marți, 3 martie 2020

Perspective

Vorbesc despre copil ca despre
cea mai mare spaimă
sau cea mai mare
dorință.
 - La tine, totul e o chestiune de perspectivă
ziceai cu o mână pe coapsa mea goală
cât eu trăgeam din țigară
și așteptam să termini
de vorbit.
Un copil ca o țigară
ai nevoie de ea ori de câte ori
ceva se întâmplă,
ori de câte ori ceva nu se întâmplă.
Ai nevoie
pentru că
pur și simplu
nu mai știi cum era pe vremea
când tu îți erai de ajuns.
Strig copilul:
- Vino la mama, îi spun
Și el vine.
Râzând sau nu,
dar vine
și asta este tot ceea ce contează.
În curând se fac patru ani
de când m-am lăsat
de fumat
și de făcut copii.
Iar  tu vorbești în continuare
cât eu mă joc cu perspectivele.

                                                         credit photo Ander Burdain
miercuri, 26 februarie 2020

De vină

De ce trebuie să spun?
Nu tu mă obligi. Eu simt că așa trebuie, că așa e corect,
că așa e frumos și așa și fac.
Spun. Tot.
Ca și cum aș fi tot timpul de vină. Doar eu. E vina mea.
Nu o zic, dar o cred. Nu o zici, dar o crezi.
Dar chiar și așa,
chiar dacă, să zicem,
aș fi doar eu de vină,
de ce trebuie să povestesc,
să explic, să te aștept să zici alo,
să te aud, întrebând și tu ce mai faci?
de parcă ai împinge o ușă prin care
aș putea, în sfârșit, să arunc cu toate cuvintele
în tine, pe partea ta de lume,
acolo unde tu ba le aduni, ba calci pe ele
ba nu faci nimic
și asta e greu de privit.
Acum, de pildă,
te văd
cum tocmai dai din cap că e în regulă
că înțelegi
și că mă iubești
exact așa cum sunt.
Ba chiar îmi spui: te iubesc exact așa cum ești,
cu toate greșelile tale.
Pe care ți le mărturisesc în fiecare seară
de parcă de-acolo, de pe partea ta
de lume
și de pat
te-ai transforma
în mama și în tata
și m-ai lăsa să vorbesc
vrute și nevrute
și să mă simt cât pot eu de vinovată.


luni, 24 februarie 2020

Portret

De fiecare dată când nu mi-e bine
Țip la mama.
Să ajungă la ea
ce mă sufocă pe mine.
Să mestece ea,
să mai ia o îmbucătură,
să se sature
să tacă
Apoi
să-și ceară iertare
să se șteargă cu mâneca halatului cu flori
la gură
și la ochi
și să pună ciorba la încălzit
poate între timp
mi s-o fi făcut și mie
foame.

                                                      Portrait of a woman by Guido Reni
vineri, 14 februarie 2020

Love


mama
iese din mine
mai puternică decât
voi putea fi eu, vreodată!
- Ce faci mamă aici?
îmi vine să o întreb
cât ea îmi împăturește cu grijă
chiloții cu dantelă,
așezându-i la locul lor
în cutia cu lucruri de vară și de demult.
Mama tace
și-mi lasă pe pat
pantalonii de pijama
de la H&M.

În fiecare seară
ne înfășurăm
fiecare,
în câte o pătură
eu în dreapta
tu în partea cealaltă
și adormim
spate-n spate,
în patul nostru cald și bun
ca un uter.


joi, 13 februarie 2020

Ușile

Din fiecare ochi, o linie invizibilă
Ţâşneşte aproape perpendicular
Pe peretele din faţa mea
şi pare că tot corpul
mi se sprijină
acum
pe acest ceva care nu se vede
nu se aude
nu se ştie
dar e acolo.
M-am urcat pe un scăunel
să schimb neonul din baie.
Mă uit drept înainte
să nu-mi pierd echilibrul.
Deschid capacul
clic clac
apuc, răsucesc, trag afară
iese.
- Ai văzut că poţi?
a zis femeia cu sânge pe mâini
şi mi-a aşezat copilul pe piept
ca pe o medalie.
Sub degetele mele
Lumina izbucnește ca un hohot de râs.
E plin de optimism la mine-n baie!
Doar la mine-n cap
se tot aud,
închizându-se
uși după uși
după uși.
clic clac clic clac.







marți, 11 februarie 2020

By my own

Am o veste rea
nici măcar nu e pentru tine.
Am primit-o și eu,
mi-a fost spusă de cineva care, la rândul lui,
a primit-o de la altcineva,
și a dat-o mai departe
ca pe o moștenire genetică.
O veste rea ca alunița
din spatele urechii
care există de nu se știe când
în familia noastră.
Este de-a dreptul fascinant
Circuitul veștilor proaste în natură.
Ele țin lucruri împreună
copiii lângă mame,
tații lângă mame,
mamele lângă mame,
amanții lângă amante
atunci când mamele sunt prea bătrâne.
- Hai, vino la mine-n brațe,
îți spun
Și tu vii
și mă lași
să-ți șterg urmele
dezastrului
pe care-mi place
să ți-l provoc
de fiecare dată
când am nevoie să știu că mă iubești.

               
                                                photo credit Engin Akyurt

duminică, 9 februarie 2020

Monștrii

Nu era vorba de răutate, deși la prima vedere așa părea. Era pur și simplu un sentiment în plus, ceva copleșitor și greu de definit care-i crescuse pe dinăuntru, odată cu burta, de parcă era gravidă cu gemeni: un copil și încă ceva la fel de prețios și de important. Nimeni nu-i spusese vreodată că sentimentul ăsta, al maternității, poate să fie și altfel decât minunat. Și iată că acum, tocmai descoperea cum el nu se hrănea, cum credea ea, cu sângele ei sau cu ce o mai fi avut pe-acolo, prin minte și prin corp, ci creștea, sugând cu poftă din ceilalți. De fapt, din celelalte. Cu cât ele erau mai demne de milă, mai neștiutoare, mai greșite și mai fraiere, cu atât ea se simțea mai vie și mai fericită. Acum era la o petrecere de copii undeva, la cineva acasă. Stătea la o masă, cu încă niște femei și-și lăsase sub scaun, geanta imensă în care avea de toate: tricou de schimb, foehn, o mașinuță, niște biscuiți bio, cu ovăz, ba chiar și o sticlă cu apă. Al ei era cel mai deștept. Nu era nevoie să i-o spună nimeni. Era evident. Și ea era cea mai deșteaptă, pentru că altfel al ei nu ar fi avut cum să iasă așa. Mă rog, semăna puțin și cu taică-su, dar decisese să nu se gândească la asta. Așa că zâmbea și le lăsa să vorbească. Dădea din cap doar ca să le inducă în eroare, să le facă să creadă că e de acord cu ele și, cum închideau un pic gura cât să-nghită în sec și să-și umezească buzele, cum pornea la atac. Vorbea cu voce joasă și avea grijă să nu gesticuleze deloc, pentru că știa că nu are nevoie de nimic în plus ca să-și atingă scopul. Nu voia să aibă dreptate, oricum avea, ci să i se dea dreptate, iar nevoia era așa de mare de parcă ar fi avut pe dinăuntru un fel de arătare ce urla de foame și pe care trebuia să o hrănească de câteva ori pe zi, doar ca să o sature și să o lase să doarmă noaptea, cu sentimentul datoriei împlinite.
Apoi, cineva, probabil mama sărbătoritului, a venit cu niște platouri și le-a pus pe masă. Brusc, toate cele patru sau cinci femei s-au ridicat de pe scaun, s-au uitat cu atenție la feliuțele de șuncă, jumătățile de ou, bucățelele de cașcaval, roșiile, măslinele, mini pizzele și chifteluțele cu susan și s-au pornit să facă, fiecare în farfuria ei, diferite aranjamente, pregătindu-se să-și hrănească, așa cum doar ele știau,  copiii din camera de-alături și monștrii de pe dinăuntru. 

                                                      (photo credit by Tobi Feder)
 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes