joi, 28 iulie 2016

Poezie în rime

Aş vrea să fac o poezie în rime
O poezie despre nişte crime
Cu doi asasinați fără de veste.
O poezie ce se crede poveste
Fără însă a fost odată.

O poezie despre o fată
Cu multe piei pe care şi le scoate
Şi le aruncă de pe ea, pe apucate
Apoi porneşte goală, cu pielea de pe ea
Să ucidă pe cine vrea
Pe cine o sta, o suporta.

Vezi? Nu e vina ei că tu ai stat
Că ai aşteptat sau c-ai plecat.
Ințelegi acum?
E doar o poezie în rime
Despre tine, despre mine
Despre cine stă sau vine.
O poezie ce s-a vrut poveste
Cu a fost şi nu mai este.

O poezie un pic cam tristă
Cu o fată care chiar există
Cu multe piei pe care şi le scoate
Ca să rămână apoi cu toți şi toate.






După dealuri


Nu e departe. Vreo trei ore de mers întins cu mașina, asta dacă reușești să treci rapid de semaforul de la Bușteni. Dacă nu, stai și aștepți cu muntele pe mâna stângă să ajungi după dealuri, printre case și pajiști, printre flori de câmp și garduri în spatele cărora viața se scurge agale, în sunet de talangă și ciripit de pițigoi.


Nu e Elveția și nici Tirolul cu ordinea și perfecțiunea lor aproape cinematografică. La noi casele se mai strică, gardurile se mai dărâmă, satele rămân părăsite, bătrânii uitați și flori ca cele de mai jos ajung să se încăpățâneze de multe ori să crească singure, din vrutul lor.


Nu degeaba îi zice Moeciu de Sus. Pentru că odată ajuns, merită să-l vezi de cât mai sus. Cu cât urci, cu atât respirația se oprește și frumusețea ți se oferă aproape pe gratis. Aproape, pentru că trebuie totuși să fii dispus să faci un pic de efort și să plătești cu o febră musculară  imagini ca cele de mai jos.




Am luat-o pieptiș, pe dealuri, apoi prin pădure, pe lângă zmeuriș și conuri de brad, trecând prin poieni și pășuni, lăsând în urmă brazi și vaci, oprindu-ne doar pentru a culege fragi și a mai face câte o poză.




După vreo două ore, am ajuns aici. Două căsuțe și încă o a treia care nu se vede în poză în mijlocul naturii. Zici că parcă ar fi locuite de Hobbiți. Camerele sunt făcute doar cu lemn, iar pe geam vezi munții, pășunile și pădurea. Atât. E de venit și de stat. Nu singur. Sau de ce nu?! Poate că tocmai asta ar trebui făcut. Cu câteva cărți. Și cu mintea golită de gânduri.


La coborâre, am luat-o prin pădure. S-a mers vreo oră și ceva. S-a mai și stat. Ba de oboseală, ba de dureri de picioare. Ba de făcut câte o poză de care, normal că nu avea chef. Dar nah, sunt încă mama și din când în când am impresia că mai pot decide. De obicei, negociez. Și uneori îmi iese. Deși privirea ei spune tot.


O să vă spun că preț de două zile am respirat. Am mers mult, am dormit bine și am gândit puțin. Ah, și am vorbit franțuzește. Amândouă. Nu una cu alta, deși mai facem și asta, ci cu o mulțime de francofoni veniți în vacanță, la Moeciu, de prin toate colțurile lumii. O ieșire reușită, aș zice.Mă rog, pour moi, ca să zic așa.
duminică, 24 iulie 2016

Preț de două vise

M-am trezit mult prea devreme. De fapt, ca să o spun pe aia dreaptă am dormit preț de două vise. În primul dintre ele, apărea tata. Știu bine ce făcea acolo, aș minți să spun că m-a surprins, având în vedere că-n vis ar fi trebuit să am vreo șaisprezece ani și el tot atât. În loc să înceapă discuții că ce caută cu mine, tata s-a mulțumit să treacă doar prin sufragerie, să se uite la noi și să tacă. M-am trezit plângând. Și nu știu dacă de dor de tata sau de dorul de sufrageria de la mama de acasă. Sau poate din altă cauză despre care nu am chef să povestesc.

Despre al doilea vis nu mai știu nimic. Era ceva cu o excursie cu grupul, undeva printr-un oraș medieval. Cred că încercam să cumpăr niște suveniruri când m-am plictisit singură de visul meu și m-am trezit. La șase și jumătate. De atunci și până acum, mi-am făcut o cafea, am pregătit niște sandviciuri pentru drum (iar plecăm), am făcut un duș, am închis două valize și m-am gândit la mare. Anul ăsta nu o văd. Eu. Doar eu. Nu intru în amănunte, nici nu contează. Dar știu că de dimineață, mi-ar fi plăcut să pot să-mi iau cana de cafea, să deschid ușa și să plec de nebună spre o plajă, singură, cu visele încă proaspete în minte. Și să stau acolo pe nisip, cu ochii în zare, cu țipetele de pescăruși în urechi și zgomotul valurilor la picioare și să mă gândesc că dacă închid ochii, poate trece tata, se uită la mine și tace. Semn că înțelege. Că mă înțelege.

În altă ordine de idei, plec la Moeciu. O să vă trimit poze cu dealuri și vaci, în timp ce-mi voi bea cafeaua cu gândul la mare și la tata.


sâmbătă, 23 iulie 2016

Fusei la Cluj

Fusei așadar și la Cluj. Corect ar fi să spun Cluuj, ca să imit un pic accentul cântat de prin partea locului. De plăcut, mi-o plăcut, chiar dacă o fost pe fugă. De spus, nu prea am ce. M-am plimbat ca tot turistul prin oraș, am făcut niște poze cu telefonul mobil, am ajuns să știu niște cârciumi și m-am întors. Un fel de vacanță pe repede-nainte despre care las niște poze să povestească un pic.

Dacă ajungeți la Cluj, o idee ar fi să urcați pe dealul Cetățuia de unde puteți avea o panoramă asupra orașului, după cum vedeți mai jos sau, după caz, vârstă sau chef, puteți sta și bea o cafea la una din cele două terase din zonă sau alerga și da pe tobogane la locul de joacă special amenajat. E frumos, merită efortul de a urca până acolo și ca să profitați din plin de experiență trebuie musai să fie vreme bună.



Ca majoritatea orașelor transilvănene, Clujul este la rându-i plin de spații ascunse privirilor. Așa că atunci când mergeți pe străzi, mai ales în centru, fiți cu ochii-n patru. Nu se știe niciodată ce poate să se ascundă în spatele unor porți.


Nu pot să spun că sunt efectiv pasionată de flori, dar cu o astfel de imagine în minte m-am trezit gândindu-mă la florăriile cochete din orășelele italienești sau franțuzești. Mi-a părut sincer rău că nu ar fi avut rost să intru și să cumpăr ceva. Măcar un ghiveci mic. Un ghivecel.


Dacă piețele centrale cu clădirile lor impunătoare te duc cu gândul la Viena sau Budapesta, casele de pe malul Someșului și-n general cele din centrul vechi spun parcă povești cu "a fost odată".


Picioarele din poză nu sunt cunoscute. Dar vorbesc de la sine: cald, vară, lene, timp. Să ne bucurăm, așadar de parcul Simion Bărnuțiu.


În Cluj, poate mai mult decât în alte părți, am fost atrasă de acoperișuri. Nu neapărat de numărul lor, ci de felul în care se suprapun, se înșiruie, se amestecă și deși nu par a avea nicio legătură unele cu altele- nici la stil, nici la epocă- construiesc o imagine a unui oraș în armonie cu el însuși. În cazul de față turla de la Biserica reformată-calvină se așează nepăsătoare peste acoperișul de tablă dintr-o gospodărie și peste cel prăbușit al unei case dărăpănate.


Normal că acolo unde este o fântână arteziană, va fi întotdeauna și un copil obligat de vreun adult să stea cuminte, să nu se ude. În spate se vede clădirea Teatrului național.


V-am zis că am fost surprinsă de cochetăria florăriilor din Cluj.


...și de cea a balcoanelor din clădirile vechi. Trebuie să fie fain să bei cafeaua acolo.


L-am zărit pentru că de oboseală, pândeam și eu același loc în care să mă odihnesc un pic. I l-am cedat că părea mai stors de vlagă decât mine.


Și iar balcoane. De data asta cu flori cu tot deasupra unei terase din Centrul vechi unde cafeaua era bună și muzica excelentă. Și aveau bere Guinness.


La Camino (așa se numește terasa de mai jos), chiar în piața Muzeului, se mănâncă extraordinar de bine, mai ales dacă sunteți d-ăștia ca mine cu mai puțină carne și cât mai multe legume. Vă recomand zacusca mediteraneană și pastele cu sos de roșii și vinete.


V-aș mai duce încă o dată până la Cetățuie să vă arăt poza de mai jos. Pentru lumină și pentru stare. Și pentru că dacă nu aveți chef să urcați până în vârful dealului și rămâneți la poalele lui, vă recomand un local vegetarian excelent și cu prețuri ok: Samsara.


Și iar  acoperișuri. De data asta cu aer vienez. După cum puteți observa, avem două acoperișuri identice. De fapt, e vorba de două clădiri în oglindă construite în secolul XIX și considerate la momentul respectiv ca fiind cele mai elegante din oraș.


La final, ce să vă mai spun?  Că zboară Blue Air-ul până acolo, că biletele sunt ieftine dacă le iei din timp, că zborul durează 45 de minute. Că pe lângă ce ați văzut în poze, mai sunt și alte locuri de vizitat: Grădina Botanică ar fi pe listă. Plus multe catedrale și biserici. Dar pe astea le găsiți în toate ghidurile.  Că dacă ajungeți în zonă, să mergeți într-o zi să mâncați la Hanul dacilor.  Excelentă mâncarea! Și că, în concluzie, mi-o plăcut. No, cam asta e. Servus!
marți, 19 iulie 2016

Niște cuvinte buchet

Mă uit la ea cum stă lipită de ușă, strângându-se singură în brațe ca și cum ar vrea să-și țină cât mai aproape de corp rochia cu flori mari și galbene. Galbene ca părul ei. E blondă, cu breton și cu doi ochi adânci și căprui din care curg liniștite lacrimi. Plânge atât de încet, ca și cum ar face-o pentru sine, ca și cum ar fi în gând, pe șoptite, să nu care cumva să supere sau să deranjeze. Din când în când aruncă câte o privire de căprioara rănită pe patul de după ușă. Nu văd cine e acolo. Doar o voce bătrână care spune încet și obsesiv mă doare. Iese un doctor, intră un altul. Acolo, înăuntru, doare. Iar ea pare că-și udă cu lacrimi florile de pe rochie. Nimeni nu o vede. Din când în când, asemeni unui copil singur și necăjit, își trage nasul și își șterge cu palmele obrajii înroșiți.
- Hai, nu mai plângeți! Vă rog eu!

Se uită la mine și parcă nu-i vine să creadă că în afara de vocea bunicii pe care iată, o doare, mai există și alte glasuri în încăpere. Aproape că o pot vedea cum ia cuvintele, cum se uită nedumerită la ele, cum le strânge la piept, mirându-se de fiecare în parte: sunt pentru mine? Toate?
Și atunci, exact când dau și eu să plec, să trec printre halatele albe ca să ies afară, la lumină, simt o mână mică și umedă de lacrimi care mă ține preț de două secunde doar ca să-mi spună aveți grijă de dumneavoastră. Și fără să vreau, îmi aduc aminte de ziua când am decis să spun eu prima te iubesc ca să-l aud apoi și pe el spunându-mi-o. Doar pentru că aveam atâta nevoie și el nu avea atât de mult curaj. Între timp, nevoile mele au rămas aceleași. Cât despre curaj...uneori e suficient să iei niște cuvinte, să le faci buchet și să le oferi cadou. Și curajul vine, ascuns într-o mână mică și umedă de lacrimi. Doar să ți-l iei.

luni, 18 iulie 2016

La sagesse

Mă emoționează când văd atât de multă înțelepciunea din partea ta.
Ca și cum ai sta cocoțat pe ceva
Și ai revărsa asupra mea valuri de sentimente suferind de complexe de superioritate.
Mă emoționează când văd cum te-ai gândit la toate.
 Mă uit cât de bine îți stă acolo sus, deasupra tuturor
Acolo sus, deasupra gândurilor,
deasupra mea,
deasupra alteia.
Să știi că emoția pe care-o simt este de cea mai bună calitate
Nu se șifonează și rezistă la spălări repetate
Nu necesită niciun fel de îngrijiri speciale
Este emoție pură-n picioarele goale.
Dar nici măcar ea nu mă poate emoționa
Cum o faci tu cu înțelepciunea ta.
 Și tot uitându-mă în sus, la tine
Am început să mă iubesc din nou pe mine.

Intelepciunea pământului- Constantin Brancusi

miercuri, 13 iulie 2016

Iulie

Vară. Zăduf. Soarele pare că se topește și se scurge peste oraș. Aerul e atât de jos încât are greutatea  unui  cearceaf pe care tot dai să-l ridici, doar-doar ajungi până la urmă să și respiri sub el. Iulie umple străzile de buchete de floarea soarelui, de coșuri cu levănțică, de unghii date cu lac, de șlapi, bermude, tricouri cu scris și miros de plastic încins. Așa miroase părul copilei mele după o zi de stat în piscină. Așa mirosea marea din copilăria mea. A porumb fiert și a plastic uitat în soare. Miros de bazar când o porneam de una singură pe ulița de la 2 Mai să mă duc să-mi cumpăr pinguinul gonflabil din fiecare vară, cel din care urma să-mi fac cel mai bun prieten până când inevitabil venea ziua când se dezumfla și pierea. Dar asta se întâmpla deja toamna târziu, când de pe străzi plecaseră de ceva vreme maiourile cu bretele și pălăriile, coșurile cu piersici, grămezile de pepeni, tuberozele, înghețatele și papucii.

Iulie scoate din case și din oameni instincte primare. Ai zice că de la căldură vor începe să se miște cu încetinitorul. Aș! În partea asta de lume, vara se trăiește, își arată toate părțile ca și cum câteva săptămâni pe an avem cu toții voie și nevoie să fim indecenți și impudici. Înmuiate de căldură, trotuarele se transformă în tarabe ambulante pe care stau cu burta în sus roșiile și castraveții laolaltă cu legăturile de leuștean și frunzele de țelină. Pe căldură, gândim în zile de concediu, porții de salată de vinete și grătare în curtea de la țară. Vara, Bucureștiul pare că se mută în provincie. Pleacă în vacanță la bunici. Își ia adio de la norme și reguli și dintr-o dată, se întinde cât îl țin curelele, cască zgomotos, își dă jos cămașa și așa la bustul gol, în șlapi și cu un ziar se așează pe o bancă în fața blocului și așteaptă să treacă zăduful. Merge și o bere. Chiar mai multe.

Uneori, cât orașul se coace în soare, mai vezi câte vreun locuitor de-al său mai bătrân și mai singur, din ăla de toamna tot stă prin fața bisericii,  că își ia o bancă doar pentru el, își așează un chiștoc după ureche și zdrobește de asfalt un pepene roșu. Apoi, cu el la picioare, își va tot băga mâna-n el și apoi mâna-n gură, molfăind mulțumit la zilele de iulie cum o făcea pe vremuri, la el, la țară. După ce lângă bancă va mai fi rămas doar coaja goală și sâmburii scuipați printre dinți, o să-și aprindă chiștocul și o să stea să se uite la lume. Și o să se bucure că e cald, că vara-i încă lungă și pepenii s-au făcut cum trebuie. Și ce bine că ăștia de la primărie s-au gândit să pună bănci în fața blocurilor. Ce bine!


 
Copyright 2013 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes