Duminică, în bucătărie

- Eşti gata? Putem începe?
- Gata!
- Dă-mi 16-le, încet măi, să nu-l scapi! Acum trei B-D-uri şi şase G-uri. Fii mai atentă, că le dărâmi cu totul.
- Vrei şi M-uri de-astea mici?
- Nu, lasă-le acolo şi dă-mi 15, 17 şi 18 şi Inbus-ul mic. Pe 16 lasă-l deoparte, avem nevoie de el la sfârşit.
....

3 ore mai târziu, tataaaaam:

Pentru Ana, de ziua ei, cu drag de la toată familia. Ea a vrut-o (şi ce a mai vrut-o!), eu am cedat (cu greu, dar recunosc că am fost slabă şi nu am rezistat), taică-su şi cu ea au montat-o ieri după-amiază. Acum, că avem cadoul, aşteptăm să treacă zilele până la aniversară. AMR 6 zile şi suflăm în lumânări.

Cu capul în nori

Iată o idee:

În perioada 1-2 iunie 2012 TAROM organizează pentru copii zboruri speciale de aproximativ 40 minute, unde cei mici vor învăța lucruri inedite despre activitatea unui pilot, a unui însoțitor de bord, despre etapele unui zbor și vor primi cadouri.

La zbor pot participa copiii cu vârste între 3 ani împliniți și 18 ani neîmpliniți. Copiii cu vârsta cuprinsa între 3 ani împliniți în ziua efectuării cursei și 14 ani neîmpliniți în ziua efectuării cursei trebuie să fie însoțiți obligatoriu de o persoană majoră. Un adult poate însoți un singur copil. Tariful promoțional este de 10 lei/copil și 200 lei/adult.

Minorii cu vârste de peste 14 ani vor putea achiziționa bilet conform tarifului de adult, însă nu pot fi considerați însoțitori pentru alți copii minori. 

Deci, în mare aţi prins ideea: dacă nu aveţi probleme cu zburatul şi vă ţin buzunarele, de 1 iunie puteţi să vă daţi cu avionul pe cerul patriei.

Telefonul fără fir

Tu vorbeşti la telefon. El vorbeşte la telefon. Voi vorbiți la telefon. Ei vorbesc la telefon.

Doar eu stau şi mă uit la copiii ce se aleargă prin parc, în jurul meu. Şi aş vrea şi eu să vorbesc cu cineva. Să mă uit în ochii lui şi să vorbim despre ziua de azi, despre ploaia de ieri, despre copiii ce se fugăresc, despre ce o să gătim, despre ce mai citim.

Dar, tu vorbeşti la telefon. El vorbeşte la telefon. Voi vorbiţi la telefon. Ei vorbesc la telefon.

En toute sincérité

La vremea când era Ana mică, nu existau nici lecţii de parenting, nici manduci sau wrapuri şi nici atâtea ţâţe dezgolite cu prunci agăţate de ele. În momentul ăsta cred că ar fi bine să precizez că şi eu am alăptat-o pe fie-mea vreo 8 luni, că nu am diversificat decât de la 6 încolo, că sunt pro lapte matern, dar recunosc cinstit că ideea de a scoate ţâţa la orice colţ de stradă mă intrigă. Poate şi pentru că atunci când am încercat să o alăptez pe Ana pe o bancă dosită din Herăstrău, nişte puşti de liceu ce treceau pe alee i-au stârnit curiozitatea cu flecărelile lor. Aşa că a lăsat obiectul muncii din gură fix când unul din ei era în dreptul decolteului meu. Pentru mine a fost suficient pentru a nu mai repeta experienţa. În plus, cu toată perioada de maternitate şi alăptare, continui să văd în sâni nişte chestii conotate sexual care te duc cu gândul mult mai departe de un ţocăit pofticios şi o guriţă ţuguiată.

Acum, dacă copchilul e hămesit şi tu eşti departe de casă şi ăla mic urlă din toţi rărunchii, doar n-o să-l laşi să moară de foame pentru un sfârc fluturat în public. Ştiu că există fel de fel de cercefele, cârpiţe care se pot pune peste copil astfel încât să nu se vadă nimic, dar acum să fim serioşi, nici când un bărbat face pipi cu spatele la tine nu zăreşti de fapt nimic, dar tot te deranjează dacă se întâmplă prin boscheţii din parcuri.

Sigur, una e un bebeluş rozaliu şi drăgălaş şi alta un mascul cu probleme de prostată. Dar dacă la capătul sânului atârnă un copilaş de vreun an jumate şi dacă posesoara sânului nu e în parc, ci fix în faţa mea, în metrou, atunci, să-mi fie cu iertate, dar nu e cuşer deloc. Recunosc cu mâna pe inimă că, deşi tind să empatizez cu toate mamele doar pentru simplu motiv că facem parte din aceeaşi tagmă, de data asta scena m-a deranjat. În  primul rând că cel mic nu părea să aibă o reală nevoie de mâncare. Iar, la vârsta lui, e clar că suptul rămăsese mai mult un obicei menit să-l liniştească şi să-l adoarmă. Dar el nu voia să doarmă. Ba chiar părea foarte interesat de ceea ce se întâmpla în jurul lui. Asta până când, mama a decis să-l ia în braţe, exact în poziţia de legănat-adormit-alăptat. Adică cu gura lui lipită de pieptul ei. Păi, prost să fii să nu profiţi! Aşa că puştiulică a tras în sus de bluză, şi s-a apucat să molfăie plictisit între două remarci de genul ute metou, gata metou, atrăgând cu vocişoara lui şi puţinele priviri rămase până atunci indiferente.

Eu înţeleg perfect avantajele unei societăţi deschise la minte ce se declară pro alăptat, dar mi se pare că riscăm să cădem în extrema cealaltă şi pe mine personal mă deranjează. Gata, am spus-o!

Duminica fustelor lungi şi a plânsetelor de copii

Acum că am dat gata două ciocolăţele Mars, menite să mă ţină trează la birou până diseară, pot să vă spun: azi am porniri rasiste. Totul mi se trage de la ea. Ea, cea pe care am văzut-o de dimineaţă în Piaţa Matache. Piaţa mea de toate zilele, cea prin care trec să ajung la radio. Cea în care mă tocmesc, cea unde am zarzavagiii mei şi florăresele cu fuste lungi ce-şi laudă marfa ruptă sau furată de prin grădinile gospodarilor. De unde ştiu că e aşa? Păi, le-am întrebat şi mi-au spus-o pe aia dreapta.

Matache e plină de fuste lungi şi picioare goale, de basmale colorate şi piei negricioase. S-au aciuiat, i-au demolat, au plecat, s-au întors, au făcut copii. Mulţi. Se joacă pe stradă, printre gunoaie, ascunzându-se pe după mormane de moloz, învăţând să meargă pe biciclete dezmembrate, alergând de nebuni prin faţa maşinilor, căzând, urlând, supravieţuind.

Dar ea era prea mică să poate să răzbată singură. Să fi avut vreo 3 ani şi două cozi subţiri şi blonde ce-i atârnau pe spate. Îşi târa picioruţele goale pe asfaltul murdar şi plin de pericole. Şi plângea. Atât de tare şi de sfâşietor cum numai puii pierduţi ştiu să o facă. Îşi căuta mama printre fustele colorate şi găleţile cu flori furate. Dar mama ei nu a venit. A venit o femeie, a luat-o de o mână fără să-i şteargă obrajii uzi, fără să o ia în braţe sau măcar să o mângâie pe cap. I-a spus doar că mama ei a plecat şi că o să vină ea mai încolo.

Aş fi vrut să mă duc la copila aia şi să-i spun că-mi pare rău că e tristă, că-mi pare rău pentru ce viaţă duce, că-mi pare rău că mamei ei nu-i pasă şi că ea e mică şi singură şi speriată. Şi mai ales, aş fi vrut să-i spun că-mi pare rău că atunci când va fi mare, va fi şi ea, ca atâţia alţii, atât de plină de ură încât noi, cei din jurul ei, ne vom feri şi o vom ocoli, fără să ştim că totul i se trage de la o mamă ce într-o zi a  plecat  fără să spună.

Pupe tata!

Bogdan ar fi vrut ca Ana să fie băiat. Să fie sigur că se va înţelege cu el, că nu va fi dat pe uşă afară atunci când odrasla va vrea chipurile, să stea doar cu mă-sa şi să şuşotească liniştită despre băieţi. Că vom fi amândoi daţi pe uşă afară, ştiu şi eu asta, dar pe vremea când Ana era captivă în burta mea, taică-su cam aşa gândea.

Mulţumită că nu voia băiat doar din principiu şi că mă scutise de fazele alea cu copilul  ce va duce mai departe numele familiei, l-am lăsat cu ale lui, râzând deja în barbă de ce avea să urmeze. Căci nu ştia săracu că arsenalul feminin este bine pus la punct încă din faza intrauterină. Şi nu vorbesc aici de bătăi de gene, ochişori daţi peste cap, râuri de lacrimi şi cascade de suspine. Din păcate, vajnică descendentă a unui neam muieresc ce intră în categoria femeilor voluntare, Ana are alte metode de a-i face praf pe masculii de lângă ea. Manevra se numeşte taci, ascultă şi admiră.

Oh, la jeunesse! îmi vine să spun în timp ce mă uit la fie-mea şi la ta-su. Prima care ascultă şi al doilea care turuie înflăcărat despre calculatoare, programe, cuie şi sârme, roboţei, lume virtuală şi jocuri pe calculator. Acum, ca s-o spui pe aia dreaptă, spre deosebire de mine, Ana chiar înţelege câte ceva din universul tehnic în care trăieşte. Dar chiar şi când nu înţelege, instinctul de femeie îi spune că pe bărbaţi e bine să nu-i contrazici tranşant şi mai ales să încerci să le înţelegi pasiunile.

Nu ştiu să vă spun cu exactitate de când tot voia Bogdan să se uite cu Ana la Superman. Probabil din momentul în care copila a început să se ţină pe picioare. Oricum, e de admirat că a reuşit să se ţină tare aproape 7 ani. Dar acum două zile a cedat. Venise timpul! Aşa că iată-i pe amândoi pe canapea, sprijiniţi unul de altul, în timp ce Superman despică aerul cu pumnii strânşi. Bogdan traduce, Ana se foieşte.

A doua zi, pe holul blocului.
Eu: Hai mai repede, că te aşteaptă tata cu partea a doua de la film!
Ea: Oh, nuuu!
Eu: Stai, mai mamă, că dacă nu-ţi place, nu trebuie să te uiţi! Doar nu te obligă nimeni!
Ea, ochi umezi, privire de căprioară rănită: Mama, nu pot să-i fac asta lui tata, el chiar vrea să se uite la film! Nu-l pot lăsa singur!

Ana. Actualmente 7 ani, în viitor gagică de treabă.

El Miércoles, en Bucarest

Încă de dimineaţă, încerc să fac ce mă sfătuiesc toate ziarele de pe tarabe şi anume să mă bucur de fotbal. Păi,  ia să vedem, de ce m-aş bucura? Că s-a oprit circulaţia şi nimeni nu mai mişcă de la stadion până hăăt departe, spre Unirii? Că a trebuit să mutăm maşina de frica Bascilor? Că ne-au năpădit microbiştii? Că zboară elicoptere pe cer şi că cerul e înnorat? Că s-au închis şcolile? Că poliţia e cu noi şi printre noi?

Deşi cred că exagerăm cu entuziasmul (e doar un meci, pe bune!), mă bucur că au spălat străzile, au refăcut marcajele şi au băgat ziare la metrou. Trăiască deci, Europa League şi noi odată cu ea! Dacă ar fi izolat şi blocurile, aş fi fost şi mai fericită.

Totuşi, continui să am nişte dileme: de ce azi dimineaţă, în Cişmigiu, nişte oameni cu bidinele şi salopetă vopseau, curăţau, tăiau şi plantau de zor pe o vreme neprietenoasă? În mod normal aş fi zis că are legătură cu alegerile şi guvernul, acum încep să cred că tot el futbol e de vină şi ai săi suporteri. Iniţial cică erau vreo 35.000. Apoi, au scăzut la 25.000, după ce unii ar fi coborât din avion cu o staţie mai devreme, la Budapesta. Azi dimineaţă, rămăseseră doar 20.000. Buni şi ăia, nu zic nu, dar vreau să ştiu ce au făcut ei atât de extraordinar de a trebuit să schimbăm în cinstea lor denumirile staţiilor de metrou? Păi da, de ieri, câteva staţii de metrou s-au văzut rebotezate cu nume de fotbalişti. Adică mureau dacă se urcau la Obor şi nu la staţia Gică Hagi?

Şi tot în dulcele stil  românesc de a ne face preş când ne intră străinul în casă, aflai din ziarul de la metrou că tot în cinstea meciului, vaporaşul de pe Herăstrău va plimba gratuit toţi suporterii. Staţi aşa! Păi, după ce au fost luaţi de la aeroport pe echipe, transportaţi pe trasee diferite ca să nu se păruiască, după ce fiecărei găşti de suporteri i s-a dat barul ei din Centrul Vechi, acum îi băgăm pe toţi la coadă la vaporaş? Deşi, fiind moca, când or veni ai noştri, autohtonii, să vezi atunci meci adevărat!