joi, 15 noiembrie 2018

Pur şi simplu altceva

Era frig de dimineaţă şi aerul părea greoi, ca şi cum orele alea de început de zi ar fi fost pline pe dinăuntru. Aveam pe mine o rochie luată de demult, una gri cu un fel de fundă mov de care uitasem complet şi pe care am luat-o din dulap oarecum de milă, de parcă ar fi fost o amantă bătrână la care mai mergi o dată, să vezi dacă mai simţi ceva. Arăţi bine, mi-a zis copilul când ne-am ciocnit în hol şi imediat a vrut să ştie dacă poate să-mi împrumute geaca verde, că cică se asorta la fix cu outfit-ul ei.

De la mers, partea de jos a rochiei mi se prindea uşor de ciorapi şi-mi lăsa când şi când cîte un genunchi descoperit. Intotdeauna acelaşi, întotdeauna dreptul, ăla cu meniscul crăpat şi care mă doare. M-am oprit la Mega să-mi iau un desert cică cu grâu, de fapt e un fel de colivă care mi se pare că se potrivea bine cu frunzele moarte din parc. E cel mai scurt drum ca să ajung la radio şi cel mai drept. O alee lungă, care te trece practic, o bucată de oraş, fără să simţi nimic.

L-am văzut oarecum de la distanţă şi nu ştiu de ce, dar am simţit nevoia să rămân cu privirea pe el, ca şi cum, faptul că stătea întins pe bancă, la orizontală, cu o carte în mână şi o ţigară în cealaltă, îl făcea inofensiv şi aproape vulnerabil. Cu cât mă apropiam, cu atât vedeam mai mult- haina de piele maro, pantalonii reiaţi, un pulover bleumarin la baza gâtului, părul grizonat, barba abia crescută şi mai ales privirea aia albastră, oarecum mirată să mă zărească acolo, de parcă aș fi intrat peste el, în casă.

Imi tot ziceam că încă e timp să întorc capul, să nu mă vadă că mă holbez, dar pur şi simplu mi se părea nedrept să-l las acolo, aşa, întins pe o bancă la opt dimineaţa, bine îmbrăcat, cititor şi fumător, fără să fac nimic. Am trecut de el, ochi în ochi şi omul și-a lăsat cartea pe piept și, ca un copil proaspăt sculat din somn în miros de ciocolată caldă, a zis aproape şoptit: oauuu!

A fost cel mai oau din viaţa mea. Ăla care nu agaţă, ci dimpotrivă, te lasă să faci ce vrei tu. Iar faptul că la capătul aleii am dat peste un zid scris cu vopsea albastră, nu mi s-a mai părut deloc o pură coincidenţă, ci altceva. Pur şi simplu altceva.


miercuri, 7 noiembrie 2018

Despre adolescență. A ei și a mea

A venit la mine, în bucătărie, și mi-a propus un joc. Cică să-i spun ce mă sperie cel mai tare la adolescența ei. Apoi, pentru că mă cunoaște foarte bine, a luat un măr și a fugit la ea în cameră, lăsându-mi spațiu și timp să rumeg întrebarea. Dacă ar fi rămas, chiar și o secundă, două, m-aș fi repezit să răspund, să spun ce-mi vine în minte, numai să umplu tăcerile. Pe vremea mea, tăcerea însemna neștiință și nicidecum gândire sau pur și simplu necuvântare. Iar dacă era neștiință era pentru că nu învățasem suficient și atunci obișnuiam să vorbesc repede, mult, să umplu orice gol care ar fi putut să ridice de partea cealaltă semne de întrebare sau critici.
Așa că iată-mă singură în bucătărie. Eu, un kil de mere fără unul și o întrebare. Mă sperie....de fapt, nu știu ce mă sperie. O chem să-i spun asta. Exact așa: nu știu. Aruncă cotorul la coș și zice pe un ton molcom: tu ai observat că momentele noastre cele mai mișto sunt alea în care mă port copilărește? Te-ai întrebat de ce? Și iar pleacă, ca un val care se tot izbește de țărm și apoi fuge, lăsând în spate urme ude. 
Imi place de ea când e mică pentru că și eu pot rămâne mică. Asta îmi vine primul lucru în cap. Pot să mă prostesc, să mă alint, să o las să mă alinte pentru că, nu-i așa, ăsta e jocul, să ies din hainele astea de om mare și să mă duc la vârsta aia la care totul simplu și bun. Acum, că mă gândesc în urmă, cred că nu mi-a plăcut mai deloc adolescența mea. Mi s-a părut complicată, plină de riscuri și de aici, plină de spaime. Toții anii ăia i-am trăit cumva sub sloganul ai grijă să nu care cumva!
Poate că d-astea mă surprind că profit de adolescența ei ca să o trăiesc pe a mea. Iar pentru asta, singura soluție este să o țin pe ea în stadiul de copil, să o păstrez mică doar ca să pot eu să rămân tânără. Căci altfel riscăm să fim două adolescente în 60 de metri pătrați și nicio mamă care să aibă grijă de noi. 






luni, 5 noiembrie 2018

Acasă ca la hotel sau din nou despre adolescenţă

- Ana, spală-ţi şi tu farfuria după ce termini de mîncat!
Dinspre partea cealaltă de casă se aude un fel de mormăit, semn că a auzit. Şi gata. Aici s-a terminat rolul ei. Nişte ore mai târziu, farfuria e tot acolo, pe masă, şi murdară pe deasupra.
- Anaaaa, ce ţi-am spus eu ţie?, mă răstesc din prag.
Mă priveşte pe sub breton  şi, ca şi cum ar avea în faţa ei o arătare bizară, spune aproape vexată:
- Aoleo, dar ce trebuie să ţipi aşa?! Am uitat şi eu, nu te mai enerva şi tu din nimic!

Dacă nu e farfuria, e perechea de şosete care zace de o săptămână la capul patului sau cartea de geografie, fără copertă, lăsată pe braţul unui fotoliu. Sau banii pentru abonament uitaţi pe sub nişte caiete. Ajung să trag aer în piept şi să fac yoga încă de pe la Ştefan cel Mare, ca să ţină până ajung acasă, trei staţii de metrou mai tîrziu. Nu se poate să nu vadă halul în care e camera ei, nu se poate să uite să-şi spele farfuriile sau să-şi strângă lucrurile lăsate peste tot. Aşadar, există o singură explicaţie: nu îi pasă! Şi mai ales, nu-i pasă de mine, mama ei. Vă sună cunoscut?

In realitate, lucrurile nu sunt chiar aşa de grave cât par. Vine o vârstă când, spun specialiştii, copiii doresc să aibă un spaţiu al lor, un loc unde să facă ce vor ei şi cum vor ei. Cu alte cuvinte, prin dezordine, ei îşi marchează teritoriul. Problema este când invadează şi spaţiile comune. Acolo abia trebuie să intervenim şi să stabilim nişte reguli. Vrei să arunci cu chiloţii prin cameră? Nicio problemă, fă-o la tine în cameră şi după aia, te preocupi singur să-i strângi.

In ceea ce mă priveşte, problema mea cea mare este să accept că o parte din spaţiul meu este acum al ei şi deci, să mă opresc în a o invada. Am o prietenă care a renunţat la a mai face curat la fiică-sa în cameră şi chiar a lăsat-o pe copilă să stea cu o farfurie cu resturi de mâncare pe birou până când făcuseră mucegai. A fost un război al nervilor, dar în urma lui, mama a văzut că dezordinea nu ucide, iar fata, că nimeni nu o slujeşte pur şi simplu.

La vârsta asta, copiii oscilează între două extreme: să nu facă nimic în casă sau să fie plini de iniţiative (să facă prăjituri, să facă ordine prin dulapurile din bucătărie, etc). Atenţie, să nu vă surprindă că sunt în stare să stea o zi întreagă să aranjeze lucrurile pe balcon, timp în care farfuria aia pe care i-aţi cerut să o spele zace tot acolo. E felul lui de a spune că locul ăsta e şi casa lui şi că, deci, are şi el un cuvânt de spus. 

O idee pe care am citit-o undeva şi o s-o aplic şi eu este să facem treburi împreună cu copilul: să mergem la piaţă, la magazin sau să pregătim masa împreună, Aici, în paranteză fie spus, taţii sunt mult mai cool decât noi, mamele. Pentru că, spre deosebire de femei care adoră să controleze totul, ei îi lasă pe copii să experimenteze: să facă prăjituri cu riscul de a arde aluatul, să schimbe reţeta de salată sau lista de cumpărături, Ideea nu este să-l luaţi cu voi pe copil ca să vă admire cât de bine vă descurcaţi voi sau câte trebuie să faceţi, ci ca să colaboraţi şi să-i pasaţi şi lui iniaţitiva. Sau măcar un pic.

Lăsaţi-l să-şi invite prietenii acasă. Ba, mai mult, dacă e vorba de un adolescent cu acte în regulă, puteţi chiar să-i lăsaţi casa pe mână din când, în când, să dea petreceri, cu condiţia să o înapoieze aşa cum a primit-o. Dacă nu e în stare, adieu petrecere!

Şi, chiar dacă vi se pare că de vreo câteva luni, nu mai există practic niciun fel de discuţie adevărată între voi, nu acceptaţi să-şi ducă un televizor la el în cameră sau să plece cu calculatorul din birou. Riscaţi să diminuaţi şansele de a relua comunicarea. Ştiu că acum e vorba doar de nişte mormăieli în barbă, dar tot e mai bine decât fiecare în camera lui, cu ecranul lui. 

La sfârşit, nu uitaţi ceea ce-mi repet şi mie, doar-doar se va prinde: nu faceţi în locul lui, doar pentru că vreţi şi puteţi, ca apoi să vă enervaţi că doar vouă vă pasă şi că nimeni nu vă ridică statuie. Respiraţi calm şi mai ales, intraţi cât mai rar  în cameră lui!


sâmbătă, 3 noiembrie 2018

Smartphone- a avea sau a nu avea

Nu e corect, mi-a spus, când am decis să-i confisc telefonul, drept pedeapsă. Poate că nu e, i-am spus, dar uneori, în viață, comportamentul nostru poate să-i facă pe ceilalți să fie mai simpatici sau dimpotrivă. Și felul tău de a te purta nu-mi stârnește deloc simpatia în momentul ăsta!
Apoi nu ne-am mai vorbit toată după-amiază. Am rămas tăcute și îmbufnate, fiecare pe partea ei de canapea, până când perspectiva de a rămâne tot weekendul fără telefon a făcut-o să redeschidă discuția și de data asta, să-și controleze mai bine inflexiunile vocii.

Lăsând la o parte cearta noastră, ajungem la un subiect extrem de sensibil: telefonul! De fapt, smartphonul. Ala care are de toate, care e în același timp sursă de distracție, de informare, de comunicare, de pierdut timpul, de muzică, de filme și cred că aș mai putea găsi câteva lucruri de adăugat.

Care e faza cu telefonul ăsta? Ce are telefonul de ajunge să-i subjuge pe copiii noștri adolescenți, în halul ăsta? Păi tocmai v-am spus. Are cam tot, dar mai ales îi oferă acces la ceilalți, la grup. Practic, atâta timp cât copilul nostru este pe whatsapp sau facebook, el socializează. Stați așa, nu am spus că e bine, am spus doar ce face. Sigur că ideal ar fi să se vadă cu prietenii, să iasă-n parc, să meargă să joace basket sau să frecventeze împreună clubul de lectură al școlii. Să fim serioși, nimeni nu face asta. Aduceți-vă aminte că atunci când eram de vârsta lor, noi stăteam sau în fața blocului, sau la telefon. Cu orele! Asta fac și ei. Bârfesc în grup, vorbesc de outfituri, râd unii de alții, își mai explică câte o temă și-n general, petrec timp împreună. Că ne place sau nu, aplicațiile de tipul whatsapp-ului crează un spațiu, virtual, e adevărat, dar îl crează, unde se află toate ingredientele de care adolescenții au nevoie: prietenie, iubire și certuri, suport, etc.

Mai mult, telefoanele astea care încep să semene cu un fel de prelungiri ale lor, le oferă și un feedback rapid la toate problemele pe care le au. Nu spun că e bine, spun doar că pentru ei, nu sunt doar niște gadgeturi. Toate grupurile pe care un smartphone le permite au ajuns să joace un rol identitar în cazul copiilor noștri. Iar asta nu o zic eu, ci un pedopsihiatru francez, Daniel Marcelli care a studiat dependența de telefon la vârsta adolescenței. Conform spuselor lui, prezența în aceste grupuri, popularitatea pe care copilul o poate obține acolo îi aduc un plus de încredere la o vârstă la care se îndoiește teribil de sine. Pentru că, așa cum zice și el, nu este vorba despre telefon, ci despre ce îi oferă acel telefon. Dacă poate obține același lucru din altă parte, cu atât mai bine, probabil că nici măcar nu vă va cere să-i cumpărați un smartphone.

Din păcate, uitându-mă în jur, mi se pare că a avea sau a nu avea un smartphone poate să facă diferența și în cadrul găștilor. Nu e ca și cum ai sau nu ai blugi de marcă, ci că fără un astfel de telefon, riști să rămâi în afara discuțiilor. Sigur, poți să ai prieteni buni care să te sune pe fix și să-ți povestească, dar adolescenții nu au încă această fidelitate în prietenie și în general, cine rămâne în exteriorul grupului din diverse motive, e lăsat acolo.

Departe de mine să fac o pledoarie pentru smartphone. In paranteză fie spus, cu cât accesul la un astfel de telefon se face mai târziu, cu atât mai bine. Dar undeva, nevoia de a avea un astfel de gadget e reală și de înțeles. E adevărat că în spatele ei se ascund alte nevoi care însă, cel puțin în zilele noastre, își găsesc rezolvarea în spațiul virtual. Asta nu înseamnă să nu ne atingem de telefonul juniorului dacă vedem că riscă să mănânce, să doarmă și în general, să trăiască cu el în mână. Dar, dacă-l pedepsim și decidem să i-l confiscăm sau, pur și simplu, alegem să nu i-l cumpărăm, măcar să știm de ce va fi supărat.

Sigur că unii vor fi mai afectați decât alții. Depinde și de vârstă, și de temperament și în mod sigur, depinde de existența sau dimpotrivă, de lipsa unor "mijloace" menite să-i ușureze stările proaste: un frate sau o soră cu care să vorbească, un animăluț care să-l aline sau vreo mătușă care să-l asculte, fără să-l critice, cum zice Ana că fac eu. Și nu, la noi în casă, nu avem nici frați, nici animale și nici mătuși.

Revenind însă la telefon. Ce cred că trebuie făcut și aici, recunosc, că mai am și eu de lucru: limitat timpul de stat cu ecrănelul ăla în față, avut grijă să nu își facă lecțiile cu el pe masă, să nu-și fure din orele de somn ca să scrie mesaje și încercat, pe cât posibil, să aibă "un program" de stat pe telefon. Degeaba ne rățoim la ei că nu fac nimic altceva în weekend decât să frece butoanele, dacă nu le-am impus noi un orar fix, de care să știe și pe care (după ce vor trânti niște uși și vor bodogăni în barbă) să-l aplice. Nu încercați să le pasați lor responsabilitatea timpului de stat pe smartphone, aruncându-le din când în când câte o privire critică. Spuneți stop când a trecut timpul și asumați-vă că veți fi, cel puțin pentru câteva ore, cel mai rău părinte din lume. Și nu, nu scrie nicăieri în fișa postului că suntem obligați să-i distrăm pe copii, dacă nu-i lăsăm pe telefoane sau tablete. Copiii au voie și chiar trebuie să se plictisească! Face bine la imaginație!

Și încă ceva: tocmai pentru că vorbim de o generație de adolescenți extrem de informată, cu nivel avansat de engleză, e bine să le explicăm copiilor, fără să exagerăm, dilemele oamenilor de știință referitoare la posibilele efecte adverse ale telefoanelor de tipul smartphone asupra corpului. Eu am încurajat-o pe Ana să caute pe Internet studii și să vadă singură că nu se știe încă ce probleme riscă să aibă mai târziu din cauza asta. Cred că ăsta a fost argumentul care a făcut-o să accepte constrângerile mele legate de timpul petrecut pe telefon.


Și acum vă las, dar am niște mesaje pe whatsapp și sunt curioasă cine ce mai zice. Și nu-mi spuneți că voi nu stați niciodată pe facebook sau pe Internet! Altfel cum ați fi ajuns să mă citiți pe mine, hm?



marți, 23 octombrie 2018

Cum stați cu timpul?

Vă spuneam eu zilele trecute cum în octombrie, se înghesuie festivalurile pe străzile Bucureștiului și cum timp să ai, că în rest, nu e deloc greu să ți-l ocupi. Ei bine, asta am făcut eu începând de sâmbătă seara și până ieri și vai, ce bine mi-a prins!

Deși  FESTin-ul pe bulevard s-a încheiat, o să las totuși aici, două vorbe, despre o piesă franțuzească la care am fost cu Ana cu tot. Este vorba de "Qui suis-je?" după romanul omonim al lui Thomas Gornet, pusă în scenă  de Yann Dacota. Dacă locuiți prin Franța și o vedeți pe afișe, duceți-vă. Dacă nu, poate citiți cartea. Povestea este simplă: Vincent este un puști în ultimul an de gimnaziu care, la prima vedere, nu are nimic special în viața lui: are doi prieteni, o familie normală, un frate mai mare cu care nu se înțelege, este praf la sport și vrea să se facă ornitolog. Iar într-o zi, descoperă că s-a îndrăgostit. De un băiat.
Textul este extrem de simplu scris, nimic pretențios, nimic care să îți dea senzația că cineva, acolo, vrea să-ți facă educație. In plus, este mult umor în scriitura lui Gornet și te trezești într-un fel de râsu-plânsu alături de Vincent. L-am întrebat pe regizor dacă știa de referendumul de la noi când și-a înscris piesa în festival. Da, știam, mi-a zis și știam și că l-ați boicotat. Așadar, on est bon, mi-a zis zâmbind.

Trecem la ziua de duminică și la Festivalul Les films de Cannes unde, din păcate, nu am ajuns să văd decât un singur film: Shéhérézade de Jean-Bernard Marlin. Mi-a plăcut. Mult. Mai ales că deși povestea este despre delicvența juvenilă din Marsilia, despre droguri, prostituție, legea străzii, abandon, violența pe ecran este sugerată, fără să ți se bage sub nas, cu forța, scene cu urlete, sânge și crime. Am descoperit că am toleranță aproape zero la astfel de imagini, ocazie cu care este momentul să vă fac o mărturisire: sunt Ioana și nu pot să mă uit la The Games of Thrones din motivele mai sus menționate. Revenind însă la filmul lui Marlin. Ce este cu adevărat special la această peliculă este jocul actorilor, de fapt, al celor doi protagoniști: un puști arab și o puștoaică țigancă. Ei nu sunt profesioniști, ci doi amatori care își joacă, într-un fel, propria poveste. Dar sunt sigură că rolul de Shéhérézade a fost doar un început pentru Kenza Fortas. Minunată interpretarea fetei ăsteia!

Si iată-ne ajunși și la ziua de ieri când, într-un avânt de culturalizare supremă, am descins cu fiică mea la Teatrul de pe Lipscani, la orele 21h00 să vedem Alice a lui Laszlo Bocsardi, o copropducție între teatrul Tamasi Aron din Sf. Gheorghe și sZempol Offchestra. Inspirată din cărțile lui Lewis Carroll, piesa este o incursiune în mintea unei adolescente. Alice nu mai este o fetiță, ci o tânără care-și aduce pe scenă toate spaimele vârstei și se chinuie să crească acolo, sub ochii noștri, pe ritmuri de rock. O să vă spun așa: la sfârșit, Ana, cu lacrimile șiroaie pe față, mi-a zis în foaierul teatrului: aș vrea să-l cunosc pe domnul care a făcut spectacolul ăsta și să-i mulțumesc! Așadar, domnule Laszlo Bocsardi, mulțumim pentru acest regal. Efectiv, am rămas țintuită în scaun și m-am bucurat de fiecare moment, de fiecare personaj, de fiecare cântec sau costum. Magistrală Zsuzsanna Kiss care a imaginat costumele, minunată Noemi Bezsan care a semnat coregrafia și extraordinară Janka Korodi în rolul principal. A fost prima dată când am văzut un spectacol cu trupa din Sf. Gheorghe și am un singur lucru de spus: oau!

                            (cu regizorul Yann Dacota și cu Côme Thieulin în studioul de la radio)
                                                   
Gata, vă las să vă apucați de lucru! Vedeți că în momentul ăsta mai aveți încă filme de la Cannes și a început FNT-ul. Așadar, cum stați cu timpul?
sâmbătă, 20 octombrie 2018

Minunea (eu sunt aceea)

Măi, oameni buni, din seria vaiceminunatăsunt, astăzi despre tarta cu mere caramelizate și parfumate cu un strop de Baileys și mâncarea de pui cu zucchini. Eu vă explic cum mă pricep rețetele, după care vă las și niște linkuri ca să nu ziceți că n-ați înțeles. Si da, vom avea și niște poze.

Hai să începem cu felul principal pe care l-am găsit pe Internet, printre niște rețete franțuzești, încercând să găsesc o idee despre ce aș putea găti dintr-un piept de pui și un zucchini. Doar că eu am simplificat rețeta și sincer, mă declar mulțumită de rezultat. Asadar, primul pas este să spălați dovlecelul, să-l tăiați felioare mai groase și să le opăriți puțin sau să le lăsați într-un vas d-ăla de gătit la aburi, cât să se înmoaie. Căliți o ceapă nu foarte mare în câteva linguri de ulei de măsline și când devine sticloasă, adăugați pieptul de pui tăiat fâșii. Amestecați bine și după câteva minute, puneți și feliile de dovlecel. Sărați, piperați, dați și cu un praf de curcuma și cu un pic de cimbru și mestecând din când în când, așteptați ca dovlecelul și puiul să prindă culoare. Eu am făcut o garnitură de risotto și când am mâncat, am presărat și niște parmezan. A fost super bun! Aveți aici rețeta originală.



Si acum, la pièce de résistance! Așadar, vă duceți voi și cumpărați două foi de tartă sau, dacă vă pricepeți, puteți să le faceți în casă. Intindeți o foaie, o ungeți cu un ou bătut în prealabil și presărați pe ea scorțișoară. Apoi, o rulați cu grijă, astfel încât să rezulte un fel de cilindru de aluat cu scorțișoară pe care îl tăiați feliuțe cu grosimea de un deget. Buun. Acum, într-un vas de Jena rotund sau într-o formă de tort, așezați feliuțele astea de aluat unele lânga altele și aplatizați-le cu grijă, cât să tapetați toată forma pe interior. 



Curățați vreo cinci mere mari de coajă și tăiați-le cubulețe. Intr-o tigaie, topiți 50 g de unt, adăugați  150 g de zahăr și când s-a topit zahărul, răsturnați cubulețele de măr și amestecați bine. Adăugați un pic de Baileys (cam 120 cl) și vreo 25 g de făină și continuați să amestecați. Lăsați merele să se răcească un pic și turnați-le apoi în forma tapetată cu aluat. 

Luați foaia numărul doi de aluat și procedați exact cum ați făcut și cu prima. Doar că acum așezați pe masă felioarele de cocă cu scorțișoară unele lângă altele, acoperiți-le cu o foaie de copt și cu un făcăleț, aplatizați bine ca să rezulte o foaie de aluat cu care acoperiți vasul cu mere. Dați la o parte surplusul de aluat de pe margini, crestați tarta în mijloc ca să se coacă bine și băgați-o la cuptor, la 180C, vreo trei sferturi de oră. Merge mâncată călduță, cu frișcă sau cu înghețată de vanilie. Nu, nu vă invitați la mine, că nu vă dau din ea. D-aia v-am lăsat rețeta, să vă faceți singuri. Uitați și linkul, ca să nu vă aud că n-ați înțeles.

 
Pentru aceia dintre voi care cred că nu vor reuși, aș vrea să spun doar atât: dacă eu am putut, puteți și voi! Iar dacă nu vă iese, măcar v-ați făcut cu o sticlă de Baileys! (eu aveam un rest de acum niște ani, de la o petrecere și așa am optat pentru rețeta asta). Vă las acum, că mă duc la teatru.
joi, 18 octombrie 2018

Un altfel de listă

Mamă, mamă, câte lucruri se întâmplă luna asta în oraşul nostru! Nu ştiu dacă sunteţi la curent şi nu, nu mă refer acum la schimbările politice, la proteste sau la evenimentele organizate de Primărie, ci la festivaluri. FESTin pe Bulevard, FNT şi Les films de Cannes. Efectiv, timp să ai, că-n rest, nu ai cum să te plictiseşti în perioada asta. Nu o să stau acum să vă fac liste şi sugestii, ci o să mă limitez la a vă spune ce am văzut eu, ce urmează să văd şi poate careva dintre voi mai are niscaiva recomandări.

O să încep cu un spectacol rusesc, un one woman show complet diferit de tot ceea ce am văzut până acum. E vorba de Marusya  , un fel de experiment în care PR unei companii de dans urcă pe scenă ca să ne povestească despre dansul contemporan din perspectiva ei. Şi nu doar să povestească, dar să ne oblige să trăim alături de ea un joc al emoţiilor pure din care nu ai cum să scapi. E un spectacol ironic, unde nu se ştie prea bine cine râde de cine, dar unde râsul ocupă mare parte din scenă.

Următorul pe listă este un spectacol pe care, dacă aveţi ocazia să-l vedeți, nu-l rataţi! Nu este un spectacol, ci o minune de spectacol făcut de Ada Milea după o dramatizare a Antoanetei Zaharia (cea care a jucat, printre altele, în De ce fierbe copilul în mămăligă) după Visătorul lui Ian McEwan. Un spectacol- bucurie, plin de culoare, de inteligenţă şi de umor, astfel încât tot ce mi-am dorit în timpul reprezentaţiei a fost să nu se termine. Spectacolul este pe afişul Teatrului de Tineret din Piatra Neamţ, aşa că, staţi cu ochii pe el şi vedeţi pe unde merge în turnee. După ce a aplaudat de au durut-o palmele, Ana a spus aproape cu obidă: nu-i corect ca cineva să fie aşa de talentat! Asta e Ada Milea.
Şi pentru că încerc să aleg piesele de teatru în funcţie de preferinţele fiică-mii, să vă spun atunci că tocmai ce am luat bilete la Alice a lui Laszlo Bocsardi, în cadrul FNT. Nu ştiu nimic despre spectacol, mai puţin că e cu muzică şi cu o Alice adolescentă cu spaime şi trăiri specifice vârstei. In plus, Ana este înnebunită după carte şi mai ales după Pălărierul nebun atunci când e jucat de Johnny Depp. Vă las programul festivalului, poate vă place ceva.

Şi acum, două vorbe şi despre Les films de Cannes. Chiar două vorbe, că mai mult nu ştiu. M-am uitat pe listă şi dacă ar fi după mine, m-aş muta în sala de cinema pentru câteva zile. Dar cum nu pot să fac asta, cred că va trebui să mă mulţumesc cu Shéhérézade a lui Jean-Bernard Marlin și poate, cu un pic de noroc, să ajung şi la A separation a lui Asghar Farhadi. Vă las aici programul, că poate nu aveaţi ce face în zilele următoare. Si să treceți să-mi spuneți și mie ce ați văzut.

                                                (neapărat să vă duceți să-l vedeți, neapărat)

Deoarece sharing is caring, share și like dacă credeți că informațiile de mai sus pot ajuta.
                                                     

                                                        

                                


                                                            
 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes