duminică, 10 decembrie 2017

Incă e mică

Ii dau mesaj: te aștept la mall, la parter! Imi scot sticla de apă din rucsac și mă oglindesc în vitrina unui magazin de pantofi. Sunt roșie la față ca o tomată coaptă și-mi simt tricoul jilav în spate. Imi trec o mână prin păr: încă e umed. Am obosit. O oră de Zumba a scos sufletul din mine. Nici putere să mă uit prin magazine nu mai am. Plus că mi-e și cam foame. Imi aduc aminte că am un măr la fundul rucsacului și încep să scotocesc după el. Telefonul îmi vibrează: mamaaa, unde ești?

Mă uit după ea. O văd venind spre mine, cu pași apăsați și cu aerul ăla sfidător al adolescenților care își ascund timiditatea și fricile sub măsți care de care mai înfricoșătoare. Sunt ca un cățel d-ăla mic și isteric care latră de frică, mi-a spus o dată, după ce trăsesem o ceartă zdravănă! Mă uit la ea: blugi negri, curea cu ținte, un tricou negru peste care și-a aruncat o cămașă înnodată în talie. Cizme lungi, până sub genunchi, cu șireturi.
- Imi place cum te-ai îmbrăcat, îi spun.
De la o vreme, am senzația că trebuie să-i intru pe sub piele, să-i arăt mai mult ca înainte că o apreciez, că sunt mândră de ea, că am încredere în alegerile ei. Să o corectez a devenit un act de curaj. Inainte de a îndrăzni să-mi exprim o opinie diferită sau, și mai rău, înainte de a-mi lua inima-n dinți și a o contrazice, trebuie să respir adânc și mai ales să-mi repet de fiecare dată când simt că nervii îmi întunecă mintea "caaaalm, caaaalm, numără până la zece și mai ales nu uita să respiri".

Intrăm la Meli-Melo. Caută un cadou. Până la urmă își alege o brățară. Ne uităm apoi la fel de fel de lucruri pentru casă: lumânări parfumate, căni, globuri, rame, perne, săculeți cu lavandă. Trece de la una la alta, scăpând câte un "ah" sau un "oau" și, deși nu încetez să-i atrag atenția, continuă să treacă razant, la nici un milimetru, cu haina târâș, pe lângă rafturile pline. Mi se face din ce în ce mai foame, iar tricoul umed îmi ține rece. Aș vrea să ajung acasă, să fac un duș și să mănânc. Deși, la cât de foame îmi este, cred că mă voi opri direct în bucătărie. Gândul la peștele cu legume din cuptor mă face să devin nerăbdătoare.
-Mai stăm pe aici? o întreb și mă gândesc ce simplu era acum câțiva ani. O luam de mână și gata, o duceam unde voiam eu. Acum are aproape patruzeci la picior și mă pupă pe frunte când vrea să râdă de mine.
Nu-mi răspunde. Stă pe jumătate întoarsă, cu privirea fixată pe taraba din fața noastră. Incerc să ghicesc ce i-a atras atenția.
- Mama, eu trebuie să-mi cumpăr asta. Mi-o doresc de ani de zile. Chiar o vreau! Am banii de bursă la mine, așa că să știi că mă duc și mi-o iau!
Un minut mai târziu, vine triumfătoare cu o pungă. In pungă, o oaie. D-aia care se face pernă. E moale, bej și zâmbește. Zâmbește și Ana. Zâmbesc și eu: încă e mică!



vineri, 8 decembrie 2017

La Cluj, păsările s-au culcat și ele

Rămân cu privirea lipită de geam, deși n-ar trebui. N-ar trebui, în primul rând pentru că am de lucru și-n al doilea rând, apusul mă face întotdeauna să-mi las gândurile să plece departe, ca și cum aș deschide ușa coliviei unor păsări care se prefac fericite. Și totuși ochii mei refuză să revină la pagina de tradus și preferă să fixeze ba un nor, ba altul, urmărindu-i de departe, de unde sunt eu, admirându-i cum se îmbracă precum niște prințese în ziua balului: în haine roz și extravagante.

Apusurile de soare mă fac să-mi aduc aminte de Micul Prinț. Când eram mică mă tot întrebam ce naiba a pățit băiețelul ăsta la finalul cărții. Mi se părea absolut exagerat, fără sens și fără milă să-l omori, tu, ca autor, mai ales când ți-ai propus să scrii o carte pentru copii. Mai târziu am înțeles că nu era pentru copii. Incerc să-mi las privirea pe foaie și să mă concentrez. E vorba despre un atlas ornitologic de a apărut la Cluj. Textul. Cică ar fi vreo sută de specii de păsări în oraș dintre care treizeci vin doar iarna sau sunt pur și simplu în trecere.

Ridic ochii. Afară, un nor pare că s-a desfăcut în bucăți și acum sângerează. Pe măsură ce curge, sângele se transformă în noapte. Deja acoperișurile caselor dau să se piardă în întuneric. Mai am o oră. Să traduc textul. Incep să-mi simt stomacul dureros și-mi dau seama că, cu toată alergătura din timpul zilei, am uitat să mănânc. Mi-am luat la mine niște cuș-cuș cu legume. Eu l-am făcut. E simplu: la o cană de cuș-cuș, pui două căni de apă la fiert. In apa aia adaugi sare, piper, un pic de curcuma, o ceapă și un ardei pe care le toci și călești în prealabil. Când apa fierbe, stingi focul, o torni peste cuș-cuș, acoperi și lași cinci minute să se umfle. Apoi, tragi în tigaie niște legume, de care vrei tu, și le mănânci cu cuș-cuș-ul. E bun. Mie-mi place. Ca și apusurile. Mă gândesc că sunt așa, un fel de mostre de perfecțiune de care, dacă ești pe fază atunci când se întâmplă, te bucuri ca atunci când erai copil și găseai în iarbă câte un trifoi cu patru foi. Era al tău și pentru o secundă te făcea să te simți cel mai norocos copil din lume. Fără să vreau, mintea îmi zboară la Micul Prinț. Intotdeauna m-am întrebat de ce o fi vrut el o oaie. De obicei, copiii vor câini sau pisici. Eu am avut o țestoasă. Ii plăcea cozonacul.

In spatele geamului, cerul și-a închis deja rănile și acum stă întunecat și sobru, presând parcă orașul cu ora târzie. La Cluj, păsările s-au culcat și ele.


miercuri, 6 decembrie 2017

Tot la unsprezece

A crescut. Acum, nu numai ca o știu eu, dar o știe și ea. De altfel, mi-a și spus-o. Direct, acum două zile, înainte de culcare: am citit, îmi zice pe un ton doct, că oficial, adolescența începe la trreisprezece ani! Nu mă pot abține și scap un aoleo, adică o să fie și mai dur? Fiindcă este. Practic, la doisprezece ani, aproape că nu există echilibru. Sau își aduce aminte că e mică și asta nu-i place sau se simte mare și atunci se sperie. Așa că, de cele mai multe ori, e nervoasă, panicată, revoltată, deprimată și lista ar putea continua în același trend pesimist. Aseară însă, și-a amintit că e rost de cadouri. Ghetele le-am aranjat eu în pragul ușii de la balcon, în virtutea unei tradiții de care trag ca de un elastic ce dă să se rupă.
- Vezi că ți-am pus eu pantofii pentru Moș! i-am zis când a ieșit în sfârșit de sub duș, după jumătate de oră de lăsat apa să curgă, timp în care a epuizat repertoriul de la Aerosmith și jumătate din gelurile mele.
A dat din cap că bine, s-a trântit pe canapea, și-a pus căștile pe urechi și s-a aruncat pe youtube cu frenezia cu care eu îmi regăsesc prietenele, la câte o bârfă. M-am uitat la ceas: aproape 22h00. N-are rost să-i mai spun nimic! De la o vreme, am început să pun în balanță riscurile și beneficiile posibilelor dispute cu ea. Pentru că știu că orice remarcă de-a mea va fi urmată de replicile ei acide, mai un ochi dat peste cap, mai o ușă trântită. Așa că, înainte să zic ceva mă gândesc efectiv dacă e momentul să ne certăm sau dacă am timp să o fac. La zece seara, clar nu e cazul, așa că o las în plata domnului să asculte muzică și mă duc la bucătărie. Zece minute mai târziu, o aud din sufragerie.
- Mamaaaa, da' Moșu' când vine?
Bag seamă că iar se simte mică. Imi place. Mi-e dor de ea de-o șchioapă, încă bună de pupat și luat în brațe, cu râsul ăla care se termina întotdeauna cu câte o criză de sughiț, cu mânuțele calde ce mă apucau de după gât și mă țineau acolo.
- In noaptea asta, îi zic și mi-aduc aminte de anii când în zori, când încă nici nu se lumina afară, auzeam pași mici pe parchet, urmați de o vocișoară care își vorbea singură, întrebându-se în șoaptă oare o fi venit, sper să fi venit  și oare ce mi-o fi adus?
- Mamaaa, dar eu vreau să vină acum! Hai, te rog! Că altfel nu o să dorm toată noaptea de emoție! Te rooooog!
Mă uit la ceas. 22h15. Dacă îi zic nu, o să ne certăm până spre 22h30, apoi sau rămânem supărate sau ne mai ia un sfert de oră să ne împăcăm, după care încă unul până o bag în pat și ne spunem noapte bună. Se va face de unsprezece. Nu, prea târziu.
- Bine, mamă, dacă tu vrei, vine acum!
- Atunci, eu fug la mine în cameră și stau acolo până vine, zice și pleacă de pe canapea cu tot cu căști și telefon.
Culeg cadourile de pe unde le dosisem, inclusiv punga de sub pat, de la bunica, le trântesc printre cizme și o chem, încercând să mimez entuziasmul și surpriza:
- Anaaaaa, cred că a venit Moșul!
Iarăși o găsesc copil. Se repede ca vijelia și începe să desfacă pachetele, rupând ambalajele aproape cu disperare. Incă se bucură de bomboane și de "orice" cu bufnițe. Dar piesa de rezistență a fost, de data aceasta, oferită de bunica. Mama mea care, la cei 77 de ani ai ei, s-a dus singură-singurică, în mall, și i-a luat odraslei o pereche de mănuși negre, fără degete, cu ținte, din alea de rocker. Aseară, aproape că a vrut să doarmă cu ele.
Până la urmă tot la unsprezece s-a culcat. Dar fericită.
marți, 5 decembrie 2017

Pauză de cultură

Am fost la film. La mall. Eu și cu o prietenă. Să vedem Mother noul thriller psihologic semnat Darren Aronofsky, ăla de făcu și Black Swan-ul. De la început trebuie să vă spun că am făcut o imprudență: nu am văzut trailerul înainte, nu am citit mai nimic despre film (știam doar că este despre un cuplu care își vede dată relația peste cap după sosirea pe neașteptate a doi necunoscuți), m-am dus cum ar veni de-a-n boulea, atrasă doar de numele lui Javier Bardem. Alături de el, în cap de afis: Jennifer Lawrence, Michelle Pfeiffer și Ed Harris. Adică toate ingredientele pentru o rețetă de succes. Oameni buni și mai ales voi, dragi femei cărora vi s-au scurs ochii după Bardem așa cum l-ați văzut în Vicky Cristina Barcelona, nu vă duceți la filmul ăsta! Adică, sigur, voi puteți să mergeți și să încercați să vedeți dincolo de scenele sângeroase, dincolo de imaginile brutale și de țipetele personajului principal, dar n-are rost. Așa zic eu. Cu toate metaforele, cu toate scenele frumoase, cu toate cadrele poetice, cu toată distribuția minunată, cu tot jocul de simboluri, filmul ăsta este un fel figură de stil fără sens. Sau poate sunt eu prea limitată și nu am reușit să trec peste brutalitatea filmului ca să apreciez ideea. Am înțeles că a luat până şi premiul juriului la Festival de film de la Veneția. Dar cică ar fi fost huiduit în sală, în timpul proiecției. Acum, ce să zic, dacă vreți să dezbateți într-o seară, cu prietenii, mitul creatorului, puteți să vă aventurați și să-l vedeți. Dacă vreți doar să vedeți un film bun și să vă distrați, atunci ocoliți-l! Mai bine mai așteptați un pic că acuș apare ultimul Star Wars.

Și pentru că mi-am stricat după amiaza de vineri cu frumosul film mai sus prezentat, am încercat să dreg weekendul cu o piesă de teatru: Trei generații de la Odeon de Lucia Demetrius, regia Dinu Cernescu. De la început vreau să spun că de mult nu am mai văzut o punere în scenă clasică, exact ca pe vremuri. Aproape că m-am dezobișnuit cu genul acesta de spectacole unde atenția îți este focalizată pe joc și poveste și mai puțin pe găselnițe menite să șocheze. Povestea este relativ simplă: un judecător cu patima jocurilor de noroc își pierde casa la cărți. Singura soluție este să-și mărite fata cu cel care a câștigat casa, un om bogat și în vârstă. Deși îndrăgostită de un pianist, fata nu va ieși din cuvântul tatălui și se va sacrifica pentru a-și salva familia de la ruină. Ani ma târziu, povestea se va repeta cu propria ei fiică. Apoi, aceeași poveste riscă să i se întâmple și nepoatei. Doar că, între timp, femeile s-au emancipat și tânăra se va împotrivi tatălui și va rămâne cu cel pe care-l iubește.

Spectacolul place pentru jocul actorilor (o să vedeți un Alexandru Papadopol mult diferit față de cel pe care-l știți și o Rodica Mandache minunată) și pentru povestea de iubire care a făcut ca la aplauze, toate femeile din sală să fie cu ochii roșii și batistele la vedere. Este genul de piesă așezată și cuminte care va fi mai ales pe placul celor peste cincizeci de ani și mai bine. Următoarea reprezentație va avea loc pe 21 decembrie.

sâmbătă, 2 decembrie 2017

40

Se anunța o zi banală. Adică, ce mare lucru ar fi putut să se întâmple într-o dimineață în care aveam în program doar o fugă până la Decathlon ca să echipez copila pentru schi? Intr-un prim stadiu, am zis să mă apuc să scot de la naftalină echipamentul de anul trecut, să vedem dacă nu cumva riscăm să avem surprize. Iau salopeta, mă uit pe etichetă:14 ani. Mă uit la ea, ținând-o cu două degete, de-o parte și de alta a taliei: hm, pare totuși cam mică.
- Anaaaa, ia vino, mamă și pune asta pe tine! Poate ne trezim că nu mai e bună!
O aud cum bodogăne (nu-i bai, deja ăsta este sunetul pe care-l scoate în mod obișnuit) și începe să tragă pantalonii pe ea. Cam ficși.
- Dă-i jos!
Hanoracul încă e bun. Ala albastru. Că celălalt roșu, zici că are mâneci trei sferturi.
- Parcă aș fi un Wumpa Loumpa, zice copila, fâțâindu-se în oglindă.
Vin triumfătoare cu geaca de iarnă din debara. Mă uit pe etichetă și-mi simt inima în gât de emoție "dă, doamne, să scrie 14 ani pe ea". Nu e să fie: 12 ani.
- O încerci?
Mi-o trage din mână și o îndeasă pe ea. Am senzația că e cămașă de forță, nu geacă de schi.
- Dă-o jos!
Așadar, tocmai va trebui să adaug pe listă o geacă și o salopetă. Și tocmai când aș fi început în mod normal să plâng, am avut o idee.
- Auzi, n-ai vrea tu să încerci și hainele mele? Poate...cine știe?! îi zic și-i aduc pantalonii mei de schi și geaca. Unde mai pui că sunt și negre.
Mi le ia din mână și începe să se îmbrace, destul de neîncrezătoare. Dar...
- Mamaaa, îmi vin! Un pic cam lungi pantalonii și mânecile de la geacă, dar doar un pic.
Aproape că am început să fac dansul ploii de bucurie.
- Acum, hai să te încalț!

La Decathlon, aleg o pereche de bocanci de munte, măsura 38.
- Mă bat!
Aleg 39.
- Mă bat!
Incep să cred că râde de mine. Apăs în vârf ca atunci când era mică. Simt degetul. Așadar, nu e glumă.
Iau un 40.
- Aștia sunt buni!
Ii cumpăr și până acasă aproape că nu scot nicio vorbă. Nu înțeleg cum s-a întâmplat și când. Era așa de mică!

O las în hol să-și scoată geaca de pe ea și mă duc până la baie să mă spăl pe mâini. O aud că-mi strigă.
- Mamaaa, tu cât porți la picior?
- Ca tine, mamă! 40!
Ies din baie și o văd în fața oglinzii, făcând piruete. In picioare- botinele mele grena, de piele întoarsă.
- Auzi, mami, din când în când mi le împrumuți și mie? Te rog, te rog, te rog!
vineri, 1 decembrie 2017

In loc de la mulți ani

În regulă. Am înțeles că nu vă interesează deloc chestia asta cu protestele. Și că nu vă simțiți în pericol după noile modificări din Codul fiscal. Iar problemele din Justiție sunt "la ei, acolo". Ce treabă aveți dumneavoastră cu prejudicii, corupție, dosare penale? Nu, dom'ne, dumneavoastră ați muncit cinstit și acum și pe vremea comuniștilor și nu înțelegeți care e problema oamenilor ăstora care se tot uită cum să plece mai repede din țară.

Doar că fiți atenți. Am găsit ceva care s-ar putea să vă afecteze. Niște informații. Nu multe. Suficiente, însă. Citiți-le și dați-le mai departe și la vecinul de deasupra sau la rudele bonei sau, cui credeți voi că s-ar putea simți vizat. Și, între noi fie vorba, încetați să vă mai faceți cruce, că tot aia e!

La 1 octombrie, a avut loc un nou val de scumpiri. Cel mai semnificativ din 2013 până în prezent. Concret, din cele peste o sută de produse și servicii luate în calcul de Institutul Național de Statistică, doar nouă nu s-au scumpit. Cele mai importante majorări de prețuri le avem la legume, fructe, ouă, curent și carburanți. Așadar, plătim cu 7,6% în plus pe legume, cu 5% mai mult pe kilogramul de cartofi, cu peste 7 procente mai mult pe curent, în timp ce untul și carburanții s-au scumpit cu 3,4%.  Și, după cum știți, e suficient să crească prețul la motorină și electricitate ca să ne trezim cu noi scumpiri în lanț. Deja, stimați cetățeni mândri sau indiferenți de cine e la putere, acum aveți ocazia să plătiți pe un ou mai mult decât o face un francez. Chiar și laptele și untul sunt mai scumpe la noi decât la ei. Dacă vă întrebați de ce au apărut aceste scumpiri, vă amintesc că au fost decise politic prin acciza la carburanți, majorările de salarii și creșterile de tarife reglementate la gaze și curent.

Și stați așa, că nu e tot! După spusele BNR, e doar începutul. Pentru că, conform zicalei "o nenorocire nu vine niciodată singură", avem un nou record la euro care a atins deja 4,63. Si cică ne așteaptă și o rată a inflației de vreo patru procente undeva, spre primăvară. Iar cum la noi, în țară, consumul se bazează pe importuri, țineți-vă bine că o să ne distrăm pe cinste în următorii patru ani! Ințelegeți cum stă treaba? Și n-am spus nimic de Codul fiscal, ordonanțe de urgență, dosare de corupție sau politizarea Justiției. Am vorbit doar despre cumpărături, piață și întreținere. Exact ce vă interesează și vă doare.

Da, știu, o să-mi răspundeți: las' dom'ne că ne-am mai descurcat și altădată! Că uite, avem copii care lucrează la privat și ăia plătesc bine și ne ajutăm cu ei. Din păcate, s-ar putea ca privații ăia să se fi săturat și ei și să dorească să-și facă bagajele și să plece. Ca mulți dintre noi. Și dintre copiii voștri! Și e păcat, că avem o țară frumoasă!
luni, 27 noiembrie 2017

De toate

Din seria "ce am mai făcut în ultimul timp și merită să faceți și voi", avem așa: o carte, un film și o mâncare. Să începem cu partea intelectuală a articolului și să vă spun că dacă aveți chef de o cărțulie ușurică, dar totuși suficient de bine scrisă încât să merite a fi citită până la capăt (se pretează foarte bine cititului în metrou sau autobuz, mai ales că ocupă puțin spațiu și nici nu cântărește prea mult), atunci vă recomand "Femeile care au renunțat la bărbați" de Karine Lambert, în traducerea Doinei Ioanid. Habar n-am cum e traducerea, pentru că eu am citit-o în original (ăsta e momentul în care o puteți să vă dați ochii peste cap și să spuneți bine, mă, că ești tu grozavă!).

Cartea spune povestea a cinci femei, locatare în același imobil, de vârste și cu destine diferite al căror unic punct comun este decizia de a renunța la iubirea unui bărbat. La prima vedere pare că cele cinci sunt mulțumite cu viața pe care o duc până când o nouă locatară vine și le bulversează cu încăpățânarea ei de a căuta dragostea. Este o carte pentru femei, așa că, dragi domni, puteți să o treceți pe lista lui Moș Nicolae, mai ales că o aveți la un preț absolut fantastic la Libris: 9,9 lei.

Așa arată în original
 Trecem acum la film. Am fost și am văzut cu infanta "Crima din Orient Express" după romanul Agathei Christi. Motivul pentru care copila de doisprezece ani a ales acest film n-are nicio legătură cu literatura sau romanele polițiste, ci cu Johnny Depp după care este absolut înnebunită. Chiar dacă știți povestea și deci cunoașteți criminalul, merită să vedeți filmul atât pentru distribuție (Penelope Cruz, Willem Dafoe, Judi Dench, Johnny Depp, Michelle Pfeiffer, Daisy Ridley, Josh Gad), dar, aș zice eu, mai ales pentru imagine. Am avut nu o dată sentimentul că sunt în fața unor adevărate tablouri. Este realmente un film extrem de frumos. Vă las și un link către trailer.

Buuun, și acum după ce v-am culturalizat, să vă invit și la masă. Vorba vine. Am o rețetă pentru voi. Am făcut niște brioșe sărate cu roșii și spanac. Vă trebuie așa: niște forme de brioșe, 3 ouă, 150 grame de făină, un praf de copt, 120 ml de lapte, niște cașcaval ras, vreo 10 roșii cherry spălate, tăiate mărunt și scurse de zeamă și două mâini de baby spanac călite în puțin unt și ulterior tocate.

Intr-un vas amestecați făina cu praful de copt și un praf de sare. Apoi, incorporați pe rând cele 3 ouă, amestecând bine după fiecare și turnați laptele rece. Amestecați compoziția și la final adăugați cașcavalul ras, roșiile scurse și spanacul tocat.Puneți să puneți și pătrunjel, dacă vreți, sau orice altă mirodenie vă place.

Dați drumul la cuptor, turnați compoziția în formele de brioșe astfel încât să le umpleți pe trei sferturi și băgați la cuptor vreo 25 de minute. La final, ar trebui să arate cam așa:


 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes