marți, 3 septembrie 2019

Trei rinichi

Se așeză pe scaun la coafor și cât femeia aia mărunțică își plimba degetele prin părul ei despletit, încercând parcă, să îndrepte firele răsucite în toate părțile, își zâmbi singură în oglindă. De fapt nu-și zâmbi ei, celei de acum, ci celei ce urma să apară acolo, în fața ei, pe măsură ce mâinile alea cu unghii roz sidefat, tundeau, vopseau, întorceau cu peria, purtându-se cu părul ei de parcă ar fi fost viu. În timpul ăsta, ea zâmbea cu siguranța femeilor care se știu frumoase și pentru care mersul la coafor e mai degrabă o chestiune de educație și de stimă de sine decât o încercare disperată și costisitoare de a fi altcineva, chiar și pentru o zi sau două, până când părul ar fi început să se îngrașe și să redevină lucios, cerându-se spălat. Din fericire, ea nu făcea parte din categoria aia, a amărâtelor ălora dispuse să facă orice pentru un pic de admirație și de ce nu, de iubire - că, să fim serioși, dacă nu era pentru vreun botez sau vreo nuntă, mersul la coafor era sigur despre asta, un fel de girofar menit să facă lumină în dormitor, își spunea ea.

Din fericire, nu era și cazul ei. La ea în dormitor, întunericul era împrăștiat în particule mici, aproape imponderabile, de o veioză cu abajur verde ars, cu picior din fier forjat ce se răsucea armonios dând obiectului acel aer vintage care Corinei îi plăcea atât de tare. In fața patului, un dulap imens, Biedermeier, se lăfăia pe un perete întreg, lăsând din când în când, în toiul nopții, să scape câte un zgomot de parcă s-ar fi întors de pe o parte pe alta. Sprijinită de perete, o oglindă ovală, cu ramă albă, moștenire de familie. Ii plăcea să dea ochii cu ea de fiecare dată când intra în cameră, de parcă avea nevoie să se vadă ca să știe că e acolo. La fel și acum. Cât mâinile alea i se plimbau prin păr, ea rămăsese cu ochii lipiți de oglindă, așteptându-se. Frumoasă fusese încă de mică, ceea ce făcea ca-n cazul ei, mersul la coafor să țină doar de respectul de sine și de nevoia de a-și tăia periodic vârfurile, chiar și doar pentru a o auzi pe Mirela spunând pentru a nu știu câta oară, cât îi făcea bonulețul - ce-mi place că ai grijă de tine! Și chiar avea. De altfel, toată speța feminină din neamul ei era întoarsă cu ochii către sine, așa că nu era de mirare că în viața Corinei, nimeni nu era mai important decât ea însăși. Nu e egoism, e inteligență, îi spuneau la unison maică-sa și bunică-sa cu care locuia în casă de când se știa și care, și la cei treizeci și un pic de ani ai ei, continuau să i se adreseze tot cu "draga noastră dragă" și să intre peste ea, în cameră, fără să bată la ușă, că doar nu mai ești cu Radu. Tată nu avea. Nu avusese niciodată, ceea ce o făcuse pe mă-sa să se simtă specială, iar pe ea, să se simtă într-un fel pe care nu-l putea defini și nici nu încerca. Avea însă trei rinichi și prefera să vorbească despre ei de fiecare dată când discuția ajungea la bărbați.

De obicei nu ajungea prea des. Acasă, nu avea cu cine. Maică-sa şi bunică-sa se arătau de o discreţie înnebunitoare, vecină cu prostia, care o făcea pe Corina să se simte ca o curvă de fiecare dată când ar fi adus în discuţie vreun personaj masculin. Din seara aia când Radu îi făcuse semn, chemând-o în dormitorul lor de la capătul holului, ca să-i spună, pe şopotite, că o părăseşte - eu plec, aşa a zis şi a închis valiza cu un ţac fără să mai aştepte răspuns, ei bine, din seara aia nicio voce de bărbat  n-a mai perturbat cu adevărat, liniştea casei în stil vagon pe care iedera creștea bezmetică, până pe acoperiş. Cum lacrimile distrug atât machiajul, cât și echilibrul  într-o familie, fie el și fragil, Corina nu a plâns când a închis ușa de la intrare, lăsându-l pe Radu să dispară în noapte, cu valiza lor bună, luată de la Roma. De întrebat nu l-a întrebat nimic. Invățase să nu mai caute răspunsuri, mulțumindu-se să accepte ceea ce i se dădea de trăit și basta. Unde se duce la ora asta?, avea s-o întrebe bunică-sa, scoțând buimacă, un cap din camera ei. Dracu' știe, se cară, a răspuns sec Corina cu o voce care parcă nici nu era a ei. Acum s-a găsit, când aveam nevoie de el să mă ducă la Obor să iau vinete și gogoșari pentru zacuscă? zise bătrâna și trânti cu zgomot ușa de la cameră.

Adevărul este că nici maică-sa, nici bunică-sa nu-l plăcuseră prea tare pe Radu. Dar asta pentru că, din punctul lor de vedere, cu excepția lui Robert Redfort, a lui Bobby din Dallas și a lui Horia Brenciu - toți trei așa de arătoși că restul nici nu mai conta, ziceau ele - bărbații erau, hai să nu spunem inutili, ci de evitat. Cu toții se gândesc doar la un singur lucru și crede-ne, pe cuvânt, draga noastră, dragă, că lucrul ăla n-are nicio legătură cu tine sau cu fericirea ta! Cu vorbele astea în cap crescuse încă de mică și probabil cu ele va și muri la fel de singură ca toate femeile din neamul lor. Bunică-su murise de tânăr, de aprindere la plămâni. Maică-sa era mică pe-atunci și nu-și aducea aminte mare lucru despre el, mai puțin că o lua pe genunchi și o zgâlțâia, făcând clop-clop din gură, precum caii la trap. Și mai știa că odată intrase peste el, din greșeală, în baie și-l văzuse în curul gol, iar chestia aia ca un fel de excrescență bizară și diformă pe care o avea el acolo o făcu să scoată un țipăt de spaimă și de dezgust și plece, în fugă, în celălalt capăt al casei. Povestea asta i-a spus-o Corinei chiar în săptămâna când i-a venit ciclul și când s-a gândit că ar trebui să știe, totuși, ceva despre sexul opus. Sigur, ar fi putut să-i povestească altceva. De exemplu, despre ea și despre ziua aia când s-a dus la maică-sa și i-a spus cu seninătate, între două guri de ceai, că e gravidă și că, îți dai seama, mami, vom avea un bebeluș în casă! Sper să fie fată, a zis atunci mă-sa, să avem cui lăsa cerceii cu topaz de la tanti-ta, Silvia. Despre tatăl copilului nu a întrebat însă nimic și nu pentru că învățase încă de pe vremea răposatului că ce nu știi nu poate să-ți facă rău, ci pentru că pur și simplu nu o interesa.

De două ori o întrebase Corina pe maică-sa, unde e tatăl ei. Prima dată avea vreo trei ani și ceva și erau împreună la leagăne, în parc, când un bunic cu un nepoțel a intrat în vorbă cu ele.
- Seamănă cu tati, a zis el, uitându-se la mamă și învârtind, apoi, un deget în aer, semn că părul creț al Corinei nu avea de unde să apară așa, pur și simplu, fără să aibă vreo legătură cu unul dintre părinți.
- Am părul ca tata? a întrebat atunci fetița și mama a dat din umeri și i-a propus o înghețată. Unde e tata? a continuat ea și apoi a adăugat cu voce joasă, de parcă ar fi fost un secret: e mort?
Mama s-a uitat la ea, a zâmbit, a dat din cap că nu și s-a pus la coadă, la înghețată.

A doua oară era la școală și diriginta le-a zis copiilor că lunea viitoare o să fie ședință cu părinții și că prezența e obligatorie. Mama e plecată, a răspuns Corina, pot să-i spun bunicii. Păi să vină taică-tu, a zis femeia cu voce tare, în fața clasei și Corina n-a știut ce să răspundă și atunci a zis bine și a fugit acasă, a dat buzna peste maică-sa în cameră și a început să urle:
- Măcar spune-mi cum îl cheamă! Măcar atât!
Maică-sa era pe canapea, citea și cât fiică-sa plângea și bătea cu pumnii în pereți, ea strângea din ochi de parcă dinspre copil ar fi venit o lumină orbitoare care îi făcea rău.
- Ce nume îți place ție?
Corina se opri brusc din plâns și rămase cu un rest de țipăt în gât, șocată de întrebarea maică-sii. Nu știa ce să răspundă. Nu se gândise niciodată la asta și-n momentul ăla simțea cum începe s-o urască  din toata ființa ei pe mă-sa pentru că îi ardea de astfel de jocuri tâmpite. Doar că nu putea. Și nu pentru că era prea mică sau pentru că nu se mai pomenise ca un copil să-și urască mama, ci pentru că nu-și permitea să nu mai simtă iubirea aia sufocantă, multă și aproape bolnăvicioasă pentru femeia aia fără de care nu-și putea imagina nu viața, dar nici măcar o zi din viață.
- Imi place Paul, a zis atunci și maică-sa a dat zâmbitoare din cap și i-a spus că exact așa îl și chema, iar ea a tăcut. Apoi maică-sa i-a zis să se ducă la teme și s-o lase să citească, iar Corina a ascultat-o, cuminte și a renunțat cu totul la întrebări.

Adevărul este că se citea mult la ele-n casă. Corina învățase să citească încă de la grădiniță. Bunică-sa o învățase. Își aducea aminte cum, în zilele cu ploaie sau cele friguroase când nu se putea ieși la joacă, în curte, educatoarea o punea pe un scăunel în fața clasei și îi dădea câte o cărticică din care să le citească și celorlalți copii. Ii plăcea teribil să se audă spunând povești, să vadă cum lumea se oprește cât ea vorbește, cum toți ochii rămân ațintiți asupra ei de parcă ar fi fost pe o scenă. Așa s-a simțit și când l-a cunoscut pe Radu. Stăteau la coadă la Starbucks și ajunseseră practic, în același timp, în fața băiatului care lua comenzile. La prima vedere, Radu părea mai degrabă un bărbat urât, cu trăsături neregulate, cu ochii ușor bulbucați și cu buze aproape albicioase. Dar mirosea bine, a Bleu de Chanel, avea unghiile curate, obrazul proaspăt bărbierit, niciun pic de chelie, nicio verighetă și vreo zece ani mai mult. Se gândi că era un început promițător pentru o relație și când el o strigă pe nume - am auzit când i-ai zis băiatului cum te cheamă- se așeză lângă el, ascultătoare, cu mâinile lipite de paharul mare de cafea și așteptă să se întâmple ceva.

Prima dată, veni cu el acasă într-o duminică, la prânz. Să-l cunoaștem, dragă, și noi, asta dacă nu ți-o fi rușine cu familia ta! Corina nu zise nimic, își dădu ochii peste cap, trânti o ușă cât să le lase-n plata domnului și pe maică-sa și pe bunică-sa, și-l sună pe Radu să-l invite la masă. Pregătirile pentru duminică au început încă de vineri. Bunică-sa a decis să facă tortul ei cu nucă "ăla de-i plăcea la nebunie până și lui Margareta, vecina de vizavi, aia grasă, de lucra pe vremuri la Capșa", în timp ce maică-sa a plecat val vârtej la mall, să-și ia o rochie nouă, pentru că, "draga noastră dragă, bărbații se uită în primul rând la mamă ca să vadă cum va arăta fata mai târziu". Adevărul este că maică-sa avea fel de fel de idei ciudate, dar la fel de bine avea doar cincizeci și doi de ani, picioare frumoase, cu glezne subțiri pe care murea de nerăbdare să și le arate. Nici aici Corina nu o moștenise. Și nu în sensul că ar fi avut glezne groase sau genunchi apropiați, ci că prefera rochiile lungi celor menite să lase la vedere bucăți de piele. "Mai puneți și tu o fustă!" fusese refrenul întregii ei copilării și adolescențe, când atât mama, dar mai ales bunica se arătau dezamăgite de ținuta ei absolut insipidă, cu blugi și tricouri negre, asta în timp ce dulapul de la ea din cameră, ăla Biedermeier, gemea de haine drăguțe, de fetiță!

Chiar și acum, la treizeci de ani, Corina prefera pantalonii pe care-i purta cu pantofi cu toc de 7 centimetri, stârnind invidia colegelor și provocând fantasme colegilor. Fuste sau rochii își punea, de obicei, la mare sau când avea vreo întâlnire, așa zis romantică, cu șanse de a se termina în dormitor și asta pentru că nu suporta să-i vadă trăgând în toate părțile ba de curea, ba de fermoar, încercând disperați să-și strecoare mâna în chiloții ei. In rest, pantalonii se dovedeau mai practici, mai eleganți și cumva mai siguri decât o bucată de material care risca la orice pală de vânt să se înfoaie, lăsându-i coapsele la vedere. Sexul cu Radu se dovedise mai bun decât își imaginase într-un prim stadiu. Era suficient de răbdător și, în plus, nu părea să aibă așteptări prea mari sau pretenții, ceea ce o făcea pe Corina să se simtă stăpână pe situație și să juiseze în ritmul ei. Prima dată au făcut-o la el acasă, pe o canapea extensibilă care la momentul respectic era strânsă regulamentar și acoperită cu o pătură portocalie pe care au dat-o la o parte. Mai mult decât mărimea sau forma penisului, Corina era stresată de cantitatea de păr care acoperea corpul bărbatului cu care urma să se culce. Prima dată când a văzut un bărbat gol, a fost oripilată să descopere că avea păr pe fund. Era un doctor. Rezident la Militar. Fusese să-și facă o ecografie, că simțea un fel de junghi în partea dreaptă. Știi că ai trei rinichi?, a întrebat-o el și apoi a întrebat-o ce face în după-amiaza aia. Il chema Paul, iar asta a făcut-o pe Corina să zâmbească și să răspundă că n-avea program.

În duminica când Radu a sunat la ușă, maică-sa și-a aranjat discret sânii în rochia cea nouă și verde, iar bunică-sa a aruncat un ochi spre ceasul de pe perete și a mormăit ca pentru sine un "măcar e punctual", ca și cum mai mult oricum nu aveau ce spera. Și nici n-au făcut-o. L-au acceptat amândouă la început la masă, apoi în casă, "mută-te, dragă, la noi, că e ditamai casa, ce rost are să plătești chirie?" de parcă ar fi fost un fel de obiect de mobilier, util în felul lui, dar fără de care se putea trăi la fel de bine. Cel puțin, ele puteau. Poate și de aceea s-au abținut în a pune fel de fel de întrebări când Corina le-a anunțat oficial, despărțirea și le-a lăsat lipit pe frigider, un bilețel cu numere de telefon de la taxi, "că de-acum nu mai aveți șofer". Atâta tot.
Apoi, s-a dus la ea în dormitor, și-a zâmbit încurajator în oglinda cu ramă albă, a deschis dulapul, a scos o pereche de pantaloni și pantofii bej, cu toc înalt, a ieșit pe ușă, trântind-o mai tare decât de obicei și când a ajuns la birou a intrat pe net să-și caute altă valiză și să-și facă programare la coafor. Pe Radu nu a încercat să-l mai sune sau să-l înduplece să se întoarcă. Nici măcar nu știa dacă voia asta, tot așa cum nu putea spune cu certitudine dacă fusese vreodată îndrăgostită de el. Ii fusese bine, asta da, îi plăcea când își înfășura mâinile în jurul ei și o ținea strâns, la căldură, cu buzele lipite de pielea de pe gât, chiar acolo, în spatele urechii de care atârna cercelul cu topaz de la tanti-sa, Silvia.
Ii plăcea că dimineața le spunea sărut mâna maică-sii și bunică-sii când se ciocnea de ele pe holul din fața băii și că le lăsa pe ele primele, fără să protesteze.

O singură dată i-a cerut Radu să se mute la el, în garsonieră și mama Corinei a început să plângă și Corina a spus: știi că eu am trei rinichi? Iar Radu nu știa, așa că toată seara au vorbit despre asta și despre transplanturi. Chiar și când erau doar ei doi, în camera cu dulap Biedermeier și oglindă cu ramă albă, chiar și atunci, Corina avea grijă să adoarmă înainte ca Radu să ceară ceva, iar dimineața, când se trezea, se ducea direct în bucătărie și nimeni nu avea voie să-i vorbească cât ea își bea cafeaua. Totuși, era ceva care o atrăgea în mod deosebit la Radu și care acum, că plecase nu se știe unde, îi lipsea: serile alea când se adunau cu toții în sufragerie și începeau să cânte. Atunci, bunică-sa se ducea în cămară și scotea de acolo o sticlă burtoasă, cu coniac, cât timp mă-sa golea măsuța de cafea din fața canapelei și așeza pe ea patru pahare rotunjite. De obicei, Corina era cea care dădea tonul, alegând melodii arhicunoscute, în română, la care toată lumea știa versurile. Serile alea erau cele mai frumoase pentru ea. Mai frumoase ca Crăciunul sau ca ziua ei. In momentele alea, Corina făcea în sfârșit ceva care o umplea de un fel de bucurie simplă care se ținea pe picioare de una singură, fără vreun sprijin din partea celorlalți și unde nu conta nimic, dar nimic, decât să cânți. Și cumva, faptul că Radu era acolo cu gura deschisă și cu plămânii plini de aer, gata să împingă sunetele afară, era suficient pentru ea ca să se simtă fericită și să vrea să-l apuce de mână și să-l țină așa, cât mai mult. Când Radu a plecat, maică-sa a aranjat în cutie paharele de coniac, bunică-sa s-a urcat pe un taburet și a pus sticla pe raftul de sus, în cămară, acolo unde îi era locul, iar Corina și-a frecat palmele una de alta, de parcă și le curăța de vreo urmă de mizerie și a decis să nu mai cânte.

 - Ia uite ce frumoasă ești! i-a spus Mirela, și a dat scaunul și mai aproape de măsuța aia pe care zăceau aruncate în toate părțile, perii și bigudiuri, ca și cum frumusețea ar fi putut crește pe măsură ce distanța s-ar fi micșorat. Cu capul puțin întors către dreapta, Corina se admiră. Frumoasă a fost de când se știe. Și discretă, inclusiv cu ea însăși, având grijă să adoarmă rapid, în fiecare seară, până ca mintea să înceapă s-o asalteze cu fel de fel de întrebări. Cu ochii la ea însăși, își desfăcu buzele într-un zâmbet larg, de parcă încerca acum s-o învețe și pe fata din oglindă să pară fericită. Cred că o să moară al tău când te-o vedea diseară, zise coafeza, chicotind. Sunt singură, al meu - cum îi zici tu,  a plecat acum vreo câțiva ani, a zis ea și vocea i-a sunat atât de străină de parcă venea din altă parte.

Mirela a lăsat peria jos și și-a răsfrânt cumva, caraghios, buza de jos, făcând un bot ca de rățușcă. Dar de ce-a plecat? întrebă și Corina se gândi că nu mai văzuse pe nimeni să se strâmbe așa când nu știa ceva. S-a mai uitat o dată la fata aia, cu părul creț, din oglindă, a respirat adânc și a spus pe un ton aproape jovial, asemănător cu ăla de-l auzise la televizor, la reclamele la Magne B6: știai că eu am trei rinichi?
Rămasă în picioare, aproape de scaun, Mirela își privi absentă, degetele de la picioare, le mișcă un pic de parcă voia să se asigure că sunt ale ei și se mulțumi să ridice din umeri.
- Lasă, tu, rinichii, răspunde la întrebare!

La asta nu se aștepta. Oare ce o interesa pe femeia asta mărunțică, cu unghii roz sidefat, să afle despre ea? De ce vor tot timpul oamenii să afle lucruri unii despre ceilalți ca și cum asta ar schimba ceva în viața lor? Doar așa ca să se afle-n treabă, doar pentru că tăcerea îi face pe mulți să se simtă prost, îi stânjenește, de parcă nu ar ști cum s-o ducă, de parcă tăcerea e doar pentru cei singuri și chiar și ei, iată, când ajung din  întâmplare lângă cineva, trebuie să fie pregătiți să vorbească. Și despre ce naiba ar putea să vorbească? Despre ce?

Corina se ridică de pe scaun, își aranjă o cută nevăzută de la pantaloni, deschise poșeta, scoase o bancnotă de 50 de lei și se uită la Mirela care acum luase o perie din alea, cu coadă, și-și făcea de lucru, adunând într-o grămăjoară părul împrăștiat pe jos. Decise să-i răspundă.
- Nu știu. Pur și simplu nu știu.
Apoi, tăcere. Doar fâșâitul periei pe gresia gri antracit și un sunet de claxon undeva, pe stradă. Corina ridică din umeri, repetă cu voce joasă, ca pentru sine "chiar nu știu" și așeză cu grijă banii, lângă o cutie plină cu flacoane. Dintr-o dată aerul i se păru irespirabil și grețos. Trebuia să plece de acolo.
- Auzi, zise Mirela, da' nu te doare?

Corina rămase pe loc, șocată să audă cuvintele alea care străpunseră aerul și așa îmbâcsit, dând buzna peste ea așa cum fac copiii când sunt mici și nu înțeleg de ce trebuie să bată la ușă. Iși mușcă buza de jos, de parcă ar fi început să plângă, deși în momentul ăla tot ce simțea era un fel de furie care i se lipise pe dinăuntru și pe care nu reușea s-o dea afară. Dar mai mult decât furie, Corina se minună să vadă că femeia asta mărunțică pe care o știa deja de vreo zece ani și pe care o considera absolut banală, ba chiar un pic proastă, ei bine femeia asta chiar voia să știe. Nu părea nici că se uită în altă parte, nici că-și face de lucru cu altceva, ci rămăsese pe loc, cu peria  în mână și cu ochii la ea, așteptând un răspuns. Și-atunci Corina începu să vorbească, iar vocea îi devenea din ce în ce mai răstită, de parcă dădea să se reverse și ea spunea că doare, normal că doare, al naibii de tare, dar nu pe toți ne doare?! și atunci oricum nu e nimic de făcut pentru că, iată,  întrebările riscă să facă rău, iar răspunsurile riscă să fie greșite și d-aia mai bine citești o carte, măcar acolo știi de la început că e minciună. Iar cu cărțile e mai simplu, dacă nu-ți place una, iei alta. Dar cu răspunsurile nu e așa, unele sunt pe viață. Ca plecările! Așa că da, doare al dracului, zise și deschise ușa de la intrare, aruncându-se dintr-o dată printre oamenii de pe stradă.

Cu o mână-n șold, Mirela făcu un semn din cap, ca o spasmă mică și căută din priviri un coș de gunoi, să arunce părul care umplea de-acuma, fărașul. Luă apoi banii de pe masă și-i băgă în buzunar. Doamne, ce nebună, zise cu voce joasă și continuă ca pentru sine: eu voiam doar să știu dacă doare rinichiul, ăla de zice că-l are-n plus.

                                                            photo credit James Marcom
                                 

duminică, 1 septembrie 2019

Pe nespuse


De fiecare dată când vreau să-ți vorbesc
Deschid frigiderul și caut ceva de mâncare.
O bucată de brânză în loc de ce mai faci,
O felie de șuncă pe post de ia-mă-n brațe
Sau o pulpă de pui
când aș avea mai multe să-ți spun.
Cică dragostea trece prin stomac
E demonstrat științific.
Iar eu cred în știință.

Și cât aștept să mi se încălzească intestinele
de atâta iubire
îmi astup gura
cu brânză și șuncă și pui
și câte și mai câte.

Aș fi putut să mi-o astup
cu mâinile.
Dar le-am lăsat libere
să am cu ce să te mângâi
și să-mi dau părul după ureche.


vineri, 30 august 2019

Trei rinichi

Se așeză pe scaun, la coafor și, cât femeia aia mărunțică își plimba degetele prin părul ei despletit, își zâmbi singură, în oglindă. De fapt nu-și zâmbea ei, celei de acum, ci celei ce urma să apară acolo, în fața ei, pe măsură ce mâinile alea cu unghii roz sidefat, tundeau, vopseau, întorceau cu peria, purtându-se cu părul ei de parcă ar fi fost viu. Iar ea...ea zâmbea cu siguranța femeilor care se știu frumoase și pentru care mersul la coafor e mai degrabă o chestiune de educație și de stimă de sine decât o încercare disperată și costisitoare de a fi altcineva, chiar și pentru o zi sau două, până când părul ar fi început să se îngrașe și să redevină lucios, cerându-se spălat. Din fericire, ea nu făcea parte din categoria aia, a amărâtelor ălora dispuse să facă orice pentru un pic de admirație și de ce nu, de sex - că, să fim serioși, dacă nu era pentru vreun botez sau vreo nuntă, mersul la coafor era sigur despre asta, un fel de girofar menit să facă lumină în dormitor.

Din fericire, nu era și cazul ei. La ea în dormitor, întunericul era împrăștiat în particule mici, aproape imponderabile, de o veioză cu abajur verde ars, cu picior din fier forjat ce se răsucea armonios, dând obiectului acel aer vintage care Corinei îi plăcea atât de tare. In fața patului, un dulap imens, Biedermeier, se lăfăia pe un perete întreg, lăsând din când în când, în toiul nopții, să scape câte un zgomot, de parcă s-ar fi întors de pe o parte pe alta. Sprijinită de dulap, o oglindă ovală, cu ramă albă, moștenire de familie. Ii plăcea să dea ochii cu ea de fiecare dată când intra în cameră, de parcă avea nevoie să se vadă ca să știe că e acolo. La fel și acum. Cât mâinile alea i se plimbau prin păr, ea rămăsese cu ochii lipiți de oglindă, așteptându-se. Frumoasă era de când se știa, ceea ce făcea ca-n cazul ei, mersul la coafor să fie doar o chestiune de mândrie și de imagine - aia a mamei și a bunicii cu care crescuse în casă încă de mică și care și acum, la treizeci și ceva de ani ai ei, i se adresau tot cu "draga noastră dragă" și care nu înțelegeau de ce ar fi trebuit să bată la ușa camerei ei, că doar nu mai ești cu Radu. Tată nu avea. Nu avusese niciodată, ceea ce o făcuse pe mă-sa să se simtă specială, iar pe ea, să se simtă într-un fel pe care nu-l putea defini și nici nu încerca. Avea însă trei rinichi și prefera să vorbească despre ei de fiecare dată când discuția ajungea la bărbați.

..... va continua

                                                       credit foto Arthur Edelman



joi, 8 august 2019

Plete

E plin de porumbei în oraș.
De porumbei și de taximetriști,
de căcat, claxoane și din când în când
de câte o pană.
Fiecare se grăbește cum poate
Pe pistele de bicicliști
Doar Uber Eats
cu mâncare în spate.

Eu nu pot
să pedalez,
să zbor,
să conduc.
sau să fac mișcări repetitive.


- De nimic nu ești în stare!,
îmi șoptești.
Și-ți ascunzi fața
în părul meu lung și drept
Ca o pistă de bicicletă
Dintr-un oraș unde
toată lumea e sătulă.

În seara asta
Cât porumbeii dorm și
taxiurile merg cu farurile aprinse
Eu mă duc pe jos
Până la Mega-ul de vizavi.

Și-o să-mi strâng și părul
să n-ai de ce să te mai ții.


vineri, 2 august 2019

Fără oglindă

Se uită la el cum stătea așa, pe scaun, doar în chiloți, în bucătăria lor minusculă, cu mobilă de la Ikea, bâțâind dintr-un picior, ceea ce făcea să-i tremure ușor, grăsimea de pe burtă. Iși luă ceașca de cafea de pe masă și o bău dintr-o înghițitură, aproape înecându-se, doar ca să-și facă de lucru și să nu-l mai vadă. In secunda aia, dacă ar fi putut, i-ar fi plăcut să se aplece la urechea lui și să-l bage în pizda mă-sii. Exact așa. Habar n-avea de unde i se ridica furia asta ce făcea ca acolo, pe dinăuntru, să simtă cum ceva o ținea captivă, legată de mâini și la gură, lăsându-i libere doar picioarele ca să poată umbla de colo-colo, alergând dintr-o cameră într-alta, de acasă la birou, de la birou la piață, de la piață la troleibuz și tot așa.

El nu observa nimic. Se vedea pe el, pe felul în care își ducea ceașca la gură, pe zâmbetul lui tâmp de fiecare dată când îi întâlnea privirile și i se agăța de ele, ca și cum niciun rău nu putea zace acolo. Ar fi vrut să-i zică ceva, orice, dar cumva cuvintele păreau că i se terminaseră. De parcă ar fi fost ovocite. Habar n-avea dacă toată povestea asta, indispoziția sau dracii ăștia, cum îi numise mă-sa ultima oară când trecuse pe la ei "iar ești cu curu'n sus, ai numai draci pe tine în ultima vreme!" aveau legătură cu iubirea sau cu altceva. Cu menopauza, de exemplu, care o făcea să se umple de sudoare dintr-o dată și să-i tâșnească apă prin toți porii, înroșindu-se la față și respirând greoi. Iar?,o întreba el, făcând-o să se simtă bătrână și îngălată, deși nu era. Chiar nu era.

In bucătărie era cald și aerul se simțea aproape solid, ca o bucată mare de zahăr candel. L-ar fi lins să vadă ce gust are. Sigur nu era dulce. Sigur. Deschise geamul și de afară îi veni un miros de varză călită și de copilărie. Puțea ca la mamaie, la țară. Acolo crescuse până la șapte ani când au venit ai ei și au luat-o la oraș, să meargă la școală. Ii știa din vacanțe și din zilele de sărbătoare. O dată pe săptămână, o sunau la telefon, ca să-i spună să fie cuminte și să asculte de aia bătrână. De ziua ei, îi dădeau zece lei și-i ziceau că o iubesc. Era simplu. Și ea îi iubea și de ziua lor le făcea câte un desen. De îndrăgostit, s-a îndrăgostit foarte ușor și foarte des. Nu era nevoie decât de un băiat cât de cât frumușel, pentru că iubirea, ea o avea deja pregătită. Problema nu era asta, ci să rămână îndrăgostită, pentru că dacă începea să simtă cum trece, se ducea naibii totul. Nu-i iubea pentru ei. N-o interesa cine erau sau ce gândeau. Frumusețea interioară și alte blabla-uri o lăsau complet rece. Ii iubea doar pentru ca să fie iubită. De altfel, acum că se gândea mai bine -- tocmai își spăla cana de cafea, încercând să se concentreze la spuma din chiuvetă ca să uite de tot restul-- când n-o iubeau cum voia ea, simțea cum o scoteau pur și simplu din minți de parcă și-ar fi vârât toate defectele într-o sacoșă pe care i-ar fi aruncat-o la picioare. Nu știa ce să facă cu sacoșa asta. Se uită la el și simți că dacă ar fi putut, ar fi vrut să i-o dea înapoi, să și-o care naibii, singur. Nu putea. La ei în familie, ea era responsabilă cu sacoșele. De zis, nu i-a zis nimic, doar se înroși la față și se umplu de sudoare, simțând cum se sufocă de parcă burta aia a lui, revărsată peste elasticul de la chiloți, începutul de chelie sau alunița mare, de pe gât, ar fi căpătat, dintr-o dată, proporții nebănuite, strivând-o. Doamne, urât mai era, își spuse și-și ascunse gândul sub un ditamai zâmbetul.

Cel mai tare îl iubea când nu era acolo. Nu știa dacă îi era dor sau pur și simplu, faptul că era absent pentru câteva ore bune (destul de multe grație programului de corporatist) o ajuta să-l uite și să și-l recompună în minte după placul ei. Ca atunci când făceau dragoste și-nchidea ochii ca să poată să-și imagineze în voie pe altcineva, începând cu ea însăși. Avusese la un moment dat o prietenă care a decis să stea o lună de zile departe de facebook. Cică pentru a se reconecta cu familia. După treizeci de zile, a băgat divorț și a început să-și umple pagina cu poze din fel de fel de vacanțe. Ea ar fi vrut să stea fără oglindă. Să se imagineze, nu să se vadă. La ce bun să te tot zgâiești la tine, doar ca să o găsești pe aia care ai fost? Cu ea încerca totuși, să fie destul de blândă. Adică, sigur că cele cinci kilograme în plus îi tot săreau în ochi, dar na, erau doar cinci. Așa că își tot găsea scuze. Cu ceilalți însă era greu. Era nemiloasă. Era suficient să le vadă un defect că și începea să simtă cum iubirea îi devenea din ce în ce mai mică, în timp ce neajunsul ăla creștea ca o tumoare. Pe a ei i-o scoseseră în urmă cu un an. De acolo și tăietura și menopauza. Poate și d-aia ar fi vrut să dea jos oglinzile. Că nu mai era nimic de văzut. Doar un gol pe care încerca să-l umple de fiecare dată când închidea ochii. Ca atunci când era mică și aștepta vacanța și să vină mama.

                                                                   

                                                              
sâmbătă, 20 iulie 2019

Pe mutește

Iar scrii despre mine? Parcă te aud, deși vocea îți rămâne acolo, pe dinăuntru, zbătându-se cumva în privire, ca o pasăre închisă în spatele irisului. Vorbești cu ochii. De la o vreme, cam așa am ajuns să ne vorbim. Poate-i mai bine, cu ochii vocea nu o ia niciodată-n sus, nu riscă să ajungă un fel de val uriaș care să cadă peste celălalt.

Tu ești celălalt. Dintotdeauna așa a fost. Chiar și când nu erai, mintea mea te imagina. Oare cum o să fie? Oare ce culoare de ochi și de păr o să aibă? Oare o să-i placă să danseze? Să cânte la vioară? Chiar și atunci când nu existai, chiar și atunci, tot fată erai. Nu mă întreba de ce. Poate pentru că eu niciodată nu mi-am dorit să fiu băiat. Si nici să am unul. Deşi îi găsisem şi nume. Dar nu voiam. Mi-era frică. Eu nu ştiu să iubesc băieții şi altfel decât îndrăgostindu-mă. Niciodată n-am ştiut să iubesc aşa, pur şi simplu. Eu vreau să am. Să fie al meu. Să fie ca mine. Băieții nu stau. Sau, poate stau, dacă le-o ceri. Nu ceream.

Țin minte că odată am primit o păpușă care avea un biberon minuscul cu care îi puteai turna apă-n gură și o oliță unde să facă pipi. Doar că avea puță, păpușica mea. Și costumaș bleu. Am luat o foarfecă și am încercat să tai chestia aia care mă făcea să nu pot s-o țin în brațe, penisul ăla minuscul, de plastic, care crescuse acolo ca o dezamăgire. Păpușa nu semăna cu mine. Era urâtă. Exact asta am simțit, uitându-mă la ea cum rămăsese acolo, lângă cutie, dezbrăcată și cu părul scurt.

Când eram eu mică, femeile trebuiau să aibă trei calități ca să-mi placă de ele: să aibă copii, părul lung și-un câine. Neapărat toate trei. Eu te am pe tine. Și nu, nu mai insista, nu o să iau câine pentru că, știi și tu, e greu de îngrijit. De fapt, nu e greu, e doar că n-am chef. Poftim, am spus-o! N-am chef, dar mi-e frică să o zic așa, pur și simplu.  Pentru că la capătul lesei voi fi eu, înțelegi? Şi nu vreau. Acum te-ai supărat, nu, nu zici nimic, doar te uiți la mine cu privirea aia albastră care vorbește mai tare decât crezi tu. Mi-am dorit să ai ochii albaștri, știai? Ca ai mei. Mi-am dorit să semeni cu mine. Semeni.

Cel mai  greu când te superi e că nu știu ce să fac cu supărarea ta. Nu pot să o las acolo, de parcă ar fi un animal mort care zace la picioarele mele. Și atunci mă supăr și eu. Pe mine. Dac-ai ști ce groaznic e să te superi pe tine! Nimic nu mai este suficient de puternic ca să te împace. Și rămâi așa, cu negrul ăla pe dinăuntru, și te agăți de ceilalți, fără cuvinte, și aștepți. Și al naibii să fie, dar tare mai suntem răbdători când e de vorba să ne supărăm pe noi!

Mi-aduc aminte o zi. A fost demult. Tu nu mai știi. Erai mică, tare mică și nu voiai să te culci. Și eu nu voiam să accept că poți face și ce vrei tu, nu doar ce voiam eu. Nu puteam. Cu tine trează, eu nu reușeam să fiu decât mama ta. Și habar n-am de ce, dar în ziua aia, am simțit dintr-o dată, o nevoie oribilă să fiu și altcineva. Nu doar mama ta. Și am țipat la tine și tu ai început să urli și mai tare. Și eu am mai țipat o dată culcă-te, culcă-te acum!, și tu urlai și urlai și apoi ți-am dat o palmă. Poc! Așa s-a auzit.  Și s-a făcut negru. Nu în jur. Ci în ochii tăi. De parcă cu palma mea am șters tot
albastrul care era acolo și am lăsat un hău.

Te-ai uitat la mine cu o privire de orb. Atât. Mama de care ți-era frică. Asta devenisem. Nu pentru tine. Tu ai plâns un pic, apoi te-ai culcat. Pentru mine. Aș fi vrut s-o sun pe mama și să pot să-i spun: mami, am făcut o prostie, ajută-mă! Schimbă-mă, vino! Fii tu mama! Şi a ei! Eu nu ştiu să fiu! Doar că asta ar fi însemnat că ea e mai bună ca mine. Ea oricum era mai bună. Dar nu i-o spusesem. Mamelor nu trebuie să le spui că sunt cele mai bune pentru că atunci nu mai rămâne nimic pentru tine. Şi asta e teribil. Dar şi tu ai zis asta despre ea, mai știi? Bunica e minunată, așa ai zis când ne-am certat acum câteva luni și eu m-am uitat la tine și am tăcut, deși să știi că bunica n-a avut niciodată părul lung și nici câine. Niciodată. Și să știi că și bunica mi-a tras, odată, o palmă. Eu nu-mi aduc aminte, dar ea îmi tot povestește. Habar n-am de ce îmi tot povestește. Uită atât de multe lucruri, dar povestea asta se tot ține de mintea ei și mi-o tot arată ca pe o bubă care nu vrea să facă coajă. Iar eu habar n-am ce-aș putea să-i spun și atunci nu-i spun nimic. Nici tu nu zici nimic. Doar din când în când, albastrul din ochii tăi pare că se înnegrește, se întunecă cumva, de parcă o mână nevăzută ți s-ar așeza pe față, acoperind-o cu totul. Sau poate mi se pare. Poate e doar o umbră. Poate așa vine creșterea, cu umbre.

Gata. Nu mai scriu despre tine. Știu, n-ai zis nimic, nici măcar să mă opresc și nici eu nu sunt destul de curajoasă ca să zic ceva. Niciodată n-am fost. Aşa am tăcut şi-atunci. Niciun cuvânt. Nici măcar stop. In ziua aia, m-am închis în baie, m-am așezat pe capacul de la toaletă și am decis ca din secunda în care te vei scula și mă vei chema la tine, dacă mai voiai să mă chemi, eu să devin cea mai minunată mamă din lume. Cea mai bună, cea mai blândă, cea mai înțelegătoare, cea mai cea mai. Apoi am tras apa la veceu de câteva ori și am așteptat. Când m-ai chemat, păreai deja mare. Așa par oamenii de care ne e frică. 

Din ziua aia ai început să crești foarte repede, de parcă palma mea a apăsat o accelerație. De parcă lumea fugea cumva și eu îmi pierdeam răsuflarea, tot chinuindu-mă să țin pasul. Nu îndrăzneam să-ți spun să mă aștepți și pe mine, nu îndrăzneam să mai spun nimic. In timpul ăsta, tu erai din ce în ce mai mare, iar părul tău din ce în ce mai lung. Iar într-o zi, poate o să-ți iei şi-un câine. Să te apere. De tot ce nu pot eu.

                Foto credit Svetlana Pochatun
miercuri, 17 iulie 2019

In picioare

Se lăsă în scaun, lipindu-și spatele de spătar și rămase acolo, pe-ntuneric, cu ochii la ecranul ce arunca în jur o lumină rece. Prin geamul întredeschis, stoluri de ciori cârâiau cu disperare, de parcă întunericul care se întindea ca o pată uriașă le-ar fi luat mințile. Ii era frică de ele. De păsările alea mari și negre ca gândurile de boală, care veneau în fiecare seară, de nu se știe unde, umplând cu țipetele lor pomii din fața blocului. Intr-o primăvară, au venit niște oameni așa, pe la prânz, și au tăiat toți copacii din cartier. Nici nu mai ziceai că sunt pomi, ci un fel de stâlpi de lemn deasupra cărora, toată noaptea, s-au învârtit stoluri de ciori negre ca sufletele păcătoșilor și urlătoare ca mamele fără de copii. Le știa de la spital. Pe mamele alea. Erau două. Stăteau doar împreună, un fel de gașcă a ghinionistelor și de fiecare dată când voia să meargă s-o vadă pe-a ei, uitătură lor i se lipea de piele și o frigea. Cică ai lor se născuseră morți. Nu știa de ce. Și nici n-o interesa în secunda aia. N-o interesa nimic din ce nu avea legătură cu ea. Absolut nimic. Iși aducea aminte cum în ziua aia de mai (sau era aprilie?!), bărbații și-au luat fierăstraiele și au plecat la fix să nu vadă aerul înnegrindu-se de zeci, ba chiar de sute de ciori care țipau disperate după cuiburile puse la pământ. Le-au ucis puii, s-a gândit ea și a închis toate ferestrele să nu mai audă jalea de-afară. Apoi a stat așa, preț de câteva minute, până când a simțit cum gata, are cuvintele acolo, la îndemână, și s-a repezit pe facebook să-i înjure pe ăia de la Primărie, revoltată, cică, de ce făcuseră, dobitocii și mulțumită că uite, avea și ea, în sfârșit, ceva de povestit. In mod normal, era o persoană tăcută și insipidă care punea poze cu prăjituri și aștepta apoi, comentarii, de parcă ar fi așteptat musafiri.

Acum, însă, copacii au crengile la locul lor, iar cârâielile care se aud pe geam nu au nimic sfâșietor, e doar un zgomot care o face să se scuture ca de un gând rău. S-au cordit  și s-au împuiat din nou, și-a zis și s-a gândit că uneori e nedrept de simplu. Ar trebui să aprindă lumina, dar spatele aproape i s-a lipit de spătar și pur și simplu nu vrea să se miște de acolo. Stă cu ochii lipiți de ecran și așteaptă. Știe de pe acum că oamenii vor începe să vorbească. Trebuie doar un pic de răbdare, ba uneori nici măcar de aia nu e nevoie. Nu trebuie să facă nimic. A făcut destul. Sau poate că tocmai despre asta e vorba. Poate că nu a făcut suficient și d-asta s-a ajuns aici. Intrase la fetiță, în cameră, să o pregătească de culcare și i se păru așa de fragilă cum stătea împopoțonată în rochița aia bleu, cu piciorușul ăla, întors bizar, de parcă nu ar fi fost al ei. S-a repezit după telefon, "să nu te miști! Ai înțeles, iubita lui mama?" i-a zis, apăsând pe fiecare cuvânt de parcă fetița ar fi fost proastă sau din altă țară și s-a apucat să-i facă o poză. N-a plâns, deloc n-a plâns, deși ar fi putut - mai nou, poate să plângă aproape la comandă, de parcă durerea ar fi devenit un fel de organ care supurează fără încetare din ziua aia când a văzut-o pentru prima dată așa murdară de sânge și de albeață, mică și slabă, cu piciorușul ăla bizar, sucit de parcă oasele i  se încurcaseră între ele, în burta ei. N-a zis nimic. Nici atunci, nici de atunci. N-a avut cui. De-asta a tăcut. De parcă dacă nu spui, nu există. De parcă tăcerea vindecă și rezolvă. 

Acum a pus poza pe facebook, a scris  "Anita mea la șase ani", nu ca să o aibă amintire, nu ca să se strângă lumea ca la urs și să-i spună, a nu știu câta oară ce copil frumos are, ci pentru că avea nevoie de ceilalți- de like-urile lor, de zâmbetele și aplauzele lor- ca să se convingă pe ea că se poate trăi și așa, cu un copil imperfect, stricat, pe care nu va putea să i-l repare nimeni, niciodată.

La început l-a ascuns. Invelit în păturică, piciorușul ăla diform nu se vedea. Doar ea îl știa și-atunci, de fiecare dată când cineva se apropia de cărucior și se holba la copil, ea dădea pătura la o parte, arătând tuturor ce ea era obligată să vadă în fiecare zi și sperând că va da peste cineva care se va îngrozi la fel cum s-a îngrozit și ea când a văzut-o prima dată. Dar, nu. Nimeni nu zicea nimic, de parcă piciorul acela cu genunchiul întors spre interior n-ar fi existat. De parcă doar ea l-ar fi văzut, în timp ce restul oamenilor nu ar fi remarcat nimic greșit. Cum să le spună că ceea ce-și dorea cu adevărat era să pice peste cineva care să aibă curajul să se îngrozească, peste cineva care să o întrebe dar ce-a pățit, fetița?, dându-i astfel posibilitatea să-și apere copilul, făcând-o să simtă cum de undeva, din străfundurile minții ei, ceva teribil, o iubire mușcătoare și aproape greu de suportat, ar fi ieșit la iveală, ar fi dat pe dinafară, lăsând-o fără vlagă, dar cu sentimentul datoriei împlinite? Cum să ceară oamenilor să nu mai întoarcă privirile, prefăcându-se că nu e nimic de văzut, doar ca să-i dea și ei ocazia să se simtă o mamă bună? 

Pune poze aproape zilnic - Anita în parc, La baie cu rățușca, La Albena pe plajă, Cu bunica, La grădiniță cu tanti Elena- pândind apoi reacțiile celorlalți, inimioarele, aplauzele, zâmbetele care să spună, fără cuvinte, doamne ce femeie minunată, ce om curajos, ce mamă perfectă care se laudă cu copilul ei imperfect! În fiecare seară, înainte de culcare, se afundă cu totul în vorbele celorlalți, în laudele lor, așa cum în tinerețe se afunda în cada plină cu spumă. Cu fiecare ropot de aplauze la scenă deschisă, respiră ușurată, gândindu-se că dacă ceilalți nu văd și nu simt nimic, poate că a reușit să ascundă durerea aia care o arde de fiecare dată când îi vede piciorul drept. Piciorul ăla care nu a crescut ca stângul, care trebuia să fie doar un picior ca miliarde de picioare din lume, dar care nu e. Iar ea o știe și dacă ar putea i-ar da piciorul ei, de fapt, i-ar da ambele picioare, nu-i nimic, las' să fie, să aibă trei, numai să poată să repare.

Un like, două like-uri. Anita cea scumpică, a scris cineva. O frumoasă, zice altul. Vă îmbrățișez pe amândouă, scrie una de se semnează Floare de colț (ce nume penibil!). Niște lași, se gândește. Niște proști! D-ăștia care la rândul lor se agață de piciorul copilei ca de un stâlp ca să se simtă mai buni, mai curajoși și mai minunați pentru că, vezi doamne, ei văd frumusețea interioară! Ce să spun, ce mare rahat văd ei!, își zice și mai că-i vine să urle: dobitocilor, eu pun pozele astea pentru mine! Pentru mine, ați înțeles? Să le văd eu și să mă bucur că pot să mă uit la ele fără să întorc capul! Așa că spuneți-mi cât sunt de minunată, ce mamă grozavă sunt eu, asta să-mi spuneți, zi și noapte asta să-mi spuneți, pentru că eu nu reușesc! Eu doar o învelesc cu păturica și țip în capul meu, ca ciorile fără de cuib. Iar noaptea visez picioare.

                                              foto credit Caroline Hernandez sursa foto aici
miercuri, 10 iulie 2019

Hot dog

E iarnă. De fapt nu, nu e. E iulie, e cald, mi-e cald, dar nu-i nimic, ne prefacem. Eu mai ales. Tu nu. Tu chiar crezi. E sâmbătă de dimineață. Mult prea de dimineață. Abia șapte și ceva. Aș mai fi dormit. Tu nu. Mamiii, vino! Vin. Ești în pat. Miroși a somn. Piele caldă, mâine întinse. Mă apuci de după gât și mă tragi lângă tine, îmi lipești obrazul de al tău și apoi mă pupi cu zgomot, după care scoți un aaaah prelung ca atunci când termini de băut apă. Hai, îmi spui. Te iau în brațe și te ridic. Incă pot. Plec cu tine în brațe către sufragerie, către camera cealaltă, cum îi zicem noi și te las pe canapea, de parcă ai fi un pachet. Un pachețel, îți zic și tu răspunzi "și-n pachețel, un pachețel, găsise el". Dar nu asta vrei acum. Nu Apolodor. Vrei jocul cu cățelul. De fapt, sunt două: de-a cățelușul bolnav sau de-a cățelușul înghețat. Am ajuns să te întreb direct: bolnav sau înghețat și nimeni în afară de noi nu înțelege despre ce vorbim. E iulie, e cald, mi-e cald și tu stai cu o mânuță ridicată de parcă m-ai invita să ți-o sărut și nu miști. Aha, deci înghețat, zic și  încep.
- Vaaaai, uite un cățeluș! Dar de ce nu mișcă? O fi statuie?
Atunci tu scoți un sunet ca un fel de scâncet (tare bine te pricepi să faci astfel de sunete, ba poți chiar și să plângi și să urli, la asta te descurci minunat).
- Hm, zic eu și mă prefac mirată. Parcă ar fi viu, cățelușul ăsta. Să vezi că a înghețat, sărăcuțul!
Tu scâncești și mai tare. Acum vine partea în care eu trebuie să te iau în brațe, să te ridic și să te așez o pernă mai încolo, chipurile la mine acasă. Eu sunt o femeie matură, care se plimbă sâmbătă dimineața prin parc, trăiește singură, nu are copii, nu are soț, are însă, un șemineu și nevoie de companie. Așa ai decis tu.
- Gata, cățelușule, spun în timp ce caut ceva cu care să te învelesc.
- Mamiii, șoptești, mamiiii, nu mă înveli, că e cald.

Așa e. E cald. Mi-e cald. Si somn, dar nu contează. Acum lași mâna în jos semn că începi să te dezgheți și îți apropii gura de fața mea, prefăcându-te că mă lingi de bucurie. De fapt, tu nu te prefaci, chiar mă lingi și asta te face să râzi în hohote. Sughiți. De fiecare dată se întâmplă așa. Nu știu de ce. Acum o să vrei apă. Mamaaa, vreau apă! Știam eu. Mă ridic și încerc să-mi fac și o cafea, dacă tot am ajuns în bucătărie. Vinooo! Vin. Iei paharul între mâini și-l duci la gură. Iți bagi limba în el și-ncerci să bei ca un cățel. Lasă joaca, bea normal! Normal nu-ți place. Nici mie. Opt și jumătate. Mă gândesc la cafea. Tu nu. Mamaaa, acum și celălalt. Despre cățel e vorba. De fapt, e o iluzie că aș avea de ales. Singurul lucru pe care pot spera să-l aleg e ordinea: întâi înghețat și apoi bolnav, sau invers.

Nu mai am chef. Mă uit la tine cum îți bagi un deget în paharul cu apă și-ncerci să-i atingi fundul. Dai pe tine. E cald, e sâmbătă, e devreme și perna din stânga, de pe canapea, e un pic umedă. Te trag mai spre mine. Să zicem că eu eram un cățel...mama, mă asculți? Te ascult. Cu o mână, aia care stătea nemișcată mai devreme, mă apuci de bărbie și-mi întorci fața către tine. Vrei să fii sigură. Te înțeleg. Uite, tu erai tot doamna aia singură, care trăia singură și se plimba în parc....singură, zic eu, și tu dai din cap că da, da, exact așa și eu eram un cățeluș. Bolnav, zic. Ba nu, te repezi tu să spui și-ți arunci papucii din picioare semn că începi să nu mai ai stare. O să fiu un cățeluș ud și tu o să mă găsești și o să mă iei acasă ! Și apoi...apoi, ce fac?, întreb și încerc să trag un pic de timp, doar doar mă lași să mai tac câteva secunde. Nu mă lași. Apoi...începi tu, apoi tu vii și mă găsești și zici ia uite un cățel ud!

Mai e puțin și se face nouă. Ar trebui să ieșim în parc. Incă un joc, îmi repet, încă unul și apoi o să mă duc să-mi fac o cafea. Cât durează un joc? Cinci minute. Apoi, încă vreo câteva minute, o să fie partea aia în care tu o să mă întrebi dacă ai putea să te transformi cu adevărat în cățel înainte să-mi ceri să-ți cumpăr un cățel și eu o să zic că nu, și tu o să lași buza în jos și aproape că o să începi să plângi. Hai, ne mai jucăm o dată, o să spun eu și o să încerc să-mi fac rolul cât pot eu de bine, să fiu cea mai minunată doamnă singură care trăiește singură și se plimbă singură, doar ca să alung lacrimile ce dau să vină acolo, pe perna din dreapta, că aia din stânga a ieșit din joc. E la uscat, pe balcon. Nouă și ceva. E cald. Mi-e cald. Somnul a trecut. Și supărarea ta. Hai, cățelule, să te scot în parc, zic și devin nerăbdătoare să ieșim din casă, de parcă dintr-o dată aerul a rămas puțin. Mă gândesc că la capătul aleii care coboară spre lac e o tonetă cu cafea și vreau să ajung mai repede, acolo. Tu nu. Mamaaa, întâi trebuie să mă usuci, că eu eram ud, ai uitat? Incă un joc. Cât durează un joc? Câteva minute. Numai bine se usucă și perna.


miercuri, 3 iulie 2019

Valizele

Sunt trei la fel. Trei valize identice. Aceeași culoare, același model. Una pentru tata, una pentru mama și una pentru mine. Stăm toți trei unul lângă altul. Așteptăm. Tata îi arată ceva mamei. Mama râde puțin, foarte puțin, ca și cum tata, cu vorbele lui, ar fi apăsat un buton și ar fi declanșat un fel de zgomot în gâtul mamei. Hi hi, hi, face mama și apoi se oprește. Nu am văzut ce i-a arătat și nici nu mă interesează. Mama pune picioarele pe valiză. Sunt luate de la Mega. Pe puncte. Valizele. Sunt albastre și măsoară exact cât trebuie, iar asta e bine. Picioarele mamei sunt mici și obosite.

In fiecare seară, când se întoarce de la serviciu, tata se oprește la Mega și cumpără: trei chifle cu susan, un litru de lapte, trei mere, un pachet de șuncă, unul de țigări și ce îi mai scrie mama pe listă. Mamei îi plac mult listele, cică îi dau un sentiment de siguranță. In fiecare seară, mama gătește ce a cumpărat tata de la Mega. Ca în Preistorie. Doar că la noi, în bucătărie, nu e niciun pericol. Mai ales de când tata i-a luat mamei cadou, de Crăciun, un cuptor electric și o plită. Mama s-a bucurat și a făcut sunetul ăla al ei. Lui tata nu-i plac pericolele. Și nici sunetele mamei. Cred că dacă ar fi locuit într-o peșteră și ar fi trebuit să omoare urși, tata nu ar fi supraviețuit. Mama, da. Tata nu ar avea nicio șansă în fața unui urs. Unu la mână, pentru că tata nu știe să se lupte (și nici nu cred că ar vrea să învețe) și doi la mână, pentru că tata se teme de urși. A urlat într-o seară, la munte, când a auzit niște zgomote, de undeva, de la ghenă, și a strigat-o pe mama. Mama a venit. Mama vine întotdeauna când o strigă tata. Probabil că d-aia o și iubește. Și pe mine mă iubește, deși de multe ori mă prefac că nu aud când mă cheamă. E felul meu de a-mi arăta independența. Atunci mama se supără. Îmi zice că sunt impertinentă și că mă doare undeva de ei. De fapt nu-mi zice chiar așa, dar așa-mi place mie să folosesc cuvinte urâte care o scot pe mama din sărite. Psihologul a spus că e normal. Cică așa fac toți adolescenții. 

Mama și-a dat picioarele jos de pe valiză și stă. Stă și tata. Dacă nu aș ști că sunt părinții mei, aș putea crede că nici nu se cunosc. Aș putea crede că am ajuns într-un loc atât de ordonat încât oamenii se așează în funcție de valize. E prima dată când am și eu o valiză doar a mea. Așa mi-a și zis tata când a venit de la Mega, într-o seară, cu trei valize identice. Le-a desfăcut în mijlocul sufrageriei și în ultima dintre ele "asta e pentru tine!", am găsit trei chifle cu susan, un litru de lapte, trei mere și un pachet de șuncă. Țigările și le băgase în buzunar, de parcă dacă nu le vedeam ar fi fumat mai puțin. Nu zici nimic?, m-a întrebat mama și atunci am întrebat dacă n-aveau și pe roșu și tata a ieșit nervos, din cameră și și-a aprins o țigară. Vrei? a întrebat-o pe mama, întinzându-i pachetul și mama a vrut. Intotdeauna vrea ce-i propune tata și cred că d-aia o și iubește. Mama e urâtă. Are capul mic, picioare mici, ochii mici și părul scurt și face hihi când râde. Râde rar și asta e bine pentru că nimic nu mă enervează mai mult decât s-o aud râzând aiurea, mai ales în public. Atunci aș vrea să nu fiu acolo, să nu fie mama mea. Cică e normal, a zis psihologul. De la hormoni.

O voce anunță că începe îmbarcarea. Tata se ridică. Mama se ridică. Eu mai stau puțin. Vii?, întreabă unul dintre ei. Nu mai știu care și oricum, de la un timp, vocile le sunt la fel. De parcă ar fi valize. Am de ales?!, răspund și mama îmi aruncă privirea aia, a ei, prin care îmi urlă că sunt impertinentă, iar tata îi aruncă mamei privirea aia prin care urlă pur și simplu. Tata urlă des, doar că nu se aude. La mama se aude. In avion ne așezăm unul lângă altul. Eu stau la geam, iar mama la mijloc. Așa e cel mai bine, zice ea și-și întinde mâinile să fie sigură că ajunge cum trebuie la amândoi. Scoate din geantă un pachet de șervețele, unul de gumă, telefonul, un măr și o carte și le îndeasă pe toate în buzunarul scaunului de parcă ar fi un dulăpior minuscul. Așa e ea. De fiecare dată când ajunge undeva, se instalează. Tata închide ochii și pare că a ațipit. Așa e el. Mă uit pe geam și nu fac nimic. Incerc să mă gândesc la ceva. La altceva. Când n-am ce face, stau și mă uit la filme în capul meu. Iau un film pe care-l știu bine și-l las să curgă în mintea mea și asta mă amuză. Știi ce idee mi-a venit?, zice mama și continuă: ce-ar fi să mai strângem niște puncte și să luăm și setul ăla mai mic, de valize? Și pe-alea o să le luăm pe roșu, ca să fii și tu mulțumită! 

                                                                   sursa foto aici
                                                      

vineri, 21 iunie 2019

Instinct

O văzu de cum se urcase cu cele două sacoșe în stație, la Moșilor. Deocamdată însă, nu putea face nimic. Scaunul din fața fetei era liber și degeaba căută cu privirea vreo urmă de murdărie sau de udătură, plasticul era doar un pic zgâriat, așa că se așeză cu un e-heee prelung și așteptă. Iar asta știa cum se face. Avea antrenament, cum zicea mătușă-sa de la Orăștie care și-a petrecut viața așteptând ba un bărbat, ba pensia. Chiar, ar trebui să-i mai dea un telefon și ăleia, că așa e creștinește, își spune și se gândi că dacă ea ar fi Dumnezeu, sigur ar durea-o în cur de o babă proastă care locuiește undeva, prin România. Se hotărâ să n-o mai sune, că și-așa nu avea ce să-i zică. De la o vârstă-ncolo, nu prea mai e mare lucru de spus.  În plus, nici măcar nu e mătușă-sa bună, e d-asta prin alianță și mai e și surdă. Ia mai dă-o naibii, zise și se întoarse un pic, către fată, de parcă ar fi vrut să se asigure că e tot acolo. Iși trecu dosul palmei peste gură și rămase cu ochii lipiți pe ușile care se desfăceau și se închideau la intervale regulate, ca niște valve uriașe și murdare. 

Atunci a zărit-o. Blondă, cu părul rar și lipit de transpirație și cu o privire ușor hăituită de parcă se afla acolo ca să scape. La fix, și-a zis Cornelia și un zâmbet triumfător i-a traversat fața. 

- Doamna cu copilul, a țipat ea peste capetele tuturor, doamna cu copilul, veniți aici, că vă lasă fata!

Pe când vocea ei se ridica precum ceața peste capetele călătorilor, inima i se zbătea în gât, cu un soi de bucurie pe care nici ea nu știa de unde s-o apuce și pe care o simțea peste tot, încălzindu-i fiecare organ pe dinăuntru. Iși aduse aminte când odată, demult, să fi avut vreo patru ani, a găsit în curte, la mare, un pui de cățel. Lobiță, așa-l chema. Un ghemotoc de blană pe care a pus stăpânire, luându-l în brațe, strângându-l până îl auzea scheunând, trăgându-l de coadă sau de urechi cu o forță care ieșea de undeva, din ea și căreia nu-i putea rezista. Se uita la fata cu părul lung, căști în urechi și fese tari din care mai că-ți venea să muști (bine că nu-i și Liviu aici, s-o fi văzut! Că așa se întâmplă, dai într-o zi peste o din asta de stă, chipurile, și se uită pe geam, în troleu, și te trezești că te sună să-ți spună mama, eu mă însor!) și știa că aproape că avea nevoie să-i facă rău. Ba nu, eu doar mă apăr, se gândi și trase una din sacoșe cât mai aproape de picioarele fetei, doar-doar ar fi făcut-o să plece mai repede. 

- Haideți, doamnă, veniți să stați cu copilul aici, că domnișoara pare în formă, n-are ea nevoie să stea jos!

Fata tace și Cornelia se uită la burta ei. Plată. Abia când începe să crească ceva, acolo, abia atunci, femeile mai fac loc și altor femei. Cică ar fi instinctul matern. Matern pe dracu, se gândi Cornelia și căută în geantă un evantai, că nu mai putea de cald. E vorba că dacă-i borțoasă, iese din joc! Nimic nu sperie un bărbat mai tare decât o burtă care se umflă pe zi ce trece, ocupând totul în jur. Asta dacă n-au făcut-o ei să se umfle și atunci stau așa, cu ochii lipiți și mâinile întinse, de parcă tot ce e de jur împrejurul buricului ieșit în afară, n-ar mai conta. Dar tot se cacă pe ei de frică! Dar asta are abdomenul plat, fără pic de grăsime. Las' că-i cresc ei colacii  mai încolo! Niciuna nu scapă și asta o făcu să se simtă, cumva, împăcată cu kilogramele ei.

- E un loc și aici, zice un domn, pe jumătate întors către femeia cu copil. 

Pizda mă-tii de bou, își zice Cornelia! Ah, cum îl urăște! De fapt, pe toți îi urăște. Mai puțin pe Liviu. Pe el îl iubește. Uneori noaptea, când nu poate să adoarmă, se apropie de ușa camerei lui, își lipește urechea și stă acolo, ascultându-l cum respiră. Respiră așa de frumos, nu sforăie deloc. Seamănă cu ea, nu cu ta-su! 

- Cum să stea dom'ne acolo, nu vezi că e-n soare? se răstește la domn, speriată pentru o secundă că fata ar putea să rămână nemișcată, pe scaunul din fața ei. Or asta e imposibil. Nu se poate așa ceva, fata trebuie să dispară, iar Cornelia trebuie să o facă să plece. Se uită satisfăcută la femeia care dă să-și facă loc, cu copilul în brațe, și începe să o dirijeze ca un agent de circulație: pe aici, haideți, lăsați-o să treacă, nu vedeți că e cu bebelușul?!, chiar așa, dom'ne, n-aveți pic de bun simț! Oamenii tac și se dau în stânga și-n dreapta, de parcă nu e mamă, ci un fel de fiară ce-și croiește drum spre vizuină. Sau poate că le e silă. Poate și asta, se gândește fata și dă să se ridice, băgându-i sub nas, Corneliei, două buci tari și rotunde. Mama are părul desfăcut și câteva șuvițe i s-au lipit de tâmple. Sub rochie, uterul bombat ca un dâmb pare un fel de graniță naturală peste care nu se trece. Copilul are ochii-nchiși, pleoapele vineții și ușor umflate și un șnur roșu în jurul încheieturii. Ce urât e, se gândește fata și-și așează o palmă pe burtă, de parcă ar avea nevoie să se linișteașcă că nimic nu mișcă acolo.

Acum Cornelia e fericită. Se uită satisfăcută la copilul care își țuguie buzele în somn și caută după un șervețel în geantă.
- Ia, îi zice mamei, șterge-l pe față, că uite cât de roșu e! Poate ar fi bine să-l trezești și să-i dai și niște apă. Cu căldura asta, poate să fie periculos!

 Femeia se mulțumește să ridice din sprâncene ș-i așează mai bine capul copilului, pe umăr.
- Mă descurc, spune sec și întoarce privirea pe geam, la ziua care dă să se apropie de sfârșit.

Cornelia rămâne pe scaun și aproape că nu respiră. Mototolește șervețelul și-l ascunde în pumn, de parcă ar fi ceva rușinos. Apoi, la următoarea stație, trage aer în piept, scapă un e-heee, și-și desface larg, picioarele, la fix cât să-i încapă cele două sacoșe. Se uită pe geam și așteaptă să coboare.

                                                         source photo aici
luni, 17 iunie 2019

Cartofi în loc de mazăre

Toată viața visase să aibă lângă ea un bărbat adevărat, unul înalt, bine făcut, nu d-ăla cu mușchi și tatuaje, ci unul care să fi avut norocul să arate bine pur și simplu, iar ea să fi avut norocul să fie al ei. O singură dată cunoscuse un tip care o făcuse pe colegă-sa de cameră să-și muște buza de jos când a venit cu el, la o petrecere în cămin, dar după ce a stat aproape în tăcere, jumătate de seară, cu o palmă pe genunchiul ei și cu cealaltă pe al lui, de parcă era în echilibru, a plecat să se pișe și n-a mai venit. Din seara aia s-a certat și cu prietena, căci și aia a ieșit pe ușă și nu s-a mai întors decât după două zile.

Oricum, în seara aia, în cămin, cât genunchiul ei își recăpăta culoarea și demnitatea, pe măsură ce noaptea  înainta și el nu se mai întorcea, și-a spus că data viitoare o să-și aleagă unul cu o vezică mai mare și așa a și făcut. Pe bărbat-su l-a cunoscut în curte, la mă-sa mare. Stătea lipit de gard și se uita, zicea el, așa, în gol, dar de fapt privirea îi era lipită de micii care sfârâiau pe foc. L-a chemat cineva, nu mai știa cine - o fi fost chiar a' bătrână -  "hai, băiete, să mănânci cu noi!" și el a dat ocol curții, a intrat pe portița mică, dinspre uliță, și-a tras un scaun la masa lungă, de sub nuc, a mâncat șapte mici, a băut vreo patru beri, s-a pilit ușor, nu s-a pișat deloc, așa că, la sfârșitul serii, Sanda era aproape îndrăgostită. A mai avut nevoie de încă un pic, un ceva acolo care s-o facă să-și spună cu voce tare, singură, în oglinda de la baie: p-ăsta-l vreau. S-a întâmplat într-o după-amiază, undeva prin august. Terminase facultatea și stătea la Obor, în casă la o babă căreia îi făcea piața, îi cumpăra medicamentele și o ștergea de rahat, iar la schimb avea o cameră cu canapea extensibilă, vedere la stradă și acces la baie și la bucătărie. Acolo l-a adus și pe el, l-a pus să se descalțe, s-a oferit să-i țină florile cu care venise cât el și-a desfăcut șireturile, apoi l-a luat de mână, l-a băgat în cameră, i-a adus un sandivici și, după ce a făcut o poză cu florile răsfirate artistic pe pat, pentru Instagram, și-a dat jos chiloții și a așteptat. Nici măcar la sfârșit, după ce și-a tras blugii la loc, nu s-a dus la baie să se ușureze, iar asta, plus florile, plus ciclul care din ziua aia i s-a oprit, a făcut-o pe Sanda să simtă că-l vrea cu totul și l-a luat de bărbat.

 De iubit, l-a iubit așa, normal, ca tot omul. Adică nu tot timpul, dar la intervale regulate, ceea ce pe el nu părea să-l deranjeze. Sigur, lui nu-i povestea nimic despre momentele alea când îi venea să dea naibii tot, să iasă pe ușă și să plece unde-o vedea cu ochii. Atunci se ducea în baie, lăsa capacul de la veceu, se așeza, ba nu, se prăbușea de-a dreptul, își lua fața în mâini și își trecea degetele peste ea aproape cu ură, de parcă ar fi putut acolo, în câteva minute, să-și netezească toate ridurile. Mama ta de dobitoc, cu vezica ta de cămilă cu tot, zicea singură, în șoaptă, de frică să nu o audă copilul și să se supere pe ea că uite ce rea e mama cu tati! Mai ales că tati - așa îi zicea și ea, că deh, să nu deruteze copilul-  o iubea tot timpul, dar nu i-o spunea niciodată pentru că, zicea el, e de la sine înțeles și ce rost are să debitezi platitudini, mai ales de la o vârstă-ncolo.

Aveau aproape patruzeci de ani. Și el și ea. Doar patruzeci, spunea el. Deja patruzeci, îi răspundea ea și el nu zicea nimic, iar tăcerea asta o ardea ca fierul roșu. Iși făcuse cont pe facebook de plictiseală și de singurătate. Să vorbească și ea cu cineva, să spună și ea undeva, toate prostiile care-i treceau prin cap, fără să se lovească de privirea aia goală ca sticla de bere, la doi litri, pe care o găsea sistematic, în fiecare duminică dimineața, lipită de piciorul mesei din bucătărie. Dar mai ales, să aibă cu ce să-și ocupe gândurile când auzea serile, cheia în ușă și-l vedea intrând în hol, aprinzând lumina și astupând cu un oftat prelung orice încercare a ei de-a cere orice. Uneori se întreba dacă-l mai iubește așa fragil și obosit cum părea, dar apoi se lua cu altele, amânând de fiecare dată răspunsul. Alteori știa că-l iubește și atunci tristețea era încă și mai mare.


Și al tău ce mai face?, întrebau fetele de pe facebook și ei îi venea să răspundă sec habar n-am, pentru că așa și era. Doar că-i era rușine să spună o asemenea enormitate, de parcă ea singură era responsabilă cu fericirea din casă, așa cum el era responsabil cu schimbatul becurilor. Numai că alea nu se ardeau zilnic. Așa că povestea cum e foarte obosit, pentru că muncește enorm, dar din păcate nimeni nu vede, așa că banii sunt mai puțini decât ar trebui. Dar el merită, el e cel mai bun, spunea ea acolo, pe facebook, de parcă rolul ei era să-l apere și atât. De parcă era copil, nu bărbat. Bărbat fusese mai demult, pe vremea când și ea era femeie. Pe vremea când se temea de mâini pe cur, nu de colici. Iar el, de nimic.

Apoi, într-o zi, s-a întâmplat ceva. Tocmai se întorceau acasă, de undeva și exact când au deschis ușa de la bloc, puștiul ăla, de se mutase de curând la trei, era acolo și l-au văzut amândoi cum și-a aruncat chiștocul în nasul lor, pe scară, înainte să o ia în sus, urcând treptele două câte două. Atunci ea a tăcut și aproape că s-a dat un pas în spate, lăsându-l pe el să facă ce trebuie, să facă scandal, să o apere de mizeria pe care vecinii o făceau, cu nonșalanță, în părțile comune. Doar că el a mormăit ceva de genul "nu prea e frumos, măi Octavian" și apoi a tăcut și a chemat liftul. Ii e frică, se cacă pe el de frică, și-a zis Sanda, în minte, iar gândul ăsta a făcut-o să-și strângă buzele a dezgust, de parcă frica lui i-ar fi vărsat amar în gură. De unde mama mă-sii știi cum îl cheamă?, l-a întrebat cu răutate și el a dat din umeri și a spus ceva la modul nu mai știu sau de pe cutia de scrisori.

Oricum ea nu mai auzea. In momentul ăla, îl vedea doar pe el așa mic și neajutorat, așteptând cuminte liftul care urma să-l lase în fața unei uși pe care avea să o împingă cu un oftat. Atunci s-a decis. Va face din el bărbatul la care visase în tinerețe. Ala adevărat. Prostul cu mușchi, la care bălesc femeile când li s-a acrit de atâtea schimburi de idei. Ala care atunci când merge lângă ea să arate suficient de tânăr cât să n-o dea de gol și suficient de bine încât să se simtă mândră. De ziua lui i-a cumpărat un abonament la sală. A înlocuit pâinicile cu susan de la Mega cu un fel de scovergi din făină integrală, a fiert mazăre în loc de cartofi, l-a pus să-și bea cafeaua fără zahăr și i-a lăsat pe canapea, lângă telecomandă, un set de gantere. Îi spunea că toată asta e pentru el, pentru binele lui, că-l ajută să-i scadă colesterolul prost și să i-l crească pe ăla bun, că este important să fie sănătos, că au un copil de crescut. Își muta privirea de la burta lui la bicepși, și dacă ar fi putut, mai că ar fi scos centimetrul rămas de la bunică-sa să-l măsoare și să vadă cum merge treaba. In timpul ăsta, el nu zicea nimic. Mânca ce-i punea ea în față, mergea la sală de două ori pe săptămână și se antrena cu ganterele cinci minute, în fiecare dimineață, convins fiind că prin sport își oxigenează celulele și se ferește de cancer.

Mai nou, când se ducea la mall, Sanda nu mai cumpăra doar pentru fiică-sa, ci-i lua și lui un tricou, două, acolo, că pe undeva simțea că merită și parcă și-l dorea iarăși frumos, ca atunci când venea s-o vadă în camera ei, din Obor. Când mergeau împreună duminica, la piață, îl apuca de braț și se lipea toată de el, doar ca să-i simtă mușchiul încordându-se de la sacoșe. Era sexi așa cum era acum și când au  întrebat-o fetele, într-o dimineață, pe facebook, ce mai face, a mințit și a spus că tocmai ce avusese o noapte cu vise umede, doar pentru că, dintr-o dată, i se părea iar posibil. Apoi, într-o seară, cât fierbea mazărea, a intrat în sufragerie, l-a văzut dormind pe canapea, în aceeași poziție cu care se obișnuise deja - genunchii la piept și palmele împreunate, sub obraz,  și a simțit o nevoie aproape dureroasă să se întindă lângă el. Apoi, a rămas așa. N-a zis nimic. N-a făcut nimic. A stat și a așteptat să se întâmple ceva. Cinci minute, zece minute. Nimic. Când a început să miroasă a ars, s-a ridicat încet, l-a învelit cu o pătură care zăcea pe un braț de fotoliu, s-a dus la bucătărie, a aruncat mazărea ce se prinsese de fundul oalei și a decis să facă niște cartofi prăjiți. Și toată lumea a părut fericită.

                                                       credit photo Eilin Sonas Aceron
miercuri, 12 iunie 2019

Cearta

Ceartă-te cu mine! Așa îmi venea să-ți strig de fiecare dată când tonul vocii tale devenea dur, ca de beton, iar cuvintele se aranjau parcă în formă de cuțit, tăind dintr-o singură respirație firul discuției ce dădea să ne unească. Gata! te auzeam spunând, ca și cum tu singur ai fi decis când începe și când se sfârșește vorba, după care îmi întorceai spatele și plecai să te trântești undeva - pe canapea sau în dormitor- punându-te la adăpost de mine și de inutilitatea spuselor mele. Și la ce servește toată vorbăria asta? întrebai și eu aș fi vrut să-ți spun că îmi folosește mie ca să te țin acolo, pe loc, de nervi dacă nu de drag, provocându-te să stai cu mine, măcar din obligație sau din politețe, dacă nu de plăcere. Dar nu ziceam nimic. Cum aș fi putut să scot pe gură asemenea enormitate? Asta-i culmea!, parcă te și aud. N-ai și tu o prietenă să vorbești cu ea?, așa mi-ai fi spus și eu, dacă aș fi putut, ți-aș fi urlat păi, nu, că din cauza ta, am renunțat la toate! Dar n-o făceam, ci mă apucam să tac câteva secunde și-apoi, în loc de adevăr,  începeam să-ți scuip în față, venin. Puroi. 

De undeva, din străfundurile minții mele, amintirile și resentimentele urcau precum niște acrobați pe funie, până se găseau la adăpost, în gură și de-acolo, înmuiate într-o salivă acidă și rea, se năpusteau asupra ta. In astfel de momente speram să te văd chircit de durere, sângerând acolo, pe gresia din bucătărie, cu rănile la vedere, în timp ce vorbele mele îți intrau în piele precum cuiele înroșite. Era ceva extrem de satisfăcător în a te răni, poate pentru că durerea ta era dovada că mă iubești. Poate că așa eram noi făcuți să funcționăm, nu împreună, ci cumva, căutând iubire în reacțiile disperate ale celuilalt de a supraviețui. 

Mie nu-mi era frică de scandal, ție da. Il găseai indecent, de parcă furia mea ar fi fost ceva scârbos, ca o  flegmă pe care aș fi aruncat-o acolo, la picioarele tale, așteptând să pui și tu partea ta de scuipat și să ne uităm împreună cum crește mizeria acolo, sub ochii noștri. Aș fi șters, să știi. La sfârșit, aș fi șters, și nici măcar nu ți-aș fi cerut să mă ajuți. Dar, nu. Ori de câte ori ajungeam să ne contrazicem, vocea ta se făcea tunet și de-acolo, de sus, cădea cu totul peste mine. Gata, am  încheiat aici, ziceai și continuai, fără să te mai uiți la mine : nu am chef să mă cert cu tine. De parcă nu meritam cearta ta. Tu nu ești tata, îmi venea să-ți strig, deși știam că era o minciună. Toți sunteți tata la un moment dat, așa cum toate suntem mama. Când se supăra, tata se făcea mare, iar ochii îi deveneau tulburi, în timp ce gura i se usca și lăsa salivă la vedere, ca un fel de spumă. De-aici, probabil, și vorba aia. De la tata. Pe vremea aia, eu nu ziceam nimic. Doar stăteam și urmăream când ochii tatei își recăpătau culoare și vârful limbii ieșea și umezea buzele crăpate de-acum de uscăciune și nervi. Abia atunci dădeam drumul la aer.

Nu te mai purta cu mine de parcă aș fi copil!, îți spuneam și încercam să te apuc și să te țin pe loc, să ne certăm de parcă puterile noastre ar fi fost egale. Pentru tine, nu erau. O știam. O simțeam în privirea ta undeva, peste mine, în felul în care îmi aruncai două-trei vorbe, ca niște firimituri și apoi te dădeai câțiva pași în spate nu ca să te ferești, ci ca să ai o perspectivă mai bună. O vedeam în felul în care te întorceai spre mine și-mi spuneai, zâmbind, bravo sau cum vrei tu, iar eu tot ce auzeam era du-te naibii de proastă!

De la o vreme însă, nu ne mai certăm. Să tot fie vreo săptămână. Nu știu dacă ai observat. M-a sunat, într-o seară, Lili. O știi, prietena mea din copilărie. Aia roșcată, despre care ai zis că are cracii până-n gât și cu care, după aia, n-am vrut să ne mai vedem. Dar acum, că s-a mai îngrășat și ea (am văzut poza pe facebook), am ieșit împreună, la mall, la o cafea. A fost bine. Am râs. Am vorbit de tine. Și de-al ei și-am râs. Când m-am întors, m-ai întrebat de ce naiba am stat așa de târziu că cică te-ai îngrijorat, dar eram obosită și n-am avut chef să răspund sau să ne certăm. Așa că ți-am zis gata și vorbele mele au tăiat ca un cuțit, firul discuției ce ne unea altădată. 

                                                 credit photo Mario Azzi sursa aici
sâmbătă, 8 iunie 2019

Aproape goală

Dacă se ia de tine, să nu răspunzi, m-ai auzit? Nu-ntorci capul, nu-l dai naibii, nu te iei în gură cu el, nu faci pe deșteapta. Te prefaci că ești surdă, mută, oarbă, orice numai oloagă nu. O iei la fugă dacă e nevoie, deși atunci s-ar putea să se ia după tine. Nu, mai bine mergi înainte, doar grăbește un pic pasul și caută să te ascunzi în mulțime. Așa-mi zicea mama și așa-ți zic și eu ție. O să treacă?, m-ai întrebat. O să treacă, doar că atunci o să-ți pară, cumva, rău, de parcă exact în clipa când ai început și tu să-i vezi, să-i auzi și să le poți vorbi, ei au orbit, au surzit și au amuțit.

Era seară, nici măcar noapte. Strada o lua pe lângă parc și cotea pe după un bloc înalt, la parter cu un magazin de pantofi. L-am văzut încă de la trecerea de pietoni. Pe vremea aia, serile, trecerile nu mai erau treceri, ci se transformau în locuri de tras sufletul, de potolit bătăile inimii, dându-mi timp să-mi fac ochii roată și să caut pericole. Și erau peste tot. Ce era cu adevărat îngrozitor era că nu știam niciodată la ce să mă aștept. Habar n-aveam dacă, de pildă, bărbatul ăla cu blugi și cămașă-n dungi, cu adidași roșii și pungă cu scris, va face ceva când voi trece pe lângă el - va întinde mâna și va încerca să mă atingă- sau va rămâne impasibil ca un mort.  De unde să fi știu dacă băieții ăia trei, care urcau spre mine, râzând și vorbind tare, vor încerca să mă țină acolo, între ei, prefăcându-se că-mi pun mâna pe fund și chiar punându-mi-o, sau vor rămâne în mintea mea ca cei trei băieți veseli de pe Schitu Măgureanu? Cei mai inofensivi erau bărbații cu mâinile ocupate. Țin minte că mă apropiam de ei și apoi, ca un atlet care vedea linia de sosire, țâșneam cât să trec mai departe, strângând ochii să nu care cumva să mă lovească vreo vorbă de-a lor. Căci gura, indiferent de mână, le era întotdeauna liberă.

Cum îți spuneam, l-am văzut acolo, la trecere, lipit oarecum de zidul din spatele lui. Nici tânăr, nici bătrân. Nici urât, nici frumos. Un bărbat și-atât, cu mâinile în buzunare. In jur nu era mai nimeni, poate să fi rămas vreo doi, trei oameni, pe partea lui de stradă, dar la cum se uitau, știam că stăteau să se facă verde și să vină spre mine, de parcă urma să facem schimb de locuri. Bărbatul însă înțepenise acolo și părea că nu se grăbește deloc. De parcă mă aștepta. Când s-a făcut verde, l-am văzut cum își scoate mâinile din buzunare și pe măsură ce mă apropiam de el, mă simțeam ca atunci când eram în clasă, aliniați unul după altul, în șir indian, așteptând-o pe asistentă - Cornelia o cheama- să ne înfingă, pe rând, acul ăla în umăr, acolo unde știam că doare. Așa că exact înainte să pun piciorul pe trotuarul din fața lui, m-am întors și am fugit înapoi, căutând un alt drum către casă, ciulind urechea la fiecare sunet de pași și sperând că sunt de femeie.

Vrei să-ți spun când o să treacă? Când n-o să-ți mai fie frică. De tine, aia care crește, de ei, ăia de zici că nu sunt oameni, ci animale - lupi sau câini- care simt teama după miros și se iau după ea. Dar cum să nu te sperii de ceva care până acum era al tău și brusc devii tu a lui? Ceva care își tot schimbă forma, care se întinde, se revoltă, care în fiecare dimineață e cumva altfel, parcă te și doare diferit? E absolut înfiorător corpul când se face mare. Atât de mare încât o bună perioadă de timp ocupă totul. Până și mintea. Vrei să mergi pe stradă și-n locul tău se mișcă doar o coapsă, o gleznă, o țâță, iar restul nici nu se mai vede. Și ce e mai rău este că indiferent de câte haine pui pe ele, tot goale rămân și la vedere și tot la un pas în fața ta merg.

Și-apoi într-o zi, le ajungi din urmă. Coapsă, gleznă, țâță se așează fiecare unde îi este locul și rămân cuminți și se lasă învelite. De parcă frica are legătură cu frigul. In ziua aia, o să te duci la trecerea de pietoni și o aștepți să se facă verde. El o să stea acolo, rezemat de zid, ca de-obicei și tu, ca de-obicei, n-o să știi la ce să te aștepți. Abia când o să traversezi o să vezi că are ochii închiși, ca la orbi. Și o să ți se facă frică.

                                                        credit photo Jake Davies, sursa aici

vineri, 7 iunie 2019

De ce nu minți?

Pe cuvântul tău de onoare? Așa mă întreba tata și eu mă uitam la el, ușor speriată, nu pentru că m-ar fi prins cu minciuna, ci pentru că cuvântul ăla onoare, era așa de mare pentru mine încât dădea pe dinafară, ca laptele când îl uita bunică-mea pe foc. A noastră e cuminte și-și face datoria, îi auzeam zicând, iar vorbele astea se făceau ca un fel de scăunel pe care urcam mândră, până sus, deasupra tuturor celorlalți copii din jurul meu, chinuindu-mă apoi să-mi țin echilibrul. Mă uitam cu invidie la colegii de clasă, mai ales la ăia obraznici, mediocrii și liberi, și nu pricepeam cum pot să mintă, de multe ori, cu nonșalanță, de parcă minciuna aia era parte dintr-un joc. Nu era nimic grav, nimic de neclintit, nimic catastrofal sau apocaliptic în neadevărurile care zburau adesea, prin clasă, precum mingea pe care ne-o pasam de la unii la alții, când ne jucam în curte. Părea mai degrabă, un fel de exercițiu de inteligență, un fel de provocare, ia să vedem, pot să te fraieresc? Și puteau. Cel puțin, pe mine puteau. Nu știam jocul ăsta, nu-l jucasem niciodată, deși se întâmpla zilnic, chiar sub ochii mei. Insă, pe undeva, mi-era frică să nu provoc un fel de blestem și să-mi văd onoarea, înnegrindu-se și ridicându-se amenințător, în aer, de parcă ar fi fost un duh al educației care m-ar fi putut strivi înainte să plece și să mă spună acasă.

Ar trebui, mă gândesc acum, să existe sertare pentru minciuni. Un sertar mare, ca ăla de sub pat în care ținea mama plapuma de iarnă, pentru minciunile alea rele, care dor și rămân. Unul potrivit, ca ăla de la comoda din dormitor, pentru minciunile nu neapărat bune, dar care trec, dacă aștepți suficient de mult timp. Unul mai mic, ca cel de la birou, pentru cele la auzul cărora doar te încrunți și, în sfârșit, un sertar mic-mic, un sertăraș, pentru minciunele alea care nu fac nimic, doar stau acolo și te lasă să te ascunzi un pic după ele, ca după un scut cu care te ferești de loviturile celor mai mari și mai puternici. Și mai sunt și păcălelile, dar pentru asta nici măcar nu e nevoie de sertar. Le puteți lăsa la vedere, pe pat sau pe masă.

De ce nu minți?, mă întrebam singură. De frică, îmi răspundeam. Ai vrea să minți? Da, ziceam. De ce? Tot de frică, mă gândeam. Zici că nu e sentiment, frica asta, ci drog - un fel de țigară cu care îți marchezi și bucuria și nervii. M-am apucat de fumat spre optsprezece ani. M-a prins mama după miros. Măi, tu fumezi? mi-a zis și eu am tăcut și ea a știut. Apoi  m-a luat cu ea să-i plătim femeii ăleia care se ocupa de mormânt și acolo, în mașină, mi-a întins pachetul și mi-a oferit o țigară. Am fumat amândouă, cu cotul sprijinit fiecare, de geamul ei, fără să vorbim sau să ne uităm una la alta. Sunt momente în care chiar nu e nimic de spus și atunci e de preferat să-ți aprinzi o țigară și să taci. Așa am făcut și noi, cât ne gândeam la tata.

Uneori, dorința de a minți era la fel de puternică cu cea pe care o simțeam vara, la mare, când era suficient să dau de mirosul sărat amestecat cu sunetul valurilor, ca să vreau să o rup la goană către apă, de parcă de-acolo ar fi venit toate răspunsurile. Dar, nu. Mă opream la timp, aproape frânam, ținându-mi cumva respirația, astupând orice fantă prin care onoarea ar fi putut ieși. In loc de asta, deformam. Luam realitatea și începeam să-i adaug bucăți, așa cum altădată,  pe plajă, luam în pumni nisipul ud și începeam să tencuiesc cu el o formă de turn insipidă, baza unui viitor castel.

Exagerezi, mi-ai zis și imediat, ai adăugat pe un ton ușor dezamăgit: de ce? Eram pe stradă, la amiază și nu mai știu despre ce vorbeam. Despre mine, probabil. Pentru că așa e mai frumos, ți-am zis și tu atunci- îmi aduc perfect aminte- mi-ai dat drumul la mână, doar ca să o eliberezi pe a ta și să poți să dai din ea, a lehamite. Frumos, pe naiba, ai spus și ți-ai aprins o țigară. Eu m-am lăsat. Să tot fie vreo câțiva ani.

                                                                  sursă foto aici
luni, 3 iunie 2019

În ultima vreme

E plin de dude pe strada Theodor Aman. Cheaguri vegetale, cu gust acrișor. Mai ales alea mai necoapte. Vezi pe unde calci! Așa îți spun. De parcă ai fi proastă. Sau oarbă. Sau mică. De parcă dudele ar fi vii. Tu mergi înainte. Nici măcar nu te uiți la mine. De parcă ai fi surdă. Sau eu, mută. Sau moartă. Nu mai știu dacă suntem certate. Parcă nu. Aș putea să te întreb: auzi, ne-am ciondănit cumva azi? Nu o fac. Tac și grăbesc pasul să te ajung. Dudele zemuiesc ca niște bube sparte. Calc pe ele. Mi-ar plăcea să facă poc. Să se audă ceva de sub picioarele mele. Orice. E mult prea multă liniște. Tu te-ai oprit la semafor. Dacă aș vrea, aș putea să te ajung. Să te ating. Să te apuc. Să te trag de mână. Sau de păr. Să-ți fac rău. Să țip la tine. Cum îndrăznești să-mi întorci spatele? Măi, fetițo, cine te crezi?


Din spate, părul tău pare verde. Am avut odată șuvițe verzi. Verzi ca iarba, ca dudele necoapte. I-am zis Elenei: vopsește! Ce culoare vrei, doar vopsește! Era important să schimb în ziua aia. Să mă schimb. Era tare important. Apoi, am ajuns acasă și am plâns. Știi de ce? Pentru că nu-mi place verdele! Urăsc verdele. Eu voiam altceva. Nu știu să spun ce. Altceva. Nu voiam să fiu ca în cântecul ăla. Știi tu, ăla cu fata verde. Nu-mi mai place cântecul ăla. Eram la munte, cu clasa. Și era acolo unul, Bădilă. Așa-l chema. Dansam cu lumina stinsă. Și el mi-a băgat mâna-ntre picioare. Așa, pur și simplu. Pe versul ăla cu mieii. Nu zicea nimic. Doar mă lipea de el. Acum e în Canada. L-am găsit pe facebook. Mi-a dat un like la poză de profil. Aia cu noi în Thassos. Aia care îi plăcea lui taică-tu. Doamne, ce mică erai! Iar eu, ce slabă! M-am bucurat că l-am regăsit. De Bădilă, spun. Am și vorbit un pic. Prostii, nu cine știe ce. D-astea, de oameni mari. Deși, eu mă simțeam ca-n liceu. I-a plăcut poza. Cică nu m-am schimbat. Pe naiba, nu m-am schimbat! Mințea, fir-ar el să fie, mințea! Așa, și?! Mare chestie făcea el! O tâmpenie asta cu să nu minți! E așa de bine să minți! Așa de bine! Nu mă crezi, dar las'...o să vezi tu...mai vorbim noi.

Te-am ajuns din urmă. Părul tău e lung, până la umeri. Rămân la semafor, lângă tine. Caut din priviri numele străzii din dreapta. Ne-am rătăcit. Trebuia să ajungem în altă parte. Pe strada...nu mai știu. Aveam adresa în buzunar. Nu e. Găsesc doar o monedă de cincizeci de bani. O întind către tine. O vrei? Ca și cum cincizeci de bani ar ajuta. Nu răspunzi. Abia dacă te aud respirând. Nu știu dacă mă urăști. Probabil că nu. Dar așa se simte. Deși ți-am explicat. Dar probabil că n-ai înțeles nimic. Eu o iubesc pe bunica! Așa ai strigat. Bunicile sunt cele mai bune mame. Cele mai bune din lume. Știi de ce? Pentru că ele nu mai sunt femei. Gata. Ele au terminat cu asta. Pentru ele e simplu. Ele pot să fie și grase. Și urâte. Ele pot să fie cum vor. Nici n-au nevoie de facebook. Sau de WhatsApp. Pot să iubească și pe fix.

Mă uit la ceas. Am întârziat. Aveam programare la dentist. O făcusem de acum o săptămână. Și acum nu știu să ajung. Imi vine să plâng. In ultima vreme, plâng foarte ușor. Nu știu dacă ai observat. Dacă cineva a observat. Mi-a zis-o și Bădila. I-am povestit. Intr-o seară, după ce v-ați culcat. Și tu și taică-tu. M-a întrebat direct: ești fericită? Și eu am tăcut. Și apoi m-a bușit plânsul. I-am scris: m-ai făcut să plâng. Și el a zis: de ce? Nu știu, am răspuns. De atunci tot vorbim. N-a zis nimic de seara aia. Probabil că nici nu-și amintește. Nici eu n-am zis nimic. Eram fraieră pe vremea aia. Și virgină. Ascultam Phoenix pe vremea aia.

Te apuc de mână și te trag după mine. Ai găsit adresa? întrebi. Nu, o s-o găsesc. Hai mai repede, zic. Mai repede! Aproape că alergăm. Aproape. Trotuarul e murdar și lipicios. Vreau să plec de acolo. Să plec de pe strada Theodor Aman. Să nu mai văd dude. Să nu mai calc pe ele. Să nu mă mai gândesc. Caut blocul din priviri. Are un salon de masaj la parter. Sau așa ceva. Moneda îmi scapă din mână. Dai să te apleci după ea. Las-o, îți spun. Las-o! Trebuia să fi luat un taxi! Trebuia să-i fi spus că sunt fericită.

Te apleci și culegi moneda de pe jos. O bagi în buzunar. Nu-ți pasă. Deloc nu-ți pasă. Mă uit la tine și în lumina aia, pare că zâmbești. Mă gândesc că tu nici nu știi versul ăla cu mieii. Nimic nu știi! Am ajuns. Te apuc de cot și te împing înainte. Am tălpile murdare, ca de sânge închegat. Iar părul tău e verde.

                                                                 sursă foto aici




 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes