vineri, 3 aprilie 2020

Bunica mea

1

Avea bunică-mea fel de fel de obiceiuri de la care nu se abătea niciodată. Așa învățase ea să traiască, cu ideea că oricând ceva se putea schimba și ea trebuia musai să se descurce. Probabil că așa a simțit și-n noaptea aia de iarnă când s-a trezit, la ușă, cu mătușă-sa de la oraș, venită val-vârtej peste ea și sor-sa mai mică să le spună că tocmai ce rămăseseră orfane. După ce mama îi murise la nașterea celei mici, acu' oamenii îl găsiră și pe taică-su mort, în zăpadă. Așa că bunica mea care avea nouă ani pe atunci, a luat-o pe sor'sa mai mică de mână și s-a dus să slujească în casa mătușii care nu o iubea, dar avea nevoie de ea. La școala s-a dus puțin. Cât să învețe să citească, să scrie greoi și să priceapă că orice lucru poate deveni folositor. Când am cunoscut-o, bunica își păstra pensia în bancnote noi, într-o cutie de la capul patului, aduna toate pungile de un leu și nu arunca pâinea. Firimiturile le presăra pe marginea balconului de la bucătărie, să le mănânce porumbeii. Iar feliile uscate le așeza pe o tavă și le băga la cuptor, să facă pesmeți. Când pregătea supa ei cremă de cartofi, cu smântână și frunze de țelină, îmi dădea câte un pesmet d-ăla să mi-l fac crutoane. M-am gândit azi la ea cât prăjeam pâinea în cuptor, să am în casă. O să vă mai spun despre bunică-mea, căci așa, cu povești, parcă trece timpul mai ușor.

2

Bunica mea nu ieșea din casă decât foarte rar. Fusese operată de varice în vreo două rânduri și cred că o dureau picioarele destul de tare. Eu nu știam asta și nici nu o întrebam. Doar îi auzeam târșâitul picioarelor de-a lungul holului lung dintre baie și bucătărie și câte un oftat cu care aprindea lumina ba-ntr-o parte, ba în alta. Vă ziceam ieri că bunica asta a mea avea niște reguli de la care nu se abătea niciodată. Uite, de pildă, ea nu suporta aspiratorul. Ce atâta modernism, îi zicea mamei când o vedea că se apropie cu inamicul. Și pac îi trântea ușa-n nas aspiratorului albastru, ca o țestoasă pe roți, și se apuca să dea ea cu mătura cum știa mai bine. După ce termina, lua câte o revistă d-aia cu China din care primea taică-miu la birou, se așeza pe marginea patului, cu picioarele ușor crăcănate și se apuca să dea paginile una câte una, zicând din când în când: ia uite, dom'ne, și la ei toate bune și frumoase ca și la noi, doar ochii ce le sunt mai alungiți!. Bunica mea avea foarte puțini prieteni. Un unchi din partea mamei, Nicu, care de câte ori se certa cu ai lui, acasă, venea la noi și se plângea bunică-mii, poștașul și tanti Magdalena, o femeie care locuia într-un bloc din Intrarea Ursulețului și care mă ducea pe mine-n parc când eram mică. Femeia asta avea un coc ca o chiftea în creștetul capului, o nepoată blondă care fugise cu un sirian și niște ochelari imenși care m-au făcut să o încadrez definitiv la categoria urâtă din prima clipă când am cunoscut-o.


3

În fiecare dimineață, după ce-și împletea părul lung într-o coadă pe care o făcea ghemotoc la spate și o prindea cu ace, bunică-mea se ducea târșa-târșa la bucătărie și-și punea de cafea. Avea un ibric special pentru asta, cumpărat de la un evreu bătrân care-i fusese vecin, acolo, pe strada Pacienței. Nu am prins casa aia. Când m-am născut eu, bunica locuia deja la noi, în camera cu geamuri către bulevard și cu dulap mare, în care mă ascundeam când voiam să mă joc cu ai mei. Așadar, punea bunica niște apă pe foc și apoi, când începea să fiarbă, adăuga două lingurițe rase de cafea sau de ce era prin casă și aștepta să se umfle. Caimacul îl aduna cu o linguriță cu coadă lungă și-l lăsa să se prelingă pe fundul cănii înainte să toarne cafeaua. Apoi, își trăgea un scaun de sub masă, se așeza cu ochii pe geamul de afară, acolo unde un castan își făcea de cap în funcție de anotimp și aștepta. Habar nu am la ce se gândea. Nu vorbea despre ea. Din când în când, în zilele când probabil se simțea împăcată și încrezătoare că și bătrânețea avea un farmec al ei, se apuca și-mi povestea de când era ea mică. Cum a sărit la un moment dat gardul de la curtea mătușii și a căzut cu fundul în niște urzici sau cum a făcut baie în Argeș și era să se înece. Altădată, îmi povestea despre sora ei care a murit de tifos parcă, și cumva, de pe la jumătatea poveștii, cuvintele nu-i mai ieșeau cum trebuie și bunica tăcea, își lega cu încă un nod șorțul la spate, se uita la mine cu sprâncenele împreunate și mă trimitea la joacă. Lasă-mă, că mă încurc de tine!


4

Toamna, când frunzele castanului începeau să semene cu niște mâini bătrâne cu degete răsfirate, bunica începea să-și facă ordine prin dulapul cel mare, de la ea din cameră. Pe vremea aia nu știam noi de dressing, dar cred că de fapt, cam asta era. Un dressing avant la lettre. Din lemn masiv, întinzându-se pe tot peretele, dulapul avea o parte cu sertare și una cu umerașe, agățători și sforicele special prinse pe interiorul celor două uși mari, ca să se așeze acolo panglicile mamei sau curelele și cravatele tatei. În partea cealaltă, aia dinspre geam, sertarele se înșirau pe verticală, adânci ca niște secrete de familie, de mâna mea de copil nici nu ajungea până la capătul lor. Acolo își avea bunica lucrurile. Nu multe, pentru că ce să mai fi făcut cu ele? De ieșit din casă, nu prea ieșea, iar pentru statul la bucătărie sau la televizor, o fustă sau două îi erau de ajuns. Dar avea bunica asta a mea o întreagă colecție de șorțuri și basmale, de parcă la vârsta ei asta îi mai rămăsese ca singură doză de cochetărie. Cel mai mult îmi plăcea basmaua cea verde, de și-o înnoda la spate de două ori, "să-mi rămâie fruntea liberă, să nu fac riduri ca tanti Rădița!" despre care o să vă povestesc cu altă ocazie. Odată, când stăteam cu bunica, una lângă alta și ne uitam pe geam, la oameni și la mașini, mi-a zis că cel mai mult îi place culoarea verde, că e ca iarba. Vie. Habar nu am dacă fularul, căciula și mănușile de iarnă îi erau și alea tot verzi pentru că așa și le dorise, sau pentru că așa se nimerise. Oricum, un lucru e cert: bunica n-avea decât un singur set. Sigur, ar fi putut să mai ceară unul, măcar lui Moș Crăciun, mă gândeam eu, dar ce-o să fac cu două căciuli, spunea ea, că doar nu am două capete?! Chiar și acum, când vă vorbesc de bunica, tot așa o văd: verde. Și vie.


5

Cred că aveam vreo doi ani când Rada sau tanti Rădița cum îi ziceau ai mei ajunsese să doarmă la noi, în bucătărie, pe un pat pliant cu care aveam să mă împrietenesc și eu mai târziu, când mergeam cu toții în vacanță, la Cumpătu. Habar n-am ce căuta băbuța aia la noi, în casă, dar ce știu cu siguranță este că nu-mi plăcea de ea și că o strigam tanti Lădița, pentru că, nu-i așa, copiii au nevoie ca lucrurile să însemne ceva. Rada era bătrână, stafidită și săracă. Avea o față mică și zbârcită, ca un măr pădureț, și o nepoțică pentru care mama tot punea în pungi fel de fel de hăinuțe rămase de la mine și cu care tare-mi mai plăcea să-mi îmbrac păpușile. Cel mai greu a fost cu o rochiță de catifea vișinie, cu mânecuțe bufante și guler răsfrânt. I-o dai Radei pentru fetiță?, m-a întrebat bunica, cu degetele deja lipite de bucata de catifea. I-am dat-o, ce să fi făcut, dar tare nu mi-a plăcut de femeie în ziua aia. Într-o zi a plecat. Bunica și-a dus mâinile la ceafă, a tras un pic cele două capete ale basmalei verzi înainte să intre în bucătărie, a strâns patul rămas gol și a pus pe foc ibricul de cafea cumpărat, după cum v-am povestit ieri, de la evreul cel bătrân. Era vară deja și aerul cald plutea pe deasupra covoarelor ca un fel de ceață. Până și păpușile puteau rămâne în chiloți, de parcă s-ar fi pregătit de plajă. Când parchetul se încingea de la cum bătea soarele pe el precum nisipul de la 2 Mai, le scoteam și chiloții și le înșiram pe jos, în fundul gol, să se bronzeze. Ce le faci, mă?, întreba bunica. Ridicam din umeri. Le făceam ca pe mine. Te joci cu mine?, o întrebam. Că tu crezi că toată lumea are timp de pierdut, zicea ea și pleca târșa-târșa la bucătărie. Doar uneori venea după mine și mă gâdila când îi strigam din pragul ușii "bunicaaa- violonistaaa". "bunicaaaa- pianistaaaa". Habar n-am de unde și până unde. Bunica mea nu cânta. Niciodată.
marți, 3 martie 2020

Perspective

Vorbesc despre copil ca despre
cea mai mare spaimă
sau cea mai mare
dorință.
 - La tine, totul e o chestiune de perspectivă
ziceai cu o mână pe coapsa mea goală
cât eu trăgeam din țigară
și așteptam să termini
de vorbit.
Un copil ca o țigară
ai nevoie de ea ori de câte ori
ceva se întâmplă,
ori de câte ori ceva nu se întâmplă.
Ai nevoie
pentru că
pur și simplu
nu mai știi cum era pe vremea
când tu îți erai de ajuns.
Strig copilul:
- Vino la mama, îi spun
Și el vine.
Râzând sau nu,
dar vine
și asta este tot ceea ce contează.
În curând se fac patru ani
de când m-am lăsat
de fumat
și de făcut copii.
Iar  tu vorbești în continuare
cât eu mă joc cu perspectivele.

                                                         credit photo Ander Burdain
miercuri, 26 februarie 2020

De vină

De ce trebuie să spun?
Nu tu mă obligi. Eu simt că așa trebuie, că așa e corect,
că așa e frumos și așa și fac.
Spun. Tot.
Ca și cum aș fi tot timpul de vină. Doar eu. E vina mea.
Nu o zic, dar o cred. Nu o zici, dar o crezi.
Dar chiar și așa,
chiar dacă, să zicem,
aș fi doar eu de vină,
de ce trebuie să povestesc,
să explic, să te aștept să zici alo,
să te aud, întrebând și tu ce mai faci?
de parcă ai împinge o ușă prin care
aș putea, în sfârșit, să arunc cu toate cuvintele
în tine, pe partea ta de lume,
acolo unde tu ba le aduni, ba calci pe ele
ba nu faci nimic
și asta e greu de privit.
Acum, de pildă,
te văd
cum tocmai dai din cap că e în regulă
că înțelegi
și că mă iubești
exact așa cum sunt.
Ba chiar îmi spui: te iubesc exact așa cum ești,
cu toate greșelile tale.
Pe care ți le mărturisesc în fiecare seară
de parcă de-acolo, de pe partea ta
de lume
și de pat
te-ai transforma
în mama și în tata
și m-ai lăsa să vorbesc
vrute și nevrute
și să mă simt cât pot eu de vinovată.


luni, 24 februarie 2020

Portret

De fiecare dată când nu mi-e bine
Țip la mama.
Să ajungă la ea
ce mă sufocă pe mine.
Să mestece ea,
să mai ia o îmbucătură,
să se sature
să tacă
Apoi
să-și ceară iertare
să se șteargă cu mâneca halatului cu flori
la gură
și la ochi
și să pună ciorba la încălzit
poate între timp
mi s-o fi făcut și mie
foame.

                                                      Portrait of a woman by Guido Reni
vineri, 14 februarie 2020

Love


mama
iese din mine
mai puternică decât
voi putea fi eu, vreodată!
- Ce faci mamă aici?
îmi vine să o întreb
cât ea îmi împăturește cu grijă
chiloții cu dantelă,
așezându-i la locul lor
în cutia cu lucruri de vară și de demult.
Mama tace
și-mi lasă pe pat
pantalonii de pijama
de la H&M.

În fiecare seară
ne înfășurăm
fiecare,
în câte o pătură
eu în dreapta
tu în partea cealaltă
și adormim
spate-n spate,
în patul nostru cald și bun
ca un uter.


joi, 13 februarie 2020

Ușile

Din fiecare ochi, o linie invizibilă
Ţâşneşte aproape perpendicular
Pe peretele din faţa mea
şi pare că tot corpul
mi se sprijină
acum
pe acest ceva care nu se vede
nu se aude
nu se ştie
dar e acolo.
M-am urcat pe un scăunel
să schimb neonul din baie.
Mă uit drept înainte
să nu-mi pierd echilibrul.
Deschid capacul
clic clac
apuc, răsucesc, trag afară
iese.
- Ai văzut că poţi?
a zis femeia cu sânge pe mâini
şi mi-a aşezat copilul pe piept
ca pe o medalie.
Sub degetele mele
Lumina izbucnește ca un hohot de râs.
E plin de optimism la mine-n baie!
Doar la mine-n cap
se tot aud,
închizându-se
uși după uși
după uși.
clic clac clic clac.







marți, 11 februarie 2020

By my own

Am o veste rea
nici măcar nu e pentru tine.
Am primit-o și eu,
mi-a fost spusă de cineva care, la rândul lui,
a primit-o de la altcineva,
și a dat-o mai departe
ca pe o moștenire genetică.
O veste rea ca alunița
din spatele urechii
care există de nu se știe când
în familia noastră.
Este de-a dreptul fascinant
Circuitul veștilor proaste în natură.
Ele țin lucruri împreună
copiii lângă mame,
tații lângă mame,
mamele lângă mame,
amanții lângă amante
atunci când mamele sunt prea bătrâne.
- Hai, vino la mine-n brațe,
îți spun
Și tu vii
și mă lași
să-ți șterg urmele
dezastrului
pe care-mi place
să ți-l provoc
de fiecare dată
când am nevoie să știu că mă iubești.

               
                                                photo credit Engin Akyurt

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes