joi, 11 aprilie 2019

Fără accent

Mă ridic pe vârfuri, doar-doar îl zăresc. Probabil că  nu e foarte înalt, probabil că e ascuns undeva, în vreun colţ, în spatele domnului cu burtă şi umbrelă sau acoperit de fundul femeii ăleia ce pare gravidă, deşi nu e. E doar bătrână. Şi totuşi e acolo. Cântă. Fals şi tare. Foarte fals şi foarte tare, de parcă vocea i-ar putea da ce nu i-a dat viaţa. Afară plouă şi geamurile autobuzului sunt murdare, iar picăturile se scurg şi lasă dâre. Cineva miroase a ceapă prăjită. In jurul meu sunt doar bărbaţi. Probabil că unul dintre ei a intrat în bucătărie azi  de dimineaţă şi şi-a băut cafeaua cât ea a tăiat ceapa mărunt, a încins uleiul în tigaie şi a început să amestece cu o lingură musai de lemn, cum zicea bunică-mea. Sau poate că nu e aşa. Pute şi plouă şi cineva cântă cântecul ăla cu ploaia, a lui Cargo, şi zdrăngăne dintr-o chitară.

La Alba Iulia se urcă vreo douăzeci de copii, cu două femei care ţipă la ei clasa a III-a, clasa a III-a, un pic de linişte, se poate? S-a oprit şi cel cu chitara, de parcă ar fi vrut să fie sigur că nu se ţipă la el. De fapt, nu, se terminase cântecul, aşa că acum a început altul, pe ăla al lui Alifantis, cu  ploua infernal şi chiar aşa şi plouă. Copiii urlă şi se îmbrâncesc. Măi, băiatule, tu eşti normal?, zbiară una dintre femei, uitându-se la un copil care stă agăţat de bara de deasupra capului, cu picioarele în aer şi se bălăngăne pe ritm. Cum naiba s-o fi urcat acolo?

Acum nu mai pute. Lângă mine, o femeie fără un dinte stă cu ochii lipiţi de ecranul telefonului, acolo unde un copilaş de vreo trei, patru ani, cu o strecurătoare de plastic aşezată pe cap, recită o poezie. Bravo, iubitul lui mama, mânca-ţi-aş guriţa aia a ta, zice femeia cu voce tare şi râde cu gura deschisă, trecându-şi din când în când palma peste frunte, de parcă ar vrea să ia de acolo ceva. Un rid. Sau o murdărie. Copilul şi-a scos strecurătoarea şi acum face un fel de reverenţă caraghioasă care o face pe mă-sa să râdă şi mai tare. Râde şi domnul de lângă ea. Autobuzul pune frână şi pentru o clipă nu se mai aude decât ploaia şi un claxon. Pentru o clipă. Apoi, iar chitara şi un cântec în engleză. Ceva de sezon, cu rain şi love.

La Unirii, autobuzul îşi deschide uşile şi varsă pe trotuar aproape tot ceea ce înghiţise de la Muncii încoace. Coboară copiii, coboară femeile care erau cu ei, domnul cu burtă şi cu umbrelă, femeia grasă şi bătrână, mama fără dinte şi domnul de lângă ea. Acum e loc. Acum îl văd. E mic de înălţime, cu o geacă vişinie şi un zâmbet cumva lipit, care nu exprimă nimic, de parcă n-ar fi al lui. Işi aşează chitara în husă şi-şi trage gluga pe cap. Se lasă pe un scaun şi închide ochii. E un chinez. Cântă fals, dar fără pic de accent. Dar cântă.

                                                                  sursa foto aici
marți, 9 aprilie 2019

Găuri în urechi

Nu mai ştiu de când mă plimb dintr-o parte în alta a sufrageriei. Un minut, două, un sfert de oră?! Incerc să nu mă gândesc la ce fac, să nu mă gândesc la nimic dacă s-ar putea, pentru că mi se pare că gândurile mele, mai ales alea rele, te vor face din ce în ce mai grea până când o să te scap din braţe. Imi fac degetele gheare şi mă agăţ de tine. Să nu te scap, să nu te scap, să nu gândesc, să nu gândesc. Să nu-mi spun, de exemplu, că e altfel decât am crezut. Că ești altfel decât am crezut. Minunată, dar altfel. Minunată în felul tău, nu al meu.  Acum ai tăcut. Ca de fiecare dată e nevoie de mine, de mine toată, de mine întreagă, ca să-ţi astupi gura şi să faci linişte. Mă uit la tine şi privirea aia lăptoasă nu-mi spune nimic şi-mi spune tot. Un deget de-al tău a rămas cumva, în sus, de parcă încearcă aerul. Geamul de la bucătărie e deschis şi de afară se aude o maşină, nişte tocuri, un câine, o vrabie, trei bărbaţi care vorbesc, unul care râde, vecina de la trei care vorbește la telefon cu cea de la patru, uşa de la bloc, telefonul cuiva, un copil care plânge, o femeie care ţipă, vântul, o sonerie, ceva care cade, un claxon. Ai adormit. Mă uit la tine şi-abia acum am curajul să te iubesc, de parcă mai-nainte tot ceea ce ar fi putut ieşi din mine - iubire, spaimă, sfârşeală, durere, râs, orice, ar fi putut să-ţi facă rău. De fapt, poate nu rău, dar oricum, ar fi fost riscant.

Ştii la ce m-am gândit când te-am văzut prima dată? M-am gândit: oare cum o fi? Cum o fi fiinţa asta care a ieşit din mine şi care stă acolo şi nu zice nimic şi mi-aş fi dorit, cumva, să intru în tine, să pot să cotrobăi pe acolo, pe dinăuntru şi să mă liniştesc că totul e perfect. Ca atunci când am primit păpuşa aia, de ziua mea, şi i-am scos capul ca să mă pot uita în corpul ei, ca-ntr-un puţ şi să văd de ce nu zice mama. Te-au aşezat lângă patul meu şi eu m-am ridicat într-o rână să mă uit mai bine la tine şi mă tot întrebam dacă oi fi deşteaptă. La asta mă gândeam eu în timp ce femeia aia grasă, din patul dinspre uşă, umbla după asistentă să-i dea nişte bani să-i facă fiică-sii găuri în urechi. I-a luat naşă-sa cercei, ia uite ce frumoşi îs, de aur! Şi eu mă gândeam ce proastă e cum stă aşa, cu zece lei mototoliţi în palmă şi cu cerceii ăia, ca două căcăreze aurii, şi nu-i ziceam nimic. Nici nu mă uitam la ea. Doar la tine şi ţin minte că mi-aş fi dorit să te trezeşti, să mă vezi, să scoţi un sunet semn că eşti vie, să-mi spui că mă iubești și că-mi dai dreptate. Dar tu dormeai, iar eu mă plictiseam. Fetiţa ăleia cu cerceii i se prinsese de ţâţă şi maică-să o lăsase acolo, atârnată, şi butona pe-un telefon. În partea mea de cameră nu se întâmpla nimic şi m-am trezit că încep să plâng. Da' ce-ai dragă?, a întrebat grăsana, şi eu i-am zis că vreau acasă, la mine, că nu-mi place în spital. Mai bine pune mâna şi dormi că dup-aia nu mai apuci, a zis şi şi-a făcut un selfie cu copilul gol, prins de sfârc. Ţi-am făcut şi eu o poză şi apoi m-am întins în pat, pe spate şi mă uitam la ea de parcă era o carte poştală trimisă de cineva, din vacanţă: salutări, de la maternitate! In poză păreai deșteaptă, nu ştiu să-ţi spun de ce, dar eu aşa simţeam şi, cu gândul ăsta în minte, am adormit și l-am visat pe tata. Nu mai știu ce făcea, doar că era acolo și m-am trezit aproape fericită.

Acum aş vrea doar să mă opresc, să stau naibii pe loc şi să nu trebuiască să mai pun un picior în faţa celuilalt. Dar nu pot. De fiecare dată când încerc să trişez, să mă sprijin de câte-un perete sau de braţul vreunui fotoliu, tu deschizi ochii şi ceva din privirea ta mă obligă să nu mă opresc. Aproape că mi-e frică. Dacă eşti mai deşteaptă decât mi-am imaginat? Dacă eşti mai deşteaptă decât pot eu duce? Dacă nu o să vrei să vorbeşti cu mine pentru că n-o să ai ce să-i zici proastei de maică-ta? Dacă o să fiu proasta de mă-ta? Deschizi ochii şi te uiţi la mine. Taci şi fixezi un punct undeva, în spatele meu. Nu poţi să zici nimic. Doar eu pot să zic, doar eu. Vorbesc și pentru tine. Te întreb ce face iubita lui mama?, și-mi răspund singură, pițigăindu-mi vocea, face bine, fetița, mami e aici. Oare unde aș vrea să fiu, de fapt? Pe stradă, acolo unde se aude un claxon de mașină, niște bărbați râzând, un copil care întreabă de ce, un câine care latră, alt câine care latră, o femeie care vorbește la telefon aloo, aloo, mă auzi?, un bebeluș care plânge, un guguștiuc, ploaia, niște pescăruși, un troleibuz. Tu dormi și eu merg la bucătărie și-nchid geamul. Acum nu se mai aude decât respirația ta. Și a mea. Dar mai ales a ta. S-au făcut douăzeci de ani de când a murit tata, mă gândesc și gândul ăsta te face parcă mai grea. Te strâng și mai tare în brațe. Mă uit la tine. La buzele tale perfecte. La degetele tale perfecte. La urechile tale perfecte. Perfecte, perfecte, fecte, ecte, cte, te, te. Ii fac și ei găuri, dacă tot sunt aici? Asistenta stătea cu picioarele ușor depărtate și se uita pe geam. Nu, am strigat eu, nu! Nici eu n-am, am spus, n-a vrut tata, dar asistenta vorbea deja cu ailaltă și nu m-a auzit. Iar tu dormeai și habar n-aveai că începuseși, deja, să semeni cu mine.

                                                                     sursa foto aici
luni, 8 aprilie 2019

Teribilă vârstă, teribilă

Mama ta avea vârsta mea când am cunoscut-o. Patruzeci de ani. Teribilă vârstă. Teribilă. La fel de strivitoare ca iubirea. Sau poate chiar și mai teribilă. Ca frica. Era frumoasă mama ta când am văzut-o prima dată. O țin minte cum stătea acolo, lânga tine, cu jeanșii ăia strânși pe fund și cu pantofii cu toc care-i făceau picioarele și mai lungi decât erau, de parcă voia să ajungă sus, cât mai sus, să te apere dacă ar fi fost nevoie. Și era. Nu știu să spun de ce sau de cine, dar știu că era. O simțeam în respirația ei, în felul în care se uita în jur, în felul în care se uita la tine, de parcă nu te născuse încă. In felul în care se uita la mine, de parcă eram acolo doar ca să smulg, să rup, să sfâșii.

Țin minte că mi-a zâmbit și buzele i s-au deschis în zâmbetul ăla larg și generos al femeilor care se știu frumoase. Dar mai ales iubite. Era frumoasă, mama ta, cum se ținea acolo, lângă tine, aproape lipită de brațul tău. Oare de când stătea așa? Oare de când se lipise acolo și zâmbea și întindea mâna către oricine trecea prin fața ta, și-i spunea "dac-ai ști ce bine ne pare să te cunoaștem", și apăsa cumva pe ne-ul ăla ca să înțelegem că ea nu pleacă. Cum să plece? Unde să plece? Nici nu-și desfăcuse încă picioarele ca să te lepede în lume. Și nici nu voia. Iar tu nu dădeai semne că ai fi vrut să te naști. Nu, nu. De ce să fi vrut așa ceva? Asemenea grozăvie? Nașterea doare. Tu nu voiai să-i faci rău mamei. Nu puteai să o faci să plângă cum au făcut-o alții. Iar ea știa. D-aia îmi și zâmbea, în timp ce se trăgea un pic mai spre tine, și mai spre tine, ca să-mi facă, chipurile și mie, un pic de loc. Cum te cheamă?, așa m-a întrebat și a început să-mi povestească de tinerețea ei, uitându-se în ochii tăi și neauzind numele meu.

Acum am și eu patruzeci de ani, iar mama ta a îmbătrânit. Brațul ăla, al tău, de care stă încă lipită e parcă mai subțire ca celălalt și cumva mai lung. O fi tras de el, mă gândesc și-i întind mâna- îmi pare bine să vă revăd! Și nouă, dragă, și nouă! Oare cum o fi mama ta când nu e mama ta? Nu există răspuns pentru că nu există o astfel de întrebare. Să vă ajut? Nu, nu, stai cuminte și odihnește-te, nu vreau să faci nimic. Suntem la ea acasă, în bucătărie. Toți trei. Mama ta curăță morcovi. Din când în când, mai aruncă un ochi la televizor. Un om povestește despre impozite. Niște nenorociți, spune ea și tu dai din cap că da, da, așa e, are dreptate. Întotdeauna ea are dreptate. Și când nu are, o știți doar voi doi. Eu tac. Nu știu ce să spun, așa că nu spun nimic. Aș putea să tai ceapa! Nu e nevoie, dragă, stai cuminte acolo! Stau. Mama ta a terminat de curățat și a închis televizorul. Mâncăm în curând, a zis și s-a uitat la tine și cumva privirea ei a tras un cerc în jurul vostru, cât să încăpeți doar voi doi. Tatăl tău a plecat când tu aveai șase ani. În ziua aia, mama ta a plâns, tu ai luat-o în brațe nu mai plânge, mami, nu mai plânge, o să te apăr eu, așa i-ai zis și chiar dacă nu i-ai zis așa, ea așa a auzit. De atunci nicio lacrimă, mi-a zis-o și mie, niciuna. In viața mea e un singur bărbat care contează, povestește ea și pare că-și apasă cu palmele pe burta rotunjită de menopauză.

Tu începi să pui masa- o farfurie pentru mine, a doua pentru tine și a treia pentru ea. Mama ta mă servește prima. Eu sunt musafirul. Tu îți strecori mâna pe sub masă și-mi iei genunchiul în palmă. Poftă bună, copii, spune ea și tu-i spui că-i delicios, ea dă din cap că da, așa e, iar eu mestec încet, în timp ce mâna ta mi se plimbă în sus și-n jos, pe gambă. Mâine o să mâncăm la mine, spun și mama ta rămâne pentru o clipă cu furculița ridicată, de parcă-ar fi o armă. Tu taci și dai televizorul mai tare, să asculți ce zic ăia despre impozite. Mă trag cu scaunul mai spre tine și mă lipesc de brațul tău. Ii zâmbesc mamei tale. Ea lasă privirea în jos și strânge din buze. Oglindă, oglinjoară, cine e cea mai mamă din țară? Am patruzeci de ani. Teribilă vârstă. Teribilă. O știu și eu, o știe și ea. Doar tu n-o știi. Și nici nu trebuie. 

                                                                   Sursă foto aici


sâmbătă, 6 aprilie 2019

Fetiţa cu codiţe

Stai sprijinit de stâlpul ăla, cu umărul drept lipit de el şi cu o mână în buzunar. Semeni cu cineva, dar nu ştiu să spun cu cine. Cu un actor, mă gândesc. Sau cu vreun coleg. Ba nu, mai degrabă cu un actor. Cu Javier Bardem, cred. Doar aşa, din cauza pungilor de sub ochi şi a aerului ăla obosit şi uşor îmbătrânit. Ce faţă are!, aşa a zis mama când te-a văzut prima dată, în poză, şi eu am ridicat din umeri şi am tăcut, deşi aş fi putut s-o întreb direct "adică cum, ce faţă are?", doar că atunci, pun pariu că mama și-ar fi dat ochii peste cap - da' ce-am zis, mă, de sari aşa, în sus?!, iar asta m-ar fi enervat. Şi ştii de ce? Nu pentru că mă acuză că sar în sus - te rog eu, mamă, nu începe iarăși! - sau pentru că a zis că ai o faţă nu ştiu cum, ci pentru că nu te place. Și eu am nevoie să te placă. Să știu că de acolo, de unde stă ea - patru stații de metrou de la Muncii sau douăzeci de minute de mers cu 104 - mama e de acord cu mine. Mi-ar fi plăcut să spui şi tu că arată bine, aşa aș fi vrut să-i spun, de parcă mama ar fi putut, cu vorbele ei, să schimbe lumea. De parcă vorbele ei ar fi putut să-ți șteargă pungile de sub ochi. De parcă mama există doar ca să fie de acord cu mine. Sau eu exist doar ca să-i fac pe plac mamei. 

Las' tu, mamă, că nu contează frumuseţea! Ba da, contează! Pentru mine, contează. Nu neapărat a mea, cât a celorlalţi. De parcă feţele lor nu ar fi ale lor, ci mai degrabă oglinzi pentru mine. Copilul meu frumos, aşa îmi place să-i zic şi-n timp ce buzele meu o sărută - un pupic pentru mama, unul pentru tata, unul pentru bunica - ochii mei stau la pândă și vânează imperfecţiuni - aluniţa de pe nas, urma lăsată de varicelă acolo, pe obrazul stâng, sprâncenele prea palide, ochii căprui pe care i-am visat albaştri. Nu-i nimic, îmi spun, ochii căprui fură inima oricui, dar tot mi-ar fi plăcut albaştri. Albaştri ca ai mei, ca şi cum aş mai fi putut avea o pereche la care să mă uit şi să mă văd pe mine. 
Tu eşti frumoasă, mami! Chiar şi bolnavă, tot frumoasă eşti!, aşa zicea. Şi tu eşti frumoasă, ziceam şi eu şi cumva, mă uitam la ea de parcă era transparentă. Când era mică, nu o îmbrăcam, ci mai degrabă, o împodobeam. Hai, ridică mânuţele, aşaaa, acum tragem rochiţa pe cap, uite ce bine îţi vine, şi punem şi vestuţa ăsta cu cordon, stai un pic să mă uit la tine, nu te mai smuci aşa! 

O decoram de parcă nu era copil, ci altceva. Un pom de iarnă, un perete, un sertar, un caiet, altceva, ceva al meu. Aşa am făcut şi cu garsoniera aia pe care mi-a cumpărat-o mama de la o mătuşă. 36 de metri pătraţi, la etajul şase, undeva pe lângă Calea Victorie. Într-o zi, am venit de la piaţă, pe jos, pe tot Magheru, cu ditamai ghiveciul cu tufănele. Galbene. Le-am ales aşa ca să meargă cu canapeaua şi cu tabloul de pe perete. O pictură abstractă. Galbenă. Foarte abstractă şi foarte galbenă. Am pus ghiveciul pe jos, lângă uşa de la balcon, "ia uite, ce bine dă!", a zis mama, "tu ai gusturi bune, semeni cu taică-tu" și l-am uitat acolo. De Crăciun, am luat ghiveciul și l-am aruncat cu tot cu pământ. Apoi am primit un tablou cu o pajiște verde pe care păștea o oaie și mi-am cumpărat un ficus. De jos, de la Florărie. 20 de lei, că am luat unul mic. Nici oaia nu era prea mare.

La aeroport, am avut de ales între un ofiţer mai gras, cu păr pe degete şi cu urme de transpiraţie la subraţ - s-a întins la un moment dat cât eram la coadă, la control paşapoarte şi colega lui - o negresă cu ochelari şi fără nicio expresie pe chip, de parcă ar fi fost goală pe dinăuntru. M-am dus la el şi cât se uita la poză, eu m-am întors să mă uit după tine. Erai tot acolo, sprijinit de stâlp, dar parcă nu mai semănai cu niciun actor, ci aduceai mai degrabă cu vecinul meu, de la parter. Ăla care are un picior mai scurt şi un câine, Pichi. Un pechinez bătrân care muşcă. Ofiţerul se uită când la mine, când la poza din paşaport şi tace. Te prefer cu părul lung, aşa mi-ai spus într-o zi. O să crească, ţi-am răspuns. O să aşteptăm împreună. 

Îmi aduc aminte când am intrat prima dată într-un magazin de haine pentru copii şi am ales de pe un umeraş, o rochiţă minusculă cu un chiloţel de aceeaşi culoare, nu mai ştiu ce culoare. Ce bine că e fată, aşa mi-am zis şi acasă, am aşezat-o pe pat şi am început să-i trag rochiţa pe capul chel şi moale. Iar ea urla şi eu o mângîiam şşşşt, taci cu mama, să vezi ce frumoasă o să fii, şi mă gândeam cât oi mai avea de aşteptat până să-i crească părul şi să-i pot face codiţe, aşa cum aveam şi eu când eram mică. 

                                                        Nicolae Tonitza, Fetiţa cu codiţe
vineri, 5 aprilie 2019

Noroc că te-a părăsit!

Ai avut noroc. Recunoaște. Și știi de ce? Nu pentru că ne-am întâlnit întâmplător "bună seara, aș putea să vă ofer un Aperol?"ai zis și apoi te-ai așezat lângă mine, oarecum stânjenit parcă de propriul tupeu și asta m-a înmuiat pentru că semănai cu un băiețel. Un copil care își căuta mama din priviri și nicio femeie nu rezistă la așa ceva, doar dacă...doar dacă are deja unul acasă și atunci motivul pentru care se află seara, singură, într-un bar, este pentru că a vrut să scape. Așa că ți-am zâmbit. Nu știu de ce am făcut-o, așa am simțit nevoia. În fine, ce ziceam? Așa, spuneam că ai avut noroc. Noroc că te-a părăsit. Că atunci când stăteai așa, în fața mea, cu un pahar în fiecare mână, erai un bărbat singur și trădat. O combinație ideală ca să te simți liber și îndreptățit să faci ce vrei tu. Inţelegi ce spun?

Uite, dacă, să zicem, ai fi fost în continuare cu ea, atunci probabil că așa ai fi și rămas. Pe loc. Fidel. Și în plus, mândru de tine. Nu-mi spune că nu ai mai fi venit cu paharul ăla, la mine. Sau poate chiar nu ai fi venit. Poate că te-ai fi așezat la bar, sprijinindu-te cu o talpă în podea și cu cealaltă de bara de la scaun, m-ai fi văzut, te-aș fi văzut, poate chiar am fi schimbat câteva vorbe, ți-ai fi spus, căcat, asta mai e și amuzantă, pe lângă frumoasă, păcat că nu sunt singur, apoi te-ai fi simţit vinovat de ce gânduri îţi trec prin cap, înainte să-ţi spui că sunt doar gânduri, mare chestie și ai mai fi cerut încă un pahar. Şi poate că l-ai fi şi băut, aruncând din când în când un ochi spre mine, să vezi ce fac, ce mai fac, înainte să pleci acasă, la ea, și să stai toată seara la filme, doar ca să taci, ca să nu trebuiască să o vezi și ca să poți să te întrebi în linişte cum o fi să fii fericit. Cum o mai fi? Apoi, ea te-ar fi chemat la masă și după două îmbucături "excelent, mami, excelent!", ți-ai fi zis că, de fapt, nu e așa de rău. Nu e bine, dar nici prea rău și că până la urmă ai aproape cincizeci de ani, ce naiba să mai vrei?

Sau poate că mi-ai fi oferit oricum Aperolul. Poate că eşti genul ăla de bărbat. Sau poate că ți l-aș fi cerut chiar eu. Poate că sunt genul ăla de femeie. Şi mai simplu, nu? Și după? Nu mă gândesc la următoarele ore, ci după, de a doua zi încolo. Ce ai fi făcut după? Nu știi? Ba da, ştii, dar nu vrei s-o auzi. Nimic. Asta ai fi făcut. Ai fi rămas pe loc, așteptând, chiar sperând, să fii părăsit. De mine sau de ea.

Eu nu trântesc uși! Mai ții minte când mi-ai spus asta de parcă cine știe ce mare calitate aveai tu? Eram într-o cameră de hotel. Una din multele noastre camere de hotel "îmi place să călătoresc cu tine", așa ziceai, deci eram la Roma sau la Berlin, nu mai știu unde, și ne-am certat. Și atunci am trântit ușa de la baie, înainte să mă închid acolo, să dau drumul la apă, în cadă, și să mă așez pe capacul de la toaletă și să plâng. Eu nu trântesc uși, mi-ai țipat și mie mi-a venit să râd. Normal că nu! Iți trebuie curaj pentru asta! Tu ai fi rămas așadar pe loc și ai fi așteptat să vezi care cedează prima. Care nu mai poate. Ea sau eu. Dacă ai fi avut copii, probabil mi-ai fi spus că e pentru ei, în timp ce te-ai fi gândit la tine. Încă un pic să se facă mai mari, ai fi spus și iarăși te-ai fi gândit la tine, sperând să rămân până când n-ai mai fi avut nevoie, până când plecarea mea nu ar mai fi durut, până ai fi crescut mare. Tu, nu copiii.

În ziua aia, ai intrat în baie, peste mine, te-ai lăsat pe vine, acolo, în faţa mea şi ţi-ai pus capul pe genunchii mei. Te iubesc, ai spus şi eu te-am lăsat să te auzi spunând-o, în timp ce stăteam acolo, pe colacul de la veceu şi-mi treceam mâinile prin părul tău şi mă gândeam ce noroc ai avut. Norocul naibii că ea te-a părăsit, că a plecat şi te-a lăsat, în sfârşit, să te simţi fericit şi bărbat.




miercuri, 3 aprilie 2019

Noi două ca o linie dreaptă

Trei nu e o întâmplare. Trei nu e pur și simplu. E pentru echilibru. Și nu numai pentru asta. Doi e linie dreaptă. Spre înainte sau înapoi. Dar atât. O linie, nimic mai mult. Dacă vrei, poți să te așezi pe ea și să stai acolo până apune soarele. E frumos apusul văzut de pe o linie. Nimic deasupra capului care să țină frumusețea la distanță. Insă, dacă începe să plouă...ce faci pe o linie dacă începe să plouă? Trei însă, trei e acoperiș. E adăpost. Mama, tata și copilul. Fiecare latură o ține pe cealaltă. Sau poate, că de fapt, fiecare latură se ține de cealaltă. Dacă tragi de ele, se fac linie. Să nu tragi! Am tras.

Suntem pe stradă. Doar noi două. Ne-am rătăcit. Nici nu mai știu de când mergem. Nu de mult. Cinci, șase minute, dar habar nu am în ce direcție trebuie s-o iau. Am obosit. Mă plâng. Aș vrea să mă ajute. Ea. Știu că nu poate. Știu că nu e bine, dar aș vrea. Se uită la mine cumva, ciudat și faptul de a mă vedea întrebând în stânga și-n dreapta "nu vă supărați, știți cumva..." o face să se simtă rușinată. Nu o zice, dar se vede că așa e. S-a dat un metru mai în spate și stă și așteaptă să vadă cum mă descurc. De fapt, așteaptă pur și simplu, dar mie așa mi se pare:că vrea să vadă cum mă descurc. Nu mă descurc. "Iertați-mă, ca să ajung la....". Mama știe. Mama trebuie să știe. Dacă nu știe, nu e mamă. E copil. O iau de mână și o trag mai spre mine. Să nu creadă lumea că-i singură. Sau că sunt singură.

Noi două ca o linie dreaptă. Cu fiecare om pe care-l întreb, cu fiecare nou ridicat din umeri "nu știu, nu sunt din cartier", simt cum la capătul meu mă fac din ce în ce mai mică, în timp ce ea crește și tot crește. Mă uit la ea și mi se pare mai înaltă. Nu e, dar așa mi se pare. Nu există mamă fără copil și nici copil fără mamă. Dacă eu sunt mică, ea e mare. Ea e mama. Se uită la mine cu un aer ușor plictisit. Ceva rece vine dinspre ea. Un fel de vânt. Aș vrea să mă ajute. Să fie o mamă bună. Să facă ceva și să-mi spună pe unde trebuie s-o luăm. Nici nu mai știu de când ne tot învârtim prin cartierul ăsta, căutând blocul. Strada Garibaldi, 22 A. Am adresa scrisă pe o bucățică de hârtie pe care o tot frec între degete. Ea tace. Mamele nu tac. Decât dacă sunt supărate. Inseamnă că e supărată, îmi zic. Mă scutur ca de un gând rău și-mi zic singură, cu voce joasă: eu sunt mama, eu sunt mama, eusuntmama. Deși acum, aș vrea să fiu mică. Să am voie să nu știu, să nu pot, să nu nimic. "Nu vă supărați, ați putea să-mi spuneți..." Mi-e rușine. Nu de oameni, ci de ea. Că nu mă descurc. De parcă ea e acolo nu să mă iubească, ci să m-aplaude, să fie mândră. Poate despre asta este unu. Despre ușurarea de a nu fi niciun doi care să te vadă. Și să te judece.

Arunc biletul. Deja știu adresa pe dinafară. Hai să mergem, îi spun. O să o luăm înainte și apoi la stânga. Mă uit la ea. Tace. O fi bine? și o mângâi pe păr, de parcă ar fi o păpușă de-aia pe care o miști ca s-o auzi spunând mama. Chiar spune: mamaaa, stai un pic, zice și se apleacă să-și lege un șiret. Ce mică e, mă gândesc și brusc simt cât de mult o iubesc. Ridică ochii spre mine. Imi zâmbește. Și dacă nu e bine, mai întrebăm.

sâmbătă, 23 martie 2019

Intotdeauna va fi vorba şi despre mine

Poate că aşa ar fi fost corect. Să-ţi fi spus de la început. Aşa cum ţi-am spus, de exemplu, în ziua aia când eram amândouă pe stradă, tu foarte mică, abia de-mi ajungeai până la genunchi, eu lângă tine, de parcă te-aş fi sprijinit cumva şi ţin minte că te-am luat de mână şi ţi-am arătat omuleţul verde uite, mami, doar dacă omuleţul pare că merge, mergem şi noi şi tu mi-ai zâmbit şi ai venit după mine. Mi-ai zâmbit pur şi simplu, fără să înţelegi despre ce vorbeam şi care era treaba cu omuleţul ăla, dar mi-ai zâmbit pentru că eram acolo, lipită de tine, cu mâna mea în jurul degetelor tale, cu piciorul meu mare lângă tine, aşa mică. Şi eu nu puteam să-ţi spun. Şi nu pentru că n-ai fi înţeles - ştii că toată lumea îţi zice că eşti deşteaptă - ci pentru că mi-a fost teamă. Şi ruşine. 

Cum să-ţi fi spus că singurul motiv pentru care tu eşti aici, acum, este pentru că aşa am vrut? Eu. Eu am vrut. Eram acasă, era iarnă şi ţin minte că stăteam în fund, pe marginea patului şi mă uitam în gol şi atunci, nu ştiu de ce, dar atunci am început să plâng pentru că simţeam că eu singură nu aveam cum să mai fiu fericită. De parcă peste noapte mă micşorasem şi nu-mi mai ajungeam mie. Mai trebuia ceva. Cineva. Aşa că m-am dus la taică-tu şi i-am zis că vreau şi eu un bebeluş, unul d-ăla roz şi frumos îmbrăcat, aşa cum văzusem la cineva, în Cişmigiu. Şi taică-tu a zis că lasă, că mai vedem şi ceva din tonul lui mi-a adus aminte de mama. 

Cred că aveam un pic mai mult ca tine când i-am cerut să-mi cumpere un bebeluş de jucărie. Doar că, pe vremea aia, nu se găseau de cumpărat. Nu ştiu de unde l-a găsit, dar a venit cu el, într-o seară, învelit într-o hârtie urâtă şi maro, ca o placentă, doar că maro. Avea o salopetă în dungi şi guriţa deschisă, în formă de o. Mi-ar fi plăcut să zică şi mama, dar nu zicea nimic. Tu ai zis destul de repede. După tata, ce-i drept, dar chiar şi aşa, tot la mine te uitai. Orice făceam, orice ziceam, tu tot la mine te uitai. Chiar şi atunci când te-am apucat de mână şi te-am strâns până când gura ţi s-a strâmbat înainte să iasă plânsul şi te-am lăsat aşa, singură, pe covor, la tine-n cameră şi eu am fugit pe balcon, să scap de mine, aia cea rea, aia cea nedreaptă, aia cea îngrozitoare, aia cea obosită şi nedormită şi oribilă, chiar şi atunci, tu tot la mine ai venit. Puteam să fac orice, să-ţi fac orice. Să te iau în braţe şi să te strâng cum strângeam bebeluşul ăla de jucărie, până când guriţa lui rotundă, în formă de o, se făcea ovală. Puteam să-ţi spun lasă-mă-n pace, puteam să mă prefac că nu te văd, puteam să plec, să fug, să ţip, să bat cu pumnii în pereţi,  oricum tu tot la mine te uitai şi tot mama spuneai.

N-am avut cum să-ţi spun. Poate că aş fi putut să încerc în ziua aia, când am stat amândouă pe bancă, în parc şi tu mi-ai zis că nu tot timpul trebuie să fie vorba despre mine. Aşa mi-ai zis şi vocea ta suna dureros, se lovea parcă de pomi şi de bănci şi de spatele bătrânilor ălora care jucau şah. Nu e tot timpul vorba despre tine!, ai ţipat şi eu am tăcut, pentru că nu am avut curajul să-ţi spun că te înşeli. Ba da, e vorba despre mine. Cum să fie altfel? Tu nu te vezi cât eşti de mică? Atât de mică! De parcă nu te-am născut, de parcă eşti tot acolo, pe dinăuntru, ca un organ- un pancreas sau o bucată de intestin şi viaţa ta e tot a mea, doar că se simte altfel. Nu ştiu să-ţi explic cum, dar altfel. 

Acum piciorul tău stă lângă piciorul meu, iar genunchii aproape că ni se lipesc. Dacă am vrea, am putea să luăm stângul meu şi dreptul tău şi să facem o pereche nouă de picioare. Chiar am putea. Nu îndrăznesc să-ţi spun asta pentru că probabil ai râde de mine sau poate nici măcar n-ai râde, poate doar nu m-ai auzi. Aşa cum stăm una lângă alta părem ajunse oarecum, din întâmplare, pe acelaşi trotuar. Dar nu e nicio întâmplare. Este pentru că am vrut. Şi eu. Şi tu. Amândouă. Impreună am vrut asta. Recunoaşte! Omuleţul verde începe să se mişte caraghios şi tu o iei înainte. Dar apoi te opreşti şi te uiţi la mine, tot la mine! Vii, mama?, mă întrebi şi eu ştiu că întotdeauna va fi vorba şi despre mine. Intotdeauna. 

                                                      Gustav Klimt- Mama şi copilul


 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes