sâmbătă, 20 iulie 2019

Pe mutește

Iar scrii despre mine? Parcă te aud, deși vocea îți rămâne acolo, pe dinăuntru, zbătându-se cumva în privire, ca o pasăre închisă în spatele irisului. Vorbești cu ochii. De la o vreme, cam așa am ajuns să ne vorbim. Poate-i mai bine, cu ochii vocea nu o ia niciodată-n sus, nu riscă să ajungă un fel de val uriaș care să cadă peste celălalt.

Tu ești celălalt. Dintotdeauna așa a fost. Chiar și când nu erai, mintea mea te imagina. Oare cum o să fie? Oare ce culoare de ochi și de păr o să aibă? Oare o să-i placă să danseze? Să cânte la vioară? Chiar și atunci când nu existai, chiar și atunci, tot fată erai. Nu mă întreba de ce. Poate pentru că eu niciodată nu mi-am dorit să fiu băiat. Si nici să am unul. Deşi îi găsisem şi nume. Dar nu voiam. Mi-era frică. Eu nu ştiu să iubesc băieții şi altfel decât îndrăgostindu-mă. Niciodată n-am ştiut să iubesc aşa, pur şi simplu. Eu vreau să am. Să fie al meu. Să fie ca mine. Băieții nu stau. Sau, poate stau, dacă le-o ceri. Nu ceream.

Țin minte că odată am primit o păpușă care avea un biberon minuscul cu care îi puteai turna apă-n gură și o oliță unde să facă pipi. Doar că avea puță, păpușica mea. Și costumaș bleu. Am luat o foarfecă și am încercat să tai chestia aia care mă făcea să nu pot s-o țin în brațe, penisul ăla minuscul, de plastic, care crescuse acolo ca o dezamăgire. Păpușa nu semăna cu mine. Era urâtă. Exact asta am simțit, uitându-mă la ea cum rămăsese acolo, lângă cutie, dezbrăcată și cu părul scurt.

Când eram eu mică, femeile trebuiau să aibă trei calități ca să-mi placă de ele: să aibă copii, părul lung și-un câine. Neapărat toate trei. Eu te am pe tine. Și nu, nu mai insista, nu o să iau câine pentru că, știi și tu, e greu de îngrijit. De fapt, nu e greu, e doar că n-am chef. Poftim, am spus-o! N-am chef, dar mi-e frică să o zic așa, pur și simplu.  Pentru că la capătul lesei voi fi eu, înțelegi? Şi nu vreau. Acum te-ai supărat, nu, nu zici nimic, doar te uiți la mine cu privirea aia albastră care vorbește mai tare decât crezi tu. Mi-am dorit să ai ochii albaștri, știai? Ca ai mei. Mi-am dorit să semeni cu mine. Semeni.

Cel mai  greu când te superi e că nu știu ce să fac cu supărarea ta. Nu pot să o las acolo, de parcă ar fi un animal mort care zace la picioarele mele. Și atunci mă supăr și eu. Pe mine. Dac-ai ști ce groaznic e să te superi pe tine! Nimic nu mai este suficient de puternic ca să te împace. Și rămâi așa, cu negrul ăla pe dinăuntru, și te agăți de ceilalți, fără cuvinte, și aștepți. Și al naibii să fie, dar tare mai suntem răbdători când e de vorba să ne supărăm pe noi!

Mi-aduc aminte o zi. A fost demult. Tu nu mai știi. Erai mică, tare mică și nu voiai să te culci. Și eu nu voiam să accept că poți face și ce vrei tu, nu doar ce voiam eu. Nu puteam. Cu tine trează, eu nu reușeam să fiu decât mama ta. Și habar n-am de ce, dar în ziua aia, am simțit dintr-o dată, o nevoie oribilă să fiu și altcineva. Nu doar mama ta. Și am țipat la tine și tu ai început să urli și mai tare. Și eu am mai țipat o dată culcă-te, culcă-te acum!, și tu urlai și urlai și apoi ți-am dat o palmă. Poc! Așa s-a auzit.  Și s-a făcut negru. Nu în jur. Ci în ochii tăi. De parcă cu palma mea am șters tot
albastrul care era acolo și am lăsat un hău.

Te-ai uitat la mine cu o privire de orb. Atât. Mama de care ți-era frică. Asta devenisem. Nu pentru tine. Tu ai plâns un pic, apoi te-ai culcat. Pentru mine. Aș fi vrut s-o sun pe mama și să pot să-i spun: mami, am făcut o prostie, ajută-mă! Schimbă-mă, vino! Fii tu mama! Şi a ei! Eu nu ştiu să fiu! Doar că asta ar fi însemnat că ea e mai bună ca mine. Ea oricum era mai bună. Dar nu i-o spusesem. Mamelor nu trebuie să le spui că sunt cele mai bune pentru că atunci nu mai rămâne nimic pentru tine. Şi asta e teribil. Dar şi tu ai zis asta despre ea, mai știi? Bunica e minunată, așa ai zis când ne-am certat acum câteva luni și eu m-am uitat la tine și am tăcut, deși să știi că bunica n-a avut niciodată părul lung și nici câine. Niciodată. Și să știi că și bunica mi-a tras, odată, o palmă. Eu nu-mi aduc aminte, dar ea îmi tot povestește. Habar n-am de ce îmi tot povestește. Uită atât de multe lucruri, dar povestea asta se tot ține de mintea ei și mi-o tot arată ca pe o bubă care nu vrea să facă coajă. Iar eu habar n-am ce-aș putea să-i spun și atunci nu-i spun nimic. Nici tu nu zici nimic. Doar din când în când, albastrul din ochii tăi pare că se înnegrește, se întunecă cumva, de parcă o mână nevăzută ți s-ar așeza pe față, acoperind-o cu totul. Sau poate mi se pare. Poate e doar o umbră. Poate așa vine creșterea, cu umbre.

Gata. Nu mai scriu despre tine. Știu, n-ai zis nimic, nici măcar să mă opresc și nici eu nu sunt destul de curajoasă ca să zic ceva. Niciodată n-am fost. Aşa am tăcut şi-atunci. Niciun cuvânt. Nici măcar stop. In ziua aia, m-am închis în baie, m-am așezat pe capacul de la toaletă și am decis ca din secunda în care te vei scula și mă vei chema la tine, dacă mai voiai să mă chemi, eu să devin cea mai minunată mamă din lume. Cea mai bună, cea mai blândă, cea mai înțelegătoare, cea mai cea mai. Apoi am tras apa la veceu de câteva ori și am așteptat. Când m-ai chemat, păreai deja mare. Așa par oamenii de care ne e frică. 

Din ziua aia ai început să crești foarte repede, de parcă palma mea a apăsat o accelerație. De parcă lumea fugea cumva și eu îmi pierdeam răsuflarea, tot chinuindu-mă să țin pasul. Nu îndrăzneam să-ți spun să mă aștepți și pe mine, nu îndrăzneam să mai spun nimic. In timpul ăsta, tu erai din ce în ce mai mare, iar părul tău din ce în ce mai lung. Iar într-o zi, poate o să-ți iei şi-un câine. Să te apere. De tot ce nu pot eu.

                Foto credit Svetlana Pochatun
miercuri, 17 iulie 2019

In picioare

Se lăsă în scaun, lipindu-și spatele de spătar și rămase acolo, pe-ntuneric, cu ochii la ecranul ce arunca în jur o lumină rece. Prin geamul întredeschis, stoluri de ciori cârâiau cu disperare, de parcă întunericul care se întindea ca o pată uriașă le-ar fi luat mințile. Ii era frică de ele. De păsările alea mari și negre ca gândurile de boală, care veneau în fiecare seară, de nu se știe unde, umplând cu țipetele lor pomii din fața blocului. Intr-o primăvară, au venit niște oameni așa, pe la prânz, și au tăiat toți copacii din cartier. Nici nu mai ziceai că sunt pomi, ci un fel de stâlpi de lemn deasupra cărora, toată noaptea, s-au învârtit stoluri de ciori negre ca sufletele păcătoșilor și urlătoare ca mamele fără de copii. Le știa de la spital. Pe mamele alea. Erau două. Stăteau doar împreună, un fel de gașcă a ghinionistelor și de fiecare dată când voia să meargă s-o vadă pe-a ei, uitătură lor i se lipea de piele și o frigea. Cică ai lor se născuseră morți. Nu știa de ce. Și nici n-o interesa în secunda aia. N-o interesa nimic din ce nu avea legătură cu ea. Absolut nimic. Iși aducea aminte cum în ziua aia de mai (sau era aprilie?!), bărbații și-au luat fierăstraiele și au plecat la fix să nu vadă aerul înnegrindu-se de zeci, ba chiar de sute de ciori care țipau disperate după cuiburile puse la pământ. Le-au ucis puii, s-a gândit ea și a închis toate ferestrele să nu mai audă jalea de-afară. Apoi a stat așa, preț de câteva minute, până când a simțit cum gata, are cuvintele acolo, la îndemână, și s-a repezit pe facebook să-i înjure pe ăia de la Primărie, revoltată, cică, de ce făcuseră, dobitocii și mulțumită că uite, avea și ea, în sfârșit, ceva de povestit. In mod normal, era o persoană tăcută și insipidă care punea poze cu prăjituri și aștepta apoi, comentarii, de parcă ar fi așteptat musafiri.

Acum, însă, copacii au crengile la locul lor, iar cârâielile care se aud pe geam nu au nimic sfâșietor, e doar un zgomot care o face să se scuture ca de un gând rău. S-au cordit  și s-au împuiat din nou, și-a zis și s-a gândit că uneori e nedrept de simplu. Ar trebui să aprindă lumina, dar spatele aproape i s-a lipit de spătar și pur și simplu nu vrea să se miște de acolo. Stă cu ochii lipiți de ecran și așteaptă. Știe de pe acum că oamenii vor începe să vorbească. Trebuie doar un pic de răbdare, ba uneori nici măcar de aia nu e nevoie. Nu trebuie să facă nimic. A făcut destul. Sau poate că tocmai despre asta e vorba. Poate că nu a făcut suficient și d-asta s-a ajuns aici. Intrase la fetiță, în cameră, să o pregătească de culcare și i se păru așa de fragilă cum stătea împopoțonată în rochița aia bleu, cu piciorușul ăla, întors bizar, de parcă nu ar fi fost al ei. S-a repezit după telefon, "să nu te miști! Ai înțeles, iubita lui mama?" i-a zis, apăsând pe fiecare cuvânt de parcă fetița ar fi fost proastă sau din altă țară și s-a apucat să-i facă o poză. N-a plâns, deloc n-a plâns, deși ar fi putut - mai nou, poate să plângă aproape la comandă, de parcă durerea ar fi devenit un fel de organ care supurează fără încetare din ziua aia când a văzut-o pentru prima dată așa murdară de sânge și de albeață, mică și slabă, cu piciorușul ăla bizar, sucit de parcă oasele i  se încurcaseră între ele, în burta ei. N-a zis nimic. Nici atunci, nici de atunci. N-a avut cui. De-asta a tăcut. De parcă dacă nu spui, nu există. De parcă tăcerea vindecă și rezolvă. 

Acum a pus poza pe facebook, a scris  "Anita mea la șase ani", nu ca să o aibă amintire, nu ca să se strângă lumea ca la urs și să-i spună, a nu știu câta oară ce copil frumos are, ci pentru că avea nevoie de ceilalți- de like-urile lor, de zâmbetele și aplauzele lor- ca să se convingă pe ea că se poate trăi și așa, cu un copil imperfect, stricat, pe care nu va putea să i-l repare nimeni, niciodată.

La început l-a ascuns. Invelit în păturică, piciorușul ăla diform nu se vedea. Doar ea îl știa și-atunci, de fiecare dată când cineva se apropia de cărucior și se holba la copil, ea dădea pătura la o parte, arătând tuturor ce ea era obligată să vadă în fiecare zi și sperând că va da peste cineva care se va îngrozi la fel cum s-a îngrozit și ea când a văzut-o prima dată. Dar, nu. Nimeni nu zicea nimic, de parcă piciorul acela cu genunchiul întors spre interior n-ar fi existat. De parcă doar ea l-ar fi văzut, în timp ce restul oamenilor nu ar fi remarcat nimic greșit. Cum să le spună că ceea ce-și dorea cu adevărat era să pice peste cineva care să aibă curajul să se îngrozească, peste cineva care să o întrebe dar ce-a pățit, fetița?, dându-i astfel posibilitatea să-și apere copilul, făcând-o să simtă cum de undeva, din străfundurile minții ei, ceva teribil, o iubire mușcătoare și aproape greu de suportat, ar fi ieșit la iveală, ar fi dat pe dinafară, lăsând-o fără vlagă, dar cu sentimentul datoriei împlinite? Cum să ceară oamenilor să nu mai întoarcă privirile, prefăcându-se că nu e nimic de văzut, doar ca să-i dea și ei ocazia să se simtă o mamă bună? 

Pune poze aproape zilnic - Anita în parc, La baie cu rățușca, La Albena pe plajă, Cu bunica, La grădiniță cu tanti Elena- pândind apoi reacțiile celorlalți, inimioarele, aplauzele, zâmbetele care să spună, fără cuvinte, doamne ce femeie minunată, ce om curajos, ce mamă perfectă care se laudă cu copilul ei imperfect! În fiecare seară, înainte de culcare, se afundă cu totul în vorbele celorlalți, în laudele lor, așa cum în tinerețe se afunda în cada plină cu spumă. Cu fiecare ropot de aplauze la scenă deschisă, respiră ușurată, gândindu-se că dacă ceilalți nu văd și nu simt nimic, poate că a reușit să ascundă durerea aia care o arde de fiecare dată când îi vede piciorul drept. Piciorul ăla care nu a crescut ca stângul, care trebuia să fie doar un picior ca miliarde de picioare din lume, dar care nu e. Iar ea o știe și dacă ar putea i-ar da piciorul ei, de fapt, i-ar da ambele picioare, nu-i nimic, las' să fie, să aibă trei, numai să poată să repare.

Un like, două like-uri. Anita cea scumpică, a scris cineva. O frumoasă, zice altul. Vă îmbrățișez pe amândouă, scrie una de se semnează Floare de colț (ce nume penibil!). Niște lași, se gândește. Niște proști! D-ăștia care la rândul lor se agață de piciorul copilei ca de un stâlp ca să se simtă mai buni, mai curajoși și mai minunați pentru că, vezi doamne, ei văd frumusețea interioară! Ce să spun, ce mare rahat văd ei!, își zice și mai că-i vine să urle: dobitocilor, eu pun pozele astea pentru mine! Pentru mine, ați înțeles? Să le văd eu și să mă bucur că pot să mă uit la ele fără să întorc capul! Așa că spuneți-mi cât sunt de minunată, ce mamă grozavă sunt eu, asta să-mi spuneți, zi și noapte asta să-mi spuneți, pentru că eu nu reușesc! Eu doar o învelesc cu păturica și țip în capul meu, ca ciorile fără de cuib. Iar noaptea visez picioare.

                                              foto credit Caroline Hernandez sursa foto aici
miercuri, 10 iulie 2019

Hot dog

E iarnă. De fapt nu, nu e. E iulie, e cald, mi-e cald, dar nu-i nimic, ne prefacem. Eu mai ales. Tu nu. Tu chiar crezi. E sâmbătă de dimineață. Mult prea de dimineață. Abia șapte și ceva. Aș mai fi dormit. Tu nu. Mamiii, vino! Vin. Ești în pat. Miroși a somn. Piele caldă, mâine întinse. Mă apuci de după gât și mă tragi lângă tine, îmi lipești obrazul de al tău și apoi mă pupi cu zgomot, după care scoți un aaaah prelung ca atunci când termini de băut apă. Hai, îmi spui. Te iau în brațe și te ridic. Incă pot. Plec cu tine în brațe către sufragerie, către camera cealaltă, cum îi zicem noi și te las pe canapea, de parcă ai fi un pachet. Un pachețel, îți zic și tu răspunzi "și-n pachețel, un pachețel, găsise el". Dar nu asta vrei acum. Nu Apolodor. Vrei jocul cu cățelul. De fapt, sunt două: de-a cățelușul bolnav sau de-a cățelușul înghețat. Am ajuns să te întreb direct: bolnav sau înghețat și nimeni în afară de noi nu înțelege despre ce vorbim. E iulie, e cald, mi-e cald și tu stai cu o mânuță ridicată de parcă m-ai invita să ți-o sărut și nu miști. Aha, deci înghețat, zic și  încep.
- Vaaaai, uite un cățeluș! Dar de ce nu mișcă? O fi statuie?
Atunci tu scoți un sunet ca un fel de scâncet (tare bine te pricepi să faci astfel de sunete, ba poți chiar și să plângi și să urli, la asta te descurci minunat).
- Hm, zic eu și mă prefac mirată. Parcă ar fi viu, cățelușul ăsta. Să vezi că a înghețat, sărăcuțul!
Tu scâncești și mai tare. Acum vine partea în care eu trebuie să te iau în brațe, să te ridic și să te așez o pernă mai încolo, chipurile la mine acasă. Eu sunt o femeie matură, care se plimbă sâmbătă dimineața prin parc, trăiește singură, nu are copii, nu are soț, are însă, un șemineu și nevoie de companie. Așa ai decis tu.
- Gata, cățelușule, spun în timp ce caut ceva cu care să te învelesc.
- Mamiii, șoptești, mamiiii, nu mă înveli, că e cald.

Așa e. E cald. Mi-e cald. Si somn, dar nu contează. Acum lași mâna în jos semn că începi să te dezgheți și îți apropii gura de fața mea, prefăcându-te că mă lingi de bucurie. De fapt, tu nu te prefaci, chiar mă lingi și asta te face să râzi în hohote. Sughiți. De fiecare dată se întâmplă așa. Nu știu de ce. Acum o să vrei apă. Mamaaa, vreau apă! Știam eu. Mă ridic și încerc să-mi fac și o cafea, dacă tot am ajuns în bucătărie. Vinooo! Vin. Iei paharul între mâini și-l duci la gură. Iți bagi limba în el și-ncerci să bei ca un cățel. Lasă joaca, bea normal! Normal nu-ți place. Nici mie. Opt și jumătate. Mă gândesc la cafea. Tu nu. Mamaaa, acum și celălalt. Despre cățel e vorba. De fapt, e o iluzie că aș avea de ales. Singurul lucru pe care pot spera să-l aleg e ordinea: întâi înghețat și apoi bolnav, sau invers.

Nu mai am chef. Mă uit la tine cum îți bagi un deget în paharul cu apă și-ncerci să-i atingi fundul. Dai pe tine. E cald, e sâmbătă, e devreme și perna din stânga, de pe canapea, e un pic umedă. Te trag mai spre mine. Să zicem că eu eram un cățel...mama, mă asculți? Te ascult. Cu o mână, aia care stătea nemișcată mai devreme, mă apuci de bărbie și-mi întorci fața către tine. Vrei să fii sigură. Te înțeleg. Uite, tu erai tot doamna aia singură, care trăia singură și se plimba în parc....singură, zic eu, și tu dai din cap că da, da, exact așa și eu eram un cățeluș. Bolnav, zic. Ba nu, te repezi tu să spui și-ți arunci papucii din picioare semn că începi să nu mai ai stare. O să fiu un cățeluș ud și tu o să mă găsești și o să mă iei acasă ! Și apoi...apoi, ce fac?, întreb și încerc să trag un pic de timp, doar doar mă lași să mai tac câteva secunde. Nu mă lași. Apoi...începi tu, apoi tu vii și mă găsești și zici ia uite un cățel ud!

Mai e puțin și se face nouă. Ar trebui să ieșim în parc. Incă un joc, îmi repet, încă unul și apoi o să mă duc să-mi fac o cafea. Cât durează un joc? Cinci minute. Apoi, încă vreo câteva minute, o să fie partea aia în care tu o să mă întrebi dacă ai putea să te transformi cu adevărat în cățel înainte să-mi ceri să-ți cumpăr un cățel și eu o să zic că nu, și tu o să lași buza în jos și aproape că o să începi să plângi. Hai, ne mai jucăm o dată, o să spun eu și o să încerc să-mi fac rolul cât pot eu de bine, să fiu cea mai minunată doamnă singură care trăiește singură și se plimbă singură, doar ca să alung lacrimile ce dau să vină acolo, pe perna din dreapta, că aia din stânga a ieșit din joc. E la uscat, pe balcon. Nouă și ceva. E cald. Mi-e cald. Somnul a trecut. Și supărarea ta. Hai, cățelule, să te scot în parc, zic și devin nerăbdătoare să ieșim din casă, de parcă dintr-o dată aerul a rămas puțin. Mă gândesc că la capătul aleii care coboară spre lac e o tonetă cu cafea și vreau să ajung mai repede, acolo. Tu nu. Mamaaa, întâi trebuie să mă usuci, că eu eram ud, ai uitat? Incă un joc. Cât durează un joc? Câteva minute. Numai bine se usucă și perna.


miercuri, 3 iulie 2019

Valizele

Sunt trei la fel. Trei valize identice. Aceeași culoare, același model. Una pentru tata, una pentru mama și una pentru mine. Stăm toți trei unul lângă altul. Așteptăm. Tata îi arată ceva mamei. Mama râde puțin, foarte puțin, ca și cum tata, cu vorbele lui, ar fi apăsat un buton și ar fi declanșat un fel de zgomot în gâtul mamei. Hi hi, hi, face mama și apoi se oprește. Nu am văzut ce i-a arătat și nici nu mă interesează. Mama pune picioarele pe valiză. Sunt luate de la Mega. Pe puncte. Valizele. Sunt albastre și măsoară exact cât trebuie, iar asta e bine. Picioarele mamei sunt mici și obosite.

In fiecare seară, când se întoarce de la serviciu, tata se oprește la Mega și cumpără: trei chifle cu susan, un litru de lapte, trei mere, un pachet de șuncă, unul de țigări și ce îi mai scrie mama pe listă. Mamei îi plac mult listele, cică îi dau un sentiment de siguranță. In fiecare seară, mama gătește ce a cumpărat tata de la Mega. Ca în Preistorie. Doar că la noi, în bucătărie, nu e niciun pericol. Mai ales de când tata i-a luat mamei cadou, de Crăciun, un cuptor electric și o plită. Mama s-a bucurat și a făcut sunetul ăla al ei. Lui tata nu-i plac pericolele. Și nici sunetele mamei. Cred că dacă ar fi locuit într-o peșteră și ar fi trebuit să omoare urși, tata nu ar fi supraviețuit. Mama, da. Tata nu ar avea nicio șansă în fața unui urs. Unu la mână, pentru că tata nu știe să se lupte (și nici nu cred că ar vrea să învețe) și doi la mână, pentru că tata se teme de urși. A urlat într-o seară, la munte, când a auzit niște zgomote, de undeva, de la ghenă, și a strigat-o pe mama. Mama a venit. Mama vine întotdeauna când o strigă tata. Probabil că d-aia o și iubește. Și pe mine mă iubește, deși de multe ori mă prefac că nu aud când mă cheamă. E felul meu de a-mi arăta independența. Atunci mama se supără. Îmi zice că sunt impertinentă și că mă doare undeva de ei. De fapt nu-mi zice chiar așa, dar așa-mi place mie să folosesc cuvinte urâte care o scot pe mama din sărite. Psihologul a spus că e normal. Cică așa fac toți adolescenții. 

Mama și-a dat picioarele jos de pe valiză și stă. Stă și tata. Dacă nu aș ști că sunt părinții mei, aș putea crede că nici nu se cunosc. Aș putea crede că am ajuns într-un loc atât de ordonat încât oamenii se așează în funcție de valize. E prima dată când am și eu o valiză doar a mea. Așa mi-a și zis tata când a venit de la Mega, într-o seară, cu trei valize identice. Le-a desfăcut în mijlocul sufrageriei și în ultima dintre ele "asta e pentru tine!", am găsit trei chifle cu susan, un litru de lapte, trei mere și un pachet de șuncă. Țigările și le băgase în buzunar, de parcă dacă nu le vedeam ar fi fumat mai puțin. Nu zici nimic?, m-a întrebat mama și atunci am întrebat dacă n-aveau și pe roșu și tata a ieșit nervos, din cameră și și-a aprins o țigară. Vrei? a întrebat-o pe mama, întinzându-i pachetul și mama a vrut. Intotdeauna vrea ce-i propune tata și cred că d-aia o și iubește. Mama e urâtă. Are capul mic, picioare mici, ochii mici și părul scurt și face hihi când râde. Râde rar și asta e bine pentru că nimic nu mă enervează mai mult decât s-o aud râzând aiurea, mai ales în public. Atunci aș vrea să nu fiu acolo, să nu fie mama mea. Cică e normal, a zis psihologul. De la hormoni.

O voce anunță că începe îmbarcarea. Tata se ridică. Mama se ridică. Eu mai stau puțin. Vii?, întreabă unul dintre ei. Nu mai știu care și oricum, de la un timp, vocile le sunt la fel. De parcă ar fi valize. Am de ales?!, răspund și mama îmi aruncă privirea aia, a ei, prin care îmi urlă că sunt impertinentă, iar tata îi aruncă mamei privirea aia prin care urlă pur și simplu. Tata urlă des, doar că nu se aude. La mama se aude. In avion ne așezăm unul lângă altul. Eu stau la geam, iar mama la mijloc. Așa e cel mai bine, zice ea și-și întinde mâinile să fie sigură că ajunge cum trebuie la amândoi. Scoate din geantă un pachet de șervețele, unul de gumă, telefonul, un măr și o carte și le îndeasă pe toate în buzunarul scaunului de parcă ar fi un dulăpior minuscul. Așa e ea. De fiecare dată când ajunge undeva, se instalează. Tata închide ochii și pare că a ațipit. Așa e el. Mă uit pe geam și nu fac nimic. Incerc să mă gândesc la ceva. La altceva. Când n-am ce face, stau și mă uit la filme în capul meu. Iau un film pe care-l știu bine și-l las să curgă în mintea mea și asta mă amuză. Știi ce idee mi-a venit?, zice mama și continuă: ce-ar fi să mai strângem niște puncte și să luăm și setul ăla mai mic, de valize? Și pe-alea o să le luăm pe roșu, ca să fii și tu mulțumită! 

                                                                   sursa foto aici
                                                      

vineri, 21 iunie 2019

Instinct

O văzu de cum se urcase cu cele două sacoșe în stație, la Moșilor. Deocamdată însă, nu putea face nimic. Scaunul din fața fetei era liber și degeaba căută cu privirea vreo urmă de murdărie sau de udătură, plasticul era doar un pic zgâriat, așa că se așeză cu un e-heee prelung și așteptă. Iar asta știa cum se face. Avea antrenament, cum zicea mătușă-sa de la Orăștie care și-a petrecut viața așteptând ba un bărbat, ba pensia. Chiar, ar trebui să-i mai dea un telefon și ăleia, că așa e creștinește, își spune și se gândi că dacă ea ar fi Dumnezeu, sigur ar durea-o în cur de o babă proastă care locuiește undeva, prin România. Se hotărâ să n-o mai sune, că și-așa nu avea ce să-i zică. De la o vârstă-ncolo, nu prea mai e mare lucru de spus.  În plus, nici măcar nu e mătușă-sa bună, e d-asta prin alianță și mai e și surdă. Ia mai dă-o naibii, zise și se întoarse un pic, către fată, de parcă ar fi vrut să se asigure că e tot acolo. Iși trecu dosul palmei peste gură și rămase cu ochii lipiți pe ușile care se desfăceau și se închideau la intervale regulate, ca niște valve uriașe și murdare. 

Atunci a zărit-o. Blondă, cu părul rar și lipit de transpirație și cu o privire ușor hăituită de parcă se afla acolo ca să scape. La fix, și-a zis Cornelia și un zâmbet triumfător i-a traversat fața. 

- Doamna cu copilul, a țipat ea peste capetele tuturor, doamna cu copilul, veniți aici, că vă lasă fata!

Pe când vocea ei se ridica precum ceața peste capetele călătorilor, inima i se zbătea în gât, cu un soi de bucurie pe care nici ea nu știa de unde s-o apuce și pe care o simțea peste tot, încălzindu-i fiecare organ pe dinăuntru. Iși aduse aminte când odată, demult, să fi avut vreo patru ani, a găsit în curte, la mare, un pui de cățel. Lobiță, așa-l chema. Un ghemotoc de blană pe care a pus stăpânire, luându-l în brațe, strângându-l până îl auzea scheunând, trăgându-l de coadă sau de urechi cu o forță care ieșea de undeva, din ea și căreia nu-i putea rezista. Se uita la fata cu părul lung, căști în urechi și fese tari din care mai că-ți venea să muști (bine că nu-i și Liviu aici, s-o fi văzut! Că așa se întâmplă, dai într-o zi peste o din asta de stă, chipurile, și se uită pe geam, în troleu, și te trezești că te sună să-ți spună mama, eu mă însor!) și știa că aproape că avea nevoie să-i facă rău. Ba nu, eu doar mă apăr, se gândi și trase una din sacoșe cât mai aproape de picioarele fetei, doar-doar ar fi făcut-o să plece mai repede. 

- Haideți, doamnă, veniți să stați cu copilul aici, că domnișoara pare în formă, n-are ea nevoie să stea jos!

Fata tace și Cornelia se uită la burta ei. Plată. Abia când începe să crească ceva, acolo, abia atunci, femeile mai fac loc și altor femei. Cică ar fi instinctul matern. Matern pe dracu, se gândi Cornelia și căută în geantă un evantai, că nu mai putea de cald. E vorba că dacă-i borțoasă, iese din joc! Nimic nu sperie un bărbat mai tare decât o burtă care se umflă pe zi ce trece, ocupând totul în jur. Asta dacă n-au făcut-o ei să se umfle și atunci stau așa, cu ochii lipiți și mâinile întinse, de parcă tot ce e de jur împrejurul buricului ieșit în afară, n-ar mai conta. Dar tot se cacă pe ei de frică! Dar asta are abdomenul plat, fără pic de grăsime. Las' că-i cresc ei colacii  mai încolo! Niciuna nu scapă și asta o făcu să se simtă, cumva, împăcată cu kilogramele ei.

- E un loc și aici, zice un domn, pe jumătate întors către femeia cu copil. 

Pizda mă-tii de bou, își zice Cornelia! Ah, cum îl urăște! De fapt, pe toți îi urăște. Mai puțin pe Liviu. Pe el îl iubește. Uneori noaptea, când nu poate să adoarmă, se apropie de ușa camerei lui, își lipește urechea și stă acolo, ascultându-l cum respiră. Respiră așa de frumos, nu sforăie deloc. Seamănă cu ea, nu cu ta-su! 

- Cum să stea dom'ne acolo, nu vezi că e-n soare? se răstește la domn, speriată pentru o secundă că fata ar putea să rămână nemișcată, pe scaunul din fața ei. Or asta e imposibil. Nu se poate așa ceva, fata trebuie să dispară, iar Cornelia trebuie să o facă să plece. Se uită satisfăcută la femeia care dă să-și facă loc, cu copilul în brațe, și începe să o dirijeze ca un agent de circulație: pe aici, haideți, lăsați-o să treacă, nu vedeți că e cu bebelușul?!, chiar așa, dom'ne, n-aveți pic de bun simț! Oamenii tac și se dau în stânga și-n dreapta, de parcă nu e mamă, ci un fel de fiară ce-și croiește drum spre vizuină. Sau poate că le e silă. Poate și asta, se gândește fata și dă să se ridice, băgându-i sub nas, Corneliei, două buci tari și rotunde. Mama are părul desfăcut și câteva șuvițe i s-au lipit de tâmple. Sub rochie, uterul bombat ca un dâmb pare un fel de graniță naturală peste care nu se trece. Copilul are ochii-nchiși, pleoapele vineții și ușor umflate și un șnur roșu în jurul încheieturii. Ce urât e, se gândește fata și-și așează o palmă pe burtă, de parcă ar avea nevoie să se linișteașcă că nimic nu mișcă acolo.

Acum Cornelia e fericită. Se uită satisfăcută la copilul care își țuguie buzele în somn și caută după un șervețel în geantă.
- Ia, îi zice mamei, șterge-l pe față, că uite cât de roșu e! Poate ar fi bine să-l trezești și să-i dai și niște apă. Cu căldura asta, poate să fie periculos!

 Femeia se mulțumește să ridice din sprâncene ș-i așează mai bine capul copilului, pe umăr.
- Mă descurc, spune sec și întoarce privirea pe geam, la ziua care dă să se apropie de sfârșit.

Cornelia rămâne pe scaun și aproape că nu respiră. Mototolește șervețelul și-l ascunde în pumn, de parcă ar fi ceva rușinos. Apoi, la următoarea stație, trage aer în piept, scapă un e-heee, și-și desface larg, picioarele, la fix cât să-i încapă cele două sacoșe. Se uită pe geam și așteaptă să coboare.

                                                         source photo aici
luni, 17 iunie 2019

Cartofi în loc de mazăre

Toată viața visase să aibă lângă ea un bărbat adevărat, unul înalt, bine făcut, nu d-ăla cu mușchi și tatuaje, ci unul care să fi avut norocul să arate bine pur și simplu, iar ea să fi avut norocul să fie al ei. O singură dată cunoscuse un tip care o făcuse pe colegă-sa de cameră să-și muște buza de jos când a venit cu el, la o petrecere în cămin, dar după ce a stat aproape în tăcere, jumătate de seară, cu o palmă pe genunchiul ei și cu cealaltă pe al lui, de parcă era în echilibru, a plecat să se pișe și n-a mai venit. Din seara aia s-a certat și cu prietena, căci și aia a ieșit pe ușă și nu s-a mai întors decât după două zile.

Oricum, în seara aia, în cămin, cât genunchiul ei își recăpăta culoarea și demnitatea, pe măsură ce noaptea  înainta și el nu se mai întorcea, și-a spus că data viitoare o să-și aleagă unul cu o vezică mai mare și așa a și făcut. Pe bărbat-su l-a cunoscut în curte, la mă-sa mare. Stătea lipit de gard și se uita, zicea el, așa, în gol, dar de fapt privirea îi era lipită de micii care sfârâiau pe foc. L-a chemat cineva, nu mai știa cine - o fi fost chiar a' bătrână -  "hai, băiete, să mănânci cu noi!" și el a dat ocol curții, a intrat pe portița mică, dinspre uliță, și-a tras un scaun la masa lungă, de sub nuc, a mâncat șapte mici, a băut vreo patru beri, s-a pilit ușor, nu s-a pișat deloc, așa că, la sfârșitul serii, Sanda era aproape îndrăgostită. A mai avut nevoie de încă un pic, un ceva acolo care s-o facă să-și spună cu voce tare, singură, în oglinda de la baie: p-ăsta-l vreau. S-a întâmplat într-o după-amiază, undeva prin august. Terminase facultatea și stătea la Obor, în casă la o babă căreia îi făcea piața, îi cumpăra medicamentele și o ștergea de rahat, iar la schimb avea o cameră cu canapea extensibilă, vedere la stradă și acces la baie și la bucătărie. Acolo l-a adus și pe el, l-a pus să se descalțe, s-a oferit să-i țină florile cu care venise cât el și-a desfăcut șireturile, apoi l-a luat de mână, l-a băgat în cameră, i-a adus un sandivici și, după ce a făcut o poză cu florile răsfirate artistic pe pat, pentru Instagram, și-a dat jos chiloții și a așteptat. Nici măcar la sfârșit, după ce și-a tras blugii la loc, nu s-a dus la baie să se ușureze, iar asta, plus florile, plus ciclul care din ziua aia i s-a oprit, a făcut-o pe Sanda să simtă că-l vrea cu totul și l-a luat de bărbat.

 De iubit, l-a iubit așa, normal, ca tot omul. Adică nu tot timpul, dar la intervale regulate, ceea ce pe el nu părea să-l deranjeze. Sigur, lui nu-i povestea nimic despre momentele alea când îi venea să dea naibii tot, să iasă pe ușă și să plece unde-o vedea cu ochii. Atunci se ducea în baie, lăsa capacul de la veceu, se așeza, ba nu, se prăbușea de-a dreptul, își lua fața în mâini și își trecea degetele peste ea aproape cu ură, de parcă ar fi putut acolo, în câteva minute, să-și netezească toate ridurile. Mama ta de dobitoc, cu vezica ta de cămilă cu tot, zicea singură, în șoaptă, de frică să nu o audă copilul și să se supere pe ea că uite ce rea e mama cu tati! Mai ales că tati - așa îi zicea și ea, că deh, să nu deruteze copilul-  o iubea tot timpul, dar nu i-o spunea niciodată pentru că, zicea el, e de la sine înțeles și ce rost are să debitezi platitudini, mai ales de la o vârstă-ncolo.

Aveau aproape patruzeci de ani. Și el și ea. Doar patruzeci, spunea el. Deja patruzeci, îi răspundea ea și el nu zicea nimic, iar tăcerea asta o ardea ca fierul roșu. Iși făcuse cont pe facebook de plictiseală și de singurătate. Să vorbească și ea cu cineva, să spună și ea undeva, toate prostiile care-i treceau prin cap, fără să se lovească de privirea aia goală ca sticla de bere, la doi litri, pe care o găsea sistematic, în fiecare duminică dimineața, lipită de piciorul mesei din bucătărie. Dar mai ales, să aibă cu ce să-și ocupe gândurile când auzea serile, cheia în ușă și-l vedea intrând în hol, aprinzând lumina și astupând cu un oftat prelung orice încercare a ei de-a cere orice. Uneori se întreba dacă-l mai iubește așa fragil și obosit cum părea, dar apoi se lua cu altele, amânând de fiecare dată răspunsul. Alteori știa că-l iubește și atunci tristețea era încă și mai mare.


Și al tău ce mai face?, întrebau fetele de pe facebook și ei îi venea să răspundă sec habar n-am, pentru că așa și era. Doar că-i era rușine să spună o asemenea enormitate, de parcă ea singură era responsabilă cu fericirea din casă, așa cum el era responsabil cu schimbatul becurilor. Numai că alea nu se ardeau zilnic. Așa că povestea cum e foarte obosit, pentru că muncește enorm, dar din păcate nimeni nu vede, așa că banii sunt mai puțini decât ar trebui. Dar el merită, el e cel mai bun, spunea ea acolo, pe facebook, de parcă rolul ei era să-l apere și atât. De parcă era copil, nu bărbat. Bărbat fusese mai demult, pe vremea când și ea era femeie. Pe vremea când se temea de mâini pe cur, nu de colici. Iar el, de nimic.

Apoi, într-o zi, s-a întâmplat ceva. Tocmai se întorceau acasă, de undeva și exact când au deschis ușa de la bloc, puștiul ăla, de se mutase de curând la trei, era acolo și l-au văzut amândoi cum și-a aruncat chiștocul în nasul lor, pe scară, înainte să o ia în sus, urcând treptele două câte două. Atunci ea a tăcut și aproape că s-a dat un pas în spate, lăsându-l pe el să facă ce trebuie, să facă scandal, să o apere de mizeria pe care vecinii o făceau, cu nonșalanță, în părțile comune. Doar că el a mormăit ceva de genul "nu prea e frumos, măi Octavian" și apoi a tăcut și a chemat liftul. Ii e frică, se cacă pe el de frică, și-a zis Sanda, în minte, iar gândul ăsta a făcut-o să-și strângă buzele a dezgust, de parcă frica lui i-ar fi vărsat amar în gură. De unde mama mă-sii știi cum îl cheamă?, l-a întrebat cu răutate și el a dat din umeri și a spus ceva la modul nu mai știu sau de pe cutia de scrisori.

Oricum ea nu mai auzea. In momentul ăla, îl vedea doar pe el așa mic și neajutorat, așteptând cuminte liftul care urma să-l lase în fața unei uși pe care avea să o împingă cu un oftat. Atunci s-a decis. Va face din el bărbatul la care visase în tinerețe. Ala adevărat. Prostul cu mușchi, la care bălesc femeile când li s-a acrit de atâtea schimburi de idei. Ala care atunci când merge lângă ea să arate suficient de tânăr cât să n-o dea de gol și suficient de bine încât să se simtă mândră. De ziua lui i-a cumpărat un abonament la sală. A înlocuit pâinicile cu susan de la Mega cu un fel de scovergi din făină integrală, a fiert mazăre în loc de cartofi, l-a pus să-și bea cafeaua fără zahăr și i-a lăsat pe canapea, lângă telecomandă, un set de gantere. Îi spunea că toată asta e pentru el, pentru binele lui, că-l ajută să-i scadă colesterolul prost și să i-l crească pe ăla bun, că este important să fie sănătos, că au un copil de crescut. Își muta privirea de la burta lui la bicepși, și dacă ar fi putut, mai că ar fi scos centimetrul rămas de la bunică-sa să-l măsoare și să vadă cum merge treaba. In timpul ăsta, el nu zicea nimic. Mânca ce-i punea ea în față, mergea la sală de două ori pe săptămână și se antrena cu ganterele cinci minute, în fiecare dimineață, convins fiind că prin sport își oxigenează celulele și se ferește de cancer.

Mai nou, când se ducea la mall, Sanda nu mai cumpăra doar pentru fiică-sa, ci-i lua și lui un tricou, două, acolo, că pe undeva simțea că merită și parcă și-l dorea iarăși, frumos, ca atunci când venea s-o vadă în camera ei, din Obor. Când mergeau împreună duminica, la piață, îl apuca de braț și se lipea toată de el, doar ca să-i simtă mușchiul încordându-se de la sacoșe. Era sexi așa cum era acum și când au  întrebat-o fetele, într-o dimineață, pe facebook, ce mai face, a mințit și a spus că tocmai ce avusese o noapte cu vise umede, doar pentru că, dintr-o dată, i se părea iar posibil. Apoi, într-o seară, cât fierbea mazărea, a intrat în sufragerie, l-a văzut dormind pe canapea, în aceeași poziție cu care se obișnuise deja - genunchii la piept și palmele împreunate, sub obraz,  și a simțit o nevoie aproape dureroasă să se întindă lângă el. Apoi, a rămas așa. N-a zis nimic. N-a făcut nimic. A stat și a așteptat să se întâmple ceva. Cinci minute, zece minute. Nimic. Când a început să miroasă a ars, s-a ridicat încet, l-a învelit cu o pătură care zăcea pe un braț de fotoliu, s-a dus la bucătărie, a aruncat mazărea ce se prinsese de fundul oalei și a decis să facă niște cartofi prăjiți. Și toată lumea a părut fericită.

                                                       credit photo Eilin Sonas Aceron
miercuri, 12 iunie 2019

Cearta

Ceartă-te cu mine! Așa îmi venea să-ți strig de fiecare dată când tonul vocii tale devenea dur, ca de beton, iar cuvintele se aranjau parcă în formă de cuțit, tăind dintr-o singură respirație firul discuției ce dădea să ne unească. Gata! te auzeam spunând, ca și cum tu singur ai fi decis când începe și când se sfârșește vorba, după care îmi întorceai spatele și plecai să te trântești undeva - pe canapea sau în dormitor- punându-te la adăpost de mine și de inutilitatea spuselor mele. Și la ce servește toată vorbăria asta? întrebai și eu aș fi vrut să-ți spun că îmi folosește mie ca să te țin acolo, pe loc, de nervi dacă nu de drag, provocându-te să stai cu mine, măcar din obligație sau din politețe, dacă nu de plăcere. Dar nu ziceam nimic. Cum aș fi putut să scot pe gură asemenea enormitate? Asta-i culmea!, parcă te și aud. N-ai și tu o prietenă să vorbești cu ea?, așa mi-ai fi spus și eu, dacă aș fi putut, ți-aș fi urlat păi, nu, că din cauza ta, am renunțat la toate! Dar n-o făceam, ci mă apucam să tac câteva secunde și-apoi, în loc de adevăr,  începeam să-ți scuip în față, venin. Puroi. 

De undeva, din străfundurile minții mele, amintirile și resentimentele urcau precum niște acrobați pe funie, până se găseau la adăpost, în gură și de-acolo, înmuiate într-o salivă acidă și rea, se năpusteau asupra ta. In astfel de momente speram să te văd chircit de durere, sângerând acolo, pe gresia din bucătărie, cu rănile la vedere, în timp ce vorbele mele îți intrau în piele precum cuiele înroșite. Era ceva extrem de satisfăcător în a te răni, poate pentru că durerea ta era dovada că mă iubești. Poate că așa eram noi făcuți să funcționăm, nu împreună, ci cumva, căutând iubire în reacțiile disperate ale celuilalt de a supraviețui. 

Mie nu-mi era frică de scandal, ție da. Il găseai indecent, de parcă furia mea ar fi fost ceva scârbos, ca o  flegmă pe care aș fi aruncat-o acolo, la picioarele tale, așteptând să pui și tu partea ta de scuipat și să ne uităm împreună cum crește mizeria acolo, sub ochii noștri. Aș fi șters, să știi. La sfârșit, aș fi șters, și nici măcar nu ți-aș fi cerut să mă ajuți. Dar, nu. Ori de câte ori ajungeam să ne contrazicem, vocea ta se făcea tunet și de-acolo, de sus, cădea cu totul peste mine. Gata, am  încheiat aici, ziceai și continuai, fără să te mai uiți la mine : nu am chef să mă cert cu tine. De parcă nu meritam cearta ta. Tu nu ești tata, îmi venea să-ți strig, deși știam că era o minciună. Toți sunteți tata la un moment dat, așa cum toate suntem mama. Când se supăra, tata se făcea mare, iar ochii îi deveneau tulburi, în timp ce gura i se usca și lăsa salivă la vedere, ca un fel de spumă. De-aici, probabil, și vorba aia. De la tata. Pe vremea aia, eu nu ziceam nimic. Doar stăteam și urmăream când ochii tatei își recăpătau culoare și vârful limbii ieșea și umezea buzele crăpate de-acum de uscăciune și nervi. Abia atunci dădeam drumul la aer.

Nu te mai purta cu mine de parcă aș fi copil!, îți spuneam și încercam să te apuc și să te țin pe loc, să ne certăm de parcă puterile noastre ar fi fost egale. Pentru tine, nu erau. O știam. O simțeam în privirea ta undeva, peste mine, în felul în care îmi aruncai două-trei vorbe, ca niște firimituri și apoi te dădeai câțiva pași în spate nu ca să te ferești, ci ca să ai o perspectivă mai bună. O vedeam în felul în care te întorceai spre mine și-mi spuneai, zâmbind, bravo sau cum vrei tu, iar eu tot ce auzeam era du-te naibii de proastă!

De la o vreme însă, nu ne mai certăm. Să tot fie vreo săptămână. Nu știu dacă ai observat. M-a sunat, într-o seară, Lili. O știi, prietena mea din copilărie. Aia roșcată, despre care ai zis că are cracii până-n gât și cu care, după aia, n-am vrut să ne mai vedem. Dar acum, că s-a mai îngrășat și ea (am văzut poza pe facebook), am ieșit împreună, la mall, la o cafea. A fost bine. Am râs. Am vorbit de tine. Și de-al ei și-am râs. Când m-am întors, m-ai întrebat de ce naiba am stat așa de târziu că cică te-ai îngrijorat, dar eram obosită și n-am avut chef să răspund sau să ne certăm. Așa că ți-am zis gata și vorbele mele au tăiat ca un cuțit, firul discuției ce ne unea altădată. 

                                                 credit photo Mario Azzi sursa aici
sâmbătă, 8 iunie 2019

Aproape goală

Dacă se ia de tine, să nu răspunzi, m-ai auzit? Nu-ntorci capul, nu-l dai naibii, nu te iei în gură cu el, nu faci pe deșteapta. Te prefaci că ești surdă, mută, oarbă, orice numai oloagă nu. O iei la fugă dacă e nevoie, deși atunci s-ar putea să se ia după tine. Nu, mai bine mergi înainte, doar grăbește un pic pasul și caută să te ascunzi în mulțime. Așa-mi zicea mama și așa-ți zic și eu ție. O să treacă?, m-ai întrebat. O să treacă, doar că atunci o să-ți pară, cumva, rău, de parcă exact în clipa când ai început și tu să-i vezi, să-i auzi și să le poți vorbi, ei au orbit, au surzit și au amuțit.

Era seară, nici măcar noapte. Strada o lua pe lângă parc și cotea pe după un bloc înalt, la parter cu un magazin de pantofi. L-am văzut încă de la trecerea de pietoni. Pe vremea aia, serile, trecerile nu mai erau treceri, ci se transformau în locuri de tras sufletul, de potolit bătăile inimii, dându-mi timp să-mi fac ochii roată și să caut pericole. Și erau peste tot. Ce era cu adevărat îngrozitor era că nu știam niciodată la ce să mă aștept. Habar n-aveam dacă, de pildă, bărbatul ăla cu blugi și cămașă-n dungi, cu adidași roșii și pungă cu scris, va face ceva când voi trece pe lângă el - va întinde mâna și va încerca să mă atingă- sau va rămâne impasibil ca un mort.  De unde să fi știu dacă băieții ăia trei, care urcau spre mine, râzând și vorbind tare, vor încerca să mă țină acolo, între ei, prefăcându-se că-mi pun mâna pe fund și chiar punându-mi-o, sau vor rămâne în mintea mea ca cei trei băieți veseli de pe Schitu Măgureanu? Cei mai inofensivi erau bărbații cu mâinile ocupate. Țin minte că mă apropiam de ei și apoi, ca un atlet care vedea linia de sosire, țâșneam cât să trec mai departe, strângând ochii să nu care cumva să mă lovească vreo vorbă de-a lor. Căci gura, indiferent de mână, le era întotdeauna liberă.

Cum îți spuneam, l-am văzut acolo, la trecere, lipit oarecum de zidul din spatele lui. Nici tânăr, nici bătrân. Nici urât, nici frumos. Un bărbat și-atât, cu mâinile în buzunare. In jur nu era mai nimeni, poate să fi rămas vreo doi, trei oameni, pe partea lui de stradă, dar la cum se uitau, știam că stăteau să se facă verde și să vină spre mine, de parcă urma să facem schimb de locuri. Bărbatul însă înțepenise acolo și părea că nu se grăbește deloc. De parcă mă aștepta. Când s-a făcut verde, l-am văzut cum își scoate mâinile din buzunare și pe măsură ce mă apropiam de el, mă simțeam ca atunci când eram în clasă, aliniați unul după altul, în șir indian, așteptând-o pe asistentă - Cornelia o cheama- să ne înfingă, pe rând, acul ăla în umăr, acolo unde știam că doare. Așa că exact înainte să pun piciorul pe trotuarul din fața lui, m-am întors și am fugit înapoi, căutând un alt drum către casă, ciulind urechea la fiecare sunet de pași și sperând că sunt de femeie.

Vrei să-ți spun când o să treacă? Când n-o să-ți mai fie frică. De tine, aia care crește, de ei, ăia de zici că nu sunt oameni, ci animale - lupi sau câini- care simt teama după miros și se iau după ea. Dar cum să nu te sperii de ceva care până acum era al tău și brusc devii tu a lui? Ceva care își tot schimbă forma, care se întinde, se revoltă, care în fiecare dimineață e cumva altfel, parcă te și doare diferit? E absolut înfiorător corpul când se face mare. Atât de mare încât o bună perioadă de timp ocupă totul. Până și mintea. Vrei să mergi pe stradă și-n locul tău se mișcă doar o coapsă, o gleznă, o țâță, iar restul nici nu se mai vede. Și ce e mai rău este că indiferent de câte haine pui pe ele, tot goale rămân și la vedere și tot la un pas în fața ta merg.

Și-apoi într-o zi, le ajungi din urmă. Coapsă, gleznă, țâță se așează fiecare unde îi este locul și rămân cuminți și se lasă învelite. De parcă frica are legătură cu frigul. In ziua aia, o să te duci la trecerea de pietoni și o aștepți să se facă verde. El o să stea acolo, rezemat de zid, ca de-obicei și tu, ca de-obicei, n-o să știi la ce să te aștepți. Abia când o să traversezi o să vezi că are ochii închiși, ca la orbi. Și o să ți se facă frică.

                                                        credit photo Jake Davies, sursa aici

vineri, 7 iunie 2019

De ce nu minți?

Pe cuvântul tău de onoare? Așa mă întreba tata și eu mă uitam la el, ușor speriată, nu pentru că m-ar fi prins cu minciuna, ci pentru că cuvântul ăla onoare, era așa de mare pentru mine încât dădea pe dinafară, ca laptele când îl uita bunică-mea pe foc. A noastră e cuminte și-și face datoria, îi auzeam zicând, iar vorbele astea se făceau ca un fel de scăunel pe care urcam mândră, până sus, deasupra tuturor celorlalți copii din jurul meu, chinuindu-mă apoi să-mi țin echilibrul. Mă uitam cu invidie la colegii de clasă, mai ales la ăia obraznici, mediocrii și liberi, și nu pricepeam cum pot să mintă, de multe ori, cu nonșalanță, de parcă minciuna aia era parte dintr-un joc. Nu era nimic grav, nimic de neclintit, nimic catastrofal sau apocaliptic în neadevărurile care zburau adesea, prin clasă, precum mingea pe care ne-o pasam de la unii la alții, când ne jucam în curte. Părea mai degrabă, un fel de exercițiu de inteligență, un fel de provocare, ia să vedem, pot să te fraieresc? Și puteau. Cel puțin, pe mine puteau. Nu știam jocul ăsta, nu-l jucasem niciodată, deși se întâmpla zilnic, chiar sub ochii mei. Insă, pe undeva, mi-era frică să nu provoc un fel de blestem și să-mi văd onoarea, înnegrindu-se și ridicându-se amenințător, în aer, de parcă ar fi fost un duh al educației care m-ar fi putut strivi înainte să plece și să mă spună acasă.

Ar trebui, mă gândesc acum, să existe sertare pentru minciuni. Un sertar mare, ca ăla de sub pat în care ținea mama plapuma de iarnă, pentru minciunile alea rele, care dor și rămân. Unul potrivit, ca ăla de la comoda din dormitor, pentru minciunile nu neapărat bune, dar care trec, dacă aștepți suficient de mult timp. Unul mai mic, ca cel de la birou, pentru cele la auzul cărora doar te încrunți și, în sfârșit, un sertar mic-mic, un sertăraș, pentru minciunele alea care nu fac nimic, doar stau acolo și te lasă să te ascunzi un pic după ele, ca după un scut cu care te ferești de loviturile celor mai mari și mai puternici. Și mai sunt și păcălelile, dar pentru asta nici măcar nu e nevoie de sertar. Le puteți lăsa la vedere, pe pat sau pe masă.

De ce nu minți?, mă întrebam singură. De frică, îmi răspundeam. Ai vrea să minți? Da, ziceam. De ce? Tot de frică, mă gândeam. Zici că nu e sentiment, frica asta, ci drog - un fel de țigară cu care îți marchezi și bucuria și nervii. M-am apucat de fumat spre optsprezece ani. M-a prins mama după miros. Măi, tu fumezi? mi-a zis și eu am tăcut și ea a știut. Apoi  m-a luat cu ea să-i plătim femeii ăleia care se ocupa de mormânt și acolo, în mașină, mi-a întins pachetul și mi-a oferit o țigară. Am fumat amândouă, cu cotul sprijinit fiecare, de geamul ei, fără să vorbim sau să ne uităm una la alta. Sunt momente în care chiar nu e nimic de spus și atunci e de preferat să-ți aprinzi o țigară și să taci. Așa am făcut și noi, cât ne gândeam la tata.

Uneori, dorința de a minți era la fel de puternică cu cea pe care o simțeam vara, la mare, când era suficient să dau de mirosul sărat amestecat cu sunetul valurilor, ca să vreau să o rup la goană către apă, de parcă de-acolo ar fi venit toate răspunsurile. Dar, nu. Mă opream la timp, aproape frânam, ținându-mi cumva respirația, astupând orice fantă prin care onoarea ar fi putut ieși. In loc de asta, deformam. Luam realitatea și începeam să-i adaug bucăți, așa cum altădată,  pe plajă, luam în pumni nisipul ud și începeam să tencuiesc cu el o formă de turn insipidă, baza unui viitor castel.

Exagerezi, mi-ai zis și imediat, ai adăugat pe un ton ușor dezamăgit: de ce? Eram pe stradă, la amiază și nu mai știu despre ce vorbeam. Despre mine, probabil. Pentru că așa e mai frumos, ți-am zis și tu atunci- îmi aduc perfect aminte- mi-ai dat drumul la mână, doar ca să o eliberezi pe a ta și să poți să dai din ea, a lehamite. Frumos, pe naiba, ai spus și ți-ai aprins o țigară. Eu m-am lăsat. Să tot fie vreo câțiva ani.

                                                                  sursă foto aici
luni, 3 iunie 2019

În ultima vreme

E plin de dude pe strada Theodor Aman. Cheaguri vegetale, cu gust acrișor. Mai ales alea mai necoapte. Vezi pe unde calci! Așa îți spun. De parcă ai fi proastă. Sau oarbă. Sau mică. De parcă dudele ar fi vii. Tu mergi înainte. Nici măcar nu te uiți la mine. De parcă ai fi surdă. Sau eu, mută. Sau moartă. Nu mai știu dacă suntem certate. Parcă nu. Aș putea să te întreb: auzi, ne-am ciondănit cumva azi? Nu o fac. Tac și grăbesc pasul să te ajung. Dudele zemuiesc ca niște bube sparte. Calc pe ele. Mi-ar plăcea să facă poc. Să se audă ceva de sub picioarele mele. Orice. E mult prea multă liniște. Tu te-ai oprit la semafor. Dacă aș vrea, aș putea să te ajung. Să te ating. Să te apuc. Să te trag de mână. Sau de păr. Să-ți fac rău. Să țip la tine. Cum îndrăznești să-mi întorci spatele? Măi, fetițo, cine te crezi?


Din spate, părul tău pare verde. Am avut odată șuvițe verzi. Verzi ca iarba, ca dudele necoapte. I-am zis Elenei: vopsește! Ce culoare vrei, doar vopsește! Era important să schimb în ziua aia. Să mă schimb. Era tare important. Apoi, am ajuns acasă și am plâns. Știi de ce? Pentru că nu-mi place verdele! Urăsc verdele. Eu voiam altceva. Nu știu să spun ce. Altceva. Nu voiam să fiu ca în cântecul ăla. Știi tu, ăla cu fata verde. Nu-mi mai place cântecul ăla. Eram la munte, cu clasa. Și era acolo unul, Bădilă. Așa-l chema. Dansam cu lumina stinsă. Și el mi-a băgat mâna-ntre picioare. Așa, pur și simplu. Pe versul ăla cu mieii. Nu zicea nimic. Doar mă lipea de el. Acum e în Canada. L-am găsit pe facebook. Mi-a dat un like la poză de profil. Aia cu noi în Thassos. Aia care îi plăcea lui taică-tu. Doamne, ce mică erai! Iar eu, ce slabă! M-am bucurat că l-am regăsit. De Bădilă, spun. Am și vorbit un pic. Prostii, nu cine știe ce. D-astea, de oameni mari. Deși, eu mă simțeam ca-n liceu. I-a plăcut poza. Cică nu m-am schimbat. Pe naiba, nu m-am schimbat! Mințea, fir-ar el să fie, mințea! Așa, și?! Mare chestie făcea el! O tâmpenie asta cu să nu minți! E așa de bine să minți! Așa de bine! Nu mă crezi, dar las'...o să vezi tu...mai vorbim noi.

Te-am ajuns din urmă. Părul tău e lung, până la umeri. Rămân la semafor, lângă tine. Caut din priviri numele străzii din dreapta. Ne-am rătăcit. Trebuia să ajungem în altă parte. Pe strada...nu mai știu. Aveam adresa în buzunar. Nu e. Găsesc doar o monedă de cincizeci de bani. O întind către tine. O vrei? Ca și cum cincizeci de bani ar ajuta. Nu răspunzi. Abia dacă te aud respirând. Nu știu dacă mă urăști. Probabil că nu. Dar așa se simte. Deși ți-am explicat. Dar probabil că n-ai înțeles nimic. Eu o iubesc pe bunica! Așa ai strigat. Bunicile sunt cele mai bune mame. Cele mai bune din lume. Știi de ce? Pentru că ele nu mai sunt femei. Gata. Ele au terminat cu asta. Pentru ele e simplu. Ele pot să fie și grase. Și urâte. Ele pot să fie cum vor. Nici n-au nevoie de facebook. Sau de WhatsApp. Pot să iubească și pe fix.

Mă uit la ceas. Am întârziat. Aveam programare la dentist. O făcusem de acum o săptămână. Și acum nu știu să ajung. Imi vine să plâng. In ultima vreme, plâng foarte ușor. Nu știu dacă ai observat. Dacă cineva a observat. Mi-a zis-o și Bădila. I-am povestit. Intr-o seară, după ce v-ați culcat. Și tu și taică-tu. M-a întrebat direct: ești fericită? Și eu am tăcut. Și apoi m-a bușit plânsul. I-am scris: m-ai făcut să plâng. Și el a zis: de ce? Nu știu, am răspuns. De atunci tot vorbim. N-a zis nimic de seara aia. Probabil că nici nu-și amintește. Nici eu n-am zis nimic. Eram fraieră pe vremea aia. Și virgină. Ascultam Phoenix pe vremea aia.

Te apuc de mână și te trag după mine. Ai găsit adresa? întrebi. Nu, o s-o găsesc. Hai mai repede, zic. Mai repede! Aproape că alergăm. Aproape. Trotuarul e murdar și lipicios. Vreau să plec de acolo. Să plec de pe strada Theodor Aman. Să nu mai văd dude. Să nu mai calc pe ele. Să nu mă mai gândesc. Caut blocul din priviri. Are un salon de masaj la parter. Sau așa ceva. Moneda îmi scapă din mână. Dai să te apleci după ea. Las-o, îți spun. Las-o! Trebuia să fi luat un taxi! Trebuia să-i fi spus că sunt fericită.

Te apleci și culegi moneda de pe jos. O bagi în buzunar. Nu-ți pasă. Deloc nu-ți pasă. Mă uit la tine și în lumina aia, pare că zâmbești. Mă gândesc că tu nici nu știi versul ăla cu mieii. Nimic nu știi! Am ajuns. Te apuc de cot și te împing înainte. Am tălpile murdare, ca de sânge închegat. Iar părul tău e verde.

                                                                 sursă foto aici




duminică, 26 mai 2019

Niște cuvinte

Am cuvinte care îmi plac. Îmi plac atât de tare încât aș fi în stare să le repet de mai multe ori pe zi, doar așa, ca să le aud. Unele sunt scurte și seci. De exemplu, unt. Imi place cuvântul unt, se aude cumva brutal, de parcă ar cădea de undeva, de sus și s-ar lovi de pământ. Il repet aproape în fiecare dimineață, când mă trezesc și fac sandviciurile pentru școală, îl spun apoi încet, în autobuz, când scriu lista de cumpărături pentru a doua zi, mai pe după-amiază când deschid frigiderul, iar uneori îl zic așa, pur și simplu, pentru că vreau - unt, unt, unt, de parcă ar fi un fel de strigăt de împerechere al vreunei păsări bizare. 

Mai sunt și cuvintele colorate, alea la care sunetele se umplu de culoare pe măsură ce se aud. Limetă. Imi place limetă. E verde la început și turcoaz la sfârșit. Rimează cu cochetă. Așa că-mi place și cochetă. E roz, cuvântul ăsta și fără să vreau, mi-l imaginez pe tocuri, cu o pălărioară în loc de căciulița de la ă. Ca atunci când eram mică și făceam inimioare în loc de punctele de pe i. Și dintr-o dată, mi se părea că era mai multă iubire în jur, doar pentru că într-o inimă încape mai mult decât într-un punct. Uite, de exemplu, cuvântul ăsta, punct, ăsta nu-mi place. Pare meschin și răutăcios, mai ales că e așa de mic și cu un orgoliu atât de mare. 

Am și cuvinte de care mi-e frică. Cuvintele cu sunete atât de lipite unele de altele de parcă nici aerul nu mai poate intra. Mort. E un cuvânt ca oricare altul, dar vezi și tu că nu e loc, nu e niciun pic de loc între m și o și r și t. Odată, l-am întrebat pe un iubit de-al meu care e cuvântul care îl sperie ce-l mai tare și știi ce mi-a spus? Menstruație. Doar la auzul lui, simt că se ridică ziduri și eu rămân cumva, pe dinafară, așa mi-a spus. Mie ultima dată mi-a venit ciclul acum vreo doi ani, în iunie. Eram la birou și am simțit ceva cald și umed între picioare și când m-am dus la baie am văzut o pată mare pe chiloți și am început să înjur, fiindcă nu mă așteptam să vină, fără să știu că aia va fi ultima dată. De la pastile o să se oprească, așa mi-au zis la spital și așa s-a și întâmplat. Dar atunci nu știam și mi-am pus niște hârtie igienică în chiloți cât m-am dus să caut un tampon. Noroc că la birou suntem multe femei și habar n-am de ce, dar după mai multă vreme petrecută împreună, femeile încep să aibă ciclul în același timp, de parcă ar fi un anotimp. Sau poate că e doar o coincidență. Si ăsta e un cuvânt frumos: coincidență. Pretențios și portocaliu. 

Luna următoare l-am așteptat. Și următoarea. Vorbesc de ciclu. Țin minte că mă duceam la veceu, îmi coboram chiloții în vine și mă simțeam, nici nu știu să spun cum mă simțeam, cred că singură. Exact așa. Singură. De parcă aș fi fost părăsită. Când se oprește ciclul, începe singurătatea. Aia adevărată, aia teribilă. Aia pe care o simte bărbatul când e părăsit de femeie și femeia când e părăsită de copil. Chiar și de ăla nenăscut, ăla la care, cât timp îți curge sânge o dată pe lună, poți încă să te gândești. Bărbatul nu poate să-și trăiască singurătatea pur și simplu. Și atunci începe să bea sau să sufere cumva, la vedere, sau să caute o alta, în timp ce noi, femeile, stăm acolo, în mijlocul durerii ăleia și ne agățăm tot de noi. Noi, născătoarele. Mame de copii.  Niște copii doar ai noștri despre care abia așteptăm să scriem în fiecare zi, pe facebook, numărând like-uri înainte de culcare de parcă ar fi oi. Frumos cuvânt, oaie. Alb lăptos, ca de nor, mai că ai vrea să-l atingi, să-l mângâi, să-l respiri, să pui gura. Și apoi, adormi, iar dimineață o iei de la capăt. Unt. 

                                                                 sursa foto aici











vineri, 24 mai 2019

Patruzeci, ca o poziție nefirească

Să tot fie vreo zece minute bune de când am rămas așa, oarecum prostită, cu bărbia-n palmă și cotul sprijinit pe masă - masa aia din dormitor, lipită de peretele cu calorifer - tot încercând să-mi aduc aminte ce naiba am făcut de ziua mea, aia când am împlinit patruzeci de ani. Sigur am făcut ceva, îmi zic, până la urmă nu e o cifră ca oricare alta, nu, nu, e o cifră specială - nici rotundă, nici pătrată - doar înfricoșător de frumoasă.

La patruzeci de ani totul este despre moarte. Până și viața tot despre moarte este. Și nu pentru că moartea ar fi aproape, ci pentru că abia atunci o descoperi cu adevărat și ca orice lucru nou, e fascinantă. Și să vrei, tot nu-ți poți întoarce privirea, ca atunci când eram în ziua aia pe stradă, undeva pe la intersecția Mihai Bravu cu Iancului și era acolo, pe jos, omul ăsta care își ținea piciorul sub el, într-o poziție nefirească, de parcă încercase să și-l scoată. Și stătea acolo și urla "futu-ți morții mă-tii de bulangiu cu mașina ta" și lumea se strânsese în jur, era una grasă care îi dădea să bea niște apă, un copil care mânca un covrig și mai erau și alții... și mie, chiar dacă mi-e silă de sânge și de oameni care se vaită așa - nici la Urzeala tronurilor nu m-am putut uita din cauza asta -  tot am stat și am tras cu ochiul la bărbatul ăla călcat de mașină. Așa și cu moartea. La patruzeci e încă spectacol, nu e despre tine, dar începe să fie despre ai tăi și asta e suficient să te facă să vrei, brusc, să începi trăiești. Nu așa, pur și simplu, nu așa ca până acum. Ca și până acum-ul ăsta n-o să-ți mai placă.

Mă gândesc la noi doi. De cât timp nu am mai râs de ce ni se întâmplă, ci doar de ce ne aducem aminte? De parcă ce era de trăit, am trăit deja și acum doar așteptăm, ne învârtim de bezmetici prin dormitor - poate n-ar fi rău să zugrăvim la vară - hai să vedem ce mai zic ăștia, la televizor, ai luat tu apă, mâine e zi de întreținere, au apărut cireșele, la Obor, iar de trăit, trăim cu ochii pe copil. Ca și cum am fi undeva, pe dinăuntrul lui - părinți mici și nenăscuți - și ne-am lăsa duși de el, către unde vrem noi. Vino la mama, du-te la tata, unde crezi că pleci?, ia vezi, că te las aici!, dar nu-l lăsăm niciodată. În timpul ăsta, tot încercăm să ne întoarcem capul, să nu ne uităm unul la altul, să nu ne vedem cum suntem, de fapt, cu gândurile într-o poziție nefirească, ca piciorul ăluia din intersecție. Să nu vedem cum plictiseala urcă precum apa, la flux și cum, în fiecare zi, stăm așa, fiecare pe partea lui de canapea, tot așteptând ca ceva extraordinar să se întâmple. Ceva nemaipomenit, ceva care să ne facă să vrem să chiuim de bucurie. Ca atunci, în iarna aia la munte, când eram în telescaun și când ninsese toată noaptea și era totul alb și înghețat și pur și simplu frumos, așa de frumos că mi-a venit să țip de bucurie. Dar apoi m-am uitat la tine și mi-a fost frică să nu crezi că sunt nebună dacă încep să urlu, așa că te-am luat de mână și ți-am zâmbit, sperând că zâmbetul meu va fi sexi și că tu o să-ți zici "mamă, ce gagică marfă mi-am tras!". Acum îmi pare rău că n-am chiuit. Nici tu n-ai zis nimic.

Acum am aproape patruzeci și patru. Podul palmei a început să-mi fie, cumva, dureros, iar cotul a lăsat deja o urmă umedă pe masă. Masa aia din dormitor pe care cred că o să o mut în sufragerie, după ce zugrăvim. Mai la vară, așa, să plece copilul în tabără. Sunt singură acasă și cumva, mă plictisesc. Știu ce am făcut când am împlinit patruzeci de ani: am vrut să te părăsesc.

                                                                 sursa foto aici
miercuri, 15 mai 2019

Cerere de prietenie

De fiecare dată când văd sau citesc ceva care mă surprinde, ceva care îmi atrage atenția și care mi se pare cumva, ieșit din comun - știu și eu, vreo frază d-aia despre copii sau bărbați sau mai știu eu ce căcat de citat copiat din vreun manual de dezvotare personală, scot agenda și notez. De fapt, pentru asta mi-am și luat agenda - una frumoasă, bleu, cu un desen cu o păsărică galbenă care stă pe ceva, nu mai știu pe ce. In fine și agenda asta mi-am cumpărat-o astă vară, de la Tate Museum, de unde mi-am luat și desenul ăla cu un paralelipiped pe care l-am înrămat apoi și mi l-am agățat în sufragerie, deasupra canapelei, ca să acopăr o urmă de pix pe care a făcut-o copilul când era mai mic. A costat șapte lire. Agenda. Și am scris deja multe pagini pline de citate și vorbe d-astea de duh, d-astea cu care-i fac pe oameni să dea din cap lent, de sus în jos, cu gura ușor deschisă și să zică ahaaa.

Seara, când vin de la serviciu, după ce termin de strâns masa și de dat cu mopul, mă trântesc pe canapea, scot agenda, mă mai uit o dată la păsărica de pe copertă, uneori o și salut "bună, ciripel, ce mai faci?"- așa-i spun eu, "ciripel" și apoi aleg câte o propoziție bună de scris pe facebook. Chiar ieri mi-am adus aminte cum am văzut-o pe fiică mea îmbrăcată într-o rochie de-a mea, aia neagră, nu c-ar avea vreo importanță, și m-am gândit că uite, e cât mine și atunci, mi-a venit în cap o propoziție frumoasă, ceva de genul fetele au crescut nu când cer să-ți poarte hainele, ci când le poartă fără să ți le mai ceară. Și mi-a plăcut mult de tot cum mi-a ieșit propoziția asta, așa că am scos telefonul, că agenda nu știu unde am pus-o, oi fi lăsat-o în bucătărie, și am notat-o. Iar seara, cât așteptam să se usuce pe jos, prin hol, am scris-o pe facebook și apoi am stat așa, cu telefonul în mână, așteptând să agăț oamenii cu ea, de parcă nu ar fi fost cuvinte, ci un fel de momeală, iar oamenii ar fi fost pești.  După al cincisprezecelea like, pe jos era curat, iar eu m-am dus să mă culc, fericită că am atâția prieteni.

Altădată, eram în 90 și în stație, la Moșilor, a urcat un bărbos, cu un tricou cu Metallica și în mână, cu o pungă cu Elsa, aia din regatul de gheață. Și eu stăteam pe telefon și imediat am scris "oau, momentul ăla când vezi un bărbos cu tricou cu Metallica și pungă cu Elsa" și cred că până la Universitate aveam deja zece like-uri și două cereri de prietenie de la doi bărboși. 

Sunt zile când nu am nimic de spus, dar nu pot să stau așa, în tăcere, eu cu mine. Pur și simplu nu pot. Și atunci, mă prefac, inventez. Ca miercurea trecută. M-am trezit cu un sfert de oră înainte să sune ceasul, m-am dus să-mi fac o cafea și cât așteptam să se umple cana, mi-am dat seama că aveam în fața mea o zi goală. Una d-aia de la care nu aștepți decât să treacă. Și cumva mi-a venit să plâng pentru că mi se părea că sunt așa bătrână și singură. Și-atunci am simțit nevoia să o sun pe mama. Și-așa am aflat că era ziua lui Tanti Floarea, mătușa de la Oradea și mi-a zis mama să o sun, că i-ar face plăcere. Doar că atunci când ai o zi de rahat, n-ai chef să faci ce-ți spune mama. In schimb, i-am scris pe facebook. Am scris la mulți ani, mătușica mea iubită sau ceva de genul ăsta, deși nu o iubesc deloc, și am așteptat apoi să curgă felicitările. Și au curs. Habar n-am de ce dracu s-ar apuca oamenii să-i ureze la mulți ani mătușii mele. Lasă că nu o cunoaște nimeni, dar nici măcar n-are facebook, ca să citească. Transmit, transmit, răspundeam eu și mai puneam câte o inimioară. Transmit, pe naiba, nici nu-mi place de mătușa aia. Am văzut-o de vreo trei ori cu totul, și-mi aduc aminte că avea mustață, puțea a ceapă și purta basma. Atât. Și atunci mi-a venit în minte o frază de genul "facebookul e despre noi, nu despre ceilalți", in fine, ceva în genul ăsta și am notat-o în agendă și acum aștept seara, să o scriu și să mă las admirată cât se usucă pe jos, în bucătărie.

















miercuri, 8 mai 2019

De-a baba oarba

Important e ce am văzut atunci, prima dată. Ce am simțit când te-am văzut acolo, stând pe scaunul ăla de la bar, cu un picior oarecum sub tine, cu privirea lipită de fundul paharului. Oare al câtelea? Țin minte că asta m-am întrebat și apoi am trecut mai departe, fără să aștept vreun răspuns. Atunci ar fi fost momentul să țin minte ezitările tale când ai dat să te apropii de mine, vocea care parcă mângâia persoana de la capătul firului te sun mai încolo, mama, nu pot să vorbesc acum, paharul de Aperol pe care ai decis singur că trebuie să mi-l oferi, privirea oarecum răcită care se ducea de pe o figură pe alta, de parcă cerea ajutor. Apoi...apoi te-ai așezat acolo, lângă mine și mâna ta a apucat-o pe a mea de parcă ar fi fost o pasăre rănită. Cu grijă. Atât. Restul, tot restul, nu ai fost tu. Am fost eu. A fost despre mine. Despre cum mi-am dorit eu să fii tu. Știi, când o să obosesc să-mi tot imaginez, o să ajung la tine și o să văd dacă-mi ești de ajuns.

Mă uit la tine dimineața, cum te așezi pe marginea patului și stai așa, cu palmele deschise peste față, înainte să te ridici și să ieși din cameră, cum te uiți în oglindă de fiecare dată când te speli pe dinți și ridici cumva, din sprâncene, de parcă n-ar trebui să fii acolo, cum îți pui portofelul întotdeauna în același buzunar, și mă întreb ce mi-o fi plăcut, de fapt, la tine. Adevărul e că nu știu. Nu mai știu. Sau poate că nici nu a contat. Poate că, de fapt, nici n-am așteptat să te văd pe tine, ci m-am repezit să-mi imaginez despre tine. Ințelegi despre ce e vorba? Nu, nu e dezîndrăgostire, nu mai spune așa ceva. E așa, ca o trezire, deși există cuvinte mai frumoase pentru asta, pentru momentul în care celălalt devine dintr-o dată atât de viu, de prezent, de acolo, încât nu-ți mai dă voie să te mai vezi pe tine așa cum vrei tu, ci ajunge să ocupe toată camera cu el. Ne căutăm pe noi sau pe ai noștri- pe mama sau pe tata- și fir-ar să fie, tot dăm de alții. Dar până ne dăm seama că nu e nimeni acolo, îi iubim tare. Atât de tare. Poate așa ne iubesc și ei pe noi. Poate așa.

Iubește-mă pe mine pentru mine, nu pentru că semăn cu tine, mi-a țipat copilul într-o seară și eu n-am înțeles ce a vrut să spună. Așa că i-am zis că e obraznic și l-am trimis la el în cameră.  Acum știu. Eu m-am îndrăgostit de tine de una singură. Nici nu a fost nevoie de tine. Ai fi putut să rămâi acolo, pe scaun, la bar, toată seara, fără un cuvânt, fără un gest și tot aș fi putut să te iubesc. Pentru că eu d-aia venisem acolo. D-aia stăteam singură, la masă, cu bărbia în palma dreapta și cu ochii deschiși spre nicăieri. Venisem să mă îndrăgostesc. Tu erai doar acolo, în mijlocul drumului. Pe mine nu mă puteam iubi. Sau nu prea tare. Si-n orice caz, nu oricum. Trebuia să merit. Și nu reușeam. Nu încă, nu atunci. Dar tu, tu erai atât de simplu de iubit. Atât de simplu.Stăteai acolo și mie mi-a fost suficient să încep să mă iubesc pe mine, în tine.

Apoi, într-o zi, în sfârșit, m-am văzut, de parcă am ieșit cumva și te-am lăsat acolo, singur, pe loc, cu palmele deschise peste față, dimineața, cu portofelul întotdeauna în același buzunar și sprâncenele ce se ridică de parcă ar fi vii, pe măsură ce gura ți se umple de spumă de la pasta de dinți. Iată-te! Aproape că-mi vine să mă apropii, să te miros, să te gust, să întind mâna și să mă prezint. E seară. Copilul e la el în cameră. Vino, îi spun și-i deschid ușa. Acum ești în siguranță, vino! Mă duc în baie și mă uit în oglindă. Sunt acolo. Nu contează dacă-mi place sau nu de mine, ci dacă reușesc să mă văd. Reușesc. Iată-mă, spun și mă întreb cu voce tare: mă iubești? Fata din oglindă tace și așteaptă să mă decid. E doar un joc. De-a baba oarba. Un simplu joc, cu ochii-nchiși. Ii prindem pe ceilalți pe pipăitelea, pe mirositelea, pe nevăzutelea, pe auzitelea, pe neștiutelea. Și apoi, nu știm ce să facem cu ei. Nu știm.

                                                               foto by Taras Chernus


joi, 2 mai 2019

Mai îndrăgostită ca niciodată.

Eu te iubesc când nu ești aici. Atunci te iubesc cel mai tare. Când stau singură, dimineața, în sufragerie și fac liste, când iau troleibuzul de la Universitate sau când mă duc la ghenă să arunc gunoiul. Când ronțăi mere, cu ochii în televizor sau când deschid dulapul și rămân așa, preț de câteva secunde, uitându-mă în gol, când mă întâlnesc cu vecinul de pe palier, când tai pâinea pentru sandviciuri sau când o sun pe mama. Atunci, atunci te iubesc cel mai tare. Și nu pentru că mi-ar fi dor, ci pentru că, fără tine - fără pașii tăi ușor târșiți, fără două lingurițe de cafea și două de zahăr peste care vine jumătate de cană de apă, nu mai mult, niciodată mai mult, fără blugii întotdeauna albaștri și tricourile întotdeauna închise la culoare, fără pungile alea de sub ochi care dispar sâmbăta și reapar luni de dimineață - pot să mi te imaginez cum vreau eu. Ințelegi? Am nevoie să pleci, să te uit aproape, ca să pot apoi să te iau de acolo, de pe unde ai rămas pe dinăuntrul meu și să te modelez ca pe o bucățică de aluat și să fac din tine ceva bun de iubit.

Așa sunt eu. Trebuie să mă dau în spate ca să pot să mă îndrăgostesc, de parcă ar fi vorba de un tablou, nu de un om. Măi, răcușorule, îmi spunea mama când eram mică și asta pentru că citise ea că Racii sunt persoane care fac un pas în față, doi în spate și eu, cică, așa făceam. Dar nu era adevărat. Eu doar voiam să rămân mică. Și să stau acolo, în trecut, pe loc, cu genunchii la gură și cu mâinile în jurul lor și să mă simt în siguranță. In definitiv, cam despre asta este trecutul, o știi și tu. Nu despre amintiri, ci despre senzația aia că ce-ai trăit nu mai poate să-ți facă rău, nu te mai poate surprinde. Când îți dai de trăit trecut, ai privilegiul de a putea să ți-l alegi, că doar nu-l iei pe tot, așa, ca pe o înghițitură uriașă. Și-n plus, știi cum se termină. E foarte important, cel puțin pentru mine e foarte important să știu cum se termină. Urăsc suprinzele! Mi-e frică de ele. Eu vreau să știu dinainte, să am timp să mă sperii - aoleo, dar de ce nu mi-ai spus?, să mă înfurii - îmi vine să urlu că mă pui în situația asta!, și-abia apoi, pe măsură ce creierul meu mestecă dumicatul, să mă las moale, pe tine și să pierd controlul- ok, facem cum vrei tu! Dar pentru asta trebuie să rămâi pe loc, să nu te miști. Să nu care cumva să te miști. Te-mping eu când nu mai e nevoie. Când nu mai am nevoie. Te-mping eu.

I-am zis mamei, chiar acum câteva zile când am vorbit cu ea și iar ne-am certat, da' nu mă mai bate atât la cap, că sunt ditamai omu', i-am zis că nu cred că zodiile au vreo importanță, sau oricum, nu prea mare. Racii nici măcar nu merg cu spatele, ci cumva, pe laterală, de parcă nu vor să se apropie, ci să dea ocol. Intr-o zi, când o să fim iarăși, împreună, o să-ți cer să rămâi pe loc, să zicem în mijlocul holului sau, și mai bine, pe balcon, să fie cât mai multă lumină, și o să te rog să mă lași să mă uit la tine - la sprâncenele tale prea delicate de zici că sunt de fată, la bărbia ușor ascuțită, la pielea gâtului care se înroșește vara, la degetele cu unghii albicioase, la semnul ăla de pe arcadă și la multe alte lucruri, în timp ce mă voi învârti în jurul tău ca și cum aș vrea să te bifez, să te enumăr, să iau din tine doar ceea ce-mi place, cât îmi place, iar restul să-l las acolo să zacă și încet-încet, să dispară.

Așa că nu te grăbi să te întorci. Nici eu nu o să mă grăbesc să te chem. Știu că nu e simplu. Ți-am și spus-o, dacă îți aduci aminte. Eram undeva, parcă la mare, și era sfârșit de martie sau poate început de aprilie, și stăteam unul lângă altul și ne uitam la apă. Și atunci, m-am întors cumva, spre tine, și ți-am zis "să știi că nu va fi simplu!". Sau poate că nu am zis nimic, poate doar am gândit-o.  Iar tu ai continuat să te uiți la apă și să taci, doar te-ai dat cu scaunul mai aproape de mine. Sau cel puțin, așa mi s-a părut. Văzuți din afară, eram tare mișto în ziua aia! O plajă aproape pustie și noi doi, la o masă albastră, pe două scaune cu spătar, imobili, sprijiniți unul de altul. O adevărată scenă de film! Imi place să mă uit la mine din afară, de parcă m-aș uita la un personaj care joacă un rol acolo, sub ochii mei. Am nevoie să mă dau doi pași în spate, să văd dacă totul e cum trebuie, să corectez ce trebuie corectat, de parcă n-ar fi viață, ci tablou. Un tablou în care pe tine te pictez din amintiri. D-aia zic. Nu te grăbi să te întorci. Doar spune-mi că o s-o faci. E suficient. Eu o să stau cu genunchii la gură și cu mâinile în jurul lor și te voi aștepta, mai îndrăgostită ca niciodată.

                                                                       sursa foto aici

miercuri, 1 mai 2019

Poftă de kiwi

M-ai întrebat odată de ce nu mă apuc naibii, de scris, în loc să tot schimb joburi, dând nemulţumită ochii peste cap şi acuzându-mi mai toţi colegii de hărţuire. Ei bine, o să-ţi spun de ce. Pentru că sunt prea incultă. Nu de tot, dar suficient cât să-mi dau seama (am zis că sunt incultă, nu şi proastă!) că nu am niciun subiect despre care să ştiu, cu adevărat, să povestesc. Şi atunci, despre ce dracu să scriu? Inţelegi ce zic?! Ce să fac, să scriu despre mine? Dar asta e aiurea şi nu pentru că celorlalţi li se rupe "éperdument" cum zicea bietul tata, de viaţa mea, ci, mai ales, pentru că nu reuşesc să mă plac suficient de tare încât să-mi consacru un roman.

Aş putea să scriu despre tine. Sau despre mine, aia cu tine. Nu ştiu dacă ai observat, dar când suntem împreună, a început să fie din ce în ce mai greu ca eu să rămân eu şi tu să rămâi tu. Nici cadouri nu mai primim separat, ci tot la un loc. Asta e pentru voi, se asortează cu canapeaua sau merge în bucătărie, sper că nu aveaţi... dacă nu, uite bonul, dacă vreţi să schimbaţi! Dacă am fi fost mici, am fi putut să ne batem, să tragem de el, să vedem cine e cel mai tare, cine câştigă, cine rămâne cu cadoul. Aşa însă, îl apucăm fiecare cu câte o mână şi-l aşezăm acolo, pe raft, în dulapul cu cadouri nedesfăcute de unde alegem ce să dăm când mergem şi noi, în vizită, la alţii. Alţii ca noi, alţii ca mine. Alţii care poate ar trebui să se apuce de scris. Pare simplu, ştiu. Dar asta dacă găseşti nu neapărat ceva de povestit, ci pe cineva care să te asculte. Eu am tot timpul câte ceva de spus. Uite, de exemplu...ce spui? ok, te aştept aici, pe scaun, până faci pipi, şi-ţi spun când te întorci. Spre exemplu...mă asculţi, da?, spre exemplu eram ieri, la Mega-ul de lângă casă şi la un moment dat, a intrat un domn cu-n băieţel de mână şi copilul ăla s-a repezit la o femeie care alegea nişte kiwi dintr-un morman de kiwi şi s-a lipit de picioarele ei şi i-a spus semănaţi cu mama!. Aşa, pur şi simplu, şi tipa aia l-a mângâiat pe cap şi i-a dat şi lui un fruct. De fapt, cred că i l-a dat lui bunicu-su. Cum ce fruct? Un kiwi, ce căcat de fruct vrei să-i fi dat! Mă rog, poveşti d-astea aş putea să spun, dar ... iar faci pipi? Ah, eu nici n-am auzit că sună. Hai, du-te, du-te, că te-aştept.

Mă gândesc că uite, poate ar fi fost mai interesantă toată povestea dacă aş fi ştiut mai multe despre kiwi. Cumva, să mă fi documentat înainte, să fi mers la bibliotecă sau pe wikipedia şi să fi citit unde creşte, unde sunt cele mai multe plantaţii de kiwi, când trebuie culese fructele, d-astea cu care să trezeşti interesul, înţelegi? Să pot, de exemplu, când mă întâlnesc cu ăla de la parter, ăla şchiop care are un câine, să-i spun aţi văzut ce kiwi au băgat la Mega? şi de-aici, să încep o întreagă discuţie! Până la urmă, n-am decât să-mi aleg ceva, un subiect, oricare, şi să învăţ despre el. Doar că...iar faci pipi? O fi de la bere, ce să zic, hai că te aştept... aşa... ziceam că aş putea, dar n-am chef. N-am niciun chef să caut subiecte. Mi-e lene! Mai bine mă uit la seriale, pe Netflix. Mai ales că eu nu ţin deloc să scriu o carte (a fost ideea ta) şi nici să fiu cultă. Eu aş vrea doar să facem mai mult sex.

Ştii, chestia asta cu jobul e doar un pretext. Cred că adevăratul motiv pentru care îmi dau ochii peste cap este că nu am suficientă activitate sexuală.  Şi să ştii că am văzut pe Discovery, un  documentar în care un medic povestea că la femei, contrar a ceea ce s-ar putea crede, o viaţă sexuală nesatisfăcătoare poate provoca depresie. Aşa spunea. Poate că aş putea chiar să scriu despre asta. Poate. Hai că te-am ţinut destul cu prostiile mele şi s-a făcut târziu! Du-te şi te-mbracă, că acuş trebuie să plecăm. Auzi şi deschide şi tu dulapul şi ia de-acolo ceva, orice, că nu se face să mergem la ăştia cu mâna goală! Ce vrei acum, tu n-auzi că-ntârziem? Ce te dai bine pe lângă mine? Spune drept, ţie ţi-e foame, aşa-i? Vezi c-am luat nişte kiwi, că după ce am văzut-o pe femeia aia, la Mega, mi s-a făcut şi mie poftă!

                                                            sursa foto aici
marți, 30 aprilie 2019

Cu spatele la mine

Stai în pat, cu spatele la mine și ochii-nchiși. Dormi. Mă uit cum corpul ți se ridică și ți se lasă cumva greoi, cu fiecare respirație, de parcă ai face un efort să împingi visele în sus. Poate chiar asta faci. Poate că visele te strivesc cumva, în somn și tu încerci să scapi. Sau poate că e de la fumat. Fumezi prea mult și nu e e bine. Ți-am mai spus-o, dar de fapt, nu știu dacă îmi pasă așa de tare. Pe de-o parte îmi place să te văd cum tragi cu dinții, de firul ăla de plastic, de la pachet și cum apuci cu buzele o țigară și o aprinzi, închizând un pic ochii, mai ales stângul. Toată povestea asta îți dă un aer sexi, de mascul dominant și asta îmi place. Pe de altă parte, n-am chef să te cicălesc și să mă port cu tine de parcă aș fi maică-ta. Oricum, eu am vrut fată. De când eram mică, mi-am zis că eu o să am fată. Sunt mai simplu de crescut. Mai curajoase. Se plâng mai puțin și rezistă mai bine. În plus, sunt mai drăguțe și mai ușor de îmbrăcat.

Continui să stai cu spatele la mine și sub pătură, corpul tău pare un fel de ridicătură care mi-a crescut acolo, în pat. Nu mi-e somn și mă plictisesc. Încep să-mi plimb un deget pe pielea ta. Pornesc de la ceafă, de acolo de unde se termină părul și cobor încet, de-a lungul șirei spinării, până jos, către șale. Mă lipesc de tine și îmi așez buzele întredeschise, pe omoplatul tău. Ar trebui, îmi zic, să existe magazine de unde să se poată cumpăra piele. Oricine să poată avea, în dulap sau în sertar, niște piele pe care să o sărute, să o mângâie, să o spele, să o pipăie, să o zgârie, să o rupă, să o muște, ori de câte ori are chef. Doar piele, fără omul dinăuntru. Fără visele alea care îți fac corpul să urce și să coboare, în fiecare noapte, acolo, lângă mine, de parcă ai înota. Așa pare când dormi. Ca și cum te ridici pe câte-un val și apoi te lași iar în jos și iar în sus, și iar în jos. Ți-am povestit că eu nu știu să înot? Serios, nu glumesc. E o poveste amuzantă, o să ți-o spun, poate, când te trezești. Dacă mai am chef sau dacă nu adorm și eu.

Imi plimb gura pe spatele tău și pielea ta e caldă și are un gust ușor acru. Eu cred că mi-aș cumpăra metri întregi de piele. Suluri. Mi-aș alege bucățile cele mai moi, cele mai calde, străbătute de vene subțiri, albăstrui, bucățile alea fără de cusur- fără semne, cicatrici, alunițe, bube, pistrui, riduri, fire de păr sau răni și le-aș strânge în brațe, mi-aș îngropa fața în ele, m-aș înveli sau chiar le-aș culca în pat, între noi, de parcă ar fi niște copii. Preferata mea e pielea de pe gât, aia care pornește de la scobitura de la claviculă și urcă spre lobul urechii. Aia pe care dacă pui mâna simți cum îți pulsează jugulara în palmă, ca o vietate mică și speriată. Pielea aia netedă, moale, încălzită de somn, pe care copil fiind o frământam între degete, ca pe un aluat. Pielea mamei în tinerețe.

Vrei să-ți spun ceva caraghios? Nu aia cu înotul, altceva! Uneori, când sunt singură în pat sau undeva, chiar și pe veceu, îmi place să-mi plimb degetele de-a lungul brațelor până simt cum mi se face pielea de găină. E ceva extrem de satisfăcător în gestul ăsta și nu știu, pur și simplu, mă surprind făcându-l. Alteori, simt nevoia să-mi trec unghiile peste piele până las dâre, ca și cum degetele mele ar fi niște unelte cu care aș putea scrie mesaje. Odată m-am și semnat cu nume și prenume, pe o coapsă.

Când o să te trezești, o să întreb și pe tine care e bucata ta preferată de piele. Dacă ai una. Sau nu, mai bine nu o să te întreb nimic. O să-ți iau mâna, pur și simplu și o să mi-o așez pe gât, pe locul ăla încălzit de sânge și de amintiri. Și-o să te rog să mă înveți să înot. Ca să pot să rămân la suprafață cât tu ești cu spatele la mine.












 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes