miercuri, 10 iulie 2019

Hot dog

E iarnă. De fapt nu, nu e. E iulie, e cald, mi-e cald, dar nu-i nimic, ne prefacem. Eu mai ales. Tu nu. Tu chiar crezi. E sâmbătă de dimineață. Mult prea de dimineață. Abia șapte și ceva. Aș mai fi dormit. Tu nu. Mamiii, vino! Vin. Ești în pat. Miroși a somn. Piele caldă, mâine întinse. Mă apuci de după gât și mă tragi lângă tine, îmi lipești obrazul de al tău și apoi mă pupi cu zgomot, după care scoți un aaaah prelung ca atunci când termini de băut apă. Hai, îmi spui. Te iau în brațe și te ridic. Incă pot. Plec cu tine în brațe către sufragerie, către camera cealaltă, cum îi zicem noi și te las pe canapea, de parcă ai fi un pachet. Un pachețel, îți zic și tu răspunzi "și-n pachețel, un pachețel, găsise el". Dar nu asta vrei acum. Nu Apolodor. Vrei jocul cu cățelul. De fapt, sunt două: de-a cățelușul bolnav sau de-a cățelușul înghețat. Am ajuns să te întreb direct: bolnav sau înghețat și nimeni în afară de noi nu înțelege despre ce vorbim. E iulie, e cald, mi-e cald și tu stai cu o mânuță ridicată de parcă m-ai invita să ți-o sărut și nu miști. Aha, deci înghețat, zic și  încep.
- Vaaaai, uite un cățeluș! Dar de ce nu mișcă? O fi statuie?
Atunci tu scoți un sunet ca un fel de scâncet (tare bine te pricepi să faci astfel de sunete, ba poți chiar și să plângi și să urli, la asta te descurci minunat).
- Hm, zic eu și mă prefac mirată. Parcă ar fi viu, cățelușul ăsta. Să vezi că a înghețat, sărăcuțul!
Tu scâncești și mai tare. Acum vine partea în care eu trebuie să te iau în brațe, să te ridic și să te așez o pernă mai încolo, chipurile la mine acasă. Eu sunt o femeie matură, care se plimbă sâmbătă dimineața prin parc, trăiește singură, nu are copii, nu are soț, are însă, un șemineu și nevoie de companie. Așa ai decis tu.
- Gata, cățelușule, spun în timp ce caut ceva cu care să te învelesc.
- Mamiii, șoptești, mamiiii, nu mă înveli, că e cald.

Așa e. E cald. Mi-e cald. Si somn, dar nu contează. Acum lași mâna în jos semn că începi să te dezgheți și îți apropii gura de fața mea, prefăcându-te că mă lingi de bucurie. De fapt, tu nu te prefaci, chiar mă lingi și asta te face să râzi în hohote. Sughiți. De fiecare dată se întâmplă așa. Nu știu de ce. Acum o să vrei apă. Mamaaa, vreau apă! Știam eu. Mă ridic și încerc să-mi fac și o cafea, dacă tot am ajuns în bucătărie. Vinooo! Vin. Iei paharul între mâini și-l duci la gură. Iți bagi limba în el și-ncerci să bei ca un cățel. Lasă joaca, bea normal! Normal nu-ți place. Nici mie. Opt și jumătate. Mă gândesc la cafea. Tu nu. Mamaaa, acum și celălalt. Despre cățel e vorba. De fapt, e o iluzie că aș avea de ales. Singurul lucru pe care pot spera să-l aleg e ordinea: întâi înghețat și apoi bolnav, sau invers.

Nu mai am chef. Mă uit la tine cum îți bagi un deget în paharul cu apă și-ncerci să-i atingi fundul. Dai pe tine. E cald, e sâmbătă, e devreme și perna din stânga, de pe canapea, e un pic umedă. Te trag mai spre mine. Să zicem că eu eram un cățel...mama, mă asculți? Te ascult. Cu o mână, aia care stătea nemișcată mai devreme, mă apuci de bărbie și-mi întorci fața către tine. Vrei să fii sigură. Te înțeleg. Uite, tu erai tot doamna aia singură, care trăia singură și se plimba în parc....singură, zic eu, și tu dai din cap că da, da, exact așa și eu eram un cățeluș. Bolnav, zic. Ba nu, te repezi tu să spui și-ți arunci papucii din picioare semn că începi să nu mai ai stare. O să fiu un cățeluș ud și tu o să mă găsești și o să mă iei acasă ! Și apoi...apoi, ce fac?, întreb și încerc să trag un pic de timp, doar doar mă lași să mai tac câteva secunde. Nu mă lași. Apoi...începi tu, apoi tu vii și mă găsești și zici ia uite un cățel ud!

Mai e puțin și se face nouă. Ar trebui să ieșim în parc. Incă un joc, îmi repet, încă unul și apoi o să mă duc să-mi fac o cafea. Cât durează un joc? Cinci minute. Apoi, încă vreo câteva minute, o să fie partea aia în care tu o să mă întrebi dacă ai putea să te transformi cu adevărat în cățel înainte să-mi ceri să-ți cumpăr un cățel și eu o să zic că nu, și tu o să lași buza în jos și aproape că o să începi să plângi. Hai, ne mai jucăm o dată, o să spun eu și o să încerc să-mi fac rolul cât pot eu de bine, să fiu cea mai minunată doamnă singură care trăiește singură și se plimbă singură, doar ca să alung lacrimile ce dau să vină acolo, pe perna din dreapta, că aia din stânga a ieșit din joc. E la uscat, pe balcon. Nouă și ceva. E cald. Mi-e cald. Somnul a trecut. Și supărarea ta. Hai, cățelule, să te scot în parc, zic și devin nerăbdătoare să ieșim din casă, de parcă dintr-o dată aerul a rămas puțin. Mă gândesc că la capătul aleii care coboară spre lac e o tonetă cu cafea și vreau să ajung mai repede, acolo. Tu nu. Mamaaa, întâi trebuie să mă usuci, că eu eram ud, ai uitat? Incă un joc. Cât durează un joc? Câteva minute. Numai bine se usucă și perna.


miercuri, 3 iulie 2019

Valizele

Sunt trei la fel. Trei valize identice. Aceeași culoare, același model. Una pentru tata, una pentru mama și una pentru mine. Stăm toți trei unul lângă altul. Așteptăm. Tata îi arată ceva mamei. Mama râde puțin, foarte puțin, ca și cum tata, cu vorbele lui, ar fi apăsat un buton și ar fi declanșat un fel de zgomot în gâtul mamei. Hi hi, hi, face mama și apoi se oprește. Nu am văzut ce i-a arătat și nici nu mă interesează. Mama pune picioarele pe valiză. Sunt luate de la Mega. Pe puncte. Valizele. Sunt albastre și măsoară exact cât trebuie, iar asta e bine. Picioarele mamei sunt mici și obosite.

In fiecare seară, când se întoarce de la serviciu, tata se oprește la Mega și cumpără: trei chifle cu susan, un litru de lapte, trei mere, un pachet de șuncă, unul de țigări și ce îi mai scrie mama pe listă. Mamei îi plac mult listele, cică îi dau un sentiment de siguranță. In fiecare seară, mama gătește ce a cumpărat tata de la Mega. Ca în Preistorie. Doar că la noi, în bucătărie, nu e niciun pericol. Mai ales de când tata i-a luat mamei cadou, de Crăciun, un cuptor electric și o plită. Mama s-a bucurat și a făcut sunetul ăla al ei. Lui tata nu-i plac pericolele. Și nici sunetele mamei. Cred că dacă ar fi locuit într-o peșteră și ar fi trebuit să omoare urși, tata nu ar fi supraviețuit. Mama, da. Tata nu ar avea nicio șansă în fața unui urs. Unu la mână, pentru că tata nu știe să se lupte (și nici nu cred că ar vrea să învețe) și doi la mână, pentru că tata se teme de urși. A urlat într-o seară, la munte, când a auzit niște zgomote, de undeva, de la ghenă, și a strigat-o pe mama. Mama a venit. Mama vine întotdeauna când o strigă tata. Probabil că d-aia o și iubește. Și pe mine mă iubește, deși de multe ori mă prefac că nu aud când mă cheamă. E felul meu de a-mi arăta independența. Atunci mama se supără. Îmi zice că sunt impertinentă și că mă doare undeva de ei. De fapt nu-mi zice chiar așa, dar așa-mi place mie să folosesc cuvinte urâte care o scot pe mama din sărite. Psihologul a spus că e normal. Cică așa fac toți adolescenții. 

Mama și-a dat picioarele jos de pe valiză și stă. Stă și tata. Dacă nu aș ști că sunt părinții mei, aș putea crede că nici nu se cunosc. Aș putea crede că am ajuns într-un loc atât de ordonat încât oamenii se așează în funcție de valize. E prima dată când am și eu o valiză doar a mea. Așa mi-a și zis tata când a venit de la Mega, într-o seară, cu trei valize identice. Le-a desfăcut în mijlocul sufrageriei și în ultima dintre ele "asta e pentru tine!", am găsit trei chifle cu susan, un litru de lapte, trei mere și un pachet de șuncă. Țigările și le băgase în buzunar, de parcă dacă nu le vedeam ar fi fumat mai puțin. Nu zici nimic?, m-a întrebat mama și atunci am întrebat dacă n-aveau și pe roșu și tata a ieșit nervos, din cameră și și-a aprins o țigară. Vrei? a întrebat-o pe mama, întinzându-i pachetul și mama a vrut. Intotdeauna vrea ce-i propune tata și cred că d-aia o și iubește. Mama e urâtă. Are capul mic, picioare mici, ochii mici și părul scurt și face hihi când râde. Râde rar și asta e bine pentru că nimic nu mă enervează mai mult decât s-o aud râzând aiurea, mai ales în public. Atunci aș vrea să nu fiu acolo, să nu fie mama mea. Cică e normal, a zis psihologul. De la hormoni.

O voce anunță că începe îmbarcarea. Tata se ridică. Mama se ridică. Eu mai stau puțin. Vii?, întreabă unul dintre ei. Nu mai știu care și oricum, de la un timp, vocile le sunt la fel. De parcă ar fi valize. Am de ales?!, răspund și mama îmi aruncă privirea aia, a ei, prin care îmi urlă că sunt impertinentă, iar tata îi aruncă mamei privirea aia prin care urlă pur și simplu. Tata urlă des, doar că nu se aude. La mama se aude. In avion ne așezăm unul lângă altul. Eu stau la geam, iar mama la mijloc. Așa e cel mai bine, zice ea și-și întinde mâinile să fie sigură că ajunge cum trebuie la amândoi. Scoate din geantă un pachet de șervețele, unul de gumă, telefonul, un măr și o carte și le îndeasă pe toate în buzunarul scaunului de parcă ar fi un dulăpior minuscul. Așa e ea. De fiecare dată când ajunge undeva, se instalează. Tata închide ochii și pare că a ațipit. Așa e el. Mă uit pe geam și nu fac nimic. Incerc să mă gândesc la ceva. La altceva. Când n-am ce face, stau și mă uit la filme în capul meu. Iau un film pe care-l știu bine și-l las să curgă în mintea mea și asta mă amuză. Știi ce idee mi-a venit?, zice mama și continuă: ce-ar fi să mai strângem niște puncte și să luăm și setul ăla mai mic, de valize? Și pe-alea o să le luăm pe roșu, ca să fii și tu mulțumită! 

                                                                   sursa foto aici
                                                      

vineri, 21 iunie 2019

Instinct

O văzu de cum se urcase cu cele două sacoșe în stație, la Moșilor. Deocamdată însă, nu putea face nimic. Scaunul din fața fetei era liber și degeaba căută cu privirea vreo urmă de murdărie sau de udătură, plasticul era doar un pic zgâriat, așa că se așeză cu un e-heee prelung și așteptă. Iar asta știa cum se face. Avea antrenament, cum zicea mătușă-sa de la Orăștie care și-a petrecut viața așteptând ba un bărbat, ba pensia. Chiar, ar trebui să-i mai dea un telefon și ăleia, că așa e creștinește, își spune și se gândi că dacă ea ar fi Dumnezeu, sigur ar durea-o în cur de o babă proastă care locuiește undeva, prin România. Se hotărâ să n-o mai sune, că și-așa nu avea ce să-i zică. De la o vârstă-ncolo, nu prea mai e mare lucru de spus.  În plus, nici măcar nu e mătușă-sa bună, e d-asta prin alianță și mai e și surdă. Ia mai dă-o naibii, zise și se întoarse un pic, către fată, de parcă ar fi vrut să se asigure că e tot acolo. Iși trecu dosul palmei peste gură și rămase cu ochii lipiți pe ușile care se desfăceau și se închideau la intervale regulate, ca niște valve uriașe și murdare. 

Atunci a zărit-o. Blondă, cu părul rar și lipit de transpirație și cu o privire ușor hăituită de parcă se afla acolo ca să scape. La fix, și-a zis Cornelia și un zâmbet triumfător i-a traversat fața. 

- Doamna cu copilul, a țipat ea peste capetele tuturor, doamna cu copilul, veniți aici, că vă lasă fata!

Pe când vocea ei se ridica precum ceața peste capetele călătorilor, inima i se zbătea în gât, cu un soi de bucurie pe care nici ea nu știa de unde s-o apuce și pe care o simțea peste tot, încălzindu-i fiecare organ pe dinăuntru. Iși aduse aminte când odată, demult, să fi avut vreo patru ani, a găsit în curte, la mare, un pui de cățel. Lobiță, așa-l chema. Un ghemotoc de blană pe care a pus stăpânire, luându-l în brațe, strângându-l până îl auzea scheunând, trăgându-l de coadă sau de urechi cu o forță care ieșea de undeva, din ea și căreia nu-i putea rezista. Se uita la fata cu părul lung, căști în urechi și fese tari din care mai că-ți venea să muști (bine că nu-i și Liviu aici, s-o fi văzut! Că așa se întâmplă, dai într-o zi peste o din asta de stă, chipurile, și se uită pe geam, în troleu, și te trezești că te sună să-ți spună mama, eu mă însor!) și știa că aproape că avea nevoie să-i facă rău. Ba nu, eu doar mă apăr, se gândi și trase una din sacoșe cât mai aproape de picioarele fetei, doar-doar ar fi făcut-o să plece mai repede. 

- Haideți, doamnă, veniți să stați cu copilul aici, că domnișoara pare în formă, n-are ea nevoie să stea jos!

Fata tace și Cornelia se uită la burta ei. Plată. Abia când începe să crească ceva, acolo, abia atunci, femeile mai fac loc și altor femei. Cică ar fi instinctul matern. Matern pe dracu, se gândi Cornelia și căută în geantă un evantai, că nu mai putea de cald. E vorba că dacă-i borțoasă, iese din joc! Nimic nu sperie un bărbat mai tare decât o burtă care se umflă pe zi ce trece, ocupând totul în jur. Asta dacă n-au făcut-o ei să se umfle și atunci stau așa, cu ochii lipiți și mâinile întinse, de parcă tot ce e de jur împrejurul buricului ieșit în afară, n-ar mai conta. Dar tot se cacă pe ei de frică! Dar asta are abdomenul plat, fără pic de grăsime. Las' că-i cresc ei colacii  mai încolo! Niciuna nu scapă și asta o făcu să se simtă, cumva, împăcată cu kilogramele ei.

- E un loc și aici, zice un domn, pe jumătate întors către femeia cu copil. 

Pizda mă-tii de bou, își zice Cornelia! Ah, cum îl urăște! De fapt, pe toți îi urăște. Mai puțin pe Liviu. Pe el îl iubește. Uneori noaptea, când nu poate să adoarmă, se apropie de ușa camerei lui, își lipește urechea și stă acolo, ascultându-l cum respiră. Respiră așa de frumos, nu sforăie deloc. Seamănă cu ea, nu cu ta-su! 

- Cum să stea dom'ne acolo, nu vezi că e-n soare? se răstește la domn, speriată pentru o secundă că fata ar putea să rămână nemișcată, pe scaunul din fața ei. Or asta e imposibil. Nu se poate așa ceva, fata trebuie să dispară, iar Cornelia trebuie să o facă să plece. Se uită satisfăcută la femeia care dă să-și facă loc, cu copilul în brațe, și începe să o dirijeze ca un agent de circulație: pe aici, haideți, lăsați-o să treacă, nu vedeți că e cu bebelușul?!, chiar așa, dom'ne, n-aveți pic de bun simț! Oamenii tac și se dau în stânga și-n dreapta, de parcă nu e mamă, ci un fel de fiară ce-și croiește drum spre vizuină. Sau poate că le e silă. Poate și asta, se gândește fata și dă să se ridice, băgându-i sub nas, Corneliei, două buci tari și rotunde. Mama are părul desfăcut și câteva șuvițe i s-au lipit de tâmple. Sub rochie, uterul bombat ca un dâmb pare un fel de graniță naturală peste care nu se trece. Copilul are ochii-nchiși, pleoapele vineții și ușor umflate și un șnur roșu în jurul încheieturii. Ce urât e, se gândește fata și-și așează o palmă pe burtă, de parcă ar avea nevoie să se linișteașcă că nimic nu mișcă acolo.

Acum Cornelia e fericită. Se uită satisfăcută la copilul care își țuguie buzele în somn și caută după un șervețel în geantă.
- Ia, îi zice mamei, șterge-l pe față, că uite cât de roșu e! Poate ar fi bine să-l trezești și să-i dai și niște apă. Cu căldura asta, poate să fie periculos!

 Femeia se mulțumește să ridice din sprâncene ș-i așează mai bine capul copilului, pe umăr.
- Mă descurc, spune sec și întoarce privirea pe geam, la ziua care dă să se apropie de sfârșit.

Cornelia rămâne pe scaun și aproape că nu respiră. Mototolește șervețelul și-l ascunde în pumn, de parcă ar fi ceva rușinos. Apoi, la următoarea stație, trage aer în piept, scapă un e-heee, și-și desface larg, picioarele, la fix cât să-i încapă cele două sacoșe. Se uită pe geam și așteaptă să coboare.

                                                         source photo aici
luni, 17 iunie 2019

Cartofi în loc de mazăre

Toată viața visase să aibă lângă ea un bărbat adevărat, unul înalt, bine făcut, nu d-ăla cu mușchi și tatuaje, ci unul care să fi avut norocul să arate bine pur și simplu, iar ea să fi avut norocul să fie al ei. O singură dată cunoscuse un tip care o făcuse pe colegă-sa de cameră să-și muște buza de jos când a venit cu el, la o petrecere în cămin, dar după ce a stat aproape în tăcere, jumătate de seară, cu o palmă pe genunchiul ei și cu cealaltă pe al lui, de parcă era în echilibru, a plecat să se pișe și n-a mai venit. Din seara aia s-a certat și cu prietena, căci și aia a ieșit pe ușă și nu s-a mai întors decât după două zile.

Oricum, în seara aia, în cămin, cât genunchiul ei își recăpăta culoarea și demnitatea, pe măsură ce noaptea  înainta și el nu se mai întorcea, și-a spus că data viitoare o să-și aleagă unul cu o vezică mai mare și așa a și făcut. Pe bărbat-su l-a cunoscut în curte, la mă-sa mare. Stătea lipit de gard și se uita, zicea el, așa, în gol, dar de fapt privirea îi era lipită de micii care sfârâiau pe foc. L-a chemat cineva, nu mai știa cine - o fi fost chiar a' bătrână -  "hai, băiete, să mănânci cu noi!" și el a dat ocol curții, a intrat pe portița mică, dinspre uliță, și-a tras un scaun la masa lungă, de sub nuc, a mâncat șapte mici, a băut vreo patru beri, s-a pilit ușor, nu s-a pișat deloc, așa că, la sfârșitul serii, Sanda era aproape îndrăgostită. A mai avut nevoie de încă un pic, un ceva acolo care s-o facă să-și spună cu voce tare, singură, în oglinda de la baie: p-ăsta-l vreau. S-a întâmplat într-o după-amiază, undeva prin august. Terminase facultatea și stătea la Obor, în casă la o babă căreia îi făcea piața, îi cumpăra medicamentele și o ștergea de rahat, iar la schimb avea o cameră cu canapea extensibilă, vedere la stradă și acces la baie și la bucătărie. Acolo l-a adus și pe el, l-a pus să se descalțe, s-a oferit să-i țină florile cu care venise cât el și-a desfăcut șireturile, apoi l-a luat de mână, l-a băgat în cameră, i-a adus un sandivici și, după ce a făcut o poză cu florile răsfirate artistic pe pat, pentru Instagram, și-a dat jos chiloții și a așteptat. Nici măcar la sfârșit, după ce și-a tras blugii la loc, nu s-a dus la baie să se ușureze, iar asta, plus florile, plus ciclul care din ziua aia i s-a oprit, a făcut-o pe Sanda să simtă că-l vrea cu totul și l-a luat de bărbat.

 De iubit, l-a iubit așa, normal, ca tot omul. Adică nu tot timpul, dar la intervale regulate, ceea ce pe el nu părea să-l deranjeze. Sigur, lui nu-i povestea nimic despre momentele alea când îi venea să dea naibii tot, să iasă pe ușă și să plece unde-o vedea cu ochii. Atunci se ducea în baie, lăsa capacul de la veceu, se așeza, ba nu, se prăbușea de-a dreptul, își lua fața în mâini și își trecea degetele peste ea aproape cu ură, de parcă ar fi putut acolo, în câteva minute, să-și netezească toate ridurile. Mama ta de dobitoc, cu vezica ta de cămilă cu tot, zicea singură, în șoaptă, de frică să nu o audă copilul și să se supere pe ea că uite ce rea e mama cu tati! Mai ales că tati - așa îi zicea și ea, că deh, să nu deruteze copilul-  o iubea tot timpul, dar nu i-o spunea niciodată pentru că, zicea el, e de la sine înțeles și ce rost are să debitezi platitudini, mai ales de la o vârstă-ncolo.

Aveau aproape patruzeci de ani. Și el și ea. Doar patruzeci, spunea el. Deja patruzeci, îi răspundea ea și el nu zicea nimic, iar tăcerea asta o ardea ca fierul roșu. Iși făcuse cont pe facebook de plictiseală și de singurătate. Să vorbească și ea cu cineva, să spună și ea undeva, toate prostiile care-i treceau prin cap, fără să se lovească de privirea aia goală ca sticla de bere, la doi litri, pe care o găsea sistematic, în fiecare duminică dimineața, lipită de piciorul mesei din bucătărie. Dar mai ales, să aibă cu ce să-și ocupe gândurile când auzea serile, cheia în ușă și-l vedea intrând în hol, aprinzând lumina și astupând cu un oftat prelung orice încercare a ei de-a cere orice. Uneori se întreba dacă-l mai iubește așa fragil și obosit cum părea, dar apoi se lua cu altele, amânând de fiecare dată răspunsul. Alteori știa că-l iubește și atunci tristețea era încă și mai mare.


Și al tău ce mai face?, întrebau fetele de pe facebook și ei îi venea să răspundă sec habar n-am, pentru că așa și era. Doar că-i era rușine să spună o asemenea enormitate, de parcă ea singură era responsabilă cu fericirea din casă, așa cum el era responsabil cu schimbatul becurilor. Numai că alea nu se ardeau zilnic. Așa că povestea cum e foarte obosit, pentru că muncește enorm, dar din păcate nimeni nu vede, așa că banii sunt mai puțini decât ar trebui. Dar el merită, el e cel mai bun, spunea ea acolo, pe facebook, de parcă rolul ei era să-l apere și atât. De parcă era copil, nu bărbat. Bărbat fusese mai demult, pe vremea când și ea era femeie. Pe vremea când se temea de mâini pe cur, nu de colici. Iar el, de nimic.

Apoi, într-o zi, s-a întâmplat ceva. Tocmai se întorceau acasă, de undeva și exact când au deschis ușa de la bloc, puștiul ăla, de se mutase de curând la trei, era acolo și l-au văzut amândoi cum și-a aruncat chiștocul în nasul lor, pe scară, înainte să o ia în sus, urcând treptele două câte două. Atunci ea a tăcut și aproape că s-a dat un pas în spate, lăsându-l pe el să facă ce trebuie, să facă scandal, să o apere de mizeria pe care vecinii o făceau, cu nonșalanță, în părțile comune. Doar că el a mormăit ceva de genul "nu prea e frumos, măi Octavian" și apoi a tăcut și a chemat liftul. Ii e frică, se cacă pe el de frică, și-a zis Sanda, în minte, iar gândul ăsta a făcut-o să-și strângă buzele a dezgust, de parcă frica lui i-ar fi vărsat amar în gură. De unde mama mă-sii știi cum îl cheamă?, l-a întrebat cu răutate și el a dat din umeri și a spus ceva la modul nu mai știu sau de pe cutia de scrisori.

Oricum ea nu mai auzea. In momentul ăla, îl vedea doar pe el așa mic și neajutorat, așteptând cuminte liftul care urma să-l lase în fața unei uși pe care avea să o împingă cu un oftat. Atunci s-a decis. Va face din el bărbatul la care visase în tinerețe. Ala adevărat. Prostul cu mușchi, la care bălesc femeile când li s-a acrit de atâtea schimburi de idei. Ala care atunci când merge lângă ea să arate suficient de tânăr cât să n-o dea de gol și suficient de bine încât să se simtă mândră. De ziua lui i-a cumpărat un abonament la sală. A înlocuit pâinicile cu susan de la Mega cu un fel de scovergi din făină integrală, a fiert mazăre în loc de cartofi, l-a pus să-și bea cafeaua fără zahăr și i-a lăsat pe canapea, lângă telecomandă, un set de gantere. Îi spunea că toată asta e pentru el, pentru binele lui, că-l ajută să-i scadă colesterolul prost și să i-l crească pe ăla bun, că este important să fie sănătos, că au un copil de crescut. Își muta privirea de la burta lui la bicepși, și dacă ar fi putut, mai că ar fi scos centimetrul rămas de la bunică-sa să-l măsoare și să vadă cum merge treaba. In timpul ăsta, el nu zicea nimic. Mânca ce-i punea ea în față, mergea la sală de două ori pe săptămână și se antrena cu ganterele cinci minute, în fiecare dimineață, convins fiind că prin sport își oxigenează celulele și se ferește de cancer.

Mai nou, când se ducea la mall, Sanda nu mai cumpăra doar pentru fiică-sa, ci-i lua și lui un tricou, două, acolo, că pe undeva simțea că merită și parcă și-l dorea iarăși, frumos, ca atunci când venea s-o vadă în camera ei, din Obor. Când mergeau împreună duminica, la piață, îl apuca de braț și se lipea toată de el, doar ca să-i simtă mușchiul încordându-se de la sacoșe. Era sexi așa cum era acum și când au  întrebat-o fetele, într-o dimineață, pe facebook, ce mai face, a mințit și a spus că tocmai ce avusese o noapte cu vise umede, doar pentru că, dintr-o dată, i se părea iar posibil. Apoi, într-o seară, cât fierbea mazărea, a intrat în sufragerie, l-a văzut dormind pe canapea, în aceeași poziție cu care se obișnuise deja - genunchii la piept și palmele împreunate, sub obraz,  și a simțit o nevoie aproape dureroasă să se întindă lângă el. Apoi, a rămas așa. N-a zis nimic. N-a făcut nimic. A stat și a așteptat să se întâmple ceva. Cinci minute, zece minute. Nimic. Când a început să miroasă a ars, s-a ridicat încet, l-a învelit cu o pătură care zăcea pe un braț de fotoliu, s-a dus la bucătărie, a aruncat mazărea ce se prinsese de fundul oalei și a decis să facă niște cartofi prăjiți. Și toată lumea a părut fericită.

                                                       credit photo Eilin Sonas Aceron
miercuri, 12 iunie 2019

Cearta

Ceartă-te cu mine! Așa îmi venea să-ți strig de fiecare dată când tonul vocii tale devenea dur, ca de beton, iar cuvintele se aranjau parcă în formă de cuțit, tăind dintr-o singură respirație firul discuției ce dădea să ne unească. Gata! te auzeam spunând, ca și cum tu singur ai fi decis când începe și când se sfârșește vorba, după care îmi întorceai spatele și plecai să te trântești undeva - pe canapea sau în dormitor- punându-te la adăpost de mine și de inutilitatea spuselor mele. Și la ce servește toată vorbăria asta? întrebai și eu aș fi vrut să-ți spun că îmi folosește mie ca să te țin acolo, pe loc, de nervi dacă nu de drag, provocându-te să stai cu mine, măcar din obligație sau din politețe, dacă nu de plăcere. Dar nu ziceam nimic. Cum aș fi putut să scot pe gură asemenea enormitate? Asta-i culmea!, parcă te și aud. N-ai și tu o prietenă să vorbești cu ea?, așa mi-ai fi spus și eu, dacă aș fi putut, ți-aș fi urlat păi, nu, că din cauza ta, am renunțat la toate! Dar n-o făceam, ci mă apucam să tac câteva secunde și-apoi, în loc de adevăr,  începeam să-ți scuip în față, venin. Puroi. 

De undeva, din străfundurile minții mele, amintirile și resentimentele urcau precum niște acrobați pe funie, până se găseau la adăpost, în gură și de-acolo, înmuiate într-o salivă acidă și rea, se năpusteau asupra ta. In astfel de momente speram să te văd chircit de durere, sângerând acolo, pe gresia din bucătărie, cu rănile la vedere, în timp ce vorbele mele îți intrau în piele precum cuiele înroșite. Era ceva extrem de satisfăcător în a te răni, poate pentru că durerea ta era dovada că mă iubești. Poate că așa eram noi făcuți să funcționăm, nu împreună, ci cumva, căutând iubire în reacțiile disperate ale celuilalt de a supraviețui. 

Mie nu-mi era frică de scandal, ție da. Il găseai indecent, de parcă furia mea ar fi fost ceva scârbos, ca o  flegmă pe care aș fi aruncat-o acolo, la picioarele tale, așteptând să pui și tu partea ta de scuipat și să ne uităm împreună cum crește mizeria acolo, sub ochii noștri. Aș fi șters, să știi. La sfârșit, aș fi șters, și nici măcar nu ți-aș fi cerut să mă ajuți. Dar, nu. Ori de câte ori ajungeam să ne contrazicem, vocea ta se făcea tunet și de-acolo, de sus, cădea cu totul peste mine. Gata, am  încheiat aici, ziceai și continuai, fără să te mai uiți la mine : nu am chef să mă cert cu tine. De parcă nu meritam cearta ta. Tu nu ești tata, îmi venea să-ți strig, deși știam că era o minciună. Toți sunteți tata la un moment dat, așa cum toate suntem mama. Când se supăra, tata se făcea mare, iar ochii îi deveneau tulburi, în timp ce gura i se usca și lăsa salivă la vedere, ca un fel de spumă. De-aici, probabil, și vorba aia. De la tata. Pe vremea aia, eu nu ziceam nimic. Doar stăteam și urmăream când ochii tatei își recăpătau culoare și vârful limbii ieșea și umezea buzele crăpate de-acum de uscăciune și nervi. Abia atunci dădeam drumul la aer.

Nu te mai purta cu mine de parcă aș fi copil!, îți spuneam și încercam să te apuc și să te țin pe loc, să ne certăm de parcă puterile noastre ar fi fost egale. Pentru tine, nu erau. O știam. O simțeam în privirea ta undeva, peste mine, în felul în care îmi aruncai două-trei vorbe, ca niște firimituri și apoi te dădeai câțiva pași în spate nu ca să te ferești, ci ca să ai o perspectivă mai bună. O vedeam în felul în care te întorceai spre mine și-mi spuneai, zâmbind, bravo sau cum vrei tu, iar eu tot ce auzeam era du-te naibii de proastă!

De la o vreme însă, nu ne mai certăm. Să tot fie vreo săptămână. Nu știu dacă ai observat. M-a sunat, într-o seară, Lili. O știi, prietena mea din copilărie. Aia roșcată, despre care ai zis că are cracii până-n gât și cu care, după aia, n-am vrut să ne mai vedem. Dar acum, că s-a mai îngrășat și ea (am văzut poza pe facebook), am ieșit împreună, la mall, la o cafea. A fost bine. Am râs. Am vorbit de tine. Și de-al ei și-am râs. Când m-am întors, m-ai întrebat de ce naiba am stat așa de târziu că cică te-ai îngrijorat, dar eram obosită și n-am avut chef să răspund sau să ne certăm. Așa că ți-am zis gata și vorbele mele au tăiat ca un cuțit, firul discuției ce ne unea altădată. 

                                                 credit photo Mario Azzi sursa aici
sâmbătă, 8 iunie 2019

Aproape goală

Dacă se ia de tine, să nu răspunzi, m-ai auzit? Nu-ntorci capul, nu-l dai naibii, nu te iei în gură cu el, nu faci pe deșteapta. Te prefaci că ești surdă, mută, oarbă, orice numai oloagă nu. O iei la fugă dacă e nevoie, deși atunci s-ar putea să se ia după tine. Nu, mai bine mergi înainte, doar grăbește un pic pasul și caută să te ascunzi în mulțime. Așa-mi zicea mama și așa-ți zic și eu ție. O să treacă?, m-ai întrebat. O să treacă, doar că atunci o să-ți pară, cumva, rău, de parcă exact în clipa când ai început și tu să-i vezi, să-i auzi și să le poți vorbi, ei au orbit, au surzit și au amuțit.

Era seară, nici măcar noapte. Strada o lua pe lângă parc și cotea pe după un bloc înalt, la parter cu un magazin de pantofi. L-am văzut încă de la trecerea de pietoni. Pe vremea aia, serile, trecerile nu mai erau treceri, ci se transformau în locuri de tras sufletul, de potolit bătăile inimii, dându-mi timp să-mi fac ochii roată și să caut pericole. Și erau peste tot. Ce era cu adevărat îngrozitor era că nu știam niciodată la ce să mă aștept. Habar n-aveam dacă, de pildă, bărbatul ăla cu blugi și cămașă-n dungi, cu adidași roșii și pungă cu scris, va face ceva când voi trece pe lângă el - va întinde mâna și va încerca să mă atingă- sau va rămâne impasibil ca un mort.  De unde să fi știu dacă băieții ăia trei, care urcau spre mine, râzând și vorbind tare, vor încerca să mă țină acolo, între ei, prefăcându-se că-mi pun mâna pe fund și chiar punându-mi-o, sau vor rămâne în mintea mea ca cei trei băieți veseli de pe Schitu Măgureanu? Cei mai inofensivi erau bărbații cu mâinile ocupate. Țin minte că mă apropiam de ei și apoi, ca un atlet care vedea linia de sosire, țâșneam cât să trec mai departe, strângând ochii să nu care cumva să mă lovească vreo vorbă de-a lor. Căci gura, indiferent de mână, le era întotdeauna liberă.

Cum îți spuneam, l-am văzut acolo, la trecere, lipit oarecum de zidul din spatele lui. Nici tânăr, nici bătrân. Nici urât, nici frumos. Un bărbat și-atât, cu mâinile în buzunare. In jur nu era mai nimeni, poate să fi rămas vreo doi, trei oameni, pe partea lui de stradă, dar la cum se uitau, știam că stăteau să se facă verde și să vină spre mine, de parcă urma să facem schimb de locuri. Bărbatul însă înțepenise acolo și părea că nu se grăbește deloc. De parcă mă aștepta. Când s-a făcut verde, l-am văzut cum își scoate mâinile din buzunare și pe măsură ce mă apropiam de el, mă simțeam ca atunci când eram în clasă, aliniați unul după altul, în șir indian, așteptând-o pe asistentă - Cornelia o cheama- să ne înfingă, pe rând, acul ăla în umăr, acolo unde știam că doare. Așa că exact înainte să pun piciorul pe trotuarul din fața lui, m-am întors și am fugit înapoi, căutând un alt drum către casă, ciulind urechea la fiecare sunet de pași și sperând că sunt de femeie.

Vrei să-ți spun când o să treacă? Când n-o să-ți mai fie frică. De tine, aia care crește, de ei, ăia de zici că nu sunt oameni, ci animale - lupi sau câini- care simt teama după miros și se iau după ea. Dar cum să nu te sperii de ceva care până acum era al tău și brusc devii tu a lui? Ceva care își tot schimbă forma, care se întinde, se revoltă, care în fiecare dimineață e cumva altfel, parcă te și doare diferit? E absolut înfiorător corpul când se face mare. Atât de mare încât o bună perioadă de timp ocupă totul. Până și mintea. Vrei să mergi pe stradă și-n locul tău se mișcă doar o coapsă, o gleznă, o țâță, iar restul nici nu se mai vede. Și ce e mai rău este că indiferent de câte haine pui pe ele, tot goale rămân și la vedere și tot la un pas în fața ta merg.

Și-apoi într-o zi, le ajungi din urmă. Coapsă, gleznă, țâță se așează fiecare unde îi este locul și rămân cuminți și se lasă învelite. De parcă frica are legătură cu frigul. In ziua aia, o să te duci la trecerea de pietoni și o aștepți să se facă verde. El o să stea acolo, rezemat de zid, ca de-obicei și tu, ca de-obicei, n-o să știi la ce să te aștepți. Abia când o să traversezi o să vezi că are ochii închiși, ca la orbi. Și o să ți se facă frică.

                                                        credit photo Jake Davies, sursa aici

vineri, 7 iunie 2019

De ce nu minți?

Pe cuvântul tău de onoare? Așa mă întreba tata și eu mă uitam la el, ușor speriată, nu pentru că m-ar fi prins cu minciuna, ci pentru că cuvântul ăla onoare, era așa de mare pentru mine încât dădea pe dinafară, ca laptele când îl uita bunică-mea pe foc. A noastră e cuminte și-și face datoria, îi auzeam zicând, iar vorbele astea se făceau ca un fel de scăunel pe care urcam mândră, până sus, deasupra tuturor celorlalți copii din jurul meu, chinuindu-mă apoi să-mi țin echilibrul. Mă uitam cu invidie la colegii de clasă, mai ales la ăia obraznici, mediocrii și liberi, și nu pricepeam cum pot să mintă, de multe ori, cu nonșalanță, de parcă minciuna aia era parte dintr-un joc. Nu era nimic grav, nimic de neclintit, nimic catastrofal sau apocaliptic în neadevărurile care zburau adesea, prin clasă, precum mingea pe care ne-o pasam de la unii la alții, când ne jucam în curte. Părea mai degrabă, un fel de exercițiu de inteligență, un fel de provocare, ia să vedem, pot să te fraieresc? Și puteau. Cel puțin, pe mine puteau. Nu știam jocul ăsta, nu-l jucasem niciodată, deși se întâmpla zilnic, chiar sub ochii mei. Insă, pe undeva, mi-era frică să nu provoc un fel de blestem și să-mi văd onoarea, înnegrindu-se și ridicându-se amenințător, în aer, de parcă ar fi fost un duh al educației care m-ar fi putut strivi înainte să plece și să mă spună acasă.

Ar trebui, mă gândesc acum, să existe sertare pentru minciuni. Un sertar mare, ca ăla de sub pat în care ținea mama plapuma de iarnă, pentru minciunile alea rele, care dor și rămân. Unul potrivit, ca ăla de la comoda din dormitor, pentru minciunile nu neapărat bune, dar care trec, dacă aștepți suficient de mult timp. Unul mai mic, ca cel de la birou, pentru cele la auzul cărora doar te încrunți și, în sfârșit, un sertar mic-mic, un sertăraș, pentru minciunele alea care nu fac nimic, doar stau acolo și te lasă să te ascunzi un pic după ele, ca după un scut cu care te ferești de loviturile celor mai mari și mai puternici. Și mai sunt și păcălelile, dar pentru asta nici măcar nu e nevoie de sertar. Le puteți lăsa la vedere, pe pat sau pe masă.

De ce nu minți?, mă întrebam singură. De frică, îmi răspundeam. Ai vrea să minți? Da, ziceam. De ce? Tot de frică, mă gândeam. Zici că nu e sentiment, frica asta, ci drog - un fel de țigară cu care îți marchezi și bucuria și nervii. M-am apucat de fumat spre optsprezece ani. M-a prins mama după miros. Măi, tu fumezi? mi-a zis și eu am tăcut și ea a știut. Apoi  m-a luat cu ea să-i plătim femeii ăleia care se ocupa de mormânt și acolo, în mașină, mi-a întins pachetul și mi-a oferit o țigară. Am fumat amândouă, cu cotul sprijinit fiecare, de geamul ei, fără să vorbim sau să ne uităm una la alta. Sunt momente în care chiar nu e nimic de spus și atunci e de preferat să-ți aprinzi o țigară și să taci. Așa am făcut și noi, cât ne gândeam la tata.

Uneori, dorința de a minți era la fel de puternică cu cea pe care o simțeam vara, la mare, când era suficient să dau de mirosul sărat amestecat cu sunetul valurilor, ca să vreau să o rup la goană către apă, de parcă de-acolo ar fi venit toate răspunsurile. Dar, nu. Mă opream la timp, aproape frânam, ținându-mi cumva respirația, astupând orice fantă prin care onoarea ar fi putut ieși. In loc de asta, deformam. Luam realitatea și începeam să-i adaug bucăți, așa cum altădată,  pe plajă, luam în pumni nisipul ud și începeam să tencuiesc cu el o formă de turn insipidă, baza unui viitor castel.

Exagerezi, mi-ai zis și imediat, ai adăugat pe un ton ușor dezamăgit: de ce? Eram pe stradă, la amiază și nu mai știu despre ce vorbeam. Despre mine, probabil. Pentru că așa e mai frumos, ți-am zis și tu atunci- îmi aduc perfect aminte- mi-ai dat drumul la mână, doar ca să o eliberezi pe a ta și să poți să dai din ea, a lehamite. Frumos, pe naiba, ai spus și ți-ai aprins o țigară. Eu m-am lăsat. Să tot fie vreo câțiva ani.

                                                                  sursă foto aici
 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes