marți, 12 martie 2019

Plecăm

Ieri, în autobuz, întorcându-ne de la mama cu un borcan de mucenici, zic și eu să intru-n vorbă cu infanta și-i spun așa, într-o doară:
- Aoleo, ar trebui să mai scriu și eu ceva pe blogul ăla, că a trecut cam mult timp de când nu l-am mai băgat în seamă.
- Știu, zice ea și-și înfundă și mai bine căștile în urechi.
Adică da, ați înțeles bine: copila a devenit, mai nou, parte din cititorii mei. Probabil cel mai de temut cititor al meu, dar și cel mai drag. Așadar, dată fiind conjunctura, am zis că nu are rost să vorbesc acum despre Simularea de Evaluare Națională la clasa a VII-a (deși își merită pe deplin denumirea, dat fiind rolul pe care această chestie, că nu o pot numi examen, îl are). Personal, cred că, sătui să tot fie acuzați de nivelul de educație, în cădere liberă, din școli, ăștia din minister au zis să vadă cam cât ar lua copiii la Evaluare și să aibă timp să ajusteze subiectele până la anu', astfel încât la sfârșitul zilei să le dea cu plus. Oricum, nu înțeleg rostul unei simulări decisă cu trei săptămâni înainte de a se întâmpla.

Hai că până la urmă vorbesc de școală și asta îmi strică toată karma pe care, pentru a o menține la cote rezonabile, am luat niște bilete de avion. Mai multe, așa. Primele sunt pentru mine, dar despre asta altă dată. Următoarele însă, sunt pentru amândouă: la Roma. Trei zile jumătate, dintre care, spre bucuria Anei, două sunt de școală. Asta e, o să-și ia lecțiile pe whatsapp și o să-i dau o foaie să și le facă în avion.

Noi, la Roma, mai fuserăm când era Ana mică. Din fericire, nu atât de mică încât să nu-și mai aducă aminte nimic. Așa că, după ce am întrebat-o "bă, tu mai știi ceva din Vaticanul ăla și de la Colosseum?" și ea a dat din cap că da, am decis să nu insist (asta speram și eu să răspundă) și să caut alte chestii de făcut. Prima pe listă ar fi mâncarea. Ei și aici mi-ar fi plăcut mie să iau un food tour, doar că Dio mio, ce prețuri și nici măcar nu e inclusă degustarea! Așa că, dacă nu aveți voi niscaiva recomandări, voi intra pe TripAdvisor și voi face o listuță cu câteva gelaterii, cafenele și alte locuri unde se mănâncă bun și ieftin. Tot la capitolul mâncare, mi-ar fi plăcut un tur al piețelor- nu alea cu turiști- ci alea cu brânzeturi, prosciuttouri și alte minunății.
In sfârșit, ajungem și la partea de cultură. Aici mi-aș dori să văd Villa Borghese de care nu am avut timp prima dată. Cică ar fi și o Grădină zoologică frumoasă, în oraș, doar că  nu prea-mi vine să blochez jumătate de zi printre animale. Mă mai gândesc, mă mai gândesc!

La momentul acesta, lista e deschisă. După experiențe similare extrem de fericite la Atena și Londra, voi rezerva și aici cel puțin un free urban tour cu ghizi locali. Mi se pare de departe cea mai bună metodă să vezi un oraș, mai ales când ai lângă tine un adolescent veșnic nemulțumit care își târșește picioarele și stă, mai tot timpul, cu ochii în telefon pentru că da, sunt niște pietre, am văzut și eu! Astfel de tururi sunt interesante, interactive și dacă ai noroc și de un ghid simpatic, tânăr și frumușel, putem spera că uită de telefon. Hai, Ana, nu te supăra pe mine, glumesc și eu! Știu că tu nu ești așa! (abia acum glumesc).

Așadar, dacă aveți idei de ce putem face, de ce nu avem voie să ratăm, de cum să mâncăm bun și ieftin și de care fel de înghețată să ne alegem, turnați aici!

                                                   (uite, mă, ce mică era!)

luni, 4 martie 2019

Felul meu bizar

Duminică seara, stăm față-n față, în bucătărie. E necăjită. Imi povestește despre niște prietene. Dau din cap că o ascult, dar povestea ei se lipește peste amintirile mele. Mi-am dat seama că nu știu să consolez, că nu știu să tac și să iau în brațe. Va trebui să învăț. Dar până atunci, încerc să-i explic, să-i spun părerea mea care, cumva, îi intră pe gât, așa cum îi intra lingurița cu antibiotic, în copilărie: făcând-o să se scuture și să plângă. De ce țipi la mine?, zice și eu mă opresc din vorbit brusc, de parcă aș fi pus frână și nu înțeleg de ce-mi spune asta pentru că eu nu țip, doar vorbesc mai tare. Ba nu! Țipi și mă cerți, zice ea, iar eu abia acum simt cum mă enervez pentru că iarăși nu e bine ce fac, iarăși greșesc, iarăși ne certăm și o fac să plângă, simțindu-mă atât de neputincioasă și de tâmpită că uite, nu sunt în stare să consolez un copil de nici paisprezece ani.
Nu e totul despre tine!, avea să-mi spună acum vreo doi ani și de atunci, iau fraza asta și șterg cu ea toate sfaturile alea, de om mare, pe care le am pregătite și încerc să fac ceea ce este cel mai greu: să tac. Apoi, când o simt că mă aude iarăși, îi spun și eu ce am învățat: înainte să te superi și să întorci spatele celor care te rănesc, spune-le ce simți că, cine știe, poate nici nu și-au dat seama cum s-au auzit vorbele lor, acolo, pe malul tău.

Se liniștește și aproape că răsuflu ușurată că uite, e trecut de 23h00 și ea nu e încă în pat și mâine are școală și mama din mine se sperie că iarăși nu face ce trebuie. Hai să te culci, îi spun și ea se duce obosită de plâns în pat. Mă duc s-o pup și s-o iau în brațe.
- Noapte bună, pui!
- Noapte bună, mami și să știi că m-am împăcat cu fetele alea.
Zâmbesc acolo, pe întuneric, la ea în cameră. Se lipește de mine și-mi spune cu voce mică: și merci că m-ai ascultat, chiar și în felul tău bizar!


vineri, 1 martie 2019

Romantisme

Mă gândesc că ar trebui să se simtă ca un om părăsit- un fost sau o fostă- care te vede, pe stradă cu altcineva. Si cumva, deși e incredibil de frumos- elegant și special aranjat parcă pentru o întâlnire romantică- nu reușește să te facă în niciun fel să-l regreți, să-ți fie dor sau măcar să mai stai puțin. Și el rămâne acolo, nemișcat și știe că e ultima dată când vă mai întâlniți, pentru că iată, așa cum stai cu iubirea asta nouă, și cu zâmbetul ăsta larg pe față, pari mult prea fericit ca să mai vrei să întorci capul și să te uiți în urmă. Și toată frumusețea lui devine pur și simplu de prisos.
Așa trebuie că s-a simțit ultimul cer de iarnă pe când se îneca, încet, în întuneric, înainte de a face loc primei dimineți de primăvară.


joi, 28 februarie 2019

Minele

Vine la mine-n cameră, răstoarnă pe pat o pungă plină cu Mărţişoare şi strigă fericită:
- Ia uite, mama, ce-am găsiiit! Un set nou-nouţ de mine de stilou, d-alea bunele!
Mă mulţumesc să ridic din umeri şi să continui să caut printre bufniţe, iepuraşi, floricele şi fluturaşi, să văd ce se mai poate recupera din anii trecuţi.
In fund, pe pat, cu minele ridicate în dreptul ochilor, ca un fel de ochean, infanta nu conteneşte a se mira:
- Oaaau! Iţi dai seama de când zac în punguţa asta! Un an de zile! Şi au costat şi mult.
Pun deoparte două bufniţe şi o pun să-şi aleagă una pentru mâine.
- Tu auzi ce zic eu aici? întreabă ea, uşor exasperată.
Arunc Mărţişoarele rămase în pungă şi o întreb uşor amuzată:
- Şi ce vrei acum, să mă enervez?
Lasă minele lângă ea, se apropie de mine şi mă ia în braţe cum iei un copil care plânge. Cu grijă.
- Iţi dai seama, măi, mamă? Nici certurile nu mai sunt ce-au fost!


sâmbătă, 23 februarie 2019

Jocul

Cred că aveam paisprezece ani, hai, poate cincisprezece, când într-o seară, m-am jucat de-a moartea. Un joc ca oricare alt joc, doar că de data aia nu aveam nici cărţi, nici echipe, nici vreo minge pe care s-o aruncăm de la unul la altul. Eram undeva, la munte, într-o pensiune vai mama ei, cu paturi d-alea de fier, cu saltele de un alb murdar peste care întinsesem nişte cearceafuri găurite. Eram mai mulţi, vreo şapte-opt, cu totul şi era deja întuneric când unul dintre noi a spus hai, să vedem, dacă ar fi să murim, să zicem, într-o săptămână, de ce v-ar părea cel mai rău?

Stăteam întinsă pe un pat, complet îmbrăcată, ba chiar şi cu geaca pe mine pentru că era aproape iarnă şi nu aveam căldură în cameră pensiunea e în Buşteni, e destul de curat, aproape de gară şi costă puţin- ne-a zis proful care a avut ideea taberei şi mă gândeam ce să fac în alea şapte zile câte mi-ar mai fi rămas de trăit. La vârsta aia cred că nu sfârşitul mă speria cel mai tare, ci singurătatea. Să mor virgină, de exemplu. Asta da, spaimă. Sau, şi mai groaznic, să mor singură, fără cineva care să plângă după mine. Şi nu mă gândeam la ai mei sau la profa de franceza. Ci la un băiat sau poate chiar mai mulţi pe care moartea mea să-i lovească aşa, din plin, până la a-i arunca în depresie. Sau să fi murit aşa, ca prostu', fără să fi auzit nimeni de mine, fără să fi făcut nimic important, nimic care să lase urme. Să mor necunoscută şi lipsită de faimă. Să mor ca tot restul lumii. Tot pe lista de regrete era să mor grasă şi fără să fi avut vreodată un câine.

Nu mai ştiu ce au zis ceilalţi, ci doar că la un moment dat, s-a spart o ţeavă, la caloriferul din baie, şi apa a ţâşnit peste tot şi a trebuit să lăsam moartea şi joaca deoparte şi să luăm aşternuturile de pe paturi să ştergem bălţile din jur. Şi el era chiar lângă mine, pe holul ăla ce ducea spre ieşire şi se chinuia să dezlipească mocheta jilavă, care băltea la fiecare pas. Şi dintr-o dată mi s-a făcut frică şi m-am simţit şi mai singură, şi mai lipsită de importanţă, şi mai virgină, ba chiar şi mai grasă şi mai fără câine decât până atunci. Şi l-am sărutat. Acolo, pe holul ăla din faţa băii. Şi cumva, am simţit că înving moartea doar pentru că am reuşit să-mi fac curaj să fac ce am avut chef, când am avut chef.

Incă nu am câine. In rest, lucrez la faimă. Şi din când în când, mă joc doar ca să-mi dau ocazia să-mi pun singură întrebări şi să schimb ce vreau să schimb.





vineri, 22 februarie 2019

In familie

Cum stătea aşa, pe marginea patului, cu genunchii la piept şi cu bărbia sprijinită pe ei, se gândi că uite, trecuseră aproape zece luni- ba nu, se făcea aproape anu' de când nu mai făcuseră dragoste. Dintr-o dată refuzul ei devenea complet lipsit de sens, ca şi cum ar fi avut un moment de rătăcire şi ar fi uitat că bărbatul ăsta din cameră era al ei şi că uite, tocmai ieşise de sub duş şi, cu un prosop înfăşurat în jurul coapselor, intrase în dormitorul lor unde ea stătea şi se uita la televizor.  Şi atunci, ea, habar nu are de ce, în loc să-i zâmbească complice cu zâmbetul ăla care îl scotea din minţi- doamne, abia aştept să ţi-o trag, îi zicea el la începuturi când o vedea, zâmbindu-i dintre aşternuturi, ei bine, ea şi-a coborât privirile pe corpul lui şi a mormăit nemulţumită:
- Hai, mă, Dane, dă-o naibii de treabă, n-ai găsit şi tu alt prosop decât ăsta de baie al copilului!

El a rămas atunci descumpănit, aproape că şi-a lăsat buza de jos să cadă ca şi cum mai avea puţin şi ar fi început să plângă şi a întrebat-o printre dinţi:
- Şi de unde dracu să fi ştiut că e a lui Matei? apoi a ieşit din cameră, trântind uşa.
Acum, Elenei îi pare rău. Nu a vrut să-l supere, dar pur şi simplu şi-a adus aminte că a trebuit să bată singură drumul până la Ikea, astă vară, înainte să plece în Grecia, ca să cumpere prosop pentru cel mic şi o umbrelă pentru ei. Dan n-a venit cu ea că cică avea şedinţă la birou şi vezi, doamne, nu putea să se învoiască o oră ca să nu fie ea nevoită să ia 335 de la Iancului şi să meargă până la mama-dracului.
- Da de ce n-ai luat un Uber sau un taxi?
Cum să-i explice că nu despre drum e vorba, că până la urmă în timpul săptămânii nici măcar nu e aşa de aglomerat şi a că a găsit din prima un loc liber, la geam, lângă o doamnă elegantă, cu pălărie de soare şi manichiură impecabilă? Ci e vorba despre ei. Despre faptul că a crezut, de fapt nu, a sperat, că dacă îi spune de Ikea, atunci poate că el o să vorbească la birou, cu şefu', şi o să se învoiască jumătate de zi şi aşa, după ce vor merge împreună la cumpărături, poate se vor opri la o bere sau o limonadă undeva, pe lângă casă şi cu puţin noroc, le va mai rămâne vreo oră până să trebuiască să-l ia pe Matei de la şcoală, o oră întreagă în care să fie doar ei doi.

Îi era dor să-l simtă că o doreşte, ca în seara aia, din studenție, când s-a trezit cu el la uşă. Afară ploua torenţial şi el era ud din cap până-n picioare şi stătea sprijinit de perete, chiar lângă sonerie, cu apa curgându-i pe faţă. Iar ea s-a topit toată când el i-a luat capul între palme şi a sărutat-o prelung,  lipind-o de uşa vecinilor de a ieşit tanti Mioara să vadă ce se aude. Încă îi pufnea pe amândoi rîsul când îşi aduceau aminte de privirea încruntată a vecinei- nu ţi-e ruşine,fă, destrăbălato, of, că dacă ar mai fi trăit bietul taică-tu, cu cureaua te-ar fi bătut!

Acum, cum stă aşa cu capul pe genunchi şi cu genunchii la piept, strâns lipiţi ca şi cum nimic, nici măcar un pic de aer nu ar mai avea voie să intre între ei şi să-i despartă, se tot întreabă dacă l-o mai fi iubind. Ar zice că da, dar uite, când a intrat adineauri în cameră pornit să facă dragoste cu ea- de altfel, i se putea vedea erecţia în spatele peştişorului galben de pe prosop- ceva pe dinăuntrul ei s-a răsculat şi a simţit cum simpla idee că ar putea să-i simtă mâinile atingându-i coapsele sau sfârcurile îi făcea carnea să se crispeze pe ea. Ca şi cum cu fiecare şedinţă de la care el nu a putut lipsi, cu fiecare drum la Ikea pe care a lăsat-o să-l facă de una singură, cu fiecare vacanţă în Grecia în care aştepta să adoarmă copilul ca apoi să-şi desfacă o bere şi să se uite pe net, timp în care ea stătea ca proasta în furou, pe balcon, cu ochii lipiţi de noaptea de afară, dragostea ei se împuţina, se evapora, până când iată, aproape că dispăruse cu totul.

Nu era prima dată când se întreba dacă îl mai iubeşte. S-a întâmplat şi după naşterea lui Matei. S-a întâmplat la câteva zile după ce venise acasă, de la maternitate. Tocmai îi dăduse copilului să sugă şi rămăsese cu el pe burtă, gol, doar în pampers, lipit de ea- cum citise pe un grup de mame de pe facebook că se face ca să mai domoleşti din colici. Copilul îşi ţinea buzele încă ţuguiate şi din când în când mişca din ele ca şi cum ar fi supt în somn. Îi era şi frică să respire să nu care cumva să-l trezească şi atunci se lăsase într-o rână, cu cotul sprijinit de braţul canapelei cu flori, din camera lor, şi cu degetul îi ştergea din când în când transpiraţia de pe fruntea încă boțită de lichidul din care îl scosese de curând. Era perfect. Mic- două kile patru sute-mami, hai că te coasem acum și ai scăpat- dar avea tot ce-i trebuie, ca o surpriză de ou kinder de care te bucuri, chiar dacă îți scapă printre degete.
Atunci, își aduce ea aminte,  a intrat și Dan în cameră şi s-a apropiat de ei şi a mângâiat copilul încet pe cap şi cel mic a suspinat în somn, iar ea şi-a dat seama că nu-l voia acolo, cu ei doi, că şi-ar fi dorit să plece, să o lase singură  să nu care cumva să strice iubirea care se năştea cu o brutalitate sfâșietoare  ce o lăsa aproape fără suflare. Sau poate că și-ar fi dorit să o mângâie și pe ea pe cap, sau doar pe ea. Nu mai știe. Așa cum nu știe nici până-n ziua de azi ce o fi citit Dan în ochii ei de a întors privirea rănit şi a rămas cu ea suspendată pe geam, la vara de afară, ca şi cum de acolo, din curtea blocului, ar fi putut veni ceva care să-l scape de senzația aia dureroasă de gol care parfuma aerul din jurul lui. Mă duc să o sun pe maică-mea, i-a spus el atunci și ea s-a mulțumit să ridice din umeri, fără niciun cuvânt, cu privirea lipită de ceva din fața ei la care el nu avea acces.

Copilul s-a mişcat încet în somn şi Elena aproape că s-a făcut una cu el şi pentru prima dată s-a simţit atât de puternică încât își imagină că dacă în secunda aia, de undeva, din curtea blocului, ar urca până la ei, la unu, vreun hoț sau vreun nenorocit de borfaș, ar fi fost în stare să ia cuțitul ăla mare, de la bucătărie, și să-i taie beregata.  "La ce te gândești?", o întrebă Dan și vocea lui, ușor spartă, o aduse de la bucătărie înapoi în cameră. "La nimic", îi răspunse ea și închise ochii, nu atât de oboseală, cât să nu mai fie nevoită să-l vadă acolo trist și descumpănit, făcând-o să se simtă vinovată că pentru prima dată nu mai avea loc de el și nici nevoie. "Du-te şi tu până la Mega şi ia nişte apă", i-a zis ea şi aproape că l-a dat pe uşă afară, ca şi cum Dan ar fi riscat, prin simpla lui respirație, prin cele două, trei vorbe aruncate, să o strivească. Și el s-a dus cuminte, așa cum i s-a spus, simțindu-se nu atât dat afară, cât fericit că uite, îi poate fi de ajutor.

Fragment

(...) Uneori mi se pare că tot ceea ce caut e trecutul. Al meu. Ca și cum  fericirea  vine doar atunci când îmi dau de trăit ceva ce am mai trăit deja, ceva pe care-l cunosc și-l pot alege. Mă iau după mirosuri, după gusturi, după vreo voce sau vreo imagine- un balon uitat în parc, caimacul dintr-o cană cu lapte, o pălărie cu boruri largi-, în fine, mă iau după orice mă poate duce în urmă, cât mai aproape de amintire și, odată ajunsă acolo, iau amintirea, o țin strâns și îmi folosesc imaginația ca pe un cuțit cu care-i crestez învelișul, tăindu-l, spărgându-l, făcându-mi loc înăuntru, ca-ntr-o găoace. Mă strecor în propriile mele amintiri ca atunci când copil fiind, mă băgam iarna, sub plapumă, trăgând-o cât mai sus, sub bărbie, ba uneori și mai sus, peste gură, peste față, respirând acolo, sub ea, la adăpost, cu gura întredeschisă, bucurându-mă să fiu doar eu cu mine, cuprinzându-mă toată cu privirea de parcă aș fi fost altcineva sau a altcuiva. Rămâneam cu capul sub plapumă, ca sub apă, uitându-mă la bluza de pijama, cu nasturi, acoperindu-mi burta caldă cu buricul înfundat, apoi, mai jos, la picioarele cu genunchii plini de vânătăi, până ajungeam la capăt, la degetele înghețate și în expirații scurte, aruncam în jur aer cald și moale ca o îmbrățișare, care să mă țină aproape de mine însămi.

Nu mai știu câți ani aveam când am început să-mi folosesc simțurile ca să-mi dau de trăit ce mai trăisem, să intru în amintiri ca în niște camere pe care le deschideam brusc, bucurându-mă să prind mirosuri sau sunete- mâncarea de gutui a bunică-mii, parfumul doamnei Silvia, croitoreasa, sunetul tocurilor pe asfalt, mirosul de benzină sau de spumă de ras, Bob- doar ca să mă ducă acolo unde totul se întâmplase deja și deci, niciun rău nu ar mai fi putut să spargă armonia. In trecut. In amintirile cele perfecte, alese cu grijă în momentele de luciditate și de spaimă, când singurul mod de a nu mă gândi la moarte era să fug acolo unde încă nu începuse să existe cu adevărat: în copilărie.



joi, 14 februarie 2019

Pasă în versuri

Nu sunt noi, dar sunt laolaltă.

Feminism

Îmi plac femeile care se coafează,
Care se machiază,
Care croşetează
Şi se epilează.

Care se rujează
Şi care dansează.
Care fumează
Şi care şofează.

Şi aberează
Şi se enervează;
Care pozează
Şi exagerează.

Care flirtează
Şi memorează,
Psihanalizează
Şi comentează.

Şi din când în când
Îmi plac şi cele
care visează.


Poezie în rime

Aş vrea să fac o poezie în rime
O poezie despre nişte crime
Cu doi asasinați fără de veste.
O poezie ce se crede poveste
Fără însă a fost odată.

O poezie despre o fată
Cu multe piei pe care şi le scoate
Şi le aruncă de pe ea, pe apucate
Apoi porneşte goală, cu pielea de pe ea
Să ucidă pe cine vrea
Pe cine o sta, o suporta.

Vezi? Nu e vina ei că tu ai stat
Că ai aşteptat sau c-ai plecat.
Ințelegi acum?
E doar o poezie în rime
Despre tine, despre mine
Despre cine stă sau vine.
O poezie ce s-a vrut poveste
Cu a fost şi nu mai este.

O poezie un pic cam tristă
Cu o fată care chiar există
Cu multe piei pe care şi le scoate
Ca să rămână apoi cu toți şi toate.

În turn
Ceasul bate pe-ndelete
În perete.
Iar secundele fecunde
Și cu panglici și cu funde
Mi se par niște moșnegi
Plini de negi.

Doar în turn mai bate ora
Spânzurată-n vârf de limbă
Timpul stă lipit de ceas
Și se plimbă.

Iară după ora două
Timpul a-nceput să plouă.

Povestea lui acum şi a lui niciodată
Stai să-ți spun povestea lui a fost odată
Cu un băiat fără de fată
Doar cu o mamă fără de tată,
A lui a fost odată ca niciodată.

A fost pe vremea lui ți-aduci aminte
Pe vremea când creșteau cuvinte
Ca aripi mari, direct din spate.
Pe vremea lui dacă se poate.

Stai! N-am terminat de povestit!
A fost pe vremea Prințului fericit,
Când somnul ne era de nedormit
Și vorbele de nerostit.

Stai să-ți spun ce s-a întâmplat
Cu fata fără de băiat
Cu prințul fără de palat
Și mama fără de bărbat.
Stai să-ți spun dacă-au scăpat
Dacă au murit sau s-au mutat
Dacă mai sunt sau au plecat.

Stai să-ți mai spun încă o dată
Povestea lui acum și niciodată.

In loc de noapte bună
Tu știi că ori de câte ori mă întrebi la ce visez
Mă văd nevoită să inventez?
Pur și simplu nu-mi aduc aminte
Și dacă o fac, nu găsesc cuvinte
să-ți povestesc, să mă arăt pe mine,
să-ți spun dacă măcar în vis
mă simt mai bine.

Cuvintele le pierd pe drum,
le scap din buzunare.
Să știi, am încercat deja, dar nu am cum
să le fac grămăjoare.
Sunt doar cuvinte, de prin vis
Prostești, năroade, de nedescris,
de nespus, de negândit,
de ascuns și de lovit.

Șsst, te rog, nu mai tot întreba
Ce cuvânt s-a așezat în gura mea.
Ce litere îmi stau acum pe limbă,
ce sunete prin mine se tot plimbă.

Mai bine stai un pic cu mine
să vezi dacă vorbesc în somn de tine.


Nişte gânduri

Mă gândesc să nu mă mai gândesc la tine
Mă gândesc să te înlocuiesc cu altceva


Cu o carte sau cu o prăjitură
Cu o partidă de tenis pe zgură.
Cu apa din duș sau cu o baie cu spume
Sau cu ieșitul în oraș, cu lume.
Cu un serial la televizor
Cu statul în trafic, la semafor.
Cu o halbă de bere Ciuc
Cu o postare la mine, pe facebook.

Mă gândesc că mă gândesc prea des la tine
Și cred serios că-ncep să obosesc
Așa că nu te supăra pe mine
Dar o să vrea să te înlocuiesc
Cu o mie și unul de lucruri banale;
Doar atât te rog, să nu-mi stai în cale!
Tu stai cuminte, gândește-te la mine
Și roagă-mă să mă gândesc la tine.
Pentru că să știi, chiar și obosită
Eu tot vreau să mă știu iubită.
Iubită de tine
Cum se cuvine.

Despre spaţiu
Știi că din când în când, pe Lună
Există un om ce visează furtună?
Stă și speră să-nceapă să-l plouă.
Îl găsești marțea, între trei și nouă.

Știi că din când în când, pe Marte
Există un înțelept care vine cu o carte?
Un eseu filozofic despre egalitatea-ntre rase.
Îl găsești lunea între patru și șase

Știi că din când în când, pe Neptun
Există un bătrân cu moacă de nebun?
Ce vrea să dea de mâncare la porumbei
Îl găsești joia, între unu și trei.

Știi că din când în când, pe Pământ
Există intervale când suntem și nu sunt?
Când eu mă gândesc la alte planete
Iar tu te gândești la alte fete.

Amnezie
Te-am lăsat să bei din paharul meu
Ți-aminteşti? Ți l-am întins chiar eu.
L-am împins cu mâna-ncet, spre mâna ta
Iar tu l-ai apucat ca nu care cumva
Altcineva
Să vină
Să-l ia
Să-l bea
Să-l dea
Altcuiva.

Era doar un pahar de sticlă, cu model
Un păhărel, din acela mic.
Dar tu, din păcate, nu mai ştii nimic.

Şi cât tu te gândeşti la ale tale,
Eu fac colecție de pahare goale.

Jocul
Mă gândeam să mă întorc pe dos
Să-mi las la vedere dinăuntrul cărnos:
un fel de sine lipsit de mine și mândrie,
un fel de n-ar mai fi să fie.

Mă gândeam că sunt cu josul în sus
Cu dinăuntrul meu întors către apus
Cu sinele cuminte așezat pe vine
Cu tinele ce vrea să locuiască-n mine.
Cu minele atât de plâns și scurs
Cu sinele cu părul tuns,
cu susul meu în jos de lume,
cu josul tău fără un nume.

Și mă gândeam că josul tău și susul meu
Se joacă ca doi proști de-a Dumnezeu.


Treizeci şi cinci de lucruri pe care (poate) nu le ştiaţi despre mine

Am avut ocazia, în zilele din urmă, să particip la un fel de leapşa cu lucruri pe care oamenii le ştiu mai puţin spre deloc despre mine. Mă rog, marea majoritate a oamenilor, pentru că dacă o întrebaţi pe mama, ea ştie tot ( și iată și un prim lucru pe care, probabil, îl ignorați: n-am secrete față de mama). Aşadar am decis să fac lista publică, mă rog, nu chiar toată, că nu se face să vorbeşti atât despre propria persoană, chiar şi pe propriul blog.

Sunteţi gata? Să începem:

1. Şi bunicii mei paterni, şi părinţii mei au avut acelaşi nume de familie înainte de căsătorie
2. Mi-am rupt mâna la nici trei ani şi am rămas cu o frică teribilă de doctor
3. Când eram mică, mi-am dorit să mă fac trapezistă după ce am văzut filmul "Fram, ursul polar"
4. Nu-mi plac peştele, vinul alb și bezelele, ador însă prăjiturile cu cafea
5. Am carnet de conducere de peste zece ani, dar nu conduc
6. Nu ştiu să merg pe bicicletă
7. Nu suport criticile şi tonul de superioritate. Mă blochez şi nu mai reuşesc să gândesc
8. Am avut două perioade de depresie în viaţă de care nu am ştiut. Mă simţeam doar foarte rău pe dinăuntru.
9. Sunt divorţată
10. Dacă Ana ar fi fost băiat, mi-aş fi dorit să-l cheme Tudor. Insă am sperat să fie fată.
11. Nu mi-am minţit niciodată mama şi de altfel, este persoana pe care o admir cel mai tare. Poate chiar prea tare.
12. Fac terapie de trei ani de zile (având în vedere punctul 11, se impune, nu?! Just kidding)
13. Nu suport să-i văd pe bărbați oftând. Mi se pare un fel de moartea pasiunii
14. Când eram la şcoală, speram să mă mărit cu Michael Jackson
15. Sunt foarte bine organizată şi rar (ca să nu zic niciodată) mi se întâmplă să uit lucruri sau să las pe ultima sută de metri
16. O dată la două luni plec în Franța
17. Vorbesc de una singură, cu voce tare
18. Ador să organizez vacanţe, să caut cazări şi bilete de avion- cred că aş face treabă bună într-o agenţie de turism
19. Plâng la filme şi nu suport să văd scene de tortură de niciun fel.
20. Știu cu certitudine că sunt un om politicos şi bine educat,
21. Mi-e frică de ridicol și am o problemă cu perfecțiunea- decât să fac un lucru nu foarte bine, prefer să nu-l fac deloc (a se vedea punctul 5)
22. Visez să scriu literatură, să public şi să ajung celebră. Şi cred că până la sfârşitul vieţii se va şi întâmpla.
23. Nu am voie să beau lapte
24. Am învăţat franceză cu o franţuzoaică
25. Nu-mi place să iau decizii şi, în general, încep prin a zice nu oricărei idei noi, ca apoi să revin asupra ei şi eventual să o accept. Cred că e vorba de o rezistenţă la schimbare
26. Sunt superstiţioasă
27. Mă exprim foarte uşor şi, din cauza asta, par foarte sigură pe mine.
28. In liceu, am jucat într-o piesă de teatru, în franceză
29. Am două prietene, foarte bune, cu care mă ştiu de treizeci de ani
30. Am fumat douăzeci și doi de ani şi m-am lăsat de trei.
31. Am o singură verişoară pe care o cheamă tot Ioana
32. Nu mi-am cunoscut niciodată bunicul patern
33. Am făcut o emisiune de limba franceză la TVR şi am lucrat trei ani la Evenimentul zilei, la Bulina albastră
34. Am talus valgus şi deformez toate încălţările
35. Visez în culori şi, cu mici excepţii, îmi aduc aminte foarte bine visele


Gata. Suficient am vorbit despre mine. Dacă vreţi şi vă distrează, vă dau leapşa mai departe. Puteți încerca cu iubitul/iubita, soțul/soția. că tot e Valentine's Day. Doar să nu aflați mai mult decât vă doriți.
duminică, 10 februarie 2019

La Roumanie est le pays où...

- quelqu'un a décidé (le plus probablement quelqu'un de la Mairie du 2ème arrondissement de la capitale) de faire des travaux dans le quartier avec perceuses et marteaux pneumatiques pendant la petite semaine de vacances scolaires. Bien sûr, les travaux ont démarré à 7h45 a.m, en l'absence de toute urgence: pas de fuite, pas d'inondation, juste un câble à enterrer et un manque total de vision stratégique dans un pays où l'on n'a pas l'habitude de développer une telle vision
- l'on prend rendez-vous auprès d'une clinique médicale privée pour la prise de sang annuelle et, une fois sur place, l'on constate que la Caisse d'assurance maladie n'est pas la bonne, puisqu'elle ne collabore pas avec l'établissement en question. Mais pourquoi vous n'avez pas précisé au bout du fil, qu'il me faudrait un billet d'une clinique précise? On a oublié!
- l'on est censé payer une écographie même si on ne peut pas l'avoir sur papier pour la simple raison que la clinique n'a plus de papier. Désolés, mais notre collègue en charge de la gestion administration vient d'entrer en congé de maternité et pour l'instant, personne ne la remplace!
- le Ministère de la santé publique se vante avoir supplémenté le stock de doses de vaccin anti-grippe de 30.000 doses tandis que les pharmacies en déplorent l'absence
- si on veut changer de titulaire de contrat auprès d'une société de télévision par câble, il faut que l'ancien proprio se présente en chair et en os, le simple acte de propriété n'étant pas suffisant. Et si l'ancien propriétaire est décédé ou émigré? Alors là, vous avez un problème! 
- tout le monde accuse tout le monde et tout le temps
- en tant que journaliste à la Radio publique, on se voit obligé de payer de sa poche des cartes de visite professsionnelles parce que l'institution n'a plus de budget
- en tant que journaliste à la Radio publique, on se voit contraint à acheter du papier toilette et de l'huile Pronto, car le personnel d'entretien est une espèce en voie de disparition
- si l'on passe vers minuit, au centre ville (plus précisément Place Kogalniceanu) on pourra croiser des prostitués qui font leur boulot sous le regard bienveillant de la police qui passe dans le coin
- la société de livraison qu'on a payée pour nous livrer un frigo, à 10h00 a.m, appelle vers 17h00 pour annoncer reporter la livraison au lendemain. Bien sûr, pour attendre sept heures, il faut prendre un jour de congé
- au moment où on veut prendre en photo un arbre déraciné, écroulé sur une voiture, un policier venu de nulle part nous conseille de lâcher l'affaire car "on ne sait jamais"
- les hommes -enfin, beaucoup d'entre eux- crachent dans la rue
- le chauffeur de taxi peut faire la gueule si on lui demande d'éteindre la clope ou même vous menacer de vous foutre dehors de sa voiture
-  l'on considère tout à fait normal de se voir dire "non", "ce n'est pas possible" ou encore "cela n'entre pas dans mes responsabilités"
- les institutions publiques font semblant de présenter à leurs salariés les normes de sécurité au travail et les salariés font semblant d'en être au courant.
- l'on continue à importer de la viande de boeuf de Pologne, même après une enquête qui a mis en évidence que la viande provenait des bovins potentiellement malades. Aucun mot là-dessus en Roumanie. La France en parle.
- si quelque chose ne marche plus, tombe en panne ou tourne en échec...et ben, c'est tout! On se désole un tout petit peu et on passe
- si l'on est licencié abusivement, en pleine période de congé, on doit se résigner et accepter de perdre le procès  surtout si de l'autre côté de la barricade se trouve la Municipalité de la ville
- l'euro vaudra bientôt 5 lei
- le projet de budget national est une farse portant la signature d'un individu condamné à 8 ans de prison ferme pour corruption. Huit ans! Et le pire c'est que personne n'est descendu dans la rue pour protester.
- le ministre roumain de la Justice menace d'informer  ses homologues européens sur les soi-disant abus dont se fait coupable, dit-il, Laura Codruta Kovesi, comme si ces ministres là n'étaient que des débiles qui ont proposé Kovesi à la tête du Parquet européen tout simplement sur un coup de tête. Je ne pense pas que l'Europe a vraiment besoin que notre ministre l'informe de quoi que ce soit!
- je ne vois pas l'intérêt de vous raconter l'histoire d'un pseudo- chirurgien italien, ex voiturier, sans études de médecine, qui a opéré une année durant, dans plusieurs cliniques privées de Roumanie, tant qu'à la tête de la Roumanie il y a tout un gouvernement de pseudo professionnels, incapables de diriger et sans compétences aucunes
- tout ce que je viens d'énumérer a eu lieu ces derniers jours

Pour le reste, la Roumanie est une destination idéale de vacances: super paysages, accueil chaleureux et bouffe délicieuse! En plus, on est nombreux à parler français! En revanche, pour la chirurgie esthéthique, mieux vaut vous rendre ailleurs!





sâmbătă, 9 februarie 2019

Sâmbătă de dimineață

Cum stau cu ochii lipiți de geamul ăla înalt, de la mine, din bucătărie, cu crengile copacilor indecent de despuiate care se înalță în fața mea, cu ochii la gunoierii ăia doi care împing un tomberon spre Mihai Bravu (de ce ar ar face cineva asta sâmbătă dimineața, la opt și ceva?!) cu ceașca aia cu buline care se colorează când e fierbinte în palmele ce se strâng pe ea de parcă s-ar încălzi sau ar ocroti-o, cum stau așa, deci, mă gândesc că, de fapt, eu nu sunt aici.

Că de fapt, am în față un geam poate nu la fel de înalt, dar care dă spre altceva- o stradă mică ce trece nonșalant printre blocuri de patru, cinci etaje, cu balcoane acoperite de copertine crem, din pânză tare, ferind ghivecele cu flori de soarele de iulie. Imi place vara. Imi place când e cald, atât de cald încât până și timpul  se dilată și parcă, cumva, te trezești că ai mai multă viață de trăit, pur și simplu, de parcă din iunie până-n septembrie, ți se pune în brațe un coș plin cu ore. Mă gândesc așadar că e vară și că pe strada aia mică, mărginită de blocuri nici prea joase, nici prea înalte, merge un domn cu un cățel și poate chiar și-un tată cu un copil, pe bicicletă. Copilul se oprește o secundă să se uite la câine, înainte să se pună pe pedalat cu disperarea aia a copiilor care simt nevoia ca totul să se întâmple repede, cât mai repede.

De undeva, nu pot să-mi dau seama de unde (hai să zicem de la etajul unu, dar nu am nicio garanție că așa și e) se aude o muzică de pian. Ceva clasic. Un Brahms. Ba nu, o să zicem un Chopin. Și eu nu fac nimic special, decât că stau așa, cu fruntea aproape lipită de geamul ăla dinspre stradă, și mă uit la lume exact cum făcea altădată bunică-mea. Iși trăgea un scaun aproape de fereastră, se așeza acolo, cu un oftat, de parcă scoatea aerul de peste tot și rămânea cu capul sprijinit în palme și cu ochii la bulevard, încercând de acolo, de unde stătea, să participe, în felul ei, la viață.

Așa și eu acum. Mai iau o gură de cafea, mai ascult un Do sau un Mi care ridică cumva aerul mai sus decât e și mă uit la cățelul ce se învârte acum în jurul unui copac, căutându-și o poziție de pipi. Domnul e ușor adus de spate, are un început de chelie și o revistă în mână. Acum mă gândesc că deja cafeaua e pe terminate și că ar fi momentul să mă duc la baie, să fac un duș (poate să mă spăl și pe cap) și apoi, știu și eu, aș putea să iau metroul și să mă duc în centru, să cobor până pe malul râului și de acolo să o iau în sus, pe chei, până mi se face foame și pot face o pauză într-un restaurant d-ăla, fără pretenții, dar cu prețuri corecte. Da, așa mi-aș zice probabil și aș mai zăbovi acolo, la geam, cu ochii la stradă și la domnul cu cățel, în timp ce din spatele blocurilor, s-ar vedea ca desenat pe cer, vârful de la Turnul Eiffel.

Voi la ce vă gândiți când sunteți triști?



joi, 7 februarie 2019

România este țara...

- în care, cineva (probabil primăria de sector, în cazul de față Sector 2) decide să facă lucrări în cartier, cu picamere și alte unelte zgomotoase, fix, dar fix în săptămâna de vacanță școlară, când copiii ar fi putut să doarmă mai mult dimineața. Nu, nu s-a stricat nimic la bloc, nu, nu se repară nimic esențial, dar problema este că nimeni, dar nimeni, nu are o viziune de ansamblu pentru simplu motiv că nu avem obișnuința să avem o astfel de viziune.
- în care ești sunat de o clinică medicală să mergi să-ți faci analizele cu trimitere de la medic și unde, când ajungi la recepție, afli că biletul nu e bun, pentru că ei nu lucrează cu Casa de asigurări de pe foicica ta. Sigur că doamna de la ghișeu nu are nicio vină fiindcă, cea care te-a sunat a uitat să menționeze un mic amănunt care te-a făcut pe tine să te scoli cu noaptea-n cap, să nu-ți bei cafeaua, să alergi după un tramvai și să întârzii la muncă. Ne pare rău, dar ce vreți să facem acum?
- în care plătești o consultație la ecografie și, din păcate, pleci fără ea pentru că nu mai există hârtie în ecograf și fata care se ocupa de achiziții a intrat în concediu de maternitate și nu știm cine îi va ține locul.
- în care Ministerul sănătății afirmă că a cumpărat 30.000 de doze suplimentare de vaccin, dar în farmacii el nu există
- în care, dacă vrei să preiei un contract de cablu de la RCS/RDS, nu e suficient actul de proprietate, ci trebuie musai, să vii și cu fostul proprietar în persoană. Dacă a murit sau a emigrat, lucrurile se complică, așa mi s-a explicat!
- în care toată lumea înjură pe toată lumea, peste tot și tot timpul
- în care Radioul public te lasă pe tine, jurnalist, să-ți plătești singur un set de cărți de vizită fiindcă el nu are buget, iar tu ai musai nevoie să nu te faci de râs la o reuniune la care ajungi în interes de serviciu
- în care, tot în Radioul public, angajații cumpără pe rând, hârtie igienică și Pronto pentru că femeile de serviciu au devenit o specie de cale de dispariție
- în care dacă treci, noaptea, prin centrul capitalei, la rond, la Piața Kogălniceanu, ai ocazia să vezi cum fetele fac trotuarul, în timp ce mașina de poliție trece prin zonă
- în care firma care trebuie să-ți aducă frigiderul nou pe care tocmai l-ai cumpărat, te sună după șapte ore (șapte!!!!) să-ți spună că vine a doua zi
- în care atunci când te oprești lângă un copac prăbușit să-i faci poză, un polițist de prin preajmă îți spune pe un ton părintesc "nu cred că e bine ce faceți, dar treaba dumneavoastră". N-am înțeles de ce și nici el nu a vrut să spună.
- în care mulți bărbați (femei nu am văzut) scuipă pe stradă ca și cum ar fi un gest cât se poate de normal
- în care șoferul de taxi poate să se rățoiască la tine, client, și să te amenințe că te dă jos, pentru că ai îndrăznit să-l rogi să stingă țigara
- în care ni se pare normal să ni se spună "nu", "nu se poate" și "nu e treaba mea"
- în care Protecția Muncii din instituțiile publice e considerată, de cele mai multe ori, doar o formalitate pe care o semnăm ca să spunem că am semnat, deși ea nu se face
- în care continuăm să cumpărăm carne de vită produsă în Polonia, deși o anchetă a arătat că există o problemă cu abatoarele poloneze unde au fost sacrificate vite bolnave. Principalii importatori erau Franța și România. Franța a retras de pe piață carnea cu pricina. Noi suntem calmi, din ce observ.
- în care când ceva nu merge, se strică sau se suspendă, lumea se necăjește un pic și...gata
- în care dacă ești dat afară din funcție, abuziv, pe perioada concediului, pierzi procesul doar pentru că nu se face să câștigi un recurs împotriva celor de la Primăria București
- în care euro va depăși, probabil, pragul de 5 lei.
- în care proiectul de buget este o glumă proastă, făcută de un individ condamnat la opt ani de închisoare. Opt!!! Ințelegeți?! Nu, nu cred că înțelegeți pentru că altfel ar fi trebuit să fim cu toții în stradă.
- în care ministrul Justiției iese la rampă și amenință cum o să le povestească el omologilor din UE despre abuzurile pe care le- a făcut Laura Codruța Kovesi, de parcă ăia sunt niște debili care au propus-o  pe doamna Koveși la funcția de procuror european doar așa, că nu le-a venit altă idee în cap
- în care nu are rost să vorbesc de italianul fără studii de medicină care a operat în România, pentru că atunci ar trebui să vorbesc și de un întreg guvern care conduce o țară deși, e lucru știut, nu are nicio competență, dar niciuna!
 - în care tot ceea ce am scris mai sus s-a întâmplat doar în ultimele zile.
- în care o să traduc tot ceea ce am scris mai sus, în franceză, că poate sunt și alții curioși cum mai e pe la noi



 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes