crăpat. Așa erau ochii ei. Pe cale de dispariție. Și albaștri. Ca cerul și ca marea și ca florile de nu-mă-uita. Cine naiba îi spusese așa? Unul din ei. Fuseseră trei cu totul. Doi de Adi și un Răzvan. Ar fi fost amuzant să fi fost trei de Adi. Adi 1, Adi 2 și Adi 3, ca-n filmele alea science-fiction, cu roboți care se tot înmulțesc până când ajung să populeze toată planeta care, în toate filmele cu roboți, se limitează, naiba știe de ce, la Statele Unite. Și nici măcar la toate statele. Niciodată n-a înțeles filmele alea. Asta pentru că ești fată și vouă vă plac filmele cu pupături! Așa-i zicea văru-său și apoi țuguia buzele cumva, caraghios și se bălăngănea de pe un picior pe altul, de parcă dansa și doamne, ce o mai enerva și începea să plângă. "Te spun !", așa-i zicea, dar nu-l spunea niciodată. N-avea cui. Acasă, toată lumea avea treabă, tot timpul. Auziți?, zicea ea și nu, nimeni n-o auzea. 

Dacă ar fi să aleagă acum un cuvânt, unul singur, din toate cele care există pe lume și să încerce să-și vâre în el toată familia, cu tot cu mama, tata, cei doi bunici și fratele mai mic, cuvântul ăla ar fi tăcere. A trăit în tăcere, a crescut în tăcere și așa a fost toată viața ei de după. O lungă și ciudată tăcere. Singurul zgomot de care-și aduce aminte e cel pe care-l scotea televizorul, de parcă ar fi fost viu și cumva, chiar era, așa-și zicea de acolo, de pe colțul ei de canapea unde stătea de fiecare dată când voia să se simtă și ea, parte din familie. Probabil că atunci a învățat să și tacă. Atunci și de fiecare dată când cineva,  nici ea nu mai știe cine, îi spunea de-a dreptul taci, că ești proastă! Dar tu nu erai, își zice singură, cu voce tare, în oglindă, și-și lasă brațele să cadă pe lângă corp și rămâne așa, pe loc, să se uite la ea, aia de dincolo, aia de departe și parcă ar vrea să-și spună ceva, ceva important, un fel de mesaj care să aibă forța să schimbe tot, niște cuvinte d-alea pline de sens care să umfle cu aer cald golul ăla din capul ei, ăla care orice ar fi făcut, tot acolo era. 

Pac, își trage cu putere o palmă peste frunte. Pac, încă una peste cap. Pac, o palmă peste obraz. Pielea i se înroșește, dar nu-i pasă. Cu fiecare lovitură, tăcerea se sparge, se crapă ca o pojghiță de gheață și sigur, sigur, la un moment dat, va ceda și atunci va fi așa de bine! Doamne, ce bine va fi, își spune și se oprește cu mâna-n aer și cu ochii-nchiși, anticipând valul ăla de aer călduț care se va așeza pe ea, ca o păturică, și sub care va putea vorbi și vorbi ore și ore și ore-n șir. Va vorbi cu mama și cu tata și chiar cu Adi2. Cu 1 nu mai vrea să vorbească niciodată. Nu-i mai trebuie. Cu 2 însă, da. Dar deocamdată nu se poate. Și nu doar pentru că, chiar în secunda asta cât ea își trage palme de una singură, pe undeva, prin casă, e Răzvan și probabil nu face nimic, doar stă, ci pentru că 2 e mort. Iar ea, uite, pac o palmă peste gură, ea e vie și d-aia aproape că începe să simtă cum o arde pielea, dar nu-i nimic, nu e nicio problemă, ea e puternică, proastă  și puternică și de câteva minute, puțin nebună de vreme ce se pocnește singură, doar că așa o să plece și răul. O să-l alunge ea cu loviturile astea care o fac pe cea din oglindă să se clatine ușor, de parcă un vânticel ar fi început să sufle brusc, prin cameră. Un curent de aer subțire care i s-ar fi încolăcit blând de tălpi, înainte să înceapă să urce încet, spre genunchi și coapse, strecurându-i-se apoi sub cămașa de noapte și umflând-o un pic, ca și cum s-ar fi apucat să facă piruete. Să danseze cu aerul, să-l adune în jurul ei, să-l strângă într-o grămăjoară, ca pe firimituri, să-l facă cocoloș și să-l bage-n gură, să-l mestece, să-l țină acolo cât mai mult, cât mai mult. Și să nu adoarmă. Niciodată. Nici culcată să nu mai stea. Doar în oglindă. Să rămână acolo, în picioare, să-și vorbească, să se ia în brațe și, din când în când, să-și tragă palme. Iar Răzvan n-avea decât să rămână de partea cealaltă a ușii, acolo, pe canapeaua din sufragerie, unde dormea deja de câteva luni bune. 

Ii va lăsa lui televizorul, iar ea va păstra masa din bucătărie. De fapt, nu toată masa: mușamaua. Să poată să-și lipească mâna de florile alea desenate și răceala lor să-i intre în piele și să-i dea un fior plăcut, ca atunci când își afunda tălpile în nisipul ud de pe malul mării și aștepta cuminte, să vină valul și să i le găsească. Acum e noiembrie, nisipul e rece, iar marea scoate zgomote să-i țină pe oameni departe. Oricum, nu vrea să o mai vadă. Nu-i e dor. Nu-i e dor de nimic. Cel puțin nu în secunda asta. Ar vrea să închidă ochii, doar că așa nu ar mai putea s-o vadă pe cealaltă, din oglindă, și asta nu e bine. Nu e deloc bine. Trebuie să fii de-a dreptul tâmpit să nu-ți dai seama, iar ea nu e tâmpită. Nu, nu! Ea nu e deloc tâmpită. Ba dimpotrivă, ea e deșteaptă și, dacă-și dă palme - pac, una peste peste cap și pac, una peste obraz și încă una peste gură -  e tocmai pentru că înțelege că trebuie să facă ceva ca să doară la suprafață și să nu mai doară acolo unde nu poate ajunge cu mâna, unde gândurile se fac un ghem împuțit cu care se îneacă. D-aia nu trebuie să doarmă. Niciodată nu trebuie să doarmă. D-aia i-a și spus lui Răzvan du-te pe canapea, hai du-te, fiindcă eu nu vreau să mai dorm niciodată! De fapt nu i-a spus, i-a urlat și el s-a dus și a dat drumul la televizor, fiindcă ce naiba să fi făcut?! și a început să schimbe posturile și până la urmă s-a oprit la o emisiune despre China și a rămas să se uite până la capăt, cât ea stătea în oglindă, pe întuneric, și se gândea la mama, la tata, dar mai ales la Adi2. Și un pic la ea. Nu la asta de-acum, bolnavă. La cealaltă. Aia din oglindă. Aia pe care nu vrea s-o mai vadă, doar să și-o aducă aminte.

                                                     photo credit Jordan Sanchez
luni, 4 noiembrie 2019

Nostalgii

Nu mai ştiu cum a venit vorba. Eram la masă, rupeam bucăţele mici de pâine şi le înmuiam apoi în sosul de roşii până când se făceau un fel de pastă pe care încercam să o apuc cu furculiţa. Din când în când, culegeam cu degetele câte o măslină, o băgam în gură şi o plimbam dintr-o parte în alta, înainte să-mi înfig dinţii în ea şi să-i scot sâmburele. Când eram mică nu-mi plăcea deloc mâncarea de praz. Mi se părea cumva, fără rost. Acum mi-a devenit oarecum indiferentă, aşa că tac şi mănânc.

Cred că eu am deschis subiectul. Am zis aşa, într-o doară, că uite, dom'le, urmează să plec câteva zile, în decembrie, la Viena şi apoi, alte câteva, la Milano şi că ce bine e să poţi să pleci când vrei şi cât vrei, fără să ceri voie ba în stânga, ba în dreapta. De fapt, eu voiam să zic că ce bine e să fii adult şi să nu mai trebuiască să dai socoteală tuturor, dar mama a înţeles altceva. Sau poate că a înţeles bine, dar s-a prefăcut că nu pricepe şi a schimbat vorba, cum face de fiecare dată când nu-i convine ce-i spun. Mai ştii, zice mama, cum era când nu aveam voie să plecăm din ţară și cum am mers  odată în vacanţă, cu maşina, într-un fel de tur, de a trebuit taică-tu să doarmă peste noapte, pe bancheta din spate, să nu care cumva să ne fure cineva, canistrele cu benzină? Dau din cap că da, că știu. Ba chiar îmi aduc aminte și locul: Borşa. Până atunci n-auzisem niciodată de orașul ăsta. La Geografie, învățam locurile în funcție de munți, văi și tipuri de industrie: extractoare, de mașini-unelte, pielărie, de materiale plastice și mai erau. Au trecut treizeci și ceva de ani de atunci. Le-am uitat. Dar de Borșa, încă îmi aduc aminte. Și de granițele închise. Și de-alea. Altădată eram la Oradea. La hotel. Mama stătea în cameră, lângă pat, aplecată pe vine şi încălzea într-o crăticioară aşezată pe un reşou, nişte fasole verde, la borcan. După masă, am ieşit cu tata să mă plimb şi am văzut că era un film la cinema-ul din colţ. Ceva cu nu ştiu ce sau cine, aurul şi ardelenii. Când am intrat în sală, erau oameni şi pe pereţi. Mirosea a transpiraţie, a coclit, a băutură şi pişat. După un sfert de oră, n-am mai avut aer. Am început să plâng. Mă sufoc, urlam! M-a luat tata de braț și m-a tras după el, spre ieșire, călcând, în întuneric, peste picioare şi sacoşe aruncate în toate părţile, de parcă nu era cinematograf, ci gară. 

Să ştii că n-am desert, doar nişte ciocolată, zice mama şi mă trimite în cămară, s-o caut pe raftul de sus. Ia şi cratiţa cu praz şi dă-o afară, la răcit!  Apuc vasul cu o mînă şi cu cealaltă împing uşa de la balcon. Un porumbel se uită la mine şi pare că aşteaptă ceva. Naiba ştie ce! Nişte pâine sau nişte vorbe. Bunica îi hrănea în fiecare dimineață. Le arunca bucățele de pâine înmuiate într-un castron cu apă. Băga mâna, lua pâinea în pumn, o storcea și o arunca pe acoperișul garajului care crescuse acolo, sub crengile castanului cel bătrân. L-a tăiat vecinul ăsta nou, acum vreo câțiva ani. Nu știu cum a obținut aprobare, dar a obținut. Apoi, a luat garajul și și-a făcut acolo un butic. Inchid uşa în urma mea. Nu-mi plac păsările.  Când eram mică, în curte la bunicul de la Hunedoara, a sărit un cocoş pe mine şi şi-a înfipt ghearele în pulpele mele, în timp ce cu ciocul mă ciupea de carne. De-atunci mi-e frică. Şi dintr-o noapte când am fost să dorm la unchiul unui prieten. Avea o casă mare, pe undeva, pe lângă Braşov. Şi-n camera în care stăteam eu, era un pat lipit de perete, acoperit cu o pilotă lucioasă şi galbenă, iar de jur împrejur era plin de păsări împăiate. Când am stins lumina, ochii lor continuau să lucească prin toate colţurile camerei, de parcă animalele ar fi fost vii şi flămânde. Stăteam sub pătură și așteptam somnul și dimineața,  iar aripile lor întinse păreau că mişcă aerul în jurul patului.

Am mâncat aproape jumătate de pachet de ciocolată. Întotdeauna fac aşa. Dacă încep să mănânc chiar şi numai o bucăţică de ceva dulce, nu reuşesc să mă mai opresc. Cred că aş putea să mănânc un tort de una singură. Nu am încercat încă, pentru că de fiecare dată când am avut tort, mai era cel puţin o persoană, cu mine. Când eram mică, mama făcea tort din pişcoturi, fără foc. De fapt, ăsta era tot şpilul: să inventezi cât mai multe mâncăruri la rece. Un fel de raw veganism timpuriu. Că nici carne nu se găsea. Nici ouă, nici brânză. Lapte era. Și iaurt. In borcănele de sticlă. Dar nu-mi plăcea. Puneam câte o linguriță de zahăr în el și așa-l mâncam. Are calciu, zicea mama. Nu-mi păsa. Și nu-l mâncam. Mie îmi plăcea salamul. Cumpăram câte unul sau două, d-alea "de Vară" și le puneam la uscat, în cămară. Cică erau cu soia. Nici nu știam ce mâncăm. Nu știam nici ce trăim. Pe 26 aprilie, eram cu o prietenă, la cules de mere, undeva pe lângă București. La Malul cu flori, așa se numea locul. Am stat toată ziua la aer, printre pomi. Am aflat abia a doua zi, de la Europa liberă, că fusese explozie, la Cernobîl. Poate că și de-acolo ni s-au tras diversele probleme de după. E posibil, mă gândesc.

Mai știi, îi zic mamei, când, într-o iană, ai luat salariul și te-ai dus în colț, la Mistrețul, să cumperi ceva și n-aveau ăia nimic, dar absolut nimic să-ți vândă și ai venit acasă și ai început să plângi? Sau când a vrut să te ia la bătaie una, în Piața Matache, fiindcă te-a văzut că vorbești cu bărbatu-său care era măcelar și a crezut că ești amanta lui, nu că încercai să faci rost de o pulpă de porc! Râdem amândouă. Nu-i de râs, dar râdem. Și când, după Revoluție, învățaseși să faci pizza acasă, cu sos bechamel în loc de mozarella, fiindcă aia care se găsea de cumpărat era de nemâncat - un fel de blat pâinos peste care era turnat bulion, așezate câteva felii de salam și rasă niște telemea. Vara, la Costinești, doar d-asta mâncam. 50 de vodkă cu suc de kiwi, de la dozator, și o pizza de la Săraci, de ți-o vindeau printr-un gemuleț, ca pe vremuri, la Langoșerie! Singurele ei calităţi era că se numea pizza, că era caldă, ieftină şi că se umfla în burtă și făcea acolo, pe dinăuntru, un fel de tampon pe care îl îmbibam apoi, cu alcool. Și mai era și că aveam șaptesprezece ani! Mai era și asta.

Îmi aduc aminte când au venit franţuzoaicele alea la noi, în bloc, zice mama şi trage spre ea pachetul de ciocolată, aproape gol. Erau două. Pe una o chema Cécile, adică Cecilia pe româneşte, iar pe cealaltă, la fel de blondă, dar mult mai frumoasă, nu mai ştiu cum o chema. Claire, zic, Claire o chema. Așa, Claire, spune și mama și continuă: veniseră să facă un fel de stagiu într-o fabrică, din Bucureşti şi stăteau într-o garsonieră, la etajul trei, pe care le-o lăsase un actor care plecase la Paris, imediat după 89. Și țin minte când într-o seară, m-am trezit cu ele la ușă. Aveţi să ne daţi cu împrumut, un burete de spălat vase? m-au întrebat. N-aveam, de unde dracu' să fi avut!, zice mama.  Și ce rușine mi-a fost! N-a mai avut nicio importanță cât de bine vorbeam eu franțuzește, ci doar că la momentul ăla, la noi în țară, nu existau bureți. Spălam vasele cu cârpe de bucătărie, pe care ni le făceam singuri, din chiloţi rupți sau cearceafuri vechi. Tu-ți dai seama, zice mama și ia o bucățică de ciocolată,  că eu am avut primul mop la cincizeci şi ceva de ani? Văzusem unul, cu găleată cu tot, la nevasta unui prieten de tot pleca prin Germania, în anii ăia de după comunism. Era roşie găleata. N-o s-o uit niciodată. Eram la femeia aia, în bucătărie şi ea tot vorbea şi eu nu mă gândeam decât la cum o fi să speli gresia, stând în picioare, nu aplecată de şale cum stăteam eu, în fiecare seară, să șterg cu cârpa, pe jos. Cum o fi?, așa mă tot întrebam.

Am terminat ciocolata. Trebuie să plec. Am o listă întreagă cu chestii de făcut şi nu mai pot sta. Nu te mai ridica, îi zic mamei, las' că încui eu uşa! Se ridică. Degeaba vorbesc, tot cum vrea ea face. Ar trebui să le scriem undeva, zice. Toate astea, ar trebui să le scriem. Să nu le uităm! Bine, mamă, zic. Așa o să facem. Așa am făcut.



joi, 24 octombrie 2019

Zece degete

Stau întinsă pe spate și mă joc cu degetele de la mâini. Intâi le număr pe cele de la dreapta, apăsând pe fiecare cu arătătorul de la stânga, din ce în ce mai tare, de parcă aș încerca să le înfund unghia în carne. La următorul semafor voi schimba mâna, îmi zic și aștept să simt mișcarea aia care vine de undeva, de sub mine, și mă duce un pic în față, spre golul dintre banchetă și scaunele părinților, înainte să mă tragă înapoi, de parcă bancheta ar fi val și mașina toată ar fi Marea Neagră și toată familia noastră ar înota împreună. Noi nu înotăm niciodată împreună. Cineva trebuie să rămână de pază, pe mal. Așa că mergem în apă ori eu cu mama, ori eu cu tata. Niciodată mama cu tata. Pentru că dacă ar fi așa, atunci nu ar mai fi mama și tata. E nevoie de un copil pentru asta. Tot timpul. Până la sfârșit. Nu poți să te oprești din a fi mama sau tata. Nu ai de ales. E pe viață. Și pe moarte. Te duci tu cu ea?, întreabă mama și se așează fix pe mijlocul cearceafului în dungi, țintuit acolo jos, la pământ, cu patru bolovani, câte unul pe fiecare colț, să nu-l ia vântul. Mama are un costum de baie maro și din când în când, își scoate sutienul și stă pe spate, la soare, iar sânii i se lipesc gelatinoși, de piept și mie îmi vine să pun mâna pe ei, de parcă ar fi de plastilină. Nu pun.  Dar îmi place să mă uit la ei. Tata mă ia de mână și eu merg în salturi mici, să nu care cumva să mă înțep în resturile de scoici ascunse în nisip. Alteori, mama zice pur și simplu, "mă duc eu cu ea", adică cu mine, și vocea ei sună aproape sever. Mama nu întreabă, mama nu cere voie. Mama spune ce urmează să facă și face. 

Am ajuns la stop. Inchid ochii și mă las dusă întâi, spre înainte și apoi, spre înapoi. Preț de o secundă, mașina e leagăn. Acest du-te vino, în față și-n spate, o dată, de două ori, mai tare și mai tare. Ce o fi la mișcarea asta de-mi place așa de mult? De parcă cumva, cu fiecare nou avânt, îi dau corpului puterea să treacă peste, să ajungă mai sus, mai departe. E o fugă. Nu știu de ce fug, dar fug. Cât o fi ceasul?, o întreabă tata pe mama, iar mama nu răspunde nimic, de parcă tata ar vorbi în altă limbă sau în gând sau mama ar fi mută. Sau surdă. Mama?, spun de acolo, din spate, de pe bancheta pe care stau întinsă. Da, mamă, zice mama. Nu, nu e nici mută, nici surdă. Anul trecut, de Crăciun, tata a primit un ceas. Swatch. Probabil că d-aia l-a și primit. Să nu mai întrebe. Să știe. A adormit?, continuă să vorbească tata, iar mama aruncă un ochi spre mine, îmi zâmbește și dă din cap că nu. De multe ori, tata are nevoie de mama ca să ajungă la mine. De parcă sunt încă acolo, pe dinăuntru, în burta ei și nici nu mă voi naște vreodată.

Schimb mâna. Ridic stânga, răsfir degetele și cu arătătorul de la dreapta, apăs pe buricele lor, din ce în ce mai tare, ca și cum aș fi supărată pe ele. Ca și cum eu aș fi tovarășa învățătoare și degetele ar fi proștii clasei. Sunt exact cinci. La fix. Boldea Vasilică, Ferariu Narcisa, Moroșan Gabi, Radu Florica și încă unul nou pe care nu mai știu cum îl cheamă. Doar că i se spune Grasu' și că a venit anul ăsta la noi. Cică a rămas deja repetent de trei ori. E cu un cap mai înalt decât restul băieților din clasă și știe să scuipe la distanță. Când îl scoate la tablă, tovarășa îl apasă cu degetul în frunte, de parcă ar vrea să facă o găurică acolo și să-și vâre arătătorul în creierul lui. Eu nu sunt proastă, așa că pe mine nu mă apasă. Doar o dată mi-a dat cu pixul în creștet și mi-a rupt foaia. Bine ți-a făcut, a zis mama și apoi m-a trimis să mă spăl pe mâini și să vin la masă. 

S-a făcut verde. Tot întinsă pe spate stau, dar simt cum mașina a pornit și eu mă las dusă și trebuie să mă oblig, cumva, să rămân la orizontală, de parcă aș fi țintuită, de parcă aș fi pe cearceaful nostru de plajă, ăla în dungi. Stai și tu la soare câteva minute!, zice mama, în fiecare vară. Câte?, întreb. Cinci pe-o parte, cinci pe alta și pe urmă poți merge la joacă. Cinci și cu cinci, zece! Ca degetele de la mâini sunt minutele. Doar că nu le pot apăsa cu arătătorul. Mă gândesc că e greu să fii treaz și ceva să se miște odată cu tine și tu să nu vezi unde te duce. Unde suntem? întreb. La Arcul de Triumf, răspunde mama. Intotdeauna când întreb ceva, răspunde doar mama. De parcă tata ar fi mut. Sau surd. De parcă doar ea ar ști răspunsul. 

Doar la matematică îl întreb pe tata. De exemplu, la mulțimi. Era după-amiază și încă lumină și tata și-a tras un scaun lângă al meu, a luat un pix, apoi l-a lăsat, că ăla scria roșu, a luat altul, cu albastru, și a făcut două cercuri pe o foaie. Unul mare și altul mic, înăuntru. Un cerc gravid. Un cerc femelă. Mă ridic brusc de pe scaun. Unde te duci?, întreabă tata, dar eu nu-i răspund, ca și cum sunt și eu o mamă mică, surdă și mută. Fug la bucătărie. Fug la mama. Ați terminat? mă-ntreabă și eu dau din cap că nu și mă apropii de ea. Păi și ce faci aici?, zice și mă lasă să mă lipesc de ea. Am vrut să te pup, îi spun și o las pe ea să mă pupe prima. Apoi mă întorc în cameră, la tata. Cât am lipsit eu, a mai făcut două cercuri care par să fi intrat cumva, unul în altul. Două cercuri adulte care zici că se împreunează la mine, pe foaie. Au un puiuț, spun și tata râde și-și întoarce capul spre ușă, ca și cum ar căuta-o din priviri pe mama.  Fără mama, râsul lui tata nu se aude la fel. Iau pixul roșu și colorez ovalul ăla micuț, la intersecția dintre cele două cercuri. Mama, tata și copilul, spun și tata dă din cap că da. Copilul e roșu, ca un semafor, și la mijloc. Imposibil să treci, să te apropii, să te miști. Imposibil. 

Mașina se oprește. Am ajuns, spune mama. Hai, spune tata. Tata începe să vorbească doar când ajungem acasă, de parcă vorbele lui rămân împrăștiate prin sufragerie, pe hol, prin lift, în fața blocului și-l așteaptă. Fără ele, tata e tăcut și mai tot timpul pe gânduri. Mă ridic în capul oaselor, mă întind și mă uit pe geam ușor nedumerită, ca și cum nu am mai fost acasă de cine știe când. Acum e momentul când mama ne spune fiecăruia ce trebuie să luăm din mașina. Ia tu plasa mare, cu toarte, lasă-i ei ghiozdanul și eu iau celelalte două sacoșe. Nu știu de ce, dar mama întotdeauna își păstrează pentru ea mai mult, de parcă vrea să ne arate acolo, pe trotuar, cât e ea de puternică. Mama întotdeauna vrea să ne arate cât e ea de puternică. Așa e ea. N-ai cum s-o mai schimbi. Doar bunica mai încearcă din când în când. Atunci mama se închide în dormitor, cu telefonul și se răstește: încetează să-mi mai spui ce să fac!, zice. Dar cred că bunica nu încetează, pentru că de fiecare dată aud aceleași și aceleași vorbe. 

Tata încuie mașina. Mama are câte o plasă în fiecare mână, de parcă are nevoie de greutăți ca să se echilibreze. Mi-am pus ghiozdanul în spate și m-am așezat între ei. Am un pulover roșu. Preferatul meu. Cadou de la  bunica.



duminică, 13 octombrie 2019

Sunday morning

M-am trezit.
Stau cu ochii închiși, strâng pleoapele de parcă ar fi pumni
și te aud respirând.

Fiecare pe partea lui de pat.
Eu în dreapta,
cum m-am obișnuit.
Când eram mic dormeam la perete,
mi-ai spus
Și ai rămas la locul tău.
Te-am lăsat.

Nu știu ce faci.
Nu știu ce-ai vrea să faci
Și nici ce-ai mai făcut.
Uneori vorbești în somn.
Uneori vorbesc în somn.


Nu deschid ochii,
Nu încă.
Probabil că în curând
ți se termină și ție visul.
Și o să te întorci spre mine
să-mi zâmbești,
să-mi spui bună dimineața,
să mă întrebi dacă vreau cafea,
să vreau cafea,
să te scoli, să te piși,
să tragi apa,
să faci cafeaua,
să mă chemi,
să vin.
this is fucking real,
zic.
yes indeed,
zici.
Probabil.

Dar azi e duminică.
Dormi!


                                                      photo credit Iris Juana





sâmbătă, 12 octombrie 2019

Nimic colorat

Iubire. Cică totul e despre iubire. Nu eu am spus-o. Am citit-o. Și am crezut-o. De altfel, cine sunt eu să zic ba nu, nu e așa, nu aveți dreptate! Nu pot să zic asta. Nu știu să zic nu. De fapt știu, dar nu vreau. Nu acum. Acum prefer să fac altceva. Să mănânc struguri, de exemplu. Albi. Cei negri nu-mi plac. Întotdeauna încep cu boabele mari. Îmi place să le bag în gură și să le sug un pic, ca pe niște dropsuri, înainte de a le sparge între dinți. Odată, acum vreo câțiva ani, am mâncat de una singură aproape un kilogram de struguri. Nu credeam că sunt capabilă de așa ceva, dar pe măsură ce boabele păreau că mi se așează pe interior, ca bilele alea de la extragerile Loto - de fiecare dată când o bilă cădea, îmi țineam pentru o secundă respirația, deși eu nu jucam, dar îmi plăcea amestecul ăla de frică și de dorință, de parcă așteptam ceva - eu continuam să mănânc, nu de foame sau de poftă, ci de parcă eram dependentă de momentul ăla când pocneam între dinți învelișul alb, ca o piele tânără, fără riduri. Să rupi, să spargi și iar să rupi și să spargi. Mai ales că de câțiva ani, nici măcar nu mă mai tem de apendicită. Sau nu la fel de tare. Fricile au și ele vârsta lor și acum am ajuns la momentul la care alte lucruri mă sperie. 

Când eram mică, a făcut bunică-mea odată, o mâncare de bame. Era cu sos de roșii, iar păstăile alea ușor băloase și cu un gust de care efectiv, nu-mi aduc aminte, pluteau prin farfurie și țin minte dezamăgirea când le-am văzut acolo, în fața mea și cum, pentru o fracţiune de secundă, tot ce-mi doream era să treacă naibii ziua aia mai repede și să ajung la următoarea când aveam să primesc, speram eu, cartofi prăjiți. Au fost ani când masa de prânz era cel mai important și mai fericit moment al zilei. Masa de prânz și duminica dimineață când se dădea, la televizor, Cartea Junglei. Mie de mică mi-au plăcut foarte tare animalele. Și mâncarea. Mai puțin bamele. Mai ales după ce mi s-a făcut rău de la ele. Tata a crezut că am făcut criză de apendicită, pentru că mă durea în dreapta jos și m-a dus la spital. Intotdeauna tata credea că fac apendicită, de parcă era doar o chestiune de timp, de parcă era sigur că mai devreme sau mai târziu o să ajung și eu să rămân peste noapte în spital și o să mă taie ca să scoată o bucată de maț inflamat. 

Când eram mică mă gândeam la apendicită ca la un fel de moarte, atât era de sigură și de înfricoșătoare. Sau, cel puțin, tata părea foarte speriat când vorbea de ea. Când vorbea de ambele. Și atunci trebuia să scot sâmburii de la fiecare boabă de strugure. Să nu care cumva să se umple mațul ăla. Nu era simplu să mănânc struguri și să stau apoi - când înghițisem deja zeama și gustul dulce dispăruse -  să culeg de prin gură sâmburii mici și amari, ca să-i scuip într-un castronel de plastic, d-ăla luat de mama, de pe Lipscani. Într-o vară, m-a luat cu ea să cumpere farfurii și pahare colorate pentru vacanţă. Urma să plecăm într-un tur prin țară, așa zisese tata și eu mă bucuram că aveam să facem ceva deosebit - de obicei mergeam la Cumpătu în iulie și la 2 Mai, în august și apoi, încă o săptămână, la Cumpătu - așa că da, vreau să fac un tur și vreau să merg cu mama să cumpăr lucruri de plastic! De fapt, vreau să cumpăr orice. Și mai ales, vreau să merg cu mama. 

Pe Lipscani, la magazinul de Mase plastice, nu e nicio masă. De fapt, e doar una mică, în spatele căreia stă o femeie mărunțică, făcută permanent și care se uită la mine de parcă ar ști ea ce prostii am făcut la școală. Sau poate că privirea aia e pentru mama. Pentru că mama e mai frumoasă decât ea. Și mai înaltă. Şi pentru că poartă pălărie, în timp ce ea are un fel de bentiţă tricotată de un albastru d-ăla, de colac de veceu, care îi ţine fruntea la vedere. Mama se apleacă și începe să se uite la toate castroanele, farfuriile și paharele colorate care zac pe jos, așezate unele peste altele. Le ia pe rând, le ridică în dreptul ochilor, le ține apoi în lumină și verdele și roșul și galbenul se fac mai frumoase parcă, și mama zâmbește și cumva, mă gândesc că așa se simte, probabil, când te duci la magazin acolo, în Germania, unde cică a fost vecina de la trei când era mai tânără. A venit la noi, într-o seară, când se luase lumina şi ea nu mai avea lumânări, şi acolo, în bucătărie, pe întuneric, ne-a povestit cum odată, era cică la Francfurt şi a luat un căruț d-ăla mare, de la intrarea într-un magazin şi a început să-l împingă printre rafturi pline până sus cu fel de fel de lucruri, de nici ea nu știa ce sunt. Şi, la un moment dat, s-a apucat pur și simplu să pună în coș tot ce i-a picat sub mână, până aproape că nu a mai reuşit să mişte căruţul. Ai înnebunit?, i-a zis bărbată-su când a văzut ce face. Cu ce naiba vrei să cumperi toate astea? La care ea a zâmbit și i-a răspuns că n-are de gând să cumpere nimic, că o să le pună pe toate înapoi, dar că a vrut și ea să vadă cum se simte. Până la urmă a cumpărat un tub cu pastă de dinți d-aia verde cu albastru, și un săpun roz. Aşa ne-a povestit şi la sfârşit, când era deja pe palier, mi-a zis că dacă vreau, când vine curentul, pot să urc până la ea să-mi arate cutia de la pastă, că o păstrase ca amintire. 

În ziua aia, pe Lipscani, mama a ales trei farfurii galbene, trei pahare galbene și un castronel verde. Apoi şi-a deschis geanta, a căutat portofelul, a scos de acolo o hârtie şi i-a întins-o vânzătoarei. În tot timpul ăsta, vânzătoarea nu a zis nimic, absolut nimic, iar eu mi-am ţinut respiraţia de frică să nu cumva să ne trezim că de fapt, nu aveam voie să cumpărăm nimic colorat. Doar alb pentru voi două, doar alb! De acolo, de pe ultimul raft! Aşa mi-am imaginat eu că ar putea să spună femeia aia şi am început să o trag pe mama de mână să ieşim cât mai repede din magazin, să plecam, să fugim, să ne ascundem. Stai, mamă, ai răbdare, a zis mama şi mi-am dat seama că de-acolo, de sub borurile pălăriei ei de vară, mama nu mai vedea pericolele. Trebuia să o apăr eu. Aşa că m-am uitat la vânzătoarea aia cu fruntea tăiată pe mijloc de un rid adânc şi cu buza de sus umezită de sudoare şi i-am strigat tu nici măcar nu ştii unde e Francfurt! Atât eşti de proastă!  Mama mi-a dat o palmă, iar cu cealaltă mână a luat sacoşa de pe masă şi m-a tras afară. Vânzătoarea a tăcut. Eu am început să plâng, dar în acelaşi timp eram bucuroasă. O salvasem pe mama. Restul nici nu mai conta. 

Din ziua aia, am început să mănânc şi mai mulţi struguri. Uneori, când nu mă vedea nimeni, îi mâncam cu tot cu sâmburi, pentru că nu poţi să o salvezi pe mama şi să-ţi fie la fel de frică de apendicită. Exclus! Doar tata se sperie în continuare. Doar el. Mă duceam în cămară, luam de pe raftul de sus castronelul verde, aşezam în el cel mai mare ciorchine pe care îl găseam şi mă duceam în baie, să-l mănânc în faţa oglinzii. Iar acolo, cu gura plină, simţeam cum mă iubesc cu adevărat şi chiar mi-o spuneam de-a dreptul te iubesc şi apoi râdeam singură şi mă gândeam că eu nu sunt eu, ci altcineva şi că mama, aia pe care o salvasem, nu era mama, ci altcineva. Că e tata. Sau altcineva pe care nu-l cunoşteam încă. Sau nu personal. Un actor sau un cântăreţ. Brunetul din Modern Talking, de exemplu. Aşa îmi imaginam şi într-o zi am ieşit din baie, m-am dus în hol, am luat din cuier pălăria mamei, aia cu boruri largi, şi m-am întors în oglindă şi am rămas aşa, cu ea pe cap şi cu ochii la mine, zâmbind şi încercând să-mi dau şi eu seama cum se simte. 


                                          photo credit Victoria Borodinova




 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes