vineri, 8 noiembrie 2019

In tăcere

Abia dacă mai rămăsese ceva din ea, iar puținul ăsta de care trebuia încă să se ocupe în fiecare zi - să-l scoale dimineața, să-l așeze pe marginea patului, să-l ducă la baie, să-l spele, să-i dea să mănânce, o nimica toată, dar chiar și așa, să-i dea - puțintelul ăsta nu era ea. Era al ei, asta da, dar nu era ea. Era doar o bucățică, o fărâmă, un rest după ce ea plecase, se rătăcise, se risipise. Chiar așa, se gândi, unde s-o fi dus? Când a încetat să mai fie ea și a rămas doar ciozvârta asta de corp, cu fața încrețită de parcă cineva ar fi strâns-o în pumni, cu încheieturile noduroase care se ițeau pe sub pielea subțire, aproape verzuie, cu picioarele mici și firave ce nu-i prea mai foloseau la mers, ci doar să nu i se termine corpul brusc. 

Care corp?, se gândi și se duse la oglinda sprijinită de peretele din fața patului, pusă acolo special parcă, să prelungească bucățica aia de viață care, iată, continua să se întâmple independent de ea. Oare cât va mai dura? Nu c-ar fi contat cu adevărat, pentru că uitându-se acum la ea, în oglindă, simți nevoia să se înfășoare cu brațele, nu de frig sau din prea multă iubire - adevărul e că niciodată nu se plăcuse prea tare- ci mai degrabă din nevoia de a se ține cumva, pe loc, de a se strânge laolaltă, așa cum obișnuia să facă cu firimiturile de pâine rămase după ce mânca, pe mușamaua cu flori, din bucătărie. Era ceva în gestul ăla, nu știa nici ea să zică ce, care-i plăcea la nebunie. Să-și treacă palma deschisă peste suprafața netedă și lucioasă ca un obraz tânăr, să strângă apoi, într-o grămăjoară minusculă, resturile de pâine, să le împingă către cealaltă palmă, făcută căuș și vârâtă sub buza mesei, împiedicând astfel căderea și apoi, să frece firimiturile între degete până făcea un cocoloș minuscul și cald, un fel de pâinică rotundă, ca o bomboană, bună de dat la păpuși, pe care o arunca pe geam, în curtea interioară a blocului. S-o mănânce porumbeii, își zicea și un zâmbet îi subția ochii, umplându-i la colțuri, de linii fine, ca niște raze. 

Doi sori în formă de lună nouă, așa erau ochii ei de la o vreme. Subțiați de parcă se pregăteau de la sine să dispară, să se închidă mai ușor și, de jur împrejur, plini de linii ca și cum pielea s-ar fi uscat și ar fi crăpat. Așa erau ochii ei. Pe cale de dispariție. Și albaștri. Ca cerul și ca marea și ca florile de nu-mă-uita. Cine naiba îi spusese așa? Unul din ei. Fuseseră trei cu totul. Doi de Adi și un Răzvan. Ar fi fost amuzant să fi fost trei de Adi. Adi 1, Adi 2 și Adi 3, ca-n filmele alea science-fiction, cu roboți care se tot înmulțesc până când ajung să populeze toată planeta care, în toate filmele cu roboți, se limitează, naiba știe de ce, la Statele Unite. Și nici măcar la toate statele. Niciodată n-a înțeles filmele alea. Asta pentru că ești fată și vouă vă plac filmele cu pupături! Așa-i zicea văru-său și apoi țuguia buzele cumva, caraghios și se bălăngănea de pe un picior pe altul, de parcă dansa și doamne, ce o mai enerva și începea să plângă. "Te spun !", așa-i zicea, dar nu-l spunea niciodată. N-avea cui. Acasă, toată lumea avea treabă, tot timpul. Auziți?, zicea ea și nu, nimeni n-o auzea. 

Dacă ar fi să aleagă acum un cuvânt, unul singur, din toate cele care există pe lume și să încerce să-și vâre în el toată familia, cu tot cu mama, tata, cei doi bunici și fratele mai mic, cuvântul ăla ar fi tăcere. A trăit în tăcere, a crescut în tăcere și așa a fost toată viața ei de după. O lungă și ciudată tăcere. Singurul zgomot de care-și aduce aminte e cel pe care-l scotea televizorul, de parcă ar fi fost viu și cumva, chiar era, așa-și zicea de acolo, de pe colțul ei de canapea unde stătea de fiecare dată când voia să se simtă și ea, parte din familie. Probabil că atunci a învățat să și tacă. Atunci și de fiecare dată când cineva,  nici ea nu mai știe cine, îi spunea de-a dreptul taci, că ești proastă! Dar tu nu erai, își zice singură, cu voce tare, în oglindă, și-și lasă brațele să cadă pe lângă corp și rămâne așa, pe loc, să se uite la ea, aia de dincolo, aia de departe și parcă ar vrea să-și spună ceva, ceva important, un fel de mesaj care să aibă forța să schimbe tot, niște cuvinte d-alea pline de sens care să umfle cu aer cald golul ăla din capul ei, ăla care orice ar fi făcut, tot acolo era. 

Pac, își trage cu putere o palmă peste frunte. Pac, încă una peste cap. Pac, o palmă peste obraz. Pielea i se înroșește, dar nu-i pasă. Cu fiecare lovitură, tăcerea se sparge, se crapă ca o pojghiță de gheață și sigur, sigur, la un moment dat, va ceda și atunci va fi așa de bine! Doamne, ce bine va fi, își spune și se oprește cu mâna-n aer și cu ochii-nchiși, anticipând valul ăla de aer călduț care se va așeza pe ea, ca o păturică, și sub care va putea vorbi și vorbi ore și ore și ore-n șir. Va vorbi cu mama și cu tata și chiar cu Adi2. Cu 1 nu mai vrea să vorbească niciodată. Nu-i mai trebuie. Cu 2 însă, da. Dar deocamdată nu se poate. Și nu doar pentru că, chiar în secunda asta cât ea își trage palme de una singură, pe undeva, prin casă, e Răzvan și probabil nu face nimic, doar stă, ci pentru că 2 e mort. Iar ea, uite, pac o palmă peste gură, ea e vie și d-aia aproape că începe să simtă cum o arde pielea, dar nu-i nimic, nu e nicio problemă, ea e puternică, proastă  și puternică și de câteva minute, puțin nebună de vreme ce se pocnește singură, doar că așa o să plece și răul. O să-l alunge ea cu loviturile astea care o fac pe cea din oglindă să se clatine ușor, de parcă un vânticel ar fi început să sufle brusc, prin cameră. Un curent de aer subțire care i s-ar fi încolăcit blând de tălpi, înainte să înceapă să urce încet, spre genunchi și coapse, strecurându-i-se apoi sub cămașa de noapte și umflând-o un pic, ca și cum s-ar fi apucat să facă piruete. Să danseze cu aerul, să-l adune în jurul ei, să-l strângă într-o grămăjoară, ca pe firimituri, să-l facă cocoloș și să-l bage-n gură, să-l mestece, să-l țină acolo cât mai mult, cât mai mult. Și să nu adoarmă. Niciodată. Nici culcată să nu mai stea. Doar în oglindă. Să rămână acolo, în picioare, să-și vorbească, să se ia în brațe și, din când în când, să-și tragă palme. Iar Răzvan n-avea decât să rămână de partea cealaltă a ușii, acolo, pe canapeaua din sufragerie, unde dormea deja de câteva luni bune. 

Ii va lăsa lui televizorul, iar ea va păstra masa din bucătărie. De fapt, nu toată masa: mușamaua. Să poată să-și lipească mâna de florile alea desenate și răceala lor să-i intre în piele și să-i dea un fior plăcut, ca atunci când își afunda tălpile în nisipul ud de pe malul mării și aștepta cuminte, să vină valul și să i le găsească. Acum e noiembrie, nisipul e rece, iar marea scoate zgomote să-i țină pe oameni departe. Oricum, nu vrea să o mai vadă. Nu-i e dor. Nu-i e dor de nimic. Cel puțin nu în secunda asta. Ar vrea să închidă ochii, doar că așa nu ar mai putea s-o vadă pe cealaltă, din oglindă, și asta nu e bine. Nu e deloc bine. Trebuie să fii de-a dreptul tâmpit să nu-ți dai seama, iar ea nu e tâmpită. Nu, nu! Ea nu e deloc tâmpită. Ba dimpotrivă, ea e deșteaptă și, dacă-și dă palme - pac, una peste peste cap și pac, una peste obraz și încă una peste gură -  e tocmai pentru că înțelege că trebuie să facă ceva ca să doară la suprafață și să nu mai doară acolo unde nu poate ajunge cu mâna, unde gândurile se fac un ghem împuțit cu care se îneacă. D-aia nu trebuie să doarmă. Niciodată nu trebuie să doarmă. D-aia i-a și spus lui Răzvan du-te pe canapea, hai du-te, fiindcă eu nu vreau să mai dorm niciodată! De fapt nu i-a spus, i-a urlat și el s-a dus și a dat drumul la televizor, fiindcă ce naiba să fi făcut?! și a început să schimbe posturile și până la urmă s-a oprit la o emisiune despre China și a rămas să se uite până la capăt, cât ea stătea în oglindă, pe întuneric, și se gândea la mama, la tata, dar mai ales la Adi2. Și un pic la ea. Nu la asta de-acum, bolnavă. La cealaltă. Aia din oglindă. Aia pe care nu vrea s-o mai vadă, doar să și-o aducă aminte.

                                                     photo credit Jordan Sanchez
luni, 4 noiembrie 2019

Nostalgii

Nu mai ştiu cum a venit vorba. Eram la masă, rupeam bucăţele mici de pâine şi le înmuiam apoi în sosul de roşii până când se făceau un fel de pastă pe care încercam să o apuc cu furculiţa. Din când în când, culegeam cu degetele câte o măslină, o băgam în gură şi o plimbam dintr-o parte în alta, înainte să-mi înfig dinţii în ea şi să-i scot sâmburele. Când eram mică nu-mi plăcea deloc mâncarea de praz. Mi se părea cumva, fără rost. Acum mi-a devenit oarecum indiferentă, aşa că tac şi mănânc.

Cred că eu am deschis subiectul. Am zis aşa, într-o doară, că uite, dom'le, urmează să plec câteva zile, în decembrie, la Viena şi apoi, alte câteva, la Milano şi că ce bine e să poţi să pleci când vrei şi cât vrei, fără să ceri voie ba în stânga, ba în dreapta. De fapt, eu voiam să zic că ce bine e să fii adult şi să nu mai trebuiască să dai socoteală tuturor, dar mama a înţeles altceva. Sau poate că a înţeles bine, dar s-a prefăcut că nu pricepe şi a schimbat vorba, cum face de fiecare dată când nu-i convine ce-i spun. Mai ştii, zice mama, cum era când nu aveam voie să plecăm din ţară și cum am mers  odată în vacanţă, cu maşina, într-un fel de tur, de a trebuit taică-tu să doarmă peste noapte, pe bancheta din spate, să nu care cumva să ne fure cineva, canistrele cu benzină? Dau din cap că da, că știu. Ba chiar îmi aduc aminte și locul: Borşa. Până atunci n-auzisem niciodată de orașul ăsta. La Geografie, învățam locurile în funcție de munți, văi și tipuri de industrie: extractoare, de mașini-unelte, pielărie, de materiale plastice și mai erau. Au trecut treizeci și ceva de ani de atunci. Le-am uitat. Dar de Borșa, încă îmi aduc aminte. Și de granițele închise. Și de-alea. Altădată eram la Oradea. La hotel. Mama stătea în cameră, lângă pat, aplecată pe vine şi încălzea într-o crăticioară aşezată pe un reşou, nişte fasole verde, la borcan. După masă, am ieşit cu tata să mă plimb şi am văzut că era un film la cinema-ul din colţ. Ceva cu nu ştiu ce sau cine, aurul şi ardelenii. Când am intrat în sală, erau oameni şi pe pereţi. Mirosea a transpiraţie, a coclit, a băutură şi pişat. După un sfert de oră, n-am mai avut aer. Am început să plâng. Mă sufoc, urlam! M-a luat tata de braț și m-a tras după el, spre ieșire, călcând, în întuneric, peste picioare şi sacoşe aruncate în toate părţile, de parcă nu era cinematograf, ci gară. 

Să ştii că n-am desert, doar nişte ciocolată, zice mama şi mă trimite în cămară, s-o caut pe raftul de sus. Ia şi cratiţa cu praz şi dă-o afară, la răcit!  Apuc vasul cu o mînă şi cu cealaltă împing uşa de la balcon. Un porumbel se uită la mine şi pare că aşteaptă ceva. Naiba ştie ce! Nişte pâine sau nişte vorbe. Bunica îi hrănea în fiecare dimineață. Le arunca bucățele de pâine înmuiate într-un castron cu apă. Băga mâna, lua pâinea în pumn, o storcea și o arunca pe acoperișul garajului care crescuse acolo, sub crengile castanului cel bătrân. L-a tăiat vecinul ăsta nou, acum vreo câțiva ani. Nu știu cum a obținut aprobare, dar a obținut. Apoi, a luat garajul și și-a făcut acolo un butic. Inchid uşa în urma mea. Nu-mi plac păsările.  Când eram mică, în curte la bunicul de la Hunedoara, a sărit un cocoş pe mine şi şi-a înfipt ghearele în pulpele mele, în timp ce cu ciocul mă ciupea de carne. De-atunci mi-e frică. Şi dintr-o noapte când am fost să dorm la unchiul unui prieten. Avea o casă mare, pe undeva, pe lângă Braşov. Şi-n camera în care stăteam eu, era un pat lipit de perete, acoperit cu o pilotă lucioasă şi galbenă, iar de jur împrejur era plin de păsări împăiate. Când am stins lumina, ochii lor continuau să lucească prin toate colţurile camerei, de parcă animalele ar fi fost vii şi flămânde. Stăteam sub pătură și așteptam somnul și dimineața,  iar aripile lor întinse păreau că mişcă aerul în jurul patului.

Am mâncat aproape jumătate de pachet de ciocolată. Întotdeauna fac aşa. Dacă încep să mănânc chiar şi numai o bucăţică de ceva dulce, nu reuşesc să mă mai opresc. Cred că aş putea să mănânc un tort de una singură. Nu am încercat încă, pentru că de fiecare dată când am avut tort, mai era cel puţin o persoană, cu mine. Când eram mică, mama făcea tort din pişcoturi, fără foc. De fapt, ăsta era tot şpilul: să inventezi cât mai multe mâncăruri la rece. Un fel de raw veganism timpuriu. Că nici carne nu se găsea. Nici ouă, nici brânză. Lapte era. Și iaurt. In borcănele de sticlă. Dar nu-mi plăcea. Puneam câte o linguriță de zahăr în el și așa-l mâncam. Are calciu, zicea mama. Nu-mi păsa. Și nu-l mâncam. Mie îmi plăcea salamul. Cumpăram câte unul sau două, d-alea "de Vară" și le puneam la uscat, în cămară. Cică erau cu soia. Nici nu știam ce mâncăm. Nu știam nici ce trăim. Pe 26 aprilie, eram cu o prietenă, la cules de mere, undeva pe lângă București. La Malul cu flori, așa se numea locul. Am stat toată ziua la aer, printre pomi. Am aflat abia a doua zi, de la Europa liberă, că fusese explozie, la Cernobîl. Poate că și de-acolo ni s-au tras diversele probleme de după. E posibil, mă gândesc.

Mai știi, îi zic mamei, când, într-o iană, ai luat salariul și te-ai dus în colț, la Mistrețul, să cumperi ceva și n-aveau ăia nimic, dar absolut nimic să-ți vândă și ai venit acasă și ai început să plângi? Sau când a vrut să te ia la bătaie una, în Piața Matache, fiindcă te-a văzut că vorbești cu bărbatu-său care era măcelar și a crezut că ești amanta lui, nu că încercai să faci rost de o pulpă de porc! Râdem amândouă. Nu-i de râs, dar râdem. Și când, după Revoluție, învățaseși să faci pizza acasă, cu sos bechamel în loc de mozarella, fiindcă aia care se găsea de cumpărat era de nemâncat - un fel de blat pâinos peste care era turnat bulion, așezate câteva felii de salam și rasă niște telemea. Vara, la Costinești, doar d-asta mâncam. 50 de vodkă cu suc de kiwi, de la dozator, și o pizza de la Săraci, de ți-o vindeau printr-un gemuleț, ca pe vremuri, la Langoșerie! Singurele ei calităţi era că se numea pizza, că era caldă, ieftină şi că se umfla în burtă și făcea acolo, pe dinăuntru, un fel de tampon pe care îl îmbibam apoi, cu alcool. Și mai era și că aveam șaptesprezece ani! Mai era și asta.

Îmi aduc aminte când au venit franţuzoaicele alea la noi, în bloc, zice mama şi trage spre ea pachetul de ciocolată, aproape gol. Erau două. Pe una o chema Cécile, adică Cecilia pe româneşte, iar pe cealaltă, la fel de blondă, dar mult mai frumoasă, nu mai ştiu cum o chema. Claire, zic, Claire o chema. Așa, Claire, spune și mama și continuă: veniseră să facă un fel de stagiu într-o fabrică, din Bucureşti şi stăteau într-o garsonieră, la etajul trei, pe care le-o lăsase un actor care plecase la Paris, imediat după 89. Și țin minte când într-o seară, m-am trezit cu ele la ușă. Aveţi să ne daţi cu împrumut, un burete de spălat vase? m-au întrebat. N-aveam, de unde dracu' să fi avut!, zice mama.  Și ce rușine mi-a fost! N-a mai avut nicio importanță cât de bine vorbeam eu franțuzește, ci doar că la momentul ăla, la noi în țară, nu existau bureți. Spălam vasele cu cârpe de bucătărie, pe care ni le făceam singuri, din chiloţi rupți sau cearceafuri vechi. Tu-ți dai seama, zice mama și ia o bucățică de ciocolată,  că eu am avut primul mop la cincizeci şi ceva de ani? Văzusem unul, cu găleată cu tot, la nevasta unui prieten de tot pleca prin Germania, în anii ăia de după comunism. Era roşie găleata. N-o s-o uit niciodată. Eram la femeia aia, în bucătărie şi ea tot vorbea şi eu nu mă gândeam decât la cum o fi să speli gresia, stând în picioare, nu aplecată de şale cum stăteam eu, în fiecare seară, să șterg cu cârpa, pe jos. Cum o fi?, așa mă tot întrebam.

Am terminat ciocolata. Trebuie să plec. Am o listă întreagă cu chestii de făcut şi nu mai pot sta. Nu te mai ridica, îi zic mamei, las' că încui eu uşa! Se ridică. Degeaba vorbesc, tot cum vrea ea face. Ar trebui să le scriem undeva, zice. Toate astea, ar trebui să le scriem. Să nu le uităm! Bine, mamă, zic. Așa o să facem. Așa am făcut.



joi, 24 octombrie 2019

Zece degete

Stau întinsă pe spate și mă joc cu degetele de la mâini. Intâi le număr pe cele de la dreapta, apăsând pe fiecare cu arătătorul de la stânga, din ce în ce mai tare, de parcă aș încerca să le înfund unghia în carne. La următorul semafor voi schimba mâna, îmi zic și aștept să simt mișcarea aia care vine de undeva, de sub mine, și mă duce un pic în față, spre golul dintre banchetă și scaunele părinților, înainte să mă tragă înapoi, de parcă bancheta ar fi val și mașina toată ar fi Marea Neagră și toată familia noastră ar înota împreună. Noi nu înotăm niciodată împreună. Cineva trebuie să rămână de pază, pe mal. Așa că mergem în apă ori eu cu mama, ori eu cu tata. Niciodată mama cu tata. Pentru că dacă ar fi așa, atunci nu ar mai fi mama și tata. E nevoie de un copil pentru asta. Tot timpul. Până la sfârșit. Nu poți să te oprești din a fi mama sau tata. Nu ai de ales. E pe viață. Și pe moarte. Te duci tu cu ea?, întreabă mama și se așează fix pe mijlocul cearceafului în dungi, țintuit acolo jos, la pământ, cu patru bolovani, câte unul pe fiecare colț, să nu-l ia vântul. Mama are un costum de baie maro și din când în când, își scoate sutienul și stă pe spate, la soare, iar sânii i se lipesc gelatinoși, de piept și mie îmi vine să pun mâna pe ei, de parcă ar fi de plastilină. Nu pun.  Dar îmi place să mă uit la ei. Tata mă ia de mână și eu merg în salturi mici, să nu care cumva să mă înțep în resturile de scoici ascunse în nisip. Alteori, mama zice pur și simplu, "mă duc eu cu ea", adică cu mine, și vocea ei sună aproape sever. Mama nu întreabă, mama nu cere voie. Mama spune ce urmează să facă și face. 

Am ajuns la stop. Inchid ochii și mă las dusă întâi, spre înainte și apoi, spre înapoi. Preț de o secundă, mașina e leagăn. Acest du-te vino, în față și-n spate, o dată, de două ori, mai tare și mai tare. Ce o fi la mișcarea asta de-mi place așa de mult? De parcă cumva, cu fiecare nou avânt, îi dau corpului puterea să treacă peste, să ajungă mai sus, mai departe. E o fugă. Nu știu de ce fug, dar fug. Cât o fi ceasul?, o întreabă tata pe mama, iar mama nu răspunde nimic, de parcă tata ar vorbi în altă limbă sau în gând sau mama ar fi mută. Sau surdă. Mama?, spun de acolo, din spate, de pe bancheta pe care stau întinsă. Da, mamă, zice mama. Nu, nu e nici mută, nici surdă. Anul trecut, de Crăciun, tata a primit un ceas. Swatch. Probabil că d-aia l-a și primit. Să nu mai întrebe. Să știe. A adormit?, continuă să vorbească tata, iar mama aruncă un ochi spre mine, îmi zâmbește și dă din cap că nu. De multe ori, tata are nevoie de mama ca să ajungă la mine. De parcă sunt încă acolo, pe dinăuntru, în burta ei și nici nu mă voi naște vreodată.

Schimb mâna. Ridic stânga, răsfir degetele și cu arătătorul de la dreapta, apăs pe buricele lor, din ce în ce mai tare, ca și cum aș fi supărată pe ele. Ca și cum eu aș fi tovarășa învățătoare și degetele ar fi proștii clasei. Sunt exact cinci. La fix. Boldea Vasilică, Ferariu Narcisa, Moroșan Gabi, Radu Florica și încă unul nou pe care nu mai știu cum îl cheamă. Doar că i se spune Grasu' și că a venit anul ăsta la noi. Cică a rămas deja repetent de trei ori. E cu un cap mai înalt decât restul băieților din clasă și știe să scuipe la distanță. Când îl scoate la tablă, tovarășa îl apasă cu degetul în frunte, de parcă ar vrea să facă o găurică acolo și să-și vâre arătătorul în creierul lui. Eu nu sunt proastă, așa că pe mine nu mă apasă. Doar o dată mi-a dat cu pixul în creștet și mi-a rupt foaia. Bine ți-a făcut, a zis mama și apoi m-a trimis să mă spăl pe mâini și să vin la masă. 

S-a făcut verde. Tot întinsă pe spate stau, dar simt cum mașina a pornit și eu mă las dusă și trebuie să mă oblig, cumva, să rămân la orizontală, de parcă aș fi țintuită, de parcă aș fi pe cearceaful nostru de plajă, ăla în dungi. Stai și tu la soare câteva minute!, zice mama, în fiecare vară. Câte?, întreb. Cinci pe-o parte, cinci pe alta și pe urmă poți merge la joacă. Cinci și cu cinci, zece! Ca degetele de la mâini sunt minutele. Doar că nu le pot apăsa cu arătătorul. Mă gândesc că e greu să fii treaz și ceva să se miște odată cu tine și tu să nu vezi unde te duce. Unde suntem? întreb. La Arcul de Triumf, răspunde mama. Intotdeauna când întreb ceva, răspunde doar mama. De parcă tata ar fi mut. Sau surd. De parcă doar ea ar ști răspunsul. 

Doar la matematică îl întreb pe tata. De exemplu, la mulțimi. Era după-amiază și încă lumină și tata și-a tras un scaun lângă al meu, a luat un pix, apoi l-a lăsat, că ăla scria roșu, a luat altul, cu albastru, și a făcut două cercuri pe o foaie. Unul mare și altul mic, înăuntru. Un cerc gravid. Un cerc femelă. Mă ridic brusc de pe scaun. Unde te duci?, întreabă tata, dar eu nu-i răspund, ca și cum sunt și eu o mamă mică, surdă și mută. Fug la bucătărie. Fug la mama. Ați terminat? mă-ntreabă și eu dau din cap că nu și mă apropii de ea. Păi și ce faci aici?, zice și mă lasă să mă lipesc de ea. Am vrut să te pup, îi spun și o las pe ea să mă pupe prima. Apoi mă întorc în cameră, la tata. Cât am lipsit eu, a mai făcut două cercuri care par să fi intrat cumva, unul în altul. Două cercuri adulte care zici că se împreunează la mine, pe foaie. Au un puiuț, spun și tata râde și-și întoarce capul spre ușă, ca și cum ar căuta-o din priviri pe mama.  Fără mama, râsul lui tata nu se aude la fel. Iau pixul roșu și colorez ovalul ăla micuț, la intersecția dintre cele două cercuri. Mama, tata și copilul, spun și tata dă din cap că da. Copilul e roșu, ca un semafor, și la mijloc. Imposibil să treci, să te apropii, să te miști. Imposibil. 

Mașina se oprește. Am ajuns, spune mama. Hai, spune tata. Tata începe să vorbească doar când ajungem acasă, de parcă vorbele lui rămân împrăștiate prin sufragerie, pe hol, prin lift, în fața blocului și-l așteaptă. Fără ele, tata e tăcut și mai tot timpul pe gânduri. Mă ridic în capul oaselor, mă întind și mă uit pe geam ușor nedumerită, ca și cum nu am mai fost acasă de cine știe când. Acum e momentul când mama ne spune fiecăruia ce trebuie să luăm din mașina. Ia tu plasa mare, cu toarte, lasă-i ei ghiozdanul și eu iau celelalte două sacoșe. Nu știu de ce, dar mama întotdeauna își păstrează pentru ea mai mult, de parcă vrea să ne arate acolo, pe trotuar, cât e ea de puternică. Mama întotdeauna vrea să ne arate cât e ea de puternică. Așa e ea. N-ai cum s-o mai schimbi. Doar bunica mai încearcă din când în când. Atunci mama se închide în dormitor, cu telefonul și se răstește: încetează să-mi mai spui ce să fac!, zice. Dar cred că bunica nu încetează, pentru că de fiecare dată aud aceleași și aceleași vorbe. 

Tata încuie mașina. Mama are câte o plasă în fiecare mână, de parcă are nevoie de greutăți ca să se echilibreze. Mi-am pus ghiozdanul în spate și m-am așezat între ei. Am un pulover roșu. Preferatul meu. Cadou de la  bunica.



marți, 22 octombrie 2019

Pe trecere

El și ea gătiți de sâmbătă seara, deși e sâmbătă, abia spre prânz. Sunt prost îmbrăcați, dar chiar și așa, sunt gătiți. Traversează pe roșu. Ea își ține cu o mână fusta plisată, de parcă ar trece printr-o apă. El o lasă înainte, să treacă ea prima. S-o calce pe ea sau să se uite mai bine la fundul ei. Sau poate că el se mișcă mai încet. Ce atâta grabă? De la o vârstă încolo n-are niciun rost să mai alergi. Au alergat destul până la cincizeci  și ceva de ani. E momentul să mai stea naibii și pe loc. Ea n-are niciun chef să stea.

Din dreapta, dinspre Matei Voievod, vine o motocicletă.
- Hai, măi, mai repede, zice ea și grăbește pasul spre trotuar.
Precaut, el rămâne pe mijlocul străzii, pe linia aia între cele două sensuri și lasă motocicleta să treacă razant, prin fața lui.
- 'Tu-ți mama ta de șmecher, că dacă dau un șut la rabla asta a ta, muci te faci!

Ea râde. Il aude, dar nu-l vede. A ajuns deja pe malul celălalt, pe trotuar, în siguranță și acum stă cu spatele, așteptându-l s-o ajungă din urmă. Privirea i-a rămas agățată de crizantemele așezate în vaze lungi, de plastic alb, din jurul unei gherete cu pereți de sticlă. Inăuntru, o florăreasă grasă, cu țâțe mari și batic pe cap, moșmondește ceva la un telefon. Probabil stă pe facebook. Undeva, în urmă, e el. Injură în continuare, printre dinți și vorbele alea urâte "curul mă-tii de prost, dacă-ți dau o carabă, te fac una cu caldarâmul" o fac să râdă. Ceva din ele sau din el, nici ea nu știe ce, o amuză și cumva, o excită. Habar n-are de ce, dar așa simte. De parcă vocea lui ar putea să o atingă, vârându-i-se până înăuntru, în chiloți, făcând-o să închidă ochii și să se gândească la el, cel de demult, cel de care se îndrăgostise: frumos, brunet, pieptănat cu cărare pe stânga și gata să aibă grijă de ea. Apoi, într-o zi, nu mai știe cum s-a întâmplat, a intrat în casă, a dat cu ochii de el și s-a întrebat ăsta cine dracu mai e și ce face la ea, în sufragerie. Lui nu i-a zis nimic. Și-a aprins o țigară, i-a dat și lui una și au rămas așa, tăcuți, cu ochii la televizor, unul lângă altul, uitându-se ba la fumul care se ducea spre nicăieri , ba la nu știu cine de la PNL sau PSD care urla pe ecran. Asta a fost tot. Menopauza a venit brusc, într-o miercuri dimineață. A simțit niște crampe care au trezit-o din somn și când s-a dus la baie, a văzut o pată maronie, de sânge închegat, pe pantalonul de pijama. Degeaba a așteptat și restul sângelui. N-a mai curs nimic. Doar din când în când, în lunile următoare, una, două picături închise la culoare îi apăreau pe chilot, ca și cum ar fi avut pe dinăuntru o țeavă din care se scurgea, la răstimpuri, câte o pată de rugină. In ziua aia de miercuri, mai spre seară, a sunat-o pe Simona: ce faci, mamă? Eu sunt bine, zi-mi de voi! Iar înveți? Eu zic să lași prostiile, că ai făcut deja o facultate, și să te pui să-ți cauți și tu pe cineva și să faci unul mic, cât mai pot și eu să te ajut. Vorba aia - mâine, poimâine, mă îmbolnăvesc și ce te faci? Bine, bine, tac din gură!". Nu tăcea.

Zgomotul motocicletei s-a pierdut aproape cu totul. A rămas doar vocea lui. Să te fut în gură, zice el și porcăriile alea de le aude în urmă o fac să chicotească, de parcă-ar fi pentru ea. E ceva acolo, în vocea lui, printre vocale, consoane, silabe, cururi și suli, e ceva care-i place, ceva care-l face parcă mai înalt și mai puternic. Rămâne pe loc, cu ochii lipiți de florile mari și galbene, să nu care cumva să vină și el după voce. Vrea doar vocea lui, ca la radio. Ce bine ar fi dacă o perioadă, ar putea să vorbească doar la telefon! Să-l sune, s-o sune, să-i spună ce a mai făcut, să-i povestească de pe la el, de pe la muncă sau de mai știu eu unde... Da, da, ce bine ar fi! La telefon nu poți să taci. Acolo, când nu mai ai nimic de spus, închizi și după aia faci ce vrei tu. Nu e ca acasă! Nicăieri nu e ca acasă. Cine naiba zicea asta? Stai, că nu era așa. Era nicăieri nu e mai bine ca acasă. Mai bine. Asta lipsea. Motociclistul avea pantaloni și geacă de piele. Fața nu i-a văzut-o că avea cască, dar sigur arăta bine. Probabil că era și tânăr. Uite că ea mai avea trei ani și făcea cincizeci și cinci și nu se plimbase niciodată cu motocicleta. Ce i-ar mai fi plăcut! Dar i-ar fi fost și frică, să nu care cumva să cadă și să-și spargă capul. Dar tot i-ar fi plăcut. Ar fi putut să ia de la fiică-sa, împrumut, blugii ăia elastici, care îi veneau strânși pe cur și, cu casca pe cap, n-ar fi riscat să o recunoască nimeni. S-ar fi dus cu motocicleta cât al ei ar fi fost la serviciu și la întoarcere, l-ar fi rugat pe Robert să oprească până la Mega, să cumpere diverse, dar nu la Mega-ul ăla de lângă bloc, unde se știe cu vânzătoarele, ci la altul, mai departe. Așa l-ar fi chemat pe băiatul cu motocicleta: Robert. Ca pe actorul ăla blond.

Florăreasa vâră telefonul în buzunarul de la șorț și cu mâinile încrucișate sub sâni, de parcă ar fi fost o măsuță pliantă, se uită la ea din spatele peretelui de sticlă. Nu știe ce să facă. Niciodată nu a știut. Sau poate că a uitat. Întoarce capul după el. Doamne, urât mai e! Oricine l-ar vedea ar spune același lucru. Ar trebui să-l convingă să-și dea demisia de acolo, de unde lucrează de peste treizeci de ani și să se angajeze la un post de radio. Vocea lui încă îi dă fiori. Mai ales când se mai enervează și mai spune vreo porcărie, mai ales atunci, de parcă cuvintele alea urâte ar avea viață pe dinăuntru, făcându-l să semene cu Robert. Robert e puternic. Și blond, cu ochii verzi. Robert n-are nevoie să înjure. Dar probabil că o face și el din când în când. Și apoi își aprinde o țigară și-și dă cu mâna așa, prin păr, ca la reclama aia la Sauvage.

Acum e lângă ea. O apucă de braț. L-ai văzut?, zice și ea închide ochii și răspunde că l-a văzut. Un bou, zice și ea dă din cap că da, așa e, și știe că acum nu mai scapă, va trebui să se uite la el, să-i spună să-și bage cămașa în pantaloni sau, și mai rău, să nu-i spună nimic, doar să-l vadă și să-și țină gura, de parcă ar fi ajuns deja acasă. Pentru prânz a făcut o salată de boeuf. Cel mai mult îi place să stea și să o decoreze. De la o vreme nu se mai mulțumește să întindă cu lama cuțitului stratul de maioneză peste care să așeze jumătăți de albuș fiert și felioare de ardei, ci caută pe Internet să găsească idei. Doamne, câte le mai pot trece prin cap oamenilor! Ce frumuseți de salate a putut să vadă! Rembrand, nu altceva! Pe a ei a așezat-o pe platoul lor oval și a decorat-o cu felioare subțiri de măsline, de parcă ar fi fost solzi de pește. O minune!Sigur i-ar plăcea lui Robert!

Florăreasă iese în stradă, printre vasele cu flori. 
- Hai să vă dau niște crizanteme, zice și ei dau din cap că nu, în același timp, de parcă ar avea capetele lipite. Cumva le și au. Dacă și-ar lua motocicletă, le-ar fi de ajuns o singură cască. Una mare pentru ditamai căpățâna. Dar n-o să-și ia. Ea și-a luat fusta asta nouă. 50 de lei, de la Afi și i-a cumpărat și lui cămașa asta bleu, cu dungulițe negre. Ii stă bine. Le stă bine. El a luat-o de braț și acum îl simte greu, de parcă s-ar fi lăsat pe ea. Se întorc acasă. Motocicleta nu se mai aude deloc. E sâmbătă la prânz. E liniște.



vineri, 18 octombrie 2019

Tati

Are 50 de ani. Ea, nu tati. El e bătrân - să tot aibă vreo optzeci, pisălog și foarte gras. Doar ea îl vede tati, de parcă l-ar iubi mai ușor dacă ar fi mai mic. De când îl știe, el a fost cumva, mic. Ca și cum se născuse doar ca restul lumii să aibă grijă de el. În primul rând, ea. Fata lui. Singurul lui copil. Vino la tati, îi spunea el când ea abia începuse să meargă și credea că-și face numele mic pentru ea, să ajungă mai ușor, așa cum de multe ori oamenii mari se lăsau pe vine ca să-i vorbească. Dar nu. El se strânsese tot în cuvințelul ăsta caraghios, de parcă ar fi fost un sunet de ceva, un fel de sirenă - ta tiii, ta tiii- și aștepta că ea să crească și să aibă grijă. De fapt nici nu era nevoie să crească prea mult. 

 La început a învățat-o că la ei în familie, iubirea trebuie musai să îmbrace forme. Nu puteau doar să împingă sentimentele către ceilalți, cum făceau vara, la mare, pe plaja de la Olimp, când cu palmele deschise și rigide, ca două lopățele, împingeau valul de la unul la altul, stropindu-se. Iubirea se demonstrează, de parcă ar fi teoremă. Uite, eu mă duc la serviciu, stau la cozi, duminica merg cu maică-ta la piață. Tu ce faci? părea el c-o întreabă fără vorbe, iar ea încerca să-l facă mândru. Atât s-a priceput. Ca și cum un te iubesc nu ar fi fost decât o carapace goală, un fel de înveliș inutil în care se uscase orice formă de viață. Să nu-l dezamăgească, să nu-l facă de râs, așa a învățat că se iubește. Te iubesc, tati! Cât ai luat la Geografie? Zece. Și la Română? Zece. Și la...? Zece, răspundea ea fără să mai aștepte. La ce bun să mai aștepte? Un te iubesc costa, în general, de la doi de zece în sus. Un ești minunată făcea cam un premiu întâi, un sunt mândru de tine nu știa prea bine cât face. Poate dacă ar fi luat locul întâi la olimpiada pe țară, la Geografie, ar fi aflat. N-a reușit. Dar n-ai știut sau te-ai încurcat? Era obosită. Merseseră aproape o noapte întreagă cu trenul, în fund, ronțăind covrigei și murind de sete și de pipi. Când au ajuns la cămin, acolo unde îi cazaseră organizatorii, s-a trântit pe un pat așa îmbrăcată cum era, cu geaca pe ea, și a încercat să ațipească măcar o oră. Somnul e important, spunea mama. Opt ore de somn, un mic dejun sănătos, o cană mare cu lapte cald și n-ai niciun motiv să nu ai o zi bună! Parcă o auzea recitându-și poezia de fiecare dimineață când trăgea de ea să o dea jos din pat, la șase și un sfert. Ce simplu părea, își zicea și abia aștepta să crească, să se facă mare și să-i fie și ei bine. La cămin nu era căldură. Unul din geamuri era crăpat și acolo, în jurul liniei care tăia sticla în două, se făcuse o floare de gheață. 

După concurs au vizitat ceva, cum nu mai știi ce?, avea să-i zică tati a doua zi și ea nu va zice nimic. Ni miiic, ni miiic, ca un fel de sirenă care din când în când îi suna în cap, făcând-o să se țină de frunte și să-i ceară maică-sii câte un algocalmin. Aoleo, păi dacă un amărât de ciclu te face să tot înghiți pastile, ce-o să te faci la naștere? Atunci ea ridica umerii și strângea cumva, fără să vrea, mușchii ăia dintre picioare, de parcă i-ar fi fost frică să nu scape vreo picătură de pipi sau să iasă de acolo ceva, un fel de monstru care să o umple de scârbă, de sânge și de rușine. Hai, zicea tati, lasă prostiile și du-te la teme! Și ea o pornea pe holul ăla lung și negru înspre camera ei, spunând în șoaptă ni miiic, ni miiic ni miiic. Se bucura că tati e calm. Că tati nu se enervează. Tati îi lua fiecare notă de zece și făcea din ele un fel de scăriță cu care voia să ajungă până sus, la Dumnezeu. Ea rămânea acolo, jos, și-i tot dădea la mână încă o treaptă și încă una. Noroc că școala durează mulți, mulți ani și așa tati va avea cum să urce și să tot urce. 

Mama însă, stă pe loc. Mama nu e mami. E mama. Așa și-a spus și-așa a rămas. Deși e slabă și micuță de înălțime - pare un copil pe lângă el, un copil cu față serioasă și cumva îmbătrânită - mama e puternică. Cel puțin așa crede ea și nici că a întrebat-o vreodată dacă e adevărat, de frică să afle că nu, nu e și că de fapt și ea ar vrea să fie mami, dar nu mai e loc. Când nu țipă, mama gătește. Gătește pentru ei și țipă la ea. Cu tati nu se ceartă niciodată. Mai puțin iarna trecută. In februarie. A ținut minte ziua. 22. De fapt, și-a notat-o în caiet, acolo, pe ultima pagină unde a scris: astăzi, mama a țipat la tati. Erau amândoi în bucătărie și nu știu ce s-a întâmplat, dar mama a zis că nu mai poate, că a obosit să alerge singură, în toate părțile și a luat capacul de la cratița aia mare, în care fierbe sarmalele, și l-a dat de pământ. Tati i-a spus că e isterică. Apoi a terminat de mâncat în liniște - am tras cu urechea și nu se mai auzea decât plescăitul lui - și după aia a deschis ușa și s-a dus în sufragerie și s-a întins pe canapea. Tati a ațipit. Mama a sunat-o pe doamna Cucu, vecina de la doi și nu știu ce a vorbit cu ea. Eu m-am apucat să învăț la Mate. Sper să mă asculte mâine și să iau un zece. Cred că o să i-l dau mamei. Să nu se mai simtă singură.  

A doua zi, însă, când s-a întors de la școală, maică-sa nici n-a așteptat-o să se descalțe că s-a și pornit "am rânit toată dimineața la tine, în cameră! Te-oi fi crezând la hotel, domnișorică?", așa că ea a tăcut, s-a descălțat, s-a spălat pe mâini, și-a pus uniforma pe umeraș, s-a schimbat în haine de casă, și-a prins bretonul cu o agrafă, să nu-i intre în ciorbă și a venit la masă. Când a auzit cheia-n ușă, a sărit de pe scaun, s-a agățat de gâtul lui tati și i-a spus că a luat zece la mate! Și el a zâmbit și a mai urcat o treaptă.


Acum el are spre optzeci de ani. O sună. Zilnic. Il sună. Zilnic. Când nu răspunde, se sperie. Ea. El, dacă ea nu răspunde, insistă. Odată a sunat-o de unsprezece ori la rând. Eram la doctor! Ce s-a întâmplat? Nimic, a zis el. Voiam să văd ce faci. In curând se fac zece ani de când a murit maică-sa. Să ai grijă de taică-tu, i-a zis acolo, la spital, în după-amiaza aia cețoasă, ultima împreună. Tati nu era cu ele. Lasă-l în pace, nu-l mai chema, știi că nu-i plac spitalele! L-a lăsat. Când s-a întors, dormea pe canapea. L-a trezit, i-a spus, l-a luat în brațe. El a plâns și apoi a tăcut. Nu a reușit să împingă nimic spre ea, doar o tăcere grea care a făcut-o să se ghemuiască cumva, de parcă s-ar fi ferit de o lovitură. De două ori pe săptămână, duminica și miercurea, se duce la el cu o cratiță de ciorbă și cu una de mâncare cu sos. Dacă ciorba e cu carne, atunci cealaltă trebuie musai să fie de post. Altfel nu mănâncă. De două ori pe săptămână, sâmbăta și marțea, stă toată după-amiaza la ea în bucătărie și gătește. Și de două ori pe săptămână, lunea și joia, îl sună și-l întreabă ia zi, tati, a fost bun?, iar dacă el zice da, ia da-ul ăla și-l pune în continuare la scara aia începută în copilărie și care tot nu ajunge acolo unde vrea el. Vinerea vorbesc la telefon. Ai grijă de tine, tati, îi zice ea în loc de la revedere. Așa o să fac, răspunde el și închide. Apoi sâmbăta, ea se apucă de gătit și el așteaptă. In rest ni miiic, ni miiic, ni miiic.

                                                             photo credit Alex Boyd


marți, 15 octombrie 2019

Pe larg

Îți aduci aminte când ți-am spus? Nu mai știu unde eram. În mașină sau poate că nici măcar nu eram împreună. Poate doar ne imaginam că suntem, așa cum făceam de fiecare dată când îmi scriai și eu îți răspundeam și tot așa, până seara, și chiar și mai mult, până noaptea, de parcă nu erau cuvinte, ci secunde. Poate că de fapt erai plecat sau eu eram plecată, deși nu am fi vrut. Niciunul dintre noi nu ar fi vrut asta. Nu mai face o dramă din orice, așa îmi scriai când simțeai acolo, după punct, cum tensiunea urcă și cumva, punctul ăla se face din ce în ce mai mare, transformându-se în urlet la capătul meu și-n semn de exclamare la capătul tău. Dar eu nu făceam o dramă, eu așa simțeam, așa iubeam. Așa te iubeam. Așa ți-o scriam: dac-ai fi acum cu mine, aș vrea să ne uităm la un film de desene animate, să mâncăm mere în pat, să rămânem în pat, să ne îmbătăm și să ne-o tragem, doar să ne-o tragem fără să ne îmbătăm, să ieșim în oraș, să stăm în ploaie, să-ți calc cămășile, să-mi masezi tălpile, să mergem la o expoziție de artă modernă din care să nu înțeleg nimic, să trimitem sms-uri la întâmplare, să ne sărutăm pe o bancă, în parc și apoi pe toate aleile și sub fiecare pom, să-mi zici că sunt nebună și că exagerez, să-ți spun că ai dreptate și să te sărut, să mă uit la tine cum dormi, să nu dormi, să nu pleci. 

Imi răspundeai: o să facem tot ce vrei tu. Când? te întrebam eu în șoaptă, iar tu nu răspundeai nimic pentru că nu știai ce. Imi scriai: dac-ai fi acum cu mine, aș vrea să ne uităm la un serial polițist, să te las să mănânci mere în pat, să bem vin,  să ne îmbătăm și să ne-o tragem, doar să ne-o tragem fără să ne îmbătăm, să stăm în ploaie, să ieșim în oraș, să-mi calci cămășile, să-ți masez tălpile, să mergem la o expoziție de artă modernă și să-ți explic totul, să trimitem sms-uri la toți cunoscuții și să le urăm să fie fericiți, să te sărut pe o bancă, în parc și apoi pe fiecare alee și sub fiecare pom, să-ți zic că ești nebună și că exagerezi, dar că nu mă interesează, să mă uit la tine când dormi, să nu te las să dormi, să nu plec. 

Chiar nu mai știu unde eram. Am fost în atâtea locuri împreună, încât mi-e imposibil să le țin minte pe toate. Mai simplu ar fi, cred, să le spun pe cele în care nu am fost. Nu am fost la Paris, nu am fost la tine acasă, nu am fost la mama ta care locuiește singură, nu am fost la tatăl tău care locuiește singur, nu am fost la tine la birou, nu am fost la cel mai bun prieten al tău care te-a invitat la nunta lui, nu am fost în vacanță, nu am fost la cumpărături sau la piață, nu am fost la tine în bloc, la tine pe palier, la tine în bucătărie. In rest, am fost peste tot unde mi-am dorit. Mergem unde vrei tu, ziceai și mă lăsai să o iau înainte și să te aștept.

Așa că, în ziua aia, în mașină sau nici măcar --  poate nu eram lângă tine, poate doar îți scriam cum îți scriu de obicei -- ți-am spus că știu. Știu tot. Ba cred că am zis și că înțeleg și că nici măcar nu sunt supărată. Așa cred că am zis. De parcă important era să-ți arăt că m-am prins de problemă, că sunt suficient de inteligentă încât să-mi fi picat fisa și să știu rezultatul. Restul nu era atât de important. Nu atunci. Tu nu ai zis nimic. In general, vorbești puțin. Preferi să asculți, să aștepți, să stai, să mergi unde spun eu: la mine acasă, la mama mea care locuiește cu tatăl meu, la birou, la cea mai bună prietenă a mea care ne-a chemat la nunta ei, la cumpărături lângă casa mea, la mine la bloc, la mine pe palier, la mine în bucătărie. Nu pot trăi fără tine, îmi ziceai. Nu încă, mă gândeam. Nu încă, te gândeai. Cum mă iubești? m-ai întrebat odată. Telefonul a vibrat cumva, de parcă ar fi fost viu și m-am trezit cu întrebarea asta cu care n-am știut ce să fac, așa că am răspuns: ca-n prima zi, ca-n a doua zi, ca în toate săptămânile și lunile următoare și care vor veni, ca și cum ai fi aer, nu om, ca și cum ai fi oraș și străzi și copaci și mare și nisip și parfum franțuzesc și mâini și buze și sex și piele și timp și copilărie și mama și tata... Te iubesc pur și simplu. Și eu, mi-ai răspuns. Asta era acum vreo lună. Atunci nu aveam curajul să ți-o spun. Știai doar că știu, dar nici măcar nu m-ai întrebat ce știu și cât știu. M-ai crezut pe cuvânt. Eu am încredere sută la sută în tine, spuneai și habar n-am de ce, dar cuvintele astea și privirea ta când le spunea mă făceau să mă simt, brusc, bătrână și înțeleaptă. Dar mai ales bătrână. 

O să ți-o spun acum. Pentru că știu că în câteva minute, nu știu câte, o să fiu departe. Îmi place când ajung acolo. Nu doare nimic și doare tot și cumva, mă agăț de tine sau de cearceaf sau uneori de nimic ca să trec în partea cealaltă. Așa e iubirea mea pentru tine. Nu aia pe care o simt - poate nici nu o mai simt de fapt - ci aia pe care reușesc să o fabric. Iubirea ca un pod peste ceva adânc și rece la care, preț de câteva secunde, nu mă mai uit. Cât totul pe dinăuntru se contractă și devine rigid, din ce în ce mai rigid de parcă tocmai încep să pierd suflet, eu stau acolo sus, deasupra apei și mă uit fix în față. Cât timp nu las privirea în jos și nu văd apa, sunt fericită. Chiar și țipetele sunt de fericire. Chiar și ele. Nu sunt ca țipetele din restul timpului. Alea pe care tu nici nu le mai auzi.  Apoi, la capătul podului e iarăși viața, așa cum am lăsat-o. Cu tine care stai și mă aștepți. Sau naiba știe ce faci acolo. Dar nu și-acum. Acum eu închid ochii cât timp tu mă duci acolo sus, pe pod, doar ca să te uiți la mine și să-mi aduci aminte că pot fi și frumoasă.

După care, eu o să rămân în pat să mănânc mere și să mă uit la desene animate, iar tu o să te întorci acasă la tine, în blocul tău, pe palier la tine, în bucătăria ta, în dormitorul tău, la familia ta. In siguranță.

                                                              photo credit Comfreak
duminică, 13 octombrie 2019

Sunday morning

M-am trezit.
Stau cu ochii închiși, strâng pleoapele de parcă ar fi pumni
și te aud respirând.

Fiecare pe partea lui de pat.
Eu în dreapta,
cum m-am obișnuit.
Când eram mic dormeam la perete,
mi-ai spus
Și ai rămas la locul tău.
Te-am lăsat.

Nu știu ce faci.
Nu știu ce-ai vrea să faci
Și nici ce-ai mai făcut.
Uneori vorbești în somn.
Uneori vorbesc în somn.


Nu deschid ochii,
Nu încă.
Probabil că în curând
ți se termină și ție visul.
Și o să te întorci spre mine
să-mi zâmbești,
să-mi spui bună dimineața,
să mă întrebi dacă vreau cafea,
să vreau cafea,
să te scoli, să te piși,
să tragi apa,
să faci cafeaua,
să mă chemi,
să vin.
this is fucking real,
zic.
yes indeed,
zici.
Probabil.

Dar azi e duminică.
Dormi!


                                                      photo credit Iris Juana





sâmbătă, 12 octombrie 2019

Nimic colorat

Iubire. Cică totul e despre iubire. Nu eu am spus-o. Am citit-o. Și am crezut-o. De altfel, cine sunt eu să zic ba nu, nu e așa, nu aveți dreptate! Nu pot să zic asta. Nu știu să zic nu. De fapt știu, dar nu vreau. Nu acum. Acum prefer să fac altceva. Să mănânc struguri, de exemplu. Albi. Cei negri nu-mi plac. Întotdeauna încep cu boabele mari. Îmi place să le bag în gură și să le sug un pic, ca pe niște dropsuri, înainte de a le sparge între dinți. Odată, acum vreo câțiva ani, am mâncat de una singură aproape un kilogram de struguri. Nu credeam că sunt capabilă de așa ceva, dar pe măsură ce boabele păreau că mi se așează pe interior, ca bilele alea de la extragerile Loto - de fiecare dată când o bilă cădea, îmi țineam pentru o secundă respirația, deși eu nu jucam, dar îmi plăcea amestecul ăla de frică și de dorință, de parcă așteptam ceva - eu continuam să mănânc, nu de foame sau de poftă, ci de parcă eram dependentă de momentul ăla când pocneam între dinți învelișul alb, ca o piele tânără, fără riduri. Să rupi, să spargi și iar să rupi și să spargi. Mai ales că de câțiva ani, nici măcar nu mă mai tem de apendicită. Sau nu la fel de tare. Fricile au și ele vârsta lor și acum am ajuns la momentul la care alte lucruri mă sperie. 

Când eram mică, a făcut bunică-mea odată, o mâncare de bame. Era cu sos de roșii, iar păstăile alea ușor băloase și cu un gust de care efectiv, nu-mi aduc aminte, pluteau prin farfurie și țin minte dezamăgirea când le-am văzut acolo, în fața mea și cum, pentru o fracţiune de secundă, tot ce-mi doream era să treacă naibii ziua aia mai repede și să ajung la următoarea când aveam să primesc, speram eu, cartofi prăjiți. Au fost ani când masa de prânz era cel mai important și mai fericit moment al zilei. Masa de prânz și duminica dimineață când se dădea, la televizor, Cartea Junglei. Mie de mică mi-au plăcut foarte tare animalele. Și mâncarea. Mai puțin bamele. Mai ales după ce mi s-a făcut rău de la ele. Tata a crezut că am făcut criză de apendicită, pentru că mă durea în dreapta jos și m-a dus la spital. Intotdeauna tata credea că fac apendicită, de parcă era doar o chestiune de timp, de parcă era sigur că mai devreme sau mai târziu o să ajung și eu să rămân peste noapte în spital și o să mă taie ca să scoată o bucată de maț inflamat. 

Când eram mică mă gândeam la apendicită ca la un fel de moarte, atât era de sigură și de înfricoșătoare. Sau, cel puțin, tata părea foarte speriat când vorbea de ea. Când vorbea de ambele. Și atunci trebuia să scot sâmburii de la fiecare boabă de strugure. Să nu care cumva să se umple mațul ăla. Nu era simplu să mănânc struguri și să stau apoi - când înghițisem deja zeama și gustul dulce dispăruse -  să culeg de prin gură sâmburii mici și amari, ca să-i scuip într-un castronel de plastic, d-ăla luat de mama, de pe Lipscani. Într-o vară, m-a luat cu ea să cumpere farfurii și pahare colorate pentru vacanţă. Urma să plecăm într-un tur prin țară, așa zisese tata și eu mă bucuram că aveam să facem ceva deosebit - de obicei mergeam la Cumpătu în iulie și la 2 Mai, în august și apoi, încă o săptămână, la Cumpătu - așa că da, vreau să fac un tur și vreau să merg cu mama să cumpăr lucruri de plastic! De fapt, vreau să cumpăr orice. Și mai ales, vreau să merg cu mama. 

Pe Lipscani, la magazinul de Mase plastice, nu e nicio masă. De fapt, e doar una mică, în spatele căreia stă o femeie mărunțică, făcută permanent și care se uită la mine de parcă ar ști ea ce prostii am făcut la școală. Sau poate că privirea aia e pentru mama. Pentru că mama e mai frumoasă decât ea. Și mai înaltă. Şi pentru că poartă pălărie, în timp ce ea are un fel de bentiţă tricotată de un albastru d-ăla, de colac de veceu, care îi ţine fruntea la vedere. Mama se apleacă și începe să se uite la toate castroanele, farfuriile și paharele colorate care zac pe jos, așezate unele peste altele. Le ia pe rând, le ridică în dreptul ochilor, le ține apoi în lumină și verdele și roșul și galbenul se fac mai frumoase parcă, și mama zâmbește și cumva, mă gândesc că așa se simte, probabil, când te duci la magazin acolo, în Germania, unde cică a fost vecina de la trei când era mai tânără. A venit la noi, într-o seară, când se luase lumina şi ea nu mai avea lumânări, şi acolo, în bucătărie, pe întuneric, ne-a povestit cum odată, era cică la Francfurt şi a luat un căruț d-ăla mare, de la intrarea într-un magazin şi a început să-l împingă printre rafturi pline până sus cu fel de fel de lucruri, de nici ea nu știa ce sunt. Şi, la un moment dat, s-a apucat pur și simplu să pună în coș tot ce i-a picat sub mână, până aproape că nu a mai reuşit să mişte căruţul. Ai înnebunit?, i-a zis bărbată-su când a văzut ce face. Cu ce naiba vrei să cumperi toate astea? La care ea a zâmbit și i-a răspuns că n-are de gând să cumpere nimic, că o să le pună pe toate înapoi, dar că a vrut și ea să vadă cum se simte. Până la urmă a cumpărat un tub cu pastă de dinți d-aia verde cu albastru, și un săpun roz. Aşa ne-a povestit şi la sfârşit, când era deja pe palier, mi-a zis că dacă vreau, când vine curentul, pot să urc până la ea să-mi arate cutia de la pastă, că o păstrase ca amintire. 

În ziua aia, pe Lipscani, mama a ales trei farfurii galbene, trei pahare galbene și un castronel verde. Apoi şi-a deschis geanta, a căutat portofelul, a scos de acolo o hârtie şi i-a întins-o vânzătoarei. În tot timpul ăsta, vânzătoarea nu a zis nimic, absolut nimic, iar eu mi-am ţinut respiraţia de frică să nu cumva să ne trezim că de fapt, nu aveam voie să cumpărăm nimic colorat. Doar alb pentru voi două, doar alb! De acolo, de pe ultimul raft! Aşa mi-am imaginat eu că ar putea să spună femeia aia şi am început să o trag pe mama de mână să ieşim cât mai repede din magazin, să plecam, să fugim, să ne ascundem. Stai, mamă, ai răbdare, a zis mama şi mi-am dat seama că de-acolo, de sub borurile pălăriei ei de vară, mama nu mai vedea pericolele. Trebuia să o apăr eu. Aşa că m-am uitat la vânzătoarea aia cu fruntea tăiată pe mijloc de un rid adânc şi cu buza de sus umezită de sudoare şi i-am strigat tu nici măcar nu ştii unde e Francfurt! Atât eşti de proastă!  Mama mi-a dat o palmă, iar cu cealaltă mână a luat sacoşa de pe masă şi m-a tras afară. Vânzătoarea a tăcut. Eu am început să plâng, dar în acelaşi timp eram bucuroasă. O salvasem pe mama. Restul nici nu mai conta. 

Din ziua aia, am început să mănânc şi mai mulţi struguri. Uneori, când nu mă vedea nimeni, îi mâncam cu tot cu sâmburi, pentru că nu poţi să o salvezi pe mama şi să-ţi fie la fel de frică de apendicită. Exclus! Doar tata se sperie în continuare. Doar el. Mă duceam în cămară, luam de pe raftul de sus castronelul verde, aşezam în el cel mai mare ciorchine pe care îl găseam şi mă duceam în baie, să-l mănânc în faţa oglinzii. Iar acolo, cu gura plină, simţeam cum mă iubesc cu adevărat şi chiar mi-o spuneam de-a dreptul te iubesc şi apoi râdeam singură şi mă gândeam că eu nu sunt eu, ci altcineva şi că mama, aia pe care o salvasem, nu era mama, ci altcineva. Că e tata. Sau altcineva pe care nu-l cunoşteam încă. Sau nu personal. Un actor sau un cântăreţ. Brunetul din Modern Talking, de exemplu. Aşa îmi imaginam şi într-o zi am ieşit din baie, m-am dus în hol, am luat din cuier pălăria mamei, aia cu boruri largi, şi m-am întors în oglindă şi am rămas aşa, cu ea pe cap şi cu ochii la mine, zâmbind şi încercând să-mi dau şi eu seama cum se simte. 


                                          photo credit Victoria Borodinova




miercuri, 2 octombrie 2019

Toamna patriarhilor

Sunt copil. Nu știu câți ani am. Vreo șapte, opt, nu mai mult. Sunt singura fată din cameră, dar și cea mai mică, așa că tot pe jos am ajuns să stau. Ceilalți au prins loc pe canapea. E o canapea destul de veche, nu mai știu ce culoare are. Doar că are perne și că odată, le-am înșirat unele lângă altele, până aproape de perete, și am făcut concurs de cine sare cel mai departe. N-am câștigat. E sâmbătă și la televizor tocmai a început Bulevardul Paulista. Nu înțeleg despre ce e vorba și nici nu mă interesează. Aștept cu urechea ciulită să aud cele trei lovituri în tavan, semn că e masa gata. Camera în care sunt acum e la demisol. Camera copiilor. Oamenii mari sunt deasupra, la etaj. Fiecare cu împărăția lui. Nu încurcăm generațiile. Mai bine. Așa putem să stăm în camera noastră, să vorbim prostii și chiar să ne batem.

Sus, în regatul părinților, habar nu am ce se întâmplă. O să știu în curând. Doar să aud odată cele trei bufnituri, de parcă cineva, habar n-am cine, ar bate la poarta unui castel. Așa-mi imaginez. Mi-e foame. Cam tot timpul mi-e foame. Și poftă. O să avem pui. Mirosea deja pe scări, când am intrat în bloc. E un bloc mic, de trei etaje (sau două, uite că nu am stat să le număr), iar în apartamentul mare, de sus, poți, dacă vrei, să ieși pe balcon și din sufragerie și din bucătărie. La bucătărie, masa nu are scaune, ci un fel de canapea care-i dă ocol pe trei laturi. Undeva, cum te uiți spre stânga, sunt borcane cu murături. Trei bufnituri și o să o luăm la fugă pe scări "cine ajunge primul e cel mai deșteeept!", "hai, măi, nu-i corect", o să zic eu. Sunt cea mai mică și singura fată și în plus, nu fug repede și nu-mi place să rămân ultima și să sting lumina. La televizor, cineva spune că-i luni și noi țipăm în cor "ba nu, e sâmbătă!" și râdem ca proștii.

Poc, poc, poc, se aude de undeva, de sus, și atunci ne repezim pe ușă "băi, așteptați-mă și pe mine!" zic și urcăm treptele câte două, ba chiar câte trei. In fața ușii, ne oprim. Intrăm încet. Acum e momentul când fiecare dintre noi, își va căuta din ochi părinții. Hai, vino și spune bună seara, zice tata și eu fac ce spune. Odată, într-o sâmbătă, oamenii mari dansau. Vă jur, i-am văzut cu ochii mei. Era o muzică la un pickup cică cu unul Gilbert Becaud. Și cineva, nu mai știu cine, o doamnă tunsă scurt care mirosea extrem de frumos, m-a luat de mână și mi-a arătat cum să mă mișc de pe un picior pe altul. Un pas la stânga, doi la dreapta. Așa mi-a zis, iar tata a dansat cu mama cheek to cheek, asta înseamnă  obraz lângă obraz, în engleză. Așa mi-au zis. Iar în seara aia, tata mi-a promis că atunci când o să mai cresc, o să danseze la fel, și cu mine. Vocea cânta în franțuzește și eu credeam că pe omul ăla îl cheamă, Gil Berbeco. De la berbec, așa mă gândeam, că altfel nu înseamnă nimic. 

După ce zic bună seara, fug în bucătărie pentru că masa e gata, și fiecare are locul său și mai ales, bucata lui de pui. Nu vă mint. Eu am intrat prima pe canapeaua de la perete și am primit o pulpă. Întotdeauna primesc o pulpă. Preferata mea. Nu știu cum se face că de fiecare dată pulpa are pielița crocantă și carnea fragedă. De fiecare dată. E acolo un talent care-mi scapă și pe care nici măcar bunica mea nu-l deține. Voi nu ați cunoscut-o pe bunică-mea, dar o să vă spun doar atât: e faimoasă pentru borșul ei de lobodă și pentru imam bayildi, adică vinete umplute. Serile, vin mulți oameni la noi acasă să mănânce din felurile astea două. Doar că noi nu avem nicio cameră la subsol. Doar un apartament de tip vagon și acolo, nu ai  cum să bați cu piciorul în podea, pentru că deranjezi vecinii. 

După ce o să terminăm puiul,  o să ne repezim să ne întoarcem în camera noastră, de jos, doar-doar uită părinții de noi. Din păcate, tata nu uită niciodată de mine. Pe la unsprezece seara, poc, poc, poc, răsună tavanul semn că se dă stingerea. Urcăm cu toții și de multe ori, mai stăm în hol să așteptăm să ne găsim hainele aruncate pe câte un pat, claie peste grămadă. Mama ia un prosop din baie și mă tot  freacă pe spate și mie nu-mi place. Știți ce-mi place mie?  Imi place când ceilalți oameni mari, nu mama sau tata, îmi fac complimente. Sau mă întreabă cum mai e pe la școală. Intotdeauna e foarte bine la mine, la școală, pentru că eu învăț bine și iau note foarte bune. Intotdeauna. Nu ca băieții. Așa că, acolo, în hol, tata e tare mândru și de multe ori nici nu-i mai pasă că trebuie să ne întoarcem acasă, cu taxiul, din Piața Dorobanți, pentru că nu avem voie să circulăm cu mașina. 

Odată, când am urcat din camera de jos la masă, l-am prins pe tata cu o țigară în mână. Stătea pe un fotoliu ca un jilț, cu brațe de lemn și tapițat cu mătase, în dungi, și fuma. Nu vreți să știți ce m-am supărat pe el, pentru că eu nu știam că tata fumase la viața lui. De fapt, habar nu aveam că tata mai avusese și altă viață înainte de mine și d-aia m-am supărat. După aia mi-a trecut. M-am luat cu desertul și cu un elefant de jucărie, preferatul meu. E foarte mare și pare așa, adevărat și degeaba sunt cea mai mică și singura fată, că nu vor să mi-l dea mie. Deși l-am cerut. Ba chiar de mai multe ori. Habar nu am de unde l-au cumpărat. La Romarta nu au elefanți. 

Acum, am stins cuptorul. Am învârtit de buton până a ajuns la zero și am deschis ușa, cât să iasă căldura și să nu se ardă puiul. Tot nu iese cu pielea crocantă. Nu știu ce să-i fac. Poate că trebuie pur și simplu să accept că sunt lucruri pe care nu am cum să le schimb. Adevărul e că v-am mințit. Nu mai sunt mică. Am crescut. Ba chiar am un copil de paisprezece ani. Vă dați seama?! Din păcate, nu am mai fost demult în camera de jos. Iar în cea de sus, nu mai are nimeni putere să bată în podele. Acum, fiecare e cu împărăția lui. Ei, sunt cu cea din ceruri.

                                                        photo credit Александр Суслов
luni, 30 septembrie 2019

Tot ce știa ea

Și-a promis că o să-l învețe tot. Tot ceea ce știa ea, tot ceea ce își aducea aminte și gândul că uite, în sfârșit, avea pe cineva care să o asculte, care să tacă când ea va vorbi, care să se uite în ochii ei și să zâmbească, auzind-o câte știe ea, gândul ăsta o făcu să adoarmă acolo, chircită pe pat, și să viseze frumos. Două minute a dormit, nu mai mult. Doar cât să i se pară că totul în jur a devenit colorat și plăcut. Roz și verde și bleu și turcoaz. Plin de culori și printre ele, un scâncet de copil. Al ei. Un copil mic, cu pielea caldă, cu două mânuțe care se întindeau spre ea și o apucau de gât, de acolo de unde o apuca uneori și ta-su - treci, dracu' și spală pe jos, gâtu' mă-tii de putoare! Aici visul se termina și ea deschidea ochii speriată și abia când îl vedea lângă ea, dormind cu pumnii strânși și cu buzele țuguiate de parcă sugea în somn, abia atunci se liniștea.

Incă un pic mai trebuia să aștepte, să crească nițel, să se ridice în picioare și să înceapă să spună după ea: ma-ma, ca-ca, pa-pa. O să-l învețe tot ce știa ea. Se ridică într-o rână, sprijinindu-se în cot și se uită pe fereastră. Cerul era roșiatic de la apus. De ce apune soarele? De ce se face cerul negru?  Erau mulți acolo, adunați în curte, în jurul mesei ăleia mari, pe care până cu câteva ore înainte zăcuse bunică-su nemișcat, cu o lumânare înfiptă între degete. Cât s-au dus cu toții la cimitir, mătușă-sa a schimbat fața de masă, a așezat farfuriile și a pus la mijloc, oala cu sarmale și sticlele cu vin. Ea era cea mai mică de acolo. Mai erau copii, vreo doi verișori de la Slobozia și încă o fată din vecini. Afară dădea să se întunece și ea a întrebat atunci unde se duce ziua și ceilalți copii n-au auzit-o și au luat-o la fugă și i-au strigat să vină să-i prindă, de parcă cuvintele ei se auzeau doar pe dinăuntru. Apoi, la un moment dat, cineva, nu mai știa cine, a luat-o așa, de cot, și a tras-o cumva, în sus, mai s-o ridice de la pământ și i-a zis:  măi gămălie, ia lasă tu întrebările și spune mai bine, o poezie, să fie de sufletul lui tac-tu mare".

Și ea atunci a spus-o pe aia de-o zicea bunică-su în gura mare, în timp ce se descălța și arunca cu ghetele în oricine îndrăznea să vină după el, la Chioru', la birt, acolo, lângă barieră. De obicei o trimiteau pe ea că era mică și mai greu o nimerea. Așa că a zis-o pe aia cu "vai, săracu infanteru/ cum îl strânge moliterul/cum îl arde soarele/ și-i put picioarele". Și omul ăla a izbucnit în râs și a lăsat-o să cadă de sus, iar ta-su, de unde era, de pe partea cealaltă a mesei, i-a dat un brânci și i-a zis "taci, fă, că se scoală mortu' din groapă la cât de proastă ești și tu și mă-ta". Și ea a tăcut, dar n-a înțeles și nu a avut curajul să întrebe nici de ce a râs omul ăla, nici de ce a țipat tata sau de ce a murit bunicul și de ce e mama proastă? Și mai ales ce înseamnă moliter?

S-a bucurat când a aflat că o să aibă băiat. Când a ieșit de-acolo, de la doctor, mergea pe stradă, spre casă și i se părea că parcă e mai înaltă și cumva, mai deșteaptă, ca și cum, pe dinăuntru, i-ar mai fi crescut un cap.  Acuși o să se facă anul și o să-i taie moțul. O să cheme toți vecinii la ta-su, în curte, o să pună masa sub nuc și o să fie mai frumos ca la nuntă, fiindcă o să aibă grijă să nu-l lase din brațe și-atunci nimic rău nu o să poate să i se întâmple. Nimic. Iar când o mai crește un pic, o să-l ia de mână și o să-i arate cerul, și ploaia și frunzele care se îngălbenesc și cad și când el o s-o întrebe, ea n-o să se supere. Nu, nu. O să-l mângâie și o să-l pupe, în timp ce o să-i spună cu voce blândă: pentru că așa a vrut, Doamne-Doamne, ai priceput? Și el sigur o s-o asculte și nu o să dea televizorul mai tare cât ea vorbește.

Se mai uită o dată la copil și închise ochii. Era obosită, dar nu reușea să adoarmă. Voia să se facă o dată zi și să se deschidă ușa de la salon, ca să vină iarăși asistenta aia cu păr șaten, prins la spate, să dea la o parte păturica de pe copil, să se uite apoi la ea "i-ai dat să sugă?" și ea să zică mândră "da, da, de mai multe ori" doar-doar ar fi făcut-o să-i spună iar bravo, cum i-a zis atunci când a văzut copilul ieșind afară din ea. Ce i-a mai plăcut cuvântul ăsta! Și-l spuse singură, în șoaptă, acolo, pe întuneric și se trezi zâmbind. Cică vreo două zile or s-o țină aici, în spital. Asta înseamnă că dacă mâine nu vine asistenta, poate vine poimâine. Sau poate vine în fiecare zi, ca învățătoarea de-a avut-o în primii ani de școală. Tovarășa Ichim. Parcă o vede și acum cum intra în clasă, azvârlea catalogul pe catedră și apoi, se lăsa cu un icnet pe scaun, de parcă nu o mai țineau picioarele. Când o scotea la tablă, se ridica și se așeza cumva, în dreptul ei, apăsând-o cu arătătorul în frunte de fiecare dată când nu știa ceva. Dar nu-i spunea cum se face. Nu, nu. Doar o apăsa acolo, între sprâncene, până se făcea roșu și dureros și vocea îi devenea din ce în ce mai puternică și mai subțire, de parcă s-ar fi pregătit să cânte: tu, poc, nu, poc, înțelegi, poc, ni-mi-cu-ța. Poc, poc, poc, poc, cu degetul. Când s-a măritat, a chemat-o și pe ea la nuntă, că zicea tac-su că are, cică, un văr, în Italia și poate bagă și ea niște euro într-un plic. Dar, nu. I-a adus o tavă rotundă, pentru pizza pe care i-a ars-o maică-sa, a doua zi, când a uitat-o pe foc, cu niște vinete.

La început nu i-a plăcut la București. Ii era frică să iasă și până la colț, să nu cumva să se rătăcească. Când se ducea la cumpărături, mergea doar pe partea cu blocul ei și doar drept înainte. Trecea de Covrigărie, apoi de Florărie și de Secția de Poliție, și când se apropia de cofetărie, simțea cum inima începe parcă, să-i bată un pic mai tare la gândul că mai e un pic și ajunge la Mega și doamne, ce frumos e la Mega și ce bine miroase a chifle calde și a pui prăjit! Apoi, s-a angajat la spălătoria aia, de pe lângă gară și- n fiecare dimineață, trebuia să ia 133 zece stații dus, zece la întors. O să meargă și cu el când o mai crește. Să-l arate fetelor. Nu acum cât e așa de mic, nu de alta dar să nu respire mirosul ăla de clor și mai ales să nu sară pe el curva aia de Gabriela și să dea să-l atingă după ce o fi pus mâna cine știe pe unde. Nu. O să-l ia cu ea după ce-i taie moțul. O să pună masa aia mare, tot acolo, în curte, și-ntr-un colț, o să așeze o cutie d-aia, de pantofi, goală, fără capac, pe care o să deseneze ceva cu albastru și o să le spună ăstora de vor veni, să lase acolo ce au adus pentru copil. Așa a văzut ea la televizor, la o emisiune cu mirese. Doar că ăia aveau o cutie mare. Ia să caute prin debara, poate mai găsește vreuna rămasă de la niște cizme. Așa. Și cu banii ăia de acolo, o să-i cumpere o tricicletă cu luminițe și muzică. Să cânte cât el pedalează. Ba nu. Mai bine fără muzică. Ca să poată să-l audă când o întreabă și mai ales, să poată să-i răspundă fără să țipe. Nu-i place când lumea țipă. Niciodată nu i-a plăcut. Doamne, ce bine va fi când el o să fie un pic mai mare! Ce fericită o să fie! O să-l așeze acolo, pe șaua roșie sau albă, o să-l pună să se țină bine de ghidon și, în timp ce o să-l împingă de la spate o să-i spună tot ce știe ea. De exemplu, o să-i zică, tu știi că mama ta cunoaște toate stațiile de autobuz între Nerva Traian și Gara de Nord? Iar el o să întoarcă capul către ea și ea o să-i zâmbească și o să-i zică da, da. Pe toa-te, pe toa-te. Și o să-l învețe și pe el, așa încât, în ziua când vor merge împreună, cu 133, la ea, la serviciu, să poată să-l întrebe de față cu toată lumea aia care se va înghesui pe scaune și în picioare, ce vine după Papazoglu? Octavian...iar el va spune cu o vocișoară adorabilă- Go ga. Și apoi?, va continua ea să-l întrebe. Uni-lii, va zice el și lumea din jur îl va privi cu drag și sigur, sigur, vor fi câțiva care vor zice bravo, băiețelule! Ce deștept este! Iar ea va fi fericită! Așa de fericită!

De dimineaţă, să fi fost vreo şapte, ușa de la salon s-a deschis și asistenta cu păr șaten a intrat, împingând un cărucior plin cu pansamente, ace, borcănașe și niște foi de hârtie. Facem vaccin, i-a zis și fără să mai aștepte, a smuls păturica de pe copil și l-a luat în brațe. L-a înțepat în călcâi, n-a avut nicio reacție când copilul a început să zbiere, a aruncat o privire pe geam, înainte să se apuce să scrie ceva, pe o foaie și să-l ia de acolo, de pe masă ca să i-l pună în poală.  Dă-i să sugă, i-a zis cumva, tăios și a dat să deschidă ușa către culoarul ăla lung ca un maț.
- Nu vă supărați...a spus ea încet și aproape că a fost și ea suprinsă să se audă vorbind, de parcă acum, că băiatul era acolo, lângă ea, nu mai era nimic de spus. Sau, în orice caz, nimic important. Asistenta n-a auzit-o și căruciorul ei a început să zdrăngăne din ce în ce mai slab pe măsură ce se îndepărta.

Și-a desfăcut nasturii de la cămașa de noapte și i-a băgat copilului țâța în gură. Voiam să știu dacă mai veniți și mâine, a zis ca pentru sine și apoi, a continuat către copil: iar după Unirii, vine Matei Ba-sa-rab. Las' că te faci tu mare și o să le știi pe toate! Te-nvață, mama!

                                                             credit photo Aron Visuals


                                                      
marți, 3 septembrie 2019

Trei rinichi

Se așeză pe scaun la coafor și cât femeia aia mărunțică își plimba degetele prin părul ei despletit, încercând parcă, să îndrepte firele răsucite în toate părțile, își zâmbi singură în oglindă. De fapt nu-și zâmbi ei, celei de acum, ci celei ce urma să apară acolo, în fața ei, pe măsură ce mâinile alea cu unghii roz sidefat, tundeau, vopseau, întorceau cu peria, purtându-se cu părul ei de parcă ar fi fost viu. În timpul ăsta, ea zâmbea cu siguranța femeilor care se știu frumoase și pentru care mersul la coafor e mai degrabă o chestiune de educație și de stimă de sine decât o încercare disperată și costisitoare de a fi altcineva, chiar și pentru o zi sau două, până când părul ar fi început să se îngrașe și să redevină lucios, cerându-se spălat. Din fericire, ea nu făcea parte din categoria aia, a amărâtelor ălora dispuse să facă orice pentru un pic de admirație și de ce nu, de iubire - că, să fim serioși, dacă nu era pentru vreun botez sau vreo nuntă, mersul la coafor era sigur despre asta, un fel de girofar menit să facă lumină în dormitor, își spunea ea.

Din fericire, nu era și cazul ei. La ea în dormitor, întunericul era împrăștiat în particule mici, aproape imponderabile, de o veioză cu abajur verde ars, cu picior din fier forjat ce se răsucea armonios dând obiectului acel aer vintage care Corinei îi plăcea atât de tare. In fața patului, un dulap imens, Biedermeier, se lăfăia pe un perete întreg, lăsând din când în când, în toiul nopții, să scape câte un zgomot de parcă s-ar fi întors de pe o parte pe alta. Sprijinită de perete, o oglindă ovală, cu ramă albă, moștenire de familie. Ii plăcea să dea ochii cu ea de fiecare dată când intra în cameră, de parcă avea nevoie să se vadă ca să știe că e acolo. La fel și acum. Cât mâinile alea i se plimbau prin păr, ea rămăsese cu ochii lipiți de oglindă, așteptându-se. Frumoasă fusese încă de mică, ceea ce făcea ca-n cazul ei, mersul la coafor să țină doar de respectul de sine și de nevoia de a-și tăia periodic vârfurile, chiar și doar pentru a o auzi pe Mirela spunând pentru a nu știu câta oară, cât îi făcea bonulețul - ce-mi place că ai grijă de tine! Și chiar avea. De altfel, toată speța feminină din neamul ei era întoarsă cu ochii către sine, așa că nu era de mirare că în viața Corinei, nimeni nu era mai important decât ea însăși. Nu e egoism, e inteligență, îi spuneau la unison maică-sa și bunică-sa cu care locuia în casă de când se știa și care, și la cei treizeci și un pic de ani ai ei, continuau să i se adreseze tot cu "draga noastră dragă" și să intre peste ea, în cameră, fără să bată la ușă, că doar nu mai ești cu Radu. Tată nu avea. Nu avusese niciodată, ceea ce o făcuse pe mă-sa să se simtă specială, iar pe ea, să se simtă într-un fel pe care nu-l putea defini și nici nu încerca. Avea însă trei rinichi și prefera să vorbească despre ei de fiecare dată când discuția ajungea la bărbați.

De obicei nu ajungea prea des. Acasă, nu avea cu cine. Maică-sa şi bunică-sa se arătau de o discreţie înnebunitoare, vecină cu prostia, care o făcea pe Corina să se simte ca o curvă de fiecare dată când ar fi adus în discuţie vreun personaj masculin. Din seara aia când Radu îi făcuse semn, chemând-o în dormitorul lor de la capătul holului, ca să-i spună, pe şopotite, că o părăseşte - eu plec, aşa a zis şi a închis valiza cu un ţac fără să mai aştepte răspuns, ei bine, din seara aia nicio voce de bărbat  n-a mai perturbat cu adevărat, liniştea casei în stil vagon pe care iedera creștea bezmetică, până pe acoperiş. Cum lacrimile distrug atât machiajul, cât și echilibrul  într-o familie, fie el și fragil, Corina nu a plâns când a închis ușa de la intrare, lăsându-l pe Radu să dispară în noapte, cu valiza lor bună, luată de la Roma. De întrebat nu l-a întrebat nimic. Invățase să nu mai caute răspunsuri, mulțumindu-se să accepte ceea ce i se dădea de trăit și basta. Unde se duce la ora asta?, avea s-o întrebe bunică-sa, scoțând buimacă, un cap din camera ei. Dracu' știe, se cară, a răspuns sec Corina cu o voce care parcă nici nu era a ei. Acum s-a găsit, când aveam nevoie de el să mă ducă la Obor să iau vinete și gogoșari pentru zacuscă? zise bătrâna și trânti cu zgomot ușa de la cameră.

Adevărul este că nici maică-sa, nici bunică-sa nu-l plăcuseră prea tare pe Radu. Dar asta pentru că, din punctul lor de vedere, cu excepția lui Robert Redfort, a lui Bobby din Dallas și a lui Horia Brenciu - toți trei așa de arătoși că restul nici nu mai conta, ziceau ele - bărbații erau, hai să nu spunem inutili, ci de evitat. Cu toții se gândesc doar la un singur lucru și crede-ne, pe cuvânt, draga noastră, dragă, că lucrul ăla n-are nicio legătură cu tine sau cu fericirea ta! Cu vorbele astea în cap crescuse încă de mică și probabil cu ele va și muri la fel de singură ca toate femeile din neamul lor. Bunică-su murise de tânăr, de aprindere la plămâni. Maică-sa era mică pe-atunci și nu-și aducea aminte mare lucru despre el, mai puțin că o lua pe genunchi și o zgâlțâia, făcând clop-clop din gură, precum caii la trap. Și mai știa că odată intrase peste el, din greșeală, în baie și-l văzuse în curul gol, iar chestia aia ca un fel de excrescență bizară și diformă pe care o avea el acolo o făcu să scoată un țipăt de spaimă și de dezgust și plece, în fugă, în celălalt capăt al casei. Povestea asta i-a spus-o Corinei chiar în săptămâna când i-a venit ciclul și când s-a gândit că ar trebui să știe, totuși, ceva despre sexul opus. Sigur, ar fi putut să-i povestească altceva. De exemplu, despre ea și despre ziua aia când s-a dus la maică-sa și i-a spus cu seninătate, între două guri de ceai, că e gravidă și că, îți dai seama, mami, vom avea un bebeluș în casă! Sper să fie fată, a zis atunci mă-sa, să avem cui lăsa cerceii cu topaz de la tanti-ta, Silvia. Despre tatăl copilului nu a întrebat însă nimic și nu pentru că învățase încă de pe vremea răposatului că ce nu știi nu poate să-ți facă rău, ci pentru că pur și simplu nu o interesa.

De două ori o întrebase Corina pe maică-sa, unde e tatăl ei. Prima dată avea vreo trei ani și ceva și erau împreună la leagăne, în parc, când un bunic cu un nepoțel a intrat în vorbă cu ele.
- Seamănă cu tati, a zis el, uitându-se la mamă și învârtind, apoi, un deget în aer, semn că părul creț al Corinei nu avea de unde să apară așa, pur și simplu, fără să aibă vreo legătură cu unul dintre părinți.
- Am părul ca tata? a întrebat atunci fetița și mama a dat din umeri și i-a propus o înghețată. Unde e tata? a continuat ea și apoi a adăugat cu voce joasă, de parcă ar fi fost un secret: e mort?
Mama s-a uitat la ea, a zâmbit, a dat din cap că nu și s-a pus la coadă, la înghețată.

A doua oară era la școală și diriginta le-a zis copiilor că lunea viitoare o să fie ședință cu părinții și că prezența e obligatorie. Mama e plecată, a răspuns Corina, pot să-i spun bunicii. Păi să vină taică-tu, a zis femeia cu voce tare, în fața clasei și Corina n-a știut ce să răspundă și atunci a zis bine și a fugit acasă, a dat buzna peste maică-sa în cameră și a început să urle:
- Măcar spune-mi cum îl cheamă! Măcar atât!
Maică-sa era pe canapea, citea și cât fiică-sa plângea și bătea cu pumnii în pereți, ea strângea din ochi de parcă dinspre copil ar fi venit o lumină orbitoare care îi făcea rău.
- Ce nume îți place ție?
Corina se opri brusc din plâns și rămase cu un rest de țipăt în gât, șocată de întrebarea maică-sii. Nu știa ce să răspundă. Nu se gândise niciodată la asta și-n momentul ăla simțea cum începe s-o urască  din toata ființa ei pe mă-sa pentru că îi ardea de astfel de jocuri tâmpite. Doar că nu putea. Și nu pentru că era prea mică sau pentru că nu se mai pomenise ca un copil să-și urască mama, ci pentru că nu-și permitea să nu mai simtă iubirea aia sufocantă, multă și aproape bolnăvicioasă pentru femeia aia fără de care nu-și putea imagina nu viața, dar nici măcar o zi din viață.
- Imi place Paul, a zis atunci și maică-sa a dat zâmbitoare din cap și i-a spus că exact așa îl și chema, iar ea a tăcut. Apoi maică-sa i-a zis să se ducă la teme și s-o lase să citească, iar Corina a ascultat-o, cuminte și a renunțat cu totul la întrebări.

Adevărul este că se citea mult la ele-n casă. Corina învățase să citească încă de la grădiniță. Bunică-sa o învățase. Își aducea aminte cum, în zilele cu ploaie sau cele friguroase când nu se putea ieși la joacă, în curte, educatoarea o punea pe un scăunel în fața clasei și îi dădea câte o cărticică din care să le citească și celorlalți copii. Ii plăcea teribil să se audă spunând povești, să vadă cum lumea se oprește cât ea vorbește, cum toți ochii rămân ațintiți asupra ei de parcă ar fi fost pe o scenă. Așa s-a simțit și când l-a cunoscut pe Radu. Stăteau la coadă la Starbucks și ajunseseră practic, în același timp, în fața băiatului care lua comenzile. La prima vedere, Radu părea mai degrabă un bărbat urât, cu trăsături neregulate, cu ochii ușor bulbucați și cu buze aproape albicioase. Dar mirosea bine, a Bleu de Chanel, avea unghiile curate, obrazul proaspăt bărbierit, niciun pic de chelie, nicio verighetă și vreo zece ani mai mult. Se gândi că era un început promițător pentru o relație și când el o strigă pe nume - am auzit când i-ai zis băiatului cum te cheamă- se așeză lângă el, ascultătoare, cu mâinile lipite de paharul mare de cafea și așteptă să se întâmple ceva.

Prima dată, veni cu el acasă într-o duminică, la prânz. Să-l cunoaștem, dragă, și noi, asta dacă nu ți-o fi rușine cu familia ta! Corina nu zise nimic, își dădu ochii peste cap, trânti o ușă cât să le lase-n plata domnului și pe maică-sa și pe bunică-sa, și-l sună pe Radu să-l invite la masă. Pregătirile pentru duminică au început încă de vineri. Bunică-sa a decis să facă tortul ei cu nucă "ăla de-i plăcea la nebunie până și lui Margareta, vecina de vizavi, aia grasă, de lucra pe vremuri la Capșa", în timp ce maică-sa a plecat val vârtej la mall, să-și ia o rochie nouă, pentru că, "draga noastră dragă, bărbații se uită în primul rând la mamă ca să vadă cum va arăta fata mai târziu". Adevărul este că maică-sa avea fel de fel de idei ciudate, dar la fel de bine avea doar cincizeci și doi de ani, picioare frumoase, cu glezne subțiri pe care murea de nerăbdare să și le arate. Nici aici Corina nu o moștenise. Și nu în sensul că ar fi avut glezne groase sau genunchi apropiați, ci că prefera rochiile lungi celor menite să lase la vedere bucăți de piele. "Mai puneți și tu o fustă!" fusese refrenul întregii ei copilării și adolescențe, când atât mama, dar mai ales bunica se arătau dezamăgite de ținuta ei absolut insipidă, cu blugi și tricouri negre, asta în timp ce dulapul de la ea din cameră, ăla Biedermeier, gemea de haine drăguțe, de fetiță!

Chiar și acum, la treizeci de ani, Corina prefera pantalonii pe care-i purta cu pantofi cu toc de 7 centimetri, stârnind invidia colegelor și provocând fantasme colegilor. Fuste sau rochii își punea, de obicei, la mare sau când avea vreo întâlnire, așa zis romantică, cu șanse de a se termina în dormitor și asta pentru că nu suporta să-i vadă trăgând în toate părțile ba de curea, ba de fermoar, încercând disperați să-și strecoare mâna în chiloții ei. In rest, pantalonii se dovedeau mai practici, mai eleganți și cumva mai siguri decât o bucată de material care risca la orice pală de vânt să se înfoaie, lăsându-i coapsele la vedere. Sexul cu Radu se dovedise mai bun decât își imaginase într-un prim stadiu. Era suficient de răbdător și, în plus, nu părea să aibă așteptări prea mari sau pretenții, ceea ce o făcea pe Corina să se simtă stăpână pe situație și să juiseze în ritmul ei. Prima dată au făcut-o la el acasă, pe o canapea extensibilă care la momentul respectic era strânsă regulamentar și acoperită cu o pătură portocalie pe care au dat-o la o parte. Mai mult decât mărimea sau forma penisului, Corina era stresată de cantitatea de păr care acoperea corpul bărbatului cu care urma să se culce. Prima dată când a văzut un bărbat gol, a fost oripilată să descopere că avea păr pe fund. Era un doctor. Rezident la Militar. Fusese să-și facă o ecografie, că simțea un fel de junghi în partea dreaptă. Știi că ai trei rinichi?, a întrebat-o el și apoi a întrebat-o ce face în după-amiaza aia. Il chema Paul, iar asta a făcut-o pe Corina să zâmbească și să răspundă că n-avea program.

În duminica când Radu a sunat la ușă, maică-sa și-a aranjat discret sânii în rochia cea nouă și verde, iar bunică-sa a aruncat un ochi spre ceasul de pe perete și a mormăit ca pentru sine un "măcar e punctual", ca și cum mai mult oricum nu aveau ce spera. Și nici n-au făcut-o. L-au acceptat amândouă la început la masă, apoi în casă, "mută-te, dragă, la noi, că e ditamai casa, ce rost are să plătești chirie?" de parcă ar fi fost un fel de obiect de mobilier, util în felul lui, dar fără de care se putea trăi la fel de bine. Cel puțin, ele puteau. Poate și de aceea s-au abținut în a pune fel de fel de întrebări când Corina le-a anunțat oficial, despărțirea și le-a lăsat lipit pe frigider, un bilețel cu numere de telefon de la taxi, "că de-acum nu mai aveți șofer". Atâta tot.
Apoi, s-a dus la ea în dormitor, și-a zâmbit încurajator în oglinda cu ramă albă, a deschis dulapul, a scos o pereche de pantaloni și pantofii bej, cu toc înalt, a ieșit pe ușă, trântind-o mai tare decât de obicei și când a ajuns la birou a intrat pe net să-și caute altă valiză și să-și facă programare la coafor. Pe Radu nu a încercat să-l mai sune sau să-l înduplece să se întoarcă. Nici măcar nu știa dacă voia asta, tot așa cum nu putea spune cu certitudine dacă fusese vreodată îndrăgostită de el. Ii fusese bine, asta da, îi plăcea când își înfășura mâinile în jurul ei și o ținea strâns, la căldură, cu buzele lipite de pielea de pe gât, chiar acolo, în spatele urechii de care atârna cercelul cu topaz de la tanti-sa, Silvia.
Ii plăcea că dimineața le spunea sărut mâna maică-sii și bunică-sii când se ciocnea de ele pe holul din fața băii și că le lăsa pe ele primele, fără să protesteze.

O singură dată i-a cerut Radu să se mute la el, în garsonieră și mama Corinei a început să plângă și Corina a spus: știi că eu am trei rinichi? Iar Radu nu știa, așa că toată seara au vorbit despre asta și despre transplanturi. Chiar și când erau doar ei doi, în camera cu dulap Biedermeier și oglindă cu ramă albă, chiar și atunci, Corina avea grijă să adoarmă înainte ca Radu să ceară ceva, iar dimineața, când se trezea, se ducea direct în bucătărie și nimeni nu avea voie să-i vorbească cât ea își bea cafeaua. Totuși, era ceva care o atrăgea în mod deosebit la Radu și care acum, că plecase nu se știe unde, îi lipsea: serile alea când se adunau cu toții în sufragerie și începeau să cânte. Atunci, bunică-sa se ducea în cămară și scotea de acolo o sticlă burtoasă, cu coniac, cât timp mă-sa golea măsuța de cafea din fața canapelei și așeza pe ea patru pahare rotunjite. De obicei, Corina era cea care dădea tonul, alegând melodii arhicunoscute, în română, la care toată lumea știa versurile. Serile alea erau cele mai frumoase pentru ea. Mai frumoase ca Crăciunul sau ca ziua ei. In momentele alea, Corina făcea în sfârșit ceva care o umplea de un fel de bucurie simplă care se ținea pe picioare de una singură, fără vreun sprijin din partea celorlalți și unde nu conta nimic, dar nimic, decât să cânți. Și cumva, faptul că Radu era acolo cu gura deschisă și cu plămânii plini de aer, gata să împingă sunetele afară, era suficient pentru ea ca să se simtă fericită și să vrea să-l apuce de mână și să-l țină așa, cât mai mult. Când Radu a plecat, maică-sa a aranjat în cutie paharele de coniac, bunică-sa s-a urcat pe un taburet și a pus sticla pe raftul de sus, în cămară, acolo unde îi era locul, iar Corina și-a frecat palmele una de alta, de parcă și le curăța de vreo urmă de mizerie și a decis să nu mai cânte.

 - Ia uite ce frumoasă ești! i-a spus Mirela, și a dat scaunul și mai aproape de măsuța aia pe care zăceau aruncate în toate părțile, perii și bigudiuri, ca și cum frumusețea ar fi putut crește pe măsură ce distanța s-ar fi micșorat. Cu capul puțin întors către dreapta, Corina se admiră. Frumoasă a fost de când se știe. Și discretă, inclusiv cu ea însăși, având grijă să adoarmă rapid, în fiecare seară, până ca mintea să înceapă s-o asalteze cu fel de fel de întrebări. Cu ochii la ea însăși, își desfăcu buzele într-un zâmbet larg, de parcă încerca acum s-o învețe și pe fata din oglindă să pară fericită. Cred că o să moară al tău când te-o vedea diseară, zise coafeza, chicotind. Sunt singură, al meu - cum îi zici tu,  a plecat acum vreo câțiva ani, a zis ea și vocea i-a sunat atât de străină de parcă venea din altă parte.

Mirela a lăsat peria jos și și-a răsfrânt cumva, caraghios, buza de jos, făcând un bot ca de rățușcă. Dar de ce-a plecat? întrebă și Corina se gândi că nu mai văzuse pe nimeni să se strâmbe așa când nu știa ceva. S-a mai uitat o dată la fata aia, cu părul creț, din oglindă, a respirat adânc și a spus pe un ton aproape jovial, asemănător cu ăla de-l auzise la televizor, la reclamele la Magne B6: știai că eu am trei rinichi?
Rămasă în picioare, aproape de scaun, Mirela își privi absentă, degetele de la picioare, le mișcă un pic de parcă voia să se asigure că sunt ale ei și se mulțumi să ridice din umeri.
- Lasă, tu, rinichii, răspunde la întrebare!

La asta nu se aștepta. Oare ce o interesa pe femeia asta mărunțică, cu unghii roz sidefat, să afle despre ea? De ce vor tot timpul oamenii să afle lucruri unii despre ceilalți ca și cum asta ar schimba ceva în viața lor? Doar așa ca să se afle-n treabă, doar pentru că tăcerea îi face pe mulți să se simtă prost, îi stânjenește, de parcă nu ar ști cum s-o ducă, de parcă tăcerea e doar pentru cei singuri și chiar și ei, iată, când ajung din  întâmplare lângă cineva, trebuie să fie pregătiți să vorbească. Și despre ce naiba ar putea să vorbească? Despre ce?

Corina se ridică de pe scaun, își aranjă o cută nevăzută de la pantaloni, deschise poșeta, scoase o bancnotă de 50 de lei și se uită la Mirela care acum luase o perie din alea, cu coadă, și-și făcea de lucru, adunând într-o grămăjoară părul împrăștiat pe jos. Decise să-i răspundă.
- Nu știu. Pur și simplu nu știu.
Apoi, tăcere. Doar fâșâitul periei pe gresia gri antracit și un sunet de claxon undeva, pe stradă. Corina ridică din umeri, repetă cu voce joasă, ca pentru sine "chiar nu știu" și așeză cu grijă banii, lângă o cutie plină cu flacoane. Dintr-o dată aerul i se păru irespirabil și grețos. Trebuia să plece de acolo.
- Auzi, zise Mirela, da' nu te doare?

Corina rămase pe loc, șocată să audă cuvintele alea care străpunseră aerul și așa îmbâcsit, dând buzna peste ea așa cum fac copiii când sunt mici și nu înțeleg de ce trebuie să bată la ușă. Iși mușcă buza de jos, de parcă ar fi început să plângă, deși în momentul ăla tot ce simțea era un fel de furie care i se lipise pe dinăuntru și pe care nu reușea s-o dea afară. Dar mai mult decât furie, Corina se minună să vadă că femeia asta mărunțică pe care o știa deja de vreo zece ani și pe care o considera absolut banală, ba chiar un pic proastă, ei bine femeia asta chiar voia să știe. Nu părea nici că se uită în altă parte, nici că-și face de lucru cu altceva, ci rămăsese pe loc, cu peria  în mână și cu ochii la ea, așteptând un răspuns. Și-atunci Corina începu să vorbească, iar vocea îi devenea din ce în ce mai răstită, de parcă dădea să se reverse și ea spunea că doare, normal că doare, al naibii de tare, dar nu pe toți ne doare?! și atunci oricum nu e nimic de făcut pentru că, iată,  întrebările riscă să facă rău, iar răspunsurile riscă să fie greșite și d-aia mai bine citești o carte, măcar acolo știi de la început că e minciună. Iar cu cărțile e mai simplu, dacă nu-ți place una, iei alta. Dar cu răspunsurile nu e așa, unele sunt pe viață. Ca plecările! Așa că da, doare al dracului, zise și deschise ușa de la intrare, aruncându-se dintr-o dată printre oamenii de pe stradă.

Cu o mână-n șold, Mirela făcu un semn din cap, ca o spasmă mică și căută din priviri un coș de gunoi, să arunce părul care umplea de-acuma, fărașul. Luă apoi banii de pe masă și-i băgă în buzunar. Doamne, ce nebună, zise cu voce joasă și continuă ca pentru sine: eu voiam doar să știu dacă doare rinichiul, ăla de zice că-l are-n plus.

                                                            photo credit James Marcom
                                 

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes