joi, 5 decembrie 2019

Dans

Aseară, ai venit la mine în cameră
Şi m-ai invitat la dans.
Dumnezeule, de când nu ai vrut
să mai dansezi cu mine!, am spus
în gând.
Şi te-am lăsat pe tine
să alegi cântecul: Mamma Mia ai vrut
Culmea, nu?!, am spus
cu voce tare.
Şi tu ai râs şi ai început să cânţi
la refren.
Şi eu mă întrebam dacă e
sau nu
o simplă coincidenţă.

Aseară, am dansat cu tine
pe covorul cu flori
de la mine din cameră
Şi la sfârşit,
Ne-am prăbuşit
Una în braţele celeilalte
epuizate, probabil,
de efort şi
aşteptare.

De dimineaţă, mi-ai umblat în dulap
şi ai ales:
- ciorapii mei negri
- eşarfa de la Paris
- brăţara cu bufniţă
- ghetele mele fără toc.

Mă uitam la tine,
ca-ntr-o oglindă.
Îţi zâmbeam
Şi pe dinăuntru
dansam neobosită.




Pe jos

În camera mea, pe covor,
E un orb care stă și cerșește
Iar mâna lui întinsă,
ca o vorbă care se tot repetă,
Mă ajută să mă țin de ceva
și să trec mai departe.
La început, nu mi s-a părut
nimic ciudat.
Mă trezeam,
Aprindeam lumina la bucătărie,
Puneam de cafea
Și-apoi, împreună
Sorbeam fiecare din ceașca lui,
Tot așteptând să se lumineze
și să uităm că nimic
din ceea ce se petrecuse peste noapte
nu se întâmplase cu adevărat.
Azi de dimineață, însă,
l-am găsit dormind.
Stătea culcat pe o floare
Cu petale portocalii
de pe covorul din sufragerie
Părea un copil obosit
sau un animal uriaș și diform.
Avea mâinile sub cap
de parcă nu mai aștepta nimic.
În timpul ăsta, florile de pe covor
Se deschideau rând pe rând
și mirosea din ce în ce mai frumos.
Ce ciudat!, mi-am zis
Și l-am lăsat să doarmă,
Cât am băut singură, două cafele,
Și m-am uitat pe Internet
după un alt covor.


miercuri, 4 decembrie 2019

Fata cu păr albastru

Fata cu păr albastru
Avea ochii negri
Ca pământul,
Ca geaca mea de piele
din vara lui '90,
"Salutări din Costineşti"
scriam acasă...
Ca literele,
Ca siluetele din pozele
Cu mama
Şi cu tata
Când viața lor
Avea sens şi fără mine.
Părul ei albastru
Era prins la spate
Şi părea
Un fel de cer
Dintr-o vară
Rămasă în urmă.

Miercuri

Aerul are ceva ciudat
în dimineața asta.
De parcă particulele de oxigen
ar avea culoare
iar culoarea ar fi una nemaivăzută
și înșelătoare.
Pe blocul de vizavi
Lumina lasă cercuri.
Un fel de oglinzi
în care platani dezbrăcați
își aranjează crengile subțiri și noduroase
ca mâinile bunicii.
Pe stradă, nu se întâmplă nimic,
degeaba mă tot uit afară
sperând la o formă de viață.
Doar crengile platanilor
rămân cu fața la mine
frumoase și reci
ca niște oglinzi
în care lumea se vede altfel
fără tine.

Pe fundul apei

Oamenii care se iubesc
Nu ar trebui să vorbească între ei.
Ei ar trebui să rămână tăcuți
ca peștii.
Cupluri de dorade
Cu piele netedă și strălucitoare
Așa ar trebui să fim și noi, iubitule!
Din gurile întredeschise
Să nu ne mai iasă întrebări
sau semne de exclamare,
ci doar bule mici
ca surprizele de Ou kinder.
În loc de mâini și de picioare
Să ne crească aripi mici și delicate
asemenea unor evantaie
cu care să ne trimitem semnale
seara, la culcare.
Am căuta împreună
moluște și crustacee
Am dormi, înveliți
cu iarbă de mare.
Și am rămâne tăcuți
și împreună
Imaginându-ne cât de multe
am avea să ne spunem.

                                                        Photo credit Pascal Uhlig
luni, 2 decembrie 2019

Nebuna de la cinci

Fetița ieși din baie, dădu să stingă lumina, se răzgândi și o luă înainte pe holul îngust care se termina cu bucătăria de câțiva metri pătrați, nu prea mulți. Mirosea ciudat, nu știa să spună a ce. Apăsă clanța.
- Trage ușa după tine, să nu meargă putoarea în casă.
Maică-sa stătea aplecată peste aragaz, cu părul prins într-o coadă de cal, și aduna cu o lingură de lemn o spumă scârboasă care făcea să salte, din când în când, capacul de pe oala mare și roșie.
- Iar m-am tăiat, zise fetița și rămase pe loc, cu spatele aproape lipit de ușă și cu mâna întinsă, de parcă-ar fi cerșit.
Poate că asta și face, își zise maică-sa, în gând. Poate e felul ei de a cerși atenție. Sau poate o fi nebună, se gândi, ca fata cea mare a vecinei de la cinci, de stă vara, în balcon, și face biluțe de căcat cu care aruncă apoi, în oamenii care trec prin fața blocului. Probabil că adună rahatul mâțelor, că au trei, asta dacă nu cumva bagă mâna în veceu, după al ei. Se scutură la gândul ăsta și începu să fixeze cu privirea oala cea roșie până când culoarea de pe ea păru că se scurge pe tot aragazul. Toți sângerează pe ziua de azi, își zise și se întoarse către fiică-sa.
 - Așteaptă un pic, spuse și se apucă să adune cu grijă restul de spumă, o aruncă în chiuvetă, se șterse cu un prosop pe mâini, așeză capacul înapoi peste oală și dădu focul mai încet.

În timpul ăsta, fetița rămase nemișcată, gândindu-se la ale ei. Pe antebraț, firișoare subțiri de sânge își făceau timid, apariția, de parcă ar fi izvorât de undeva, din adâncuri. Părea un desen. Unul frumos.
- Vino, spuse mama, hai să te dau cu Rivanol. Te doare?
Fata dădu din cap că nu. Nici măcar când lua lama și ciulea urechea să audă pârâitul acela subțire, al pielii, nici măcar atunci nu putea spune că o doare. Ba dimpotriva. Preț de câteva secunde, mai multe sau mai puține în funcție de cât de multe tăieturi își făcea, mintea i se golea de toată spaima, iar ea devenea ușoară și aproape liniștită. Nu avea cum să explice asta. Nu știa cum. Iar de la o vreme, maică-sa nu mai întreba nimic. Scotea sticluța de Rivanol din dulapul de deasupra veceului, desfăcea căpăcelul minuscul, turna câteva picături pe o compresă, o ștergea cu grijă, o pupa pe frunte și o trimitea la lecții. Ba chiar, într-o duminică, i-a spus că dacă iar o apucă tăiatul, măcar să se taie pe stânga, că a doua zi avea teză și ar fi fost păcat să nu poată scrie. Așa i-a zis și așa a făcut. La școală purta bluze cu mâneci lungi. Majoritatea negre.

Acum sunt amândouă în baie. Fetița s-a așezat în fund, pe marginea căzii și se joacă cu sângele care îi șiroiește pe mână. Încearcă să-l facă să curgă într-o anumită direcție, așa că își tot mișcă antebrațul. Mama tace. O apucă cu grijă de încheietură și trece compresa peste fiecare crestătură în parte. Le numără în gând. Data trecută era cu una mai mult, și se gândește că poate e un semn. Poate că, de data asta, a fost mai bine, mai puțin înspăimântător și uite, a reușit să se oprească după a cincea. Poate data viitoare vor fi și mai puține și tot așa. Își aduse aminte de o vară, undeva, la mare. Fetița n-avea mai mult de doi ani. Se juca fix pe malul mării. Cu o lopățică, lua nisip ud și-l arunca într-o găletușă plină cu apă. Stătea pe vine, cu spatele la mare și la fiecare val care venea peste ea, se ridica în picioare și râdea. Oare chiar era fericită sau râsul ăla al ei era ca un fel de reacție a organismului, un sughiț sau un frison, ceva imposibil de controlat și care pornea automat, la contactul cu apa? Naiba știe. Cert este însă că de-acolo, de pe șezlongul ăla cu umbrelă, plătit cu 25 de lei pe zi, pe care rămânea întinsă, ore în șir, cu o carte în mână din care nu citea aproape niciodată, i se părea că e o mamă foarte bună. Și gândul ăsta, atât de mic și de banal - până la urmă, ce e aia o mamă bună? - declanșa un soi de fericire care o făcea să zâmbească în direcția copilului, ori de câte ori îl vedea râzând. Râsul. Asta era. Atât de puternic la început, încât nici măcar nu reușea să și-l ordoneze în hohote. De parcă era prea mult râs acolo, pe dinăuntru. Așa că-i mai dădea și mamei și uite așa, amândouă râdeau fericite.

- Gata, spune mama și aruncă compresa în coșul de gunoi de sub chiuvetă. Fetița își trage mâna și se uită la ea, de parcă nu ar mai fi văzut-o până atunci. De parcă nu ar fi a ei. De fapt, în momente ca ăsta nici nu o simte ca fiind parte din ea. E ca o mână de păpușă. Ca a Dorei, păpușa aia mare, de a primit-o de la Moș Crăciunul de la grădiniță. Intr-o zi, a luat un compas și i-a crestat epiderma de plastic, de pe braț, să vadă cum se simte. Era ceva acolo, în mintea ei, care uneori devenea atât de mare și de înspăimântător că-i era și frică să vorbească despre asta sau să aștepte să treacă. Nu știa să spună ce e. Ceva. O grozăvie. Un fel de pâclă neagră care o lăsa fără aer. Dacă cumva era nebună, ca fata vecinei de la cinci, aia de făcea biluțe de căcat și arunca cu ele în oameni? Nu. Nu era asta. Ea nu avea nimic cu ceilalți, ci cu chestia aia din mintea ei care atunci când apărea, o făcea să se uite la ea, în oglindă și să nu se recunoască. Mama!, striga cu voce joasă, nu care cumva să o audă mama și s-o certe că iarăși începe cu prostia asta de angoasă, în loc să-și vadă de școală.

Prima dată, i-a fost foarte frică. Stătea în baie, cu robinetul de apă rece, de la chiuvetă, deschis, și cu lama deasupra pielii. Apăsa un pic câte un pic, încercând să prindă momentul în care durerea ar fi ajuns la suprafață odată cu sângele, iar aerul i-ar fi intrat brusc, în plămâni, umflându-i ca pe niște foale. Se tot uita la ea, în oglindă, întrebându-se ba în română, ba în engleză: cine ești tu? who are you?, de parcă ar fi fost un joc și chiar era. Uite, acum, că trecuse, era iar mică, o fetiță de nici doisprezece ani. Doar că se zgâriase un pic, doar atât, serios mama, nu e grav, nu știu cum s-a întâmplat, m-a apucat,  te rog nu mai țipa, te rog nu plânge, calmează-te, nu mai spun nimic, mă duc să mă spăl, dar nu mai țipa și nu mai plânge, te rog, mama, taci, te rog! În ziua aia, mama nu a tăcut. Dimpotrivă. Vorbele care ieșeau din ea erau atât de mari, încât pe măsură ce sângele făcea mici arabescuri pe pielea fetiței, un fel de zid se ridica chiar acolo, între ele, strivind strigătele mamei, făcându-le din ce în ce mai mici, mai plăpânde, mai asemănătoare unui plâns de copil. Fetița s-a speriat. A început și ea să plângă. Mama a tăcut și a dărâmat zidul. S-au luat în brațe și au rămas așa, îmbrățișate, până când au obosit, până când brațele le-au devenit dureroase și picioarele fragile. S-au strâns tare. La ce s-o fi gândind?, se întreba mama. La ce s-o fi gândind?, se întreba fetița și-și luă inima-n dinți și spuse te iubesc, mami și mama spuse și eu te iubesc și în clipa aia, părea suficient. Următoarea dată, mama nu a mai zis nimic. S-a uitat la antebrațul ei, a numărat în gând, fiecare tăietură, și-a dus mâna la gură, și-a apăsat cu degetele deschise orice sunet care ar fi vrut să iasă dindărătul buzelor, a lăsat la vedere sticluța cu Rivanol și și-a spus să treacă pe la farmacie să mai cumpere comprese. Mai mult, nu știa ce să facă. Devenise și ea la fel de proastă și de inutilă, ca toate celelalte mame. O să treacă, i-a spus și amândouă au zâmbit, știind că pentru o vreme, așa va fi viața lor. Cu un pic mai mult sânge.

Ciorba e gata. Mama ridică încă o dată capacul. Miroase frumos, a țelină și a leuștean. Fetița e la ea în cameră. Se aude muzică, iar asta e bine. Deschide ușa la balcon și lasă oala descoperită, la răcit. Rămâne în picioare, în bucătărie, sprijinită de aragaz. Își aduce aminte că lopățica era verde, ca și găletușa. Mai era și o sită în set, dar o pierduseră într-o zi, pe plajă. Sau poate că o luase un alt copil. Uneori, şi copiii pot fi răi, se gândește și dintr-o dată, i se pare că aude cum de undeva, de afară, un râs se revarsă în valuri, peste tot cartierul, trăgând-o cumva, în urmă și în siguranță. În timpul ăsta, la etajul cinci, o fată nebună modelează proiectile minuscule pe care le aruncă pe stradă, în capul celor care trec pe aleea din fața blocului. Și râde.






Luni

Un fundal negru
pe care sclipesc
luminile felinarelor
ca niște stele
pe un cer
căzut la pământ.
Perechi de ochi
se deschid
În alte și alte întunericuri.
Împingând cu pleoapele
timpul
spre înainte.
Vecinul de la trei
își plimbă câinele
Și împreună par
o arătare din spațiu
cu șase picioare.
În apartamentul meu
de la etajul unu, scara B,
mă simt ca pe Lună.
Nu există forme de viață.
Doar un pic de apă
cât să-mi ajungă de o cafea.


 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes