vineri, 24 mai 2019

Patruzeci, ca o poziție nefirească

Să tot fie vreo zece minute bune de când am rămas așa, oarecum prostită, cu bărbia-n palmă și cotul sprijinit pe masă - masa aia din dormitor, lipită de peretele cu calorifer - tot încercând să-mi aduc aminte ce naiba am făcut de ziua mea, aia când am împlinit patruzeci de ani. Sigur am făcut ceva, îmi zic, până la urmă nu e o cifră ca oricare alta, nu, nu, e o cifră specială - nici rotundă, nici pătrată - doar înfricoșător de frumoasă.

La patruzeci de ani totul este despre moarte. Până și viața tot despre moarte este. Și nu pentru că moartea ar fi aproape, ci pentru că abia atunci o descoperi cu adevărat și ca orice lucru nou, e fascinantă. Și să vrei, tot nu-ți poți întoarce privirea, ca atunci când eram în ziua aia pe stradă, undeva pe la intersecția Mihai Bravu cu Iancului și era acolo, pe jos, omul ăsta care își ținea piciorul sub el, într-o poziție nefirească, de parcă încercase să și-l scoată. Și stătea acolo și urla "futu-ți morții mă-tii de bulangiu cu mașina ta" și lumea se strânsese în jur, era una grasă care îi dădea să bea niște apă, un copil care mânca un covrig și mai erau și alții... și mie, chiar dacă mi-e silă de sânge și de oameni care se vaită așa - nici la Urzeala tronurilor nu m-am putut uita din cauza asta -  tot am stat și am tras cu ochiul la bărbatul ăla călcat de mașină. Așa și cu moartea. La patruzeci e încă spectacol, nu e despre tine, dar începe să fie despre ai tăi și asta e suficient să te facă să vrei, brusc, să începi trăiești. Nu așa, pur și simplu, nu așa ca până acum. Ca și până acum-ul ăsta n-o să-ți mai placă.

Mă gândesc la noi doi. De cât timp nu am mai râs de ce ni se întâmplă, ci doar de ce ne aducem aminte? De parcă ce era de trăit, am trăit deja și acum doar așteptăm, ne învârtim de bezmetici prin dormitor - poate n-ar fi rău să zugrăvim la vară - hai să vedem ce mai zic ăștia, la televizor, ai luat tu apă, mâine e zi de întreținere, au apărut cireșele, la Obor, iar de trăit, trăim cu ochii pe copil. Ca și cum am fi undeva, pe dinăuntrul lui - părinți mici și nenăscuți - și ne-am lăsa duși de el, către unde vrem noi. Vino la mama, du-te la tata, unde crezi că pleci?, ia vezi, că te las aici!, dar nu-l lăsăm niciodată. În timpul ăsta, tot încercăm să ne întoarcem capul, să nu ne uităm unul la altul, să nu ne vedem cum suntem, de fapt, cu gândurile într-o poziție nefirească, ca piciorul ăluia din intersecție. Să nu vedem cum plictiseala urcă precum apa, la flux și cum, în fiecare zi, stăm așa, fiecare pe partea lui de canapea, tot așteptând ca ceva extraordinar să se întâmple. Ceva nemaipomenit, ceva care să ne facă să vrem să chiuim de bucurie. Ca atunci, în iarna aia la munte, când eram în telescaun și când ninsese toată noaptea și era totul alb și înghețat și pur și simplu frumos, așa de frumos că mi-a venit să țip de bucurie. Dar apoi m-am uitat la tine și mi-a fost frică să nu crezi că sunt nebună dacă încep să urlu, așa că te-am luat de mână și ți-am zâmbit, sperând că zâmbetul meu va fi sexi și că tu o să-ți zici "mamă, ce gagică marfă mi-am tras!". Acum îmi pare rău că n-am chiuit. Nici tu n-ai zis nimic.

Acum am aproape patruzeci și patru. Podul palmei a început să-mi fie, cumva, dureros, iar cotul a lăsat deja o urmă umedă pe masă. Masa aia din dormitor pe care cred că o să o mut în sufragerie, după ce zugrăvim. Mai la vară, așa, să plece copilul în tabără. Sunt singură acasă și cumva, mă plictisesc. Știu ce am făcut când am împlinit patruzeci de ani: am vrut să te părăsesc.

                                                                 sursa foto aici
miercuri, 15 mai 2019

Cerere de prietenie

De fiecare dată când văd sau citesc ceva care mă surprinde, ceva care îmi atrage atenția și care mi se pare cumva, ieșit din comun - știu și eu, vreo frază d-aia despre copii sau bărbați sau mai știu eu ce căcat de citat copiat din vreun manual de dezvotare personală, scot agenda și notez. De fapt, pentru asta mi-am și luat agenda - una frumoasă, bleu, cu un desen cu o păsărică galbenă care stă pe ceva, nu mai știu pe ce. In fine și agenda asta mi-am cumpărat-o astă vară, de la Tate Museum, de unde mi-am luat și desenul ăla cu un paralelipiped pe care l-am înrămat apoi și mi l-am agățat în sufragerie, deasupra canapelei, ca să acopăr o urmă de pix pe care a făcut-o copilul când era mai mic. A costat șapte lire. Agenda. Și am scris deja multe pagini pline de citate și vorbe d-astea de duh, d-astea cu care-i fac pe oameni să dea din cap lent, de sus în jos, cu gura ușor deschisă și să zică ahaaa.

Seara, când vin de la serviciu, după ce termin de strâns masa și de dat cu mopul, mă trântesc pe canapea, scot agenda, mă mai uit o dată la păsărica de pe copertă, uneori o și salut "bună, ciripel, ce mai faci?"- așa-i spun eu, "ciripel" și apoi aleg câte o propoziție bună de scris pe facebook. Chiar ieri mi-am adus aminte cum am văzut-o pe fiică mea îmbrăcată într-o rochie de-a mea, aia neagră, nu c-ar avea vreo importanță, și m-am gândit că uite, e cât mine și atunci, mi-a venit în cap o propoziție frumoasă, ceva de genul fetele au crescut nu când cer să-ți poarte hainele, ci când le poartă fără să ți le mai ceară. Și mi-a plăcut mult de tot cum mi-a ieșit propoziția asta, așa că am scos telefonul, că agenda nu știu unde am pus-o, oi fi lăsat-o în bucătărie, și am notat-o. Iar seara, cât așteptam să se usuce pe jos, prin hol, am scris-o pe facebook și apoi am stat așa, cu telefonul în mână, așteptând să agăț oamenii cu ea, de parcă nu ar fi fost cuvinte, ci un fel de momeală, iar oamenii ar fi fost pești.  După al cincisprezecelea like, pe jos era curat, iar eu m-am dus să mă culc, fericită că am atâția prieteni.

Altădată, eram în 90 și în stație, la Moșilor, a urcat un bărbos, cu un tricou cu Metallica și în mână, cu o pungă cu Elsa, aia din regatul de gheață. Și eu stăteam pe telefon și imediat am scris "oau, momentul ăla când vezi un bărbos cu tricou cu Metallica și pungă cu Elsa" și cred că până la Universitate aveam deja zece like-uri și două cereri de prietenie de la doi bărboși. 

Sunt zile când nu am nimic de spus, dar nu pot să stau așa, în tăcere, eu cu mine. Pur și simplu nu pot. Și atunci, mă prefac, inventez. Ca miercurea trecută. M-am trezit cu un sfert de oră înainte să sune ceasul, m-am dus să-mi fac o cafea și cât așteptam să se umple cana, mi-am dat seama că aveam în fața mea o zi goală. Una d-aia de la care nu aștepți decât să treacă. Și cumva mi-a venit să plâng pentru că mi se părea că sunt așa bătrână și singură. Și-atunci am simțit nevoia să o sun pe mama. Și-așa am aflat că era ziua lui Tanti Floarea, mătușa de la Oradea și mi-a zis mama să o sun, că i-ar face plăcere. Doar că atunci când ai o zi de rahat, n-ai chef să faci ce-ți spune mama. In schimb, i-am scris pe facebook. Am scris la mulți ani, mătușica mea iubită sau ceva de genul ăsta, deși nu o iubesc deloc, și am așteptat apoi să curgă felicitările. Și au curs. Habar n-am de ce dracu s-ar apuca oamenii să-i ureze la mulți ani mătușii mele. Lasă că nu o cunoaște nimeni, dar nici măcar n-are facebook, ca să citească. Transmit, transmit, răspundeam eu și mai puneam câte o inimioară. Transmit, pe naiba, nici nu-mi place de mătușa aia. Am văzut-o de vreo trei ori cu totul, și-mi aduc aminte că avea mustață, puțea a ceapă și purta basma. Atât. Și atunci mi-a venit în minte o frază de genul "facebookul e despre noi, nu despre ceilalți", in fine, ceva în genul ăsta și am notat-o în agendă și acum aștept seara, să o scriu și să mă las admirată cât se usucă pe jos, în bucătărie.

















miercuri, 8 mai 2019

De-a baba oarba

Important e ce am văzut atunci, prima dată. Ce am simțit când te-am văzut acolo, stând pe scaunul ăla de la bar, cu un picior oarecum sub tine, cu privirea lipită de fundul paharului. Oare al câtelea? Țin minte că asta m-am întrebat și apoi am trecut mai departe, fără să aștept vreun răspuns. Atunci ar fi fost momentul să țin minte ezitările tale când ai dat să te apropii de mine, vocea care parcă mângâia persoana de la capătul firului te sun mai încolo, mama, nu pot să vorbesc acum, paharul de Aperol pe care ai decis singur că trebuie să mi-l oferi, privirea oarecum răcită care se ducea de pe o figură pe alta, de parcă cerea ajutor. Apoi...apoi te-ai așezat acolo, lângă mine și mâna ta a apucat-o pe a mea de parcă ar fi fost o pasăre rănită. Cu grijă. Atât. Restul, tot restul, nu ai fost tu. Am fost eu. A fost despre mine. Despre cum mi-am dorit eu să fii tu. Știi, când o să obosesc să-mi tot imaginez, o să ajung la tine și o să văd dacă-mi ești de ajuns.

Mă uit la tine dimineața, cum te așezi pe marginea patului și stai așa, cu palmele deschise peste față, înainte să te ridici și să ieși din cameră, cum te uiți în oglindă de fiecare dată când te speli pe dinți și ridici cumva, din sprâncene, de parcă n-ar trebui să fii acolo, cum îți pui portofelul întotdeauna în același buzunar, și mă întreb ce mi-o fi plăcut, de fapt, la tine. Adevărul e că nu știu. Nu mai știu. Sau poate că nici nu a contat. Poate că, de fapt, nici n-am așteptat să te văd pe tine, ci m-am repezit să-mi imaginez despre tine. Ințelegi despre ce e vorba? Nu, nu e dezîndrăgostire, nu mai spune așa ceva. E așa, ca o trezire, deși există cuvinte mai frumoase pentru asta, pentru momentul în care celălalt devine dintr-o dată atât de viu, de prezent, de acolo, încât nu-ți mai dă voie să te mai vezi pe tine așa cum vrei tu, ci ajunge să ocupe toată camera cu el. Ne căutăm pe noi sau pe ai noștri- pe mama sau pe tata- și fir-ar să fie, tot dăm de alții. Dar până ne dăm seama că nu e nimeni acolo, îi iubim tare. Atât de tare. Poate așa ne iubesc și ei pe noi. Poate așa.

Iubește-mă pe mine pentru mine, nu pentru că semăn cu tine, mi-a țipat copilul într-o seară și eu n-am înțeles ce a vrut să spună. Așa că i-am zis că e obraznic și l-am trimis la el în cameră.  Acum știu. Eu m-am îndrăgostit de tine de una singură. Nici nu a fost nevoie de tine. Ai fi putut să rămâi acolo, pe scaun, la bar, toată seara, fără un cuvânt, fără un gest și tot aș fi putut să te iubesc. Pentru că eu d-aia venisem acolo. D-aia stăteam singură, la masă, cu bărbia în palma dreapta și cu ochii deschiși spre nicăieri. Venisem să mă îndrăgostesc. Tu erai doar acolo, în mijlocul drumului. Pe mine nu mă puteam iubi. Sau nu prea tare. Si-n orice caz, nu oricum. Trebuia să merit. Și nu reușeam. Nu încă, nu atunci. Dar tu, tu erai atât de simplu de iubit. Atât de simplu.Stăteai acolo și mie mi-a fost suficient să încep să mă iubesc pe mine, în tine.

Apoi, într-o zi, în sfârșit, m-am văzut, de parcă am ieșit cumva și te-am lăsat acolo, singur, pe loc, cu palmele deschise peste față, dimineața, cu portofelul întotdeauna în același buzunar și sprâncenele ce se ridică de parcă ar fi vii, pe măsură ce gura ți se umple de spumă de la pasta de dinți. Iată-te! Aproape că-mi vine să mă apropii, să te miros, să te gust, să întind mâna și să mă prezint. E seară. Copilul e la el în cameră. Vino, îi spun și-i deschid ușa. Acum ești în siguranță, vino! Mă duc în baie și mă uit în oglindă. Sunt acolo. Nu contează dacă-mi place sau nu de mine, ci dacă reușesc să mă văd. Reușesc. Iată-mă, spun și mă întreb cu voce tare: mă iubești? Fata din oglindă tace și așteaptă să mă decid. E doar un joc. De-a baba oarba. Un simplu joc, cu ochii-nchiși. Ii prindem pe ceilalți pe pipăitelea, pe mirositelea, pe nevăzutelea, pe auzitelea, pe neștiutelea. Și apoi, nu știm ce să facem cu ei. Nu știm.

                                                               foto by Taras Chernus


joi, 2 mai 2019

Mai îndrăgostită ca niciodată.

Eu te iubesc când nu ești aici. Atunci te iubesc cel mai tare. Când stau singură, dimineața, în sufragerie și fac liste, când iau troleibuzul de la Universitate sau când mă duc la ghenă să arunc gunoiul. Când ronțăi mere, cu ochii în televizor sau când deschid dulapul și rămân așa, preț de câteva secunde, uitându-mă în gol, când mă întâlnesc cu vecinul de pe palier, când tai pâinea pentru sandviciuri sau când o sun pe mama. Atunci, atunci te iubesc cel mai tare. Și nu pentru că mi-ar fi dor, ci pentru că, fără tine - fără pașii tăi ușor târșiți, fără două lingurițe de cafea și două de zahăr peste care vine jumătate de cană de apă, nu mai mult, niciodată mai mult, fără blugii întotdeauna albaștri și tricourile întotdeauna închise la culoare, fără pungile alea de sub ochi care dispar sâmbăta și reapar luni de dimineață - pot să mi te imaginez cum vreau eu. Ințelegi? Am nevoie să pleci, să te uit aproape, ca să pot apoi să te iau de acolo, de pe unde ai rămas pe dinăuntrul meu și să te modelez ca pe o bucățică de aluat și să fac din tine ceva bun de iubit.

Așa sunt eu. Trebuie să mă dau în spate ca să pot să mă îndrăgostesc, de parcă ar fi vorba de un tablou, nu de un om. Măi, răcușorule, îmi spunea mama când eram mică și asta pentru că citise ea că Racii sunt persoane care fac un pas în față, doi în spate și eu, cică, așa făceam. Dar nu era adevărat. Eu doar voiam să rămân mică. Și să stau acolo, în trecut, pe loc, cu genunchii la gură și cu mâinile în jurul lor și să mă simt în siguranță. In definitiv, cam despre asta este trecutul, o știi și tu. Nu despre amintiri, ci despre senzația aia că ce-ai trăit nu mai poate să-ți facă rău, nu te mai poate surprinde. Când îți dai de trăit trecut, ai privilegiul de a putea să ți-l alegi, că doar nu-l iei pe tot, așa, ca pe o înghițitură uriașă. Și-n plus, știi cum se termină. E foarte important, cel puțin pentru mine e foarte important să știu cum se termină. Urăsc suprinzele! Mi-e frică de ele. Eu vreau să știu dinainte, să am timp să mă sperii - aoleo, dar de ce nu mi-ai spus?, să mă înfurii - îmi vine să urlu că mă pui în situația asta!, și-abia apoi, pe măsură ce creierul meu mestecă dumicatul, să mă las moale, pe tine și să pierd controlul- ok, facem cum vrei tu! Dar pentru asta trebuie să rămâi pe loc, să nu te miști. Să nu care cumva să te miști. Te-mping eu când nu mai e nevoie. Când nu mai am nevoie. Te-mping eu.

I-am zis mamei, chiar acum câteva zile când am vorbit cu ea și iar ne-am certat, da' nu mă mai bate atât la cap, că sunt ditamai omu', i-am zis că nu cred că zodiile au vreo importanță, sau oricum, nu prea mare. Racii nici măcar nu merg cu spatele, ci cumva, pe laterală, de parcă nu vor să se apropie, ci să dea ocol. Intr-o zi, când o să fim iarăși, împreună, o să-ți cer să rămâi pe loc, să zicem în mijlocul holului sau, și mai bine, pe balcon, să fie cât mai multă lumină, și o să te rog să mă lași să mă uit la tine - la sprâncenele tale prea delicate de zici că sunt de fată, la bărbia ușor ascuțită, la pielea gâtului care se înroșește vara, la degetele cu unghii albicioase, la semnul ăla de pe arcadă și la multe alte lucruri, în timp ce mă voi învârti în jurul tău ca și cum aș vrea să te bifez, să te enumăr, să iau din tine doar ceea ce-mi place, cât îmi place, iar restul să-l las acolo să zacă și încet-încet, să dispară.

Așa că nu te grăbi să te întorci. Nici eu nu o să mă grăbesc să te chem. Știu că nu e simplu. Ți-am și spus-o, dacă îți aduci aminte. Eram undeva, parcă la mare, și era sfârșit de martie sau poate început de aprilie, și stăteam unul lângă altul și ne uitam la apă. Și atunci, m-am întors cumva, spre tine, și ți-am zis "să știi că nu va fi simplu!". Sau poate că nu am zis nimic, poate doar am gândit-o.  Iar tu ai continuat să te uiți la apă și să taci, doar te-ai dat cu scaunul mai aproape de mine. Sau cel puțin, așa mi s-a părut. Văzuți din afară, eram tare mișto în ziua aia! O plajă aproape pustie și noi doi, la o masă albastră, pe două scaune cu spătar, imobili, sprijiniți unul de altul. O adevărată scenă de film! Imi place să mă uit la mine din afară, de parcă m-aș uita la un personaj care joacă un rol acolo, sub ochii mei. Am nevoie să mă dau doi pași în spate, să văd dacă totul e cum trebuie, să corectez ce trebuie corectat, de parcă n-ar fi viață, ci tablou. Un tablou în care pe tine te pictez din amintiri. D-aia zic. Nu te grăbi să te întorci. Doar spune-mi că o s-o faci. E suficient. Eu o să stau cu genunchii la gură și cu mâinile în jurul lor și te voi aștepta, mai îndrăgostită ca niciodată.

                                                                       sursa foto aici

miercuri, 1 mai 2019

Poftă de kiwi

M-ai întrebat odată de ce nu mă apuc naibii, de scris, în loc să tot schimb joburi, dând nemulţumită ochii peste cap şi acuzându-mi mai toţi colegii de hărţuire. Ei bine, o să-ţi spun de ce. Pentru că sunt prea incultă. Nu de tot, dar suficient cât să-mi dau seama (am zis că sunt incultă, nu şi proastă!) că nu am niciun subiect despre care să ştiu, cu adevărat, să povestesc. Şi atunci, despre ce dracu să scriu? Inţelegi ce zic?! Ce să fac, să scriu despre mine? Dar asta e aiurea şi nu pentru că celorlalţi li se rupe "éperdument" cum zicea bietul tata, de viaţa mea, ci, mai ales, pentru că nu reuşesc să mă plac suficient de tare încât să-mi consacru un roman.

Aş putea să scriu despre tine. Sau despre mine, aia cu tine. Nu ştiu dacă ai observat, dar când suntem împreună, a început să fie din ce în ce mai greu ca eu să rămân eu şi tu să rămâi tu. Nici cadouri nu mai primim separat, ci tot la un loc. Asta e pentru voi, se asortează cu canapeaua sau merge în bucătărie, sper că nu aveaţi... dacă nu, uite bonul, dacă vreţi să schimbaţi! Dacă am fi fost mici, am fi putut să ne batem, să tragem de el, să vedem cine e cel mai tare, cine câştigă, cine rămâne cu cadoul. Aşa însă, îl apucăm fiecare cu câte o mână şi-l aşezăm acolo, pe raft, în dulapul cu cadouri nedesfăcute de unde alegem ce să dăm când mergem şi noi, în vizită, la alţii. Alţii ca noi, alţii ca mine. Alţii care poate ar trebui să se apuce de scris. Pare simplu, ştiu. Dar asta dacă găseşti nu neapărat ceva de povestit, ci pe cineva care să te asculte. Eu am tot timpul câte ceva de spus. Uite, de exemplu...ce spui? ok, te aştept aici, pe scaun, până faci pipi, şi-ţi spun când te întorci. Spre exemplu...mă asculţi, da?, spre exemplu eram ieri, la Mega-ul de lângă casă şi la un moment dat, a intrat un domn cu-n băieţel de mână şi copilul ăla s-a repezit la o femeie care alegea nişte kiwi dintr-un morman de kiwi şi s-a lipit de picioarele ei şi i-a spus semănaţi cu mama!. Aşa, pur şi simplu, şi tipa aia l-a mângâiat pe cap şi i-a dat şi lui un fruct. De fapt, cred că i l-a dat lui bunicu-su. Cum ce fruct? Un kiwi, ce căcat de fruct vrei să-i fi dat! Mă rog, poveşti d-astea aş putea să spun, dar ... iar faci pipi? Ah, eu nici n-am auzit că sună. Hai, du-te, du-te, că te-aştept.

Mă gândesc că uite, poate ar fi fost mai interesantă toată povestea dacă aş fi ştiut mai multe despre kiwi. Cumva, să mă fi documentat înainte, să fi mers la bibliotecă sau pe wikipedia şi să fi citit unde creşte, unde sunt cele mai multe plantaţii de kiwi, când trebuie culese fructele, d-astea cu care să trezeşti interesul, înţelegi? Să pot, de exemplu, când mă întâlnesc cu ăla de la parter, ăla şchiop care are un câine, să-i spun aţi văzut ce kiwi au băgat la Mega? şi de-aici, să încep o întreagă discuţie! Până la urmă, n-am decât să-mi aleg ceva, un subiect, oricare, şi să învăţ despre el. Doar că...iar faci pipi? O fi de la bere, ce să zic, hai că te aştept... aşa... ziceam că aş putea, dar n-am chef. N-am niciun chef să caut subiecte. Mi-e lene! Mai bine mă uit la seriale, pe Netflix. Mai ales că eu nu ţin deloc să scriu o carte (a fost ideea ta) şi nici să fiu cultă. Eu aş vrea doar să facem mai mult sex.

Ştii, chestia asta cu jobul e doar un pretext. Cred că adevăratul motiv pentru care îmi dau ochii peste cap este că nu am suficientă activitate sexuală.  Şi să ştii că am văzut pe Discovery, un  documentar în care un medic povestea că la femei, contrar a ceea ce s-ar putea crede, o viaţă sexuală nesatisfăcătoare poate provoca depresie. Aşa spunea. Poate că aş putea chiar să scriu despre asta. Poate. Hai că te-am ţinut destul cu prostiile mele şi s-a făcut târziu! Du-te şi te-mbracă, că acuş trebuie să plecăm. Auzi şi deschide şi tu dulapul şi ia de-acolo ceva, orice, că nu se face să mergem la ăştia cu mâna goală! Ce vrei acum, tu n-auzi că-ntârziem? Ce te dai bine pe lângă mine? Spune drept, ţie ţi-e foame, aşa-i? Vezi c-am luat nişte kiwi, că după ce am văzut-o pe femeia aia, la Mega, mi s-a făcut şi mie poftă!

                                                            sursa foto aici
marți, 30 aprilie 2019

Cu spatele la mine

Stai în pat, cu spatele la mine și ochii-nchiși. Dormi. Mă uit cum corpul ți se ridică și ți se lasă cumva greoi, cu fiecare respirație, de parcă ai face un efort să împingi visele în sus. Poate chiar asta faci. Poate că visele te strivesc cumva, în somn și tu încerci să scapi. Sau poate că e de la fumat. Fumezi prea mult și nu e e bine. Ți-am mai spus-o, dar de fapt, nu știu dacă îmi pasă așa de tare. Pe de-o parte îmi place să te văd cum tragi cu dinții, de firul ăla de plastic, de la pachet și cum apuci cu buzele o țigară și o aprinzi, închizând un pic ochii, mai ales stângul. Toată povestea asta îți dă un aer sexi, de mascul dominant și asta îmi place. Pe de altă parte, n-am chef să te cicălesc și să mă port cu tine de parcă aș fi maică-ta. Oricum, eu am vrut fată. De când eram mică, mi-am zis că eu o să am fată. Sunt mai simplu de crescut. Mai curajoase. Se plâng mai puțin și rezistă mai bine. În plus, sunt mai drăguțe și mai ușor de îmbrăcat.

Continui să stai cu spatele la mine și sub pătură, corpul tău pare un fel de ridicătură care mi-a crescut acolo, în pat. Nu mi-e somn și mă plictisesc. Încep să-mi plimb un deget pe pielea ta. Pornesc de la ceafă, de acolo de unde se termină părul și cobor încet, de-a lungul șirei spinării, până jos, către șale. Mă lipesc de tine și îmi așez buzele întredeschise, pe omoplatul tău. Ar trebui, îmi zic, să existe magazine de unde să se poată cumpăra piele. Oricine să poată avea, în dulap sau în sertar, niște piele pe care să o sărute, să o mângâie, să o spele, să o pipăie, să o zgârie, să o rupă, să o muște, ori de câte ori are chef. Doar piele, fără omul dinăuntru. Fără visele alea care îți fac corpul să urce și să coboare, în fiecare noapte, acolo, lângă mine, de parcă ai înota. Așa pare când dormi. Ca și cum te ridici pe câte-un val și apoi te lași iar în jos și iar în sus, și iar în jos. Ți-am povestit că eu nu știu să înot? Serios, nu glumesc. E o poveste amuzantă, o să ți-o spun, poate, când te trezești. Dacă mai am chef sau dacă nu adorm și eu.

Imi plimb gura pe spatele tău și pielea ta e caldă și are un gust ușor acru. Eu cred că mi-aș cumpăra metri întregi de piele. Suluri. Mi-aș alege bucățile cele mai moi, cele mai calde, străbătute de vene subțiri, albăstrui, bucățile alea fără de cusur- fără semne, cicatrici, alunițe, bube, pistrui, riduri, fire de păr sau răni și le-aș strânge în brațe, mi-aș îngropa fața în ele, m-aș înveli sau chiar le-aș culca în pat, între noi, de parcă ar fi niște copii. Preferata mea e pielea de pe gât, aia care pornește de la scobitura de la claviculă și urcă spre lobul urechii. Aia pe care dacă pui mâna simți cum îți pulsează jugulara în palmă, ca o vietate mică și speriată. Pielea aia netedă, moale, încălzită de somn, pe care copil fiind o frământam între degete, ca pe un aluat. Pielea mamei în tinerețe.

Vrei să-ți spun ceva caraghios? Nu aia cu înotul, altceva! Uneori, când sunt singură în pat sau undeva, chiar și pe veceu, îmi place să-mi plimb degetele de-a lungul brațelor până simt cum mi se face pielea de găină. E ceva extrem de satisfăcător în gestul ăsta și nu știu, pur și simplu, mă surprind făcându-l. Alteori, simt nevoia să-mi trec unghiile peste piele până las dâre, ca și cum degetele mele ar fi niște unelte cu care aș putea scrie mesaje. Odată m-am și semnat cu nume și prenume, pe o coapsă.

Când o să te trezești, o să întreb și pe tine care e bucata ta preferată de piele. Dacă ai una. Sau nu, mai bine nu o să te întreb nimic. O să-ți iau mâna, pur și simplu și o să mi-o așez pe gât, pe locul ăla încălzit de sânge și de amintiri. Și-o să te rog să mă înveți să înot. Ca să pot să rămân la suprafață cât tu ești cu spatele la mine.












luni, 29 aprilie 2019

Fericirea, ca o talpă de elefant.

Te aștept să pleci, să aud ușa de la intrare, închizându-se cu zgomot - ar trebui să schimb și eu ușa, să cumpăr una d-aia nouă, de metal, că asta prea se zdruncină din toți rărunchii când ieși pe ea- ca să mă reped și să dau drumul la muzică și să încep să dansez în oglindă, repetând niște figuri pe care le-am învățat la o clasă de Zumba. Măcar așa, dacă te întorci mai devreme și mă găsești în mijlocul sufrageriei, cu pălăria neagră pe cap, ascultând cu volumul dat la maxim o melodie care nu știu cum se numește, dar care-mi place, să pot să-ți zic că încerc și eu să fac mișcare acasă, că bani de sală nu mai am. Deși tu nu cred că te vei întoarce mai devreme, niciodată nu o faci, de ce ai face-o acum?, și în plus, am început să transpir și să-mi bată inima cam repede, așa că probabil că la început o să caut să schimb melodia cu una mai lentă, apoi, cât caut pe net, o să las pălăria deoparte, pe birou, și la final, o să găsesc un cântec trist și nu o să mai am chef de nimic, așa că atunci când vei intra pe ușă, vei găsi o mamă ca oricare alta. Prezentă și în bucătărie.

Ce e mama ta? Nefericită. Așa ai fi putut să răspunzi în ziua aia când te-a întrebat doamna cu ce mă ocup ca să completeze nu știu ce fișă de înscrire la un concurs. Cred că sunt oameni care aleg să fie nefericiți pur și simplu pentru că au sentimentul că fericirea trebuie să fie ceva măreț, ceva de-a dreptul uriaș, ceva care vine cu zgomot și care riscă să te strivească dacă nu ești pregătit. Ca un elefant. Așa mi-o imaginez. Pe când nefericirea e atât de simplă. Atât de mică, de discretă, de delicată. E suficient un strop. Ca în ziua aia când eram pe stradă, undeva pe lângă Universitate, era iarnă și mâzgă pe jos și ceva din aer, nu știu să spun ce, m-a făcut să-mi doresc din tot sufletul să fiu altundeva, altcineva, de parcă creierul meu nu mai putea suporta să ducă ziua aia până la capăt. D-aia mi-am luat pălăria. Am văzut-o în vitrina unui magazin cu haine, de prin centru, și am luat-o pentru că era ieftină și-mi venea bine și pentru că mi-era un pic frig și uneori, e suficient să-ți fie un pic ceva - frig sau foame sau dor, în fine, ceva, ca să te simți nefericit. In plus, nici n-aveam vreo altă pălărie. Țin minte că mama îmi povestea că atunci când era mică, abia aștepta să crească, să aibă voie să poarte pălării. Numai bine că atunci când s-a făcut mare, s-a dus moda și uite-așa a crescut mama degeaba. Nu știu de ce m-am gândit la mama când mi-am luat pălăria, de parcă dorințele ei ar fi putut avea legătură cu fericirea mea.

În orice caz, știu că mi-am pus pălăria pe cap, m-am uitat în oglinda magazinului, am plătit și când am ajuns la metrou, mi s-a părut că arăt de-a dreptul ridicol cu ea și atunci am ținut-o în mână până acasă. Practic, mi-am luat o pălărie ca s-o port zece minute și asta chiar e o prostie. In schimb, uneori, când rămân singură acasă, îmi place să dansez cu ea, pe cap. Mi se pare că arăt sexi, cumva, și atunci mă duc repede, în baie și mă dau cu ruj - am eu unul roșu, de la Sephora, prea roșu ca să-l port pe stradă, d-ăla de femeie fatală și eu numai fatală nu sunt și nici nu-mi trebuie -  și așa deghizată, pot să mă prefac că nu sunt eu. Stau în oglindă și în timp ce muzica cântă și eu îmi mișc mâinile și picioarele, mă gândesc că sunt altundeva și altcineva. Uneori mi se întâmplă chiar să vorbesc cu voce tare și să-mi imaginez că, de exemplu, sunt într-un bar și e acolo un tip care se uită la mine când intru așa, dată cu ruj și cu pălărie pe cap și nu-și mai poate lua ochii de la mine. Iar eu știu asta și mă prefac că nu-l văd și că nu-mi pasă, dar doar mă prefac și continui să dansez și să știi că dansez chiar bine așa cum dansez singură, în oglindă.

Alteori, sună telefonul și eu îmi scot pălăria de pe cap și mă reped să dau muzica mai încet, de parcă odată ce răspund, cine e la capătul firului m-ar putea vedea - alo, da, ce să fac, pe-acasă, nimic special- și când termin de vorbit, deja nu mai am chef să mi-l imaginez pe bărbatul ăla, din bar. Și rămân ca proasta, în mijlocul camerei, cu pălăria pe ochi și-mi zic că destul am pierdut timpul, uite, mai e un pic și se face seară și eu nu am făcut nimic. Iar gândul ăsta, simplul gând că am pierdut vremea, imaginându-mi aiureli, în loc să fac ceva concret, ceva palpabil, ceva care să se poată vedea și poza și chiar pune pe facebook- cina din seara asta: pulpe de pui la cuptor, cu legume și salată, miam, miam!, mă face să mă simt nefericită. Ca și cum atât timp cât stau fără să fac ceva demn de admirația celorlalți- a ta, a bărbatului din bar, așa cum mi l-am imaginat eu, a ăluia de la capătul firului - alo?, te sun eu un pic mai târziu, că acum am treabă - risc să trec neobservată. De parcă n-aș conta. De parcă m-aș fi băgat cu totul sub pălărie și aș fi rămas așa, în mijlocul sufrageriei, așteptând să vină fericirea și să mă strivească cu putere, ca o talpă de elefant.


 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes