marți, 15 octombrie 2019

Pe larg

Îți aduci aminte când ți-am spus? Nu mai știu unde eram. În mașină sau poate că nici măcar nu eram împreună. Poate doar ne imaginam că suntem, așa cum făceam de fiecare dată când îmi scriai și eu îți răspundeam și tot așa, până seara, și chiar și mai mult, până noaptea, de parcă nu erau cuvinte, ci secunde. Poate că de fapt erai plecat sau eu eram plecată, deși nu am fi vrut. Niciunul dintre noi nu ar fi vrut asta. Nu mai face o dramă din orice, așa îmi scriai când simțeai acolo, după punct, cum tensiunea urcă și cumva, punctul ăla se face din ce în ce mai mare, transformându-se în urlet la capătul meu și-n semn de exclamare la capătul tău. Dar eu nu făceam o dramă, eu așa simțeam, așa iubeam. Așa te iubeam. Așa ți-o scriam: dac-ai fi acum cu mine, aș vrea să ne uităm la un film de desene animate, să mâncăm mere în pat, să rămânem în pat, să ne îmbătăm și să ne-o tragem, doar să ne-o tragem fără să ne îmbătăm, să ieșim în oraș, să stăm în ploaie, să-ți calc cămășile, să-mi masezi tălpile, să mergem la o expoziție de artă modernă din care să nu înțeleg nimic, să trimitem sms-uri la întâmplare, să ne sărutăm pe o bancă, în parc și apoi pe toate aleile și sub fiecare pom, să-mi zici că sunt nebună și că exagerez, să-ți spun că ai dreptate și să te sărut, să mă uit la tine cum dormi, să nu dormi, să nu pleci. 

Imi răspundeai: o să facem tot ce vrei tu. Când? te întrebam eu în șoaptă, iar tu nu răspundeai nimic pentru că nu știai ce. Imi scriai: dac-ai fi acum cu mine, aș vrea să ne uităm la un serial polițist, să te las să mănânci mere în pat, să bem vin,  să ne îmbătăm și să ne-o tragem, doar să ne-o tragem fără să ne îmbătăm, să stăm în ploaie, să ieșim în oraș, să-mi calci cămășile, să-ți masez tălpile, să mergem la o expoziție de artă modernă și să-ți explic totul, să trimitem sms-uri la toți cunoscuții și să le urăm să fie fericiți, să te sărut pe o bancă, în parc și apoi pe fiecare alee și sub fiecare pom, să-ți zic că ești nebună și că exagerezi, dar că nu mă interesează, să mă uit la tine când dormi, să nu te las să dormi, să nu plec. 

Chiar nu mai știu unde eram. Am fost în atâtea locuri împreună, încât mi-e imposibil să le țin minte pe toate. Mai simplu ar fi, cred, să le spun pe cele în care nu am fost. Nu am fost la Paris, nu am fost la tine acasă, nu am fost la mama ta care locuiește singură, nu am fost la tatăl tău care locuiește singur, nu am fost la tine la birou, nu am fost la cel mai bun prieten al tău care te-a invitat la nunta lui, nu am fost în vacanță, nu am fost la cumpărături sau la piață, nu am fost la tine în bloc, la tine pe palier, la tine în bucătărie. In rest, am fost peste tot unde mi-am dorit. Mergem unde vrei tu, ziceai și mă lăsai să o iau înainte și să te aștept.

Așa că, în ziua aia, în mașină sau nici măcar --  poate nu eram lângă tine, poate doar îți scriam cum îți scriu de obicei -- ți-am spus că știu. Știu tot. Ba cred că am zis și că înțeleg și că nici măcar nu sunt supărată. Așa cred că am zis. De parcă important era să-ți arăt că m-am prins de problemă, că sunt suficient de inteligentă încât să-mi fi picat fisa și să știu rezultatul. Restul nu era atât de important. Nu atunci. Tu nu ai zis nimic. In general, vorbești puțin. Preferi să asculți, să aștepți, să stai, să mergi unde spun eu: la mine acasă, la mama mea care locuiește cu tatăl meu, la birou, la cea mai bună prietenă a mea care ne-a chemat la nunta ei, la cumpărături lângă casa mea, la mine la bloc, la mine pe palier, la mine în bucătărie. Nu pot trăi fără tine, îmi ziceai. Nu încă, mă gândeam. Nu încă, te gândeai. Cum mă iubești? m-ai întrebat odată. Telefonul a vibrat cumva, de parcă ar fi fost viu și m-am trezit cu întrebarea asta cu care n-am știut ce să fac, așa că am răspuns: ca-n prima zi, ca-n a doua zi, ca în toate săptămânile și lunile următoare și care vor veni, ca și cum ai fi aer, nu om, ca și cum ai fi oraș și străzi și copaci și mare și nisip și parfum franțuzesc și mâini și buze și sex și piele și timp și copilărie și mama și tata... Te iubesc pur și simplu. Și eu, mi-ai răspuns. Asta era acum vreo lună. Atunci nu aveam curajul să ți-o spun. Știai doar că știu, dar nici măcar nu m-ai întrebat ce știu și cât știu. M-ai crezut pe cuvânt. Eu am încredere sută la sută în tine, spuneai și habar n-am de ce, dar cuvintele astea și privirea ta când le spunea mă făceau să mă simt, brusc, bătrână și înțeleaptă. Dar mai ales bătrână. 

O să ți-o spun acum. Pentru că știu că în câteva minute, nu știu câte, o să fiu departe. Îmi place când ajung acolo. Nu doare nimic și doare tot și cumva, mă agăț de tine sau de cearceaf sau uneori de nimic ca să trec în partea cealaltă. Așa e iubirea mea pentru tine. Nu aia pe care o simt - poate nici nu o mai simt de fapt - ci aia pe care reușesc să o fabric. Iubirea ca un pod peste ceva adânc și rece la care, preț de câteva secunde, nu mă mai uit. Cât totul pe dinăuntru se contractă și devine rigid, din ce în ce mai rigid de parcă tocmai încep să pierd suflet, eu stau acolo sus, deasupra apei și mă uit fix în față. Cât timp nu las privirea în jos și nu văd apa, sunt fericită. Chiar și țipetele sunt de fericire. Chiar și ele. Nu sunt ca țipetele din restul timpului. Alea pe care tu nici nu le mai auzi.  Apoi, la capătul podului e iarăși viața, așa cum am lăsat-o. Cu tine care stai și mă aștepți. Sau naiba știe ce faci acolo. Dar nu și-acum. Acum eu închid ochii cât timp tu mă duci acolo sus, pe pod, doar ca să te uiți la mine și să-mi aduci aminte că pot fi și frumoasă.

După care, eu o să rămân în pat să mănânc mere și să mă uit la desene animate, iar tu o să te întorci acasă la tine, în blocul tău, pe palier la tine, în bucătăria ta, în dormitorul tău, la familia ta. In siguranță.

                                                              photo credit Comfreak
duminică, 13 octombrie 2019

Sunday morning

M-am trezit.
Stau cu ochii închiși, strâng pleoapele de parcă ar fi pumni
și te aud respirând.

Fiecare pe partea lui de pat.
Eu în dreapta,
cum m-am obișnuit.
Când eram mic dormeam la perete,
mi-ai spus
Și ai rămas la locul tău.
Te-am lăsat.

Nu știu ce faci.
Nu știu ce-ai vrea să faci
Și nici ce-ai mai făcut.
Uneori vorbești în somn.
Uneori vorbesc în somn.


Nu deschid ochii,
Nu încă.
Probabil că în curând
ți se termină și ție visul.
Și o să te întorci spre mine
să-mi zâmbești,
să-mi spui bună dimineața,
să mă întrebi dacă vreau cafea,
să vreau cafea,
să te scoli, să te piși,
să tragi apa,
să faci cafeaua,
să mă chemi,
să vin.
this is fucking real,
zic.
yes indeed,
zici.
Probabil.

Dar azi e duminică.
Dormi!


                                                      photo credit Iris Juana





sâmbătă, 12 octombrie 2019

Nimic colorat

Iubire. Cică totul e despre iubire. Nu eu am spus-o. Am citit-o. Și am crezut-o. De altfel, cine sunt eu să zic ba nu, nu e așa, nu aveți dreptate! Nu pot să zic asta. Nu știu să zic nu. De fapt știu, dar nu vreau. Nu acum. Acum prefer să fac altceva. Să mănânc struguri, de exemplu. Albi. Cei negri nu-mi plac. Întotdeauna încep cu boabele mari. Îmi place să le bag în gură și să le sug un pic, ca pe niște dropsuri, înainte de a le sparge între dinți. Odată, acum vreo câțiva ani, am mâncat de una singură aproape un kilogram de struguri. Nu credeam că sunt capabilă de așa ceva, dar pe măsură ce boabele păreau că mi se așează pe interior, ca bilele alea de la extragerile Loto - de fiecare dată când o bilă cădea, îmi țineam pentru o secundă respirația, deși eu nu jucam, dar îmi plăcea amestecul ăla de frică și de dorință, de parcă așteptam ceva - eu continuam să mănânc, nu de foame sau de poftă, ci de parcă eram dependentă de momentul ăla când pocneam între dinți învelișul alb, ca o piele tânără, fără riduri. Să rupi, să spargi și iar să rupi și să spargi. Mai ales că de câțiva ani, nici măcar nu mă mai tem de apendicită. Sau nu la fel de tare. Fricile au și ele vârsta lor și acum am ajuns la momentul la care alte lucruri mă sperie. 

Când eram mică, a făcut bunică-mea odată, o mâncare de bame. Era cu sos de roșii, iar păstăile alea ușor băloase și cu un gust de care efectiv, nu-mi aduc aminte, pluteau prin farfurie și țin minte dezamăgirea când le-am văzut acolo, în fața mea și cum, pentru o fracţiune de secundă, tot ce-mi doream era să treacă naibii ziua aia mai repede și să ajung la următoarea când aveam să primesc, speram eu, cartofi prăjiți. Au fost ani când masa de prânz era cel mai important și mai fericit moment al zilei. Masa de prânz și duminica dimineață când se dădea, la televizor, Cartea Junglei. Mie de mică mi-au plăcut foarte tare animalele. Și mâncarea. Mai puțin bamele. Mai ales după ce mi s-a făcut rău de la ele. Tata a crezut că am făcut criză de apendicită, pentru că mă durea în dreapta jos și m-a dus la spital. Intotdeauna tata credea că fac apendicită, de parcă era doar o chestiune de timp, de parcă era sigur că mai devreme sau mai târziu o să ajung și eu să rămân peste noapte în spital și o să mă taie ca să scoată o bucată de maț inflamat. 

Când eram mică mă gândeam la apendicită ca la un fel de moarte, atât era de sigură și de înfricoșătoare. Sau, cel puțin, tata părea foarte speriat când vorbea de ea. Când vorbea de ambele. Și atunci trebuia să scot sâmburii de la fiecare boabă de strugure. Să nu care cumva să se umple mațul ăla. Nu era simplu să mănânc struguri și să stau apoi - când înghițisem deja zeama și gustul dulce dispăruse -  să culeg de prin gură sâmburii mici și amari, ca să-i scuip într-un castronel de plastic, d-ăla luat de mama, de pe Lipscani. Într-o vară, m-a luat cu ea să cumpere farfurii și pahare colorate pentru vacanţă. Urma să plecăm într-un tur prin țară, așa zisese tata și eu mă bucuram că aveam să facem ceva deosebit - de obicei mergeam la Cumpătu în iulie și la 2 Mai, în august și apoi, încă o săptămână, la Cumpătu - așa că da, vreau să fac un tur și vreau să merg cu mama să cumpăr lucruri de plastic! De fapt, vreau să cumpăr orice. Și mai ales, vreau să merg cu mama. 

Pe Lipscani, la magazinul de Mase plastice, nu e nicio masă. De fapt, e doar una mică, în spatele căreia stă o femeie mărunțică, făcută permanent și care se uită la mine de parcă ar ști ea ce prostii am făcut la școală. Sau poate că privirea aia e pentru mama. Pentru că mama e mai frumoasă decât ea. Și mai înaltă. Şi pentru că poartă pălărie, în timp ce ea are un fel de bentiţă tricotată de un albastru d-ăla, de colac de veceu, care îi ţine fruntea la vedere. Mama se apleacă și începe să se uite la toate castroanele, farfuriile și paharele colorate care zac pe jos, așezate unele peste altele. Le ia pe rând, le ridică în dreptul ochilor, le ține apoi în lumină și verdele și roșul și galbenul se fac mai frumoase parcă, și mama zâmbește și cumva, mă gândesc că așa se simte, probabil, când te duci la magazin acolo, în Germania, unde cică a fost vecina de la trei când era mai tânără. A venit la noi, într-o seară, când se luase lumina şi ea nu mai avea lumânări, şi acolo, în bucătărie, pe întuneric, ne-a povestit cum odată, era cică la Francfurt şi a luat un căruț d-ăla mare, de la intrarea într-un magazin şi a început să-l împingă printre rafturi pline până sus cu fel de fel de lucruri, de nici ea nu știa ce sunt. Şi, la un moment dat, s-a apucat pur și simplu să pună în coș tot ce i-a picat sub mână, până aproape că nu a mai reuşit să mişte căruţul. Ai înnebunit?, i-a zis bărbată-su când a văzut ce face. Cu ce naiba vrei să cumperi toate astea? La care ea a zâmbit și i-a răspuns că n-are de gând să cumpere nimic, că o să le pună pe toate înapoi, dar că a vrut și ea să vadă cum se simte. Până la urmă a cumpărat un tub cu pastă de dinți d-aia verde cu albastru, și un săpun roz. Aşa ne-a povestit şi la sfârşit, când era deja pe palier, mi-a zis că dacă vreau, când vine curentul, pot să urc până la ea să-mi arate cutia de la pastă, că o păstrase ca amintire. 

În ziua aia, pe Lipscani, mama a ales trei farfurii galbene, trei pahare galbene și un castronel verde. Apoi şi-a deschis geanta, a căutat portofelul, a scos de acolo o hârtie şi i-a întins-o vânzătoarei. În tot timpul ăsta, vânzătoarea nu a zis nimic, absolut nimic, iar eu mi-am ţinut respiraţia de frică să nu cumva să ne trezim că de fapt, nu aveam voie să cumpărăm nimic colorat. Doar alb pentru voi două, doar alb! De acolo, de pe ultimul raft! Aşa mi-am imaginat eu că ar putea să spună femeia aia şi am început să o trag pe mama de mână să ieşim cât mai repede din magazin, să plecam, să fugim, să ne ascundem. Stai, mamă, ai răbdare, a zis mama şi mi-am dat seama că de-acolo, de sub borurile pălăriei ei de vară, mama nu mai vedea pericolele. Trebuia să o apăr eu. Aşa că m-am uitat la vânzătoarea aia cu fruntea tăiată pe mijloc de un rid adânc şi cu buza de sus umezită de sudoare şi i-am strigat tu nici măcar nu ştii unde e Francfurt! Atât eşti de proastă!  Mama mi-a dat o palmă, iar cu cealaltă mână a luat sacoşa de pe masă şi m-a tras afară. Vânzătoarea a tăcut. Eu am început să plâng, dar în acelaşi timp eram bucuroasă. O salvasem pe mama. Restul nici nu mai conta. 

Din ziua aia, am început să mănânc şi mai mulţi struguri. Uneori, când nu mă vedea nimeni, îi mâncam cu tot cu sâmburi, pentru că nu poţi să o salvezi pe mama şi să-ţi fie la fel de frică de apendicită. Exclus! Doar tata se sperie în continuare. Doar el. Mă duceam în cămară, luam de pe raftul de sus castronelul verde, aşezam în el cel mai mare ciorchine pe care îl găseam şi mă duceam în baie, să-l mănânc în faţa oglinzii. Iar acolo, cu gura plină, simţeam cum mă iubesc cu adevărat şi chiar mi-o spuneam de-a dreptul te iubesc şi apoi râdeam singură şi mă gândeam că eu nu sunt eu, ci altcineva şi că mama, aia pe care o salvasem, nu era mama, ci altcineva. Că e tata. Sau altcineva pe care nu-l cunoşteam încă. Sau nu personal. Un actor sau un cântăreţ. Brunetul din Modern Talking, de exemplu. Aşa îmi imaginam şi într-o zi am ieşit din baie, m-am dus în hol, am luat din cuier pălăria mamei, aia cu boruri largi, şi m-am întors în oglindă şi am rămas aşa, cu ea pe cap şi cu ochii la mine, zâmbind şi încercând să-mi dau şi eu seama cum se simte. 


                                          photo credit Victoria Borodinova




miercuri, 2 octombrie 2019

Toamna patriarhilor

Sunt copil. Nu știu câți ani am. Vreo șapte, opt, nu mai mult. Sunt singura fată din cameră, dar și cea mai mică, așa că tot pe jos am ajuns să stau. Ceilalți au prins loc pe canapea. E o canapea destul de veche, nu mai știu ce culoare are. Doar că are perne și că odată, le-am înșirat unele lângă altele, până aproape de perete, și am făcut concurs de cine sare cel mai departe. N-am câștigat. E sâmbătă și la televizor tocmai a început Bulevardul Paulista. Nu înțeleg despre ce e vorba și nici nu mă interesează. Aștept cu urechea ciulită să aud cele trei lovituri în tavan, semn că e masa gata. Camera în care sunt acum e la demisol. Camera copiilor. Oamenii mari sunt deasupra, la etaj. Fiecare cu împărăția lui. Nu încurcăm generațiile. Mai bine. Așa putem să stăm în camera noastră, să vorbim prostii și chiar să ne batem.

Sus, în regatul părinților, habar nu am ce se întâmplă. O să știu în curând. Doar să aud odată cele trei bufnituri, de parcă cineva, habar n-am cine, ar bate la poarta unui castel. Așa-mi imaginez. Mi-e foame. Cam tot timpul mi-e foame. Și poftă. O să avem pui. Mirosea deja pe scări, când am intrat în bloc. E un bloc mic, de trei etaje (sau două, uite că nu am stat să le număr), iar în apartamentul mare, de sus, poți, dacă vrei, să ieși pe balcon și din sufragerie și din bucătărie. La bucătărie, masa nu are scaune, ci un fel de canapea care-i dă ocol pe trei laturi. Undeva, cum te uiți spre stânga, sunt borcane cu murături. Trei bufnituri și o să o luăm la fugă pe scări "cine ajunge primul e cel mai deșteeept!", "hai, măi, nu-i corect", o să zic eu. Sunt cea mai mică și singura fată și în plus, nu fug repede și nu-mi place să rămân ultima și să sting lumina. La televizor, cineva spune că-i luni și noi țipăm în cor "ba nu, e sâmbătă!" și râdem ca proștii.

Poc, poc, poc, se aude de undeva, de sus, și atunci ne repezim pe ușă "băi, așteptați-mă și pe mine!" zic și urcăm treptele câte două, ba chiar câte trei. In fața ușii, ne oprim. Intrăm încet. Acum e momentul când fiecare dintre noi, își va căuta din ochi părinții. Hai, vino și spune bună seara, zice tata și eu fac ce spune. Odată, într-o sâmbătă, oamenii mari dansau. Vă jur, i-am văzut cu ochii mei. Era o muzică la un pickup cică cu unul Gilbert Becaud. Și cineva, nu mai știu cine, o doamnă tunsă scurt care mirosea extrem de frumos, m-a luat de mână și mi-a arătat cum să mă mișc de pe un picior pe altul. Un pas la stânga, doi la dreapta. Așa mi-a zis, iar tata a dansat cu mama cheek to cheek, asta înseamnă  obraz lângă obraz, în engleză. Așa mi-au zis. Iar în seara aia, tata mi-a promis că atunci când o să mai cresc, o să danseze la fel, și cu mine. Vocea cânta în franțuzește și eu credeam că pe omul ăla îl cheamă, Gil Berbeco. De la berbec, așa mă gândeam, că altfel nu înseamnă nimic. 

După ce zic bună seara, fug în bucătărie pentru că masa e gata, și fiecare are locul său și mai ales, bucata lui de pui. Nu vă mint. Eu am intrat prima pe canapeaua de la perete și am primit o pulpă. Întotdeauna primesc o pulpă. Preferata mea. Nu știu cum se face că de fiecare dată pulpa are pielița crocantă și carnea fragedă. De fiecare dată. E acolo un talent care-mi scapă și pe care nici măcar bunica mea nu-l deține. Voi nu ați cunoscut-o pe bunică-mea, dar o să vă spun doar atât: e faimoasă pentru borșul ei de lobodă și pentru imam bayildi, adică vinete umplute. Serile, vin mulți oameni la noi acasă să mănânce din felurile astea două. Doar că noi nu avem nicio cameră la subsol. Doar un apartament de tip vagon și acolo, nu ai  cum să bați cu piciorul în podea, pentru că deranjezi vecinii. 

După ce o să terminăm puiul,  o să ne repezim să ne întoarcem în camera noastră, de jos, doar-doar uită părinții de noi. Din păcate, tata nu uită niciodată de mine. Pe la unsprezece seara, poc, poc, poc, răsună tavanul semn că se dă stingerea. Urcăm cu toții și de multe ori, mai stăm în hol să așteptăm să ne găsim hainele aruncate pe câte un pat, claie peste grămadă. Mama ia un prosop din baie și mă tot  freacă pe spate și mie nu-mi place. Știți ce-mi place mie?  Imi place când ceilalți oameni mari, nu mama sau tata, îmi fac complimente. Sau mă întreabă cum mai e pe la școală. Intotdeauna e foarte bine la mine, la școală, pentru că eu învăț bine și iau note foarte bune. Intotdeauna. Nu ca băieții. Așa că, acolo, în hol, tata e tare mândru și de multe ori nici nu-i mai pasă că trebuie să ne întoarcem acasă, cu taxiul, din Piața Dorobanți, pentru că nu avem voie să circulăm cu mașina. 

Odată, când am urcat din camera de jos la masă, l-am prins pe tata cu o țigară în mână. Stătea pe un fotoliu ca un jilț, cu brațe de lemn și tapițat cu mătase, în dungi, și fuma. Nu vreți să știți ce m-am supărat pe el, pentru că eu nu știam că tata fumase la viața lui. De fapt, habar nu aveam că tata mai avusese și altă viață înainte de mine și d-aia m-am supărat. După aia mi-a trecut. M-am luat cu desertul și cu un elefant de jucărie, preferatul meu. E foarte mare și pare așa, adevărat și degeaba sunt cea mai mică și singura fată, că nu vor să mi-l dea mie. Deși l-am cerut. Ba chiar de mai multe ori. Habar nu am de unde l-au cumpărat. La Romarta nu au elefanți. 

Acum, am stins cuptorul. Am învârtit de buton până a ajuns la zero și am deschis ușa, cât să iasă căldura și să nu se ardă puiul. Tot nu iese cu pielea crocantă. Nu știu ce să-i fac. Poate că trebuie pur și simplu să accept că sunt lucruri pe care nu am cum să le schimb. Adevărul e că v-am mințit. Nu mai sunt mică. Am crescut. Ba chiar am un copil de paisprezece ani. Vă dați seama?! Din păcate, nu am mai fost demult în camera de jos. Iar în cea de sus, nu mai are nimeni putere să bată în podele. Acum, fiecare e cu împărăția lui. Ei, sunt cu cea din ceruri.

                                                        photo credit Александр Суслов
luni, 30 septembrie 2019

Tot ce știa ea

Și-a promis că o să-l învețe tot. Tot ceea ce știa ea, tot ceea ce își aducea aminte și gândul că uite, în sfârșit, avea pe cineva care să o asculte, care să tacă când ea va vorbi, care să se uite în ochii ei și să zâmbească, auzind-o câte știe ea, gândul ăsta o făcu să adoarmă acolo, chircită pe pat, și să viseze frumos. Două minute a dormit, nu mai mult. Doar cât să i se pară că totul în jur a devenit colorat și plăcut. Roz și verde și bleu și turcoaz. Plin de culori și printre ele, un scâncet de copil. Al ei. Un copil mic, cu pielea caldă, cu două mânuțe care se întindeau spre ea și o apucau de gât, de acolo de unde o apuca uneori și ta-su - treci, dracu' și spală pe jos, gâtu' mă-tii de putoare! Aici visul se termina și ea deschidea ochii speriată și abia când îl vedea lângă ea, dormind cu pumnii strânși și cu buzele țuguiate de parcă sugea în somn, abia atunci se liniștea.

Incă un pic mai trebuia să aștepte, să crească nițel, să se ridice în picioare și să înceapă să spună după ea: ma-ma, ca-ca, pa-pa. O să-l învețe tot ce știa ea. Se ridică într-o rână, sprijinindu-se în cot și se uită pe fereastră. Cerul era roșiatic de la apus. De ce apune soarele? De ce se face cerul negru?  Erau mulți acolo, adunați în curte, în jurul mesei ăleia mari, pe care până cu câteva ore înainte zăcuse bunică-su nemișcat, cu o lumânare înfiptă între degete. Cât s-au dus cu toții la cimitir, mătușă-sa a schimbat fața de masă, a așezat farfuriile și a pus la mijloc, oala cu sarmale și sticlele cu vin. Ea era cea mai mică de acolo. Mai erau copii, vreo doi verișori de la Slobozia și încă o fată din vecini. Afară dădea să se întunece și ea a întrebat atunci unde se duce ziua și ceilalți copii n-au auzit-o și au luat-o la fugă și i-au strigat să vină să-i prindă, de parcă cuvintele ei se auzeau doar pe dinăuntru. Apoi, la un moment dat, cineva, nu mai știa cine, a luat-o așa, de cot, și a tras-o cumva, în sus, mai s-o ridice de la pământ și i-a zis:  măi gămălie, ia lasă tu întrebările și spune mai bine, o poezie, să fie de sufletul lui tac-tu mare".

Și ea atunci a spus-o pe aia de-o zicea bunică-su în gura mare, în timp ce se descălța și arunca cu ghetele în oricine îndrăznea să vină după el, la Chioru', la birt, acolo, lângă barieră. De obicei o trimiteau pe ea că era mică și mai greu o nimerea. Așa că a zis-o pe aia cu "vai, săracu infanteru/ cum îl strânge moliterul/cum îl arde soarele/ și-i put picioarele". Și omul ăla a izbucnit în râs și a lăsat-o să cadă de sus, iar ta-su, de unde era, de pe partea cealaltă a mesei, i-a dat un brânci și i-a zis "taci, fă, că se scoală mortu' din groapă la cât de proastă ești și tu și mă-ta". Și ea a tăcut, dar n-a înțeles și nu a avut curajul să întrebe nici de ce a râs omul ăla, nici de ce a țipat tata sau de ce a murit bunicul și de ce e mama proastă? Și mai ales ce înseamnă moliter?

S-a bucurat când a aflat că o să aibă băiat. Când a ieșit de-acolo, de la doctor, mergea pe stradă, spre casă și i se părea că parcă e mai înaltă și cumva, mai deșteaptă, ca și cum, pe dinăuntru, i-ar mai fi crescut un cap.  Acuși o să se facă anul și o să-i taie moțul. O să cheme toți vecinii la ta-su, în curte, o să pună masa sub nuc și o să fie mai frumos ca la nuntă, fiindcă o să aibă grijă să nu-l lase din brațe și-atunci nimic rău nu o să poate să i se întâmple. Nimic. Iar când o mai crește un pic, o să-l ia de mână și o să-i arate cerul, și ploaia și frunzele care se îngălbenesc și cad și când el o s-o întrebe, ea n-o să se supere. Nu, nu. O să-l mângâie și o să-l pupe, în timp ce o să-i spună cu voce blândă: pentru că așa a vrut, Doamne-Doamne, ai priceput? Și el sigur o s-o asculte și nu o să dea televizorul mai tare cât ea vorbește.

Se mai uită o dată la copil și închise ochii. Era obosită, dar nu reușea să adoarmă. Voia să se facă o dată zi și să se deschidă ușa de la salon, ca să vină iarăși asistenta aia cu păr șaten, prins la spate, să dea la o parte păturica de pe copil, să se uite apoi la ea "i-ai dat să sugă?" și ea să zică mândră "da, da, de mai multe ori" doar-doar ar fi făcut-o să-i spună iar bravo, cum i-a zis atunci când a văzut copilul ieșind afară din ea. Ce i-a mai plăcut cuvântul ăsta! Și-l spuse singură, în șoaptă, acolo, pe întuneric și se trezi zâmbind. Cică vreo două zile or s-o țină aici, în spital. Asta înseamnă că dacă mâine nu vine asistenta, poate vine poimâine. Sau poate vine în fiecare zi, ca învățătoarea de-a avut-o în primii ani de școală. Tovarășa Ichim. Parcă o vede și acum cum intra în clasă, azvârlea catalogul pe catedră și apoi, se lăsa cu un icnet pe scaun, de parcă nu o mai țineau picioarele. Când o scotea la tablă, se ridica și se așeza cumva, în dreptul ei, apăsând-o cu arătătorul în frunte de fiecare dată când nu știa ceva. Dar nu-i spunea cum se face. Nu, nu. Doar o apăsa acolo, între sprâncene, până se făcea roșu și dureros și vocea îi devenea din ce în ce mai puternică și mai subțire, de parcă s-ar fi pregătit să cânte: tu, poc, nu, poc, înțelegi, poc, ni-mi-cu-ța. Poc, poc, poc, poc, cu degetul. Când s-a măritat, a chemat-o și pe ea la nuntă, că zicea tac-su că are, cică, un văr, în Italia și poate bagă și ea niște euro într-un plic. Dar, nu. I-a adus o tavă rotundă, pentru pizza pe care i-a ars-o maică-sa, a doua zi, când a uitat-o pe foc, cu niște vinete.

La început nu i-a plăcut la București. Ii era frică să iasă și până la colț, să nu cumva să se rătăcească. Când se ducea la cumpărături, mergea doar pe partea cu blocul ei și doar drept înainte. Trecea de Covrigărie, apoi de Florărie și de Secția de Poliție, și când se apropia de cofetărie, simțea cum inima începe parcă, să-i bată un pic mai tare la gândul că mai e un pic și ajunge la Mega și doamne, ce frumos e la Mega și ce bine miroase a chifle calde și a pui prăjit! Apoi, s-a angajat la spălătoria aia, de pe lângă gară și- n fiecare dimineață, trebuia să ia 133 zece stații dus, zece la întors. O să meargă și cu el când o mai crește. Să-l arate fetelor. Nu acum cât e așa de mic, nu de alta dar să nu respire mirosul ăla de clor și mai ales să nu sară pe el curva aia de Gabriela și să dea să-l atingă după ce o fi pus mâna cine știe pe unde. Nu. O să-l ia cu ea după ce-i taie moțul. O să pună masa aia mare, tot acolo, în curte, și-ntr-un colț, o să așeze o cutie d-aia, de pantofi, goală, fără capac, pe care o să deseneze ceva cu albastru și o să le spună ăstora de vor veni, să lase acolo ce au adus pentru copil. Așa a văzut ea la televizor, la o emisiune cu mirese. Doar că ăia aveau o cutie mare. Ia să caute prin debara, poate mai găsește vreuna rămasă de la niște cizme. Așa. Și cu banii ăia de acolo, o să-i cumpere o tricicletă cu luminițe și muzică. Să cânte cât el pedalează. Ba nu. Mai bine fără muzică. Ca să poată să-l audă când o întreabă și mai ales, să poată să-i răspundă fără să țipe. Nu-i place când lumea țipă. Niciodată nu i-a plăcut. Doamne, ce bine va fi când el o să fie un pic mai mare! Ce fericită o să fie! O să-l așeze acolo, pe șaua roșie sau albă, o să-l pună să se țină bine de ghidon și, în timp ce o să-l împingă de la spate o să-i spună tot ce știe ea. De exemplu, o să-i zică, tu știi că mama ta cunoaște toate stațiile de autobuz între Nerva Traian și Gara de Nord? Iar el o să întoarcă capul către ea și ea o să-i zâmbească și o să-i zică da, da. Pe toa-te, pe toa-te. Și o să-l învețe și pe el, așa încât, în ziua când vor merge împreună, cu 133, la ea, la serviciu, să poată să-l întrebe de față cu toată lumea aia care se va înghesui pe scaune și în picioare, ce vine după Papazoglu? Octavian...iar el va spune cu o vocișoară adorabilă- Go ga. Și apoi?, va continua ea să-l întrebe. Uni-lii, va zice el și lumea din jur îl va privi cu drag și sigur, sigur, vor fi câțiva care vor zice bravo, băiețelule! Ce deștept este! Iar ea va fi fericită! Așa de fericită!

De dimineaţă, să fi fost vreo şapte, ușa de la salon s-a deschis și asistenta cu păr șaten a intrat, împingând un cărucior plin cu pansamente, ace, borcănașe și niște foi de hârtie. Facem vaccin, i-a zis și fără să mai aștepte, a smuls păturica de pe copil și l-a luat în brațe. L-a înțepat în călcâi, n-a avut nicio reacție când copilul a început să zbiere, a aruncat o privire pe geam, înainte să se apuce să scrie ceva, pe o foaie și să-l ia de acolo, de pe masă ca să i-l pună în poală.  Dă-i să sugă, i-a zis cumva, tăios și a dat să deschidă ușa către culoarul ăla lung ca un maț.
- Nu vă supărați...a spus ea încet și aproape că a fost și ea suprinsă să se audă vorbind, de parcă acum, că băiatul era acolo, lângă ea, nu mai era nimic de spus. Sau, în orice caz, nimic important. Asistenta n-a auzit-o și căruciorul ei a început să zdrăngăne din ce în ce mai slab pe măsură ce se îndepărta.

Și-a desfăcut nasturii de la cămașa de noapte și i-a băgat copilului țâța în gură. Voiam să știu dacă mai veniți și mâine, a zis ca pentru sine și apoi, a continuat către copil: iar după Unirii, vine Matei Ba-sa-rab. Las' că te faci tu mare și o să le știi pe toate! Te-nvață, mama!

                                                             credit photo Aron Visuals


                                                      
marți, 3 septembrie 2019

Trei rinichi

Se așeză pe scaun la coafor și cât femeia aia mărunțică își plimba degetele prin părul ei despletit, încercând parcă, să îndrepte firele răsucite în toate părțile, își zâmbi singură în oglindă. De fapt nu-și zâmbi ei, celei de acum, ci celei ce urma să apară acolo, în fața ei, pe măsură ce mâinile alea cu unghii roz sidefat, tundeau, vopseau, întorceau cu peria, purtându-se cu părul ei de parcă ar fi fost viu. În timpul ăsta, ea zâmbea cu siguranța femeilor care se știu frumoase și pentru care mersul la coafor e mai degrabă o chestiune de educație și de stimă de sine decât o încercare disperată și costisitoare de a fi altcineva, chiar și pentru o zi sau două, până când părul ar fi început să se îngrașe și să redevină lucios, cerându-se spălat. Din fericire, ea nu făcea parte din categoria aia, a amărâtelor ălora dispuse să facă orice pentru un pic de admirație și de ce nu, de iubire - că, să fim serioși, dacă nu era pentru vreun botez sau vreo nuntă, mersul la coafor era sigur despre asta, un fel de girofar menit să facă lumină în dormitor, își spunea ea.

Din fericire, nu era și cazul ei. La ea în dormitor, întunericul era împrăștiat în particule mici, aproape imponderabile, de o veioză cu abajur verde ars, cu picior din fier forjat ce se răsucea armonios dând obiectului acel aer vintage care Corinei îi plăcea atât de tare. In fața patului, un dulap imens, Biedermeier, se lăfăia pe un perete întreg, lăsând din când în când, în toiul nopții, să scape câte un zgomot de parcă s-ar fi întors de pe o parte pe alta. Sprijinită de perete, o oglindă ovală, cu ramă albă, moștenire de familie. Ii plăcea să dea ochii cu ea de fiecare dată când intra în cameră, de parcă avea nevoie să se vadă ca să știe că e acolo. La fel și acum. Cât mâinile alea i se plimbau prin păr, ea rămăsese cu ochii lipiți de oglindă, așteptându-se. Frumoasă fusese încă de mică, ceea ce făcea ca-n cazul ei, mersul la coafor să țină doar de respectul de sine și de nevoia de a-și tăia periodic vârfurile, chiar și doar pentru a o auzi pe Mirela spunând pentru a nu știu câta oară, cât îi făcea bonulețul - ce-mi place că ai grijă de tine! Și chiar avea. De altfel, toată speța feminină din neamul ei era întoarsă cu ochii către sine, așa că nu era de mirare că în viața Corinei, nimeni nu era mai important decât ea însăși. Nu e egoism, e inteligență, îi spuneau la unison maică-sa și bunică-sa cu care locuia în casă de când se știa și care, și la cei treizeci și un pic de ani ai ei, continuau să i se adreseze tot cu "draga noastră dragă" și să intre peste ea, în cameră, fără să bată la ușă, că doar nu mai ești cu Radu. Tată nu avea. Nu avusese niciodată, ceea ce o făcuse pe mă-sa să se simtă specială, iar pe ea, să se simtă într-un fel pe care nu-l putea defini și nici nu încerca. Avea însă trei rinichi și prefera să vorbească despre ei de fiecare dată când discuția ajungea la bărbați.

De obicei nu ajungea prea des. Acasă, nu avea cu cine. Maică-sa şi bunică-sa se arătau de o discreţie înnebunitoare, vecină cu prostia, care o făcea pe Corina să se simte ca o curvă de fiecare dată când ar fi adus în discuţie vreun personaj masculin. Din seara aia când Radu îi făcuse semn, chemând-o în dormitorul lor de la capătul holului, ca să-i spună, pe şopotite, că o părăseşte - eu plec, aşa a zis şi a închis valiza cu un ţac fără să mai aştepte răspuns, ei bine, din seara aia nicio voce de bărbat  n-a mai perturbat cu adevărat, liniştea casei în stil vagon pe care iedera creștea bezmetică, până pe acoperiş. Cum lacrimile distrug atât machiajul, cât și echilibrul  într-o familie, fie el și fragil, Corina nu a plâns când a închis ușa de la intrare, lăsându-l pe Radu să dispară în noapte, cu valiza lor bună, luată de la Roma. De întrebat nu l-a întrebat nimic. Invățase să nu mai caute răspunsuri, mulțumindu-se să accepte ceea ce i se dădea de trăit și basta. Unde se duce la ora asta?, avea s-o întrebe bunică-sa, scoțând buimacă, un cap din camera ei. Dracu' știe, se cară, a răspuns sec Corina cu o voce care parcă nici nu era a ei. Acum s-a găsit, când aveam nevoie de el să mă ducă la Obor să iau vinete și gogoșari pentru zacuscă? zise bătrâna și trânti cu zgomot ușa de la cameră.

Adevărul este că nici maică-sa, nici bunică-sa nu-l plăcuseră prea tare pe Radu. Dar asta pentru că, din punctul lor de vedere, cu excepția lui Robert Redfort, a lui Bobby din Dallas și a lui Horia Brenciu - toți trei așa de arătoși că restul nici nu mai conta, ziceau ele - bărbații erau, hai să nu spunem inutili, ci de evitat. Cu toții se gândesc doar la un singur lucru și crede-ne, pe cuvânt, draga noastră, dragă, că lucrul ăla n-are nicio legătură cu tine sau cu fericirea ta! Cu vorbele astea în cap crescuse încă de mică și probabil cu ele va și muri la fel de singură ca toate femeile din neamul lor. Bunică-su murise de tânăr, de aprindere la plămâni. Maică-sa era mică pe-atunci și nu-și aducea aminte mare lucru despre el, mai puțin că o lua pe genunchi și o zgâlțâia, făcând clop-clop din gură, precum caii la trap. Și mai știa că odată intrase peste el, din greșeală, în baie și-l văzuse în curul gol, iar chestia aia ca un fel de excrescență bizară și diformă pe care o avea el acolo o făcu să scoată un țipăt de spaimă și de dezgust și plece, în fugă, în celălalt capăt al casei. Povestea asta i-a spus-o Corinei chiar în săptămâna când i-a venit ciclul și când s-a gândit că ar trebui să știe, totuși, ceva despre sexul opus. Sigur, ar fi putut să-i povestească altceva. De exemplu, despre ea și despre ziua aia când s-a dus la maică-sa și i-a spus cu seninătate, între două guri de ceai, că e gravidă și că, îți dai seama, mami, vom avea un bebeluș în casă! Sper să fie fată, a zis atunci mă-sa, să avem cui lăsa cerceii cu topaz de la tanti-ta, Silvia. Despre tatăl copilului nu a întrebat însă nimic și nu pentru că învățase încă de pe vremea răposatului că ce nu știi nu poate să-ți facă rău, ci pentru că pur și simplu nu o interesa.

De două ori o întrebase Corina pe maică-sa, unde e tatăl ei. Prima dată avea vreo trei ani și ceva și erau împreună la leagăne, în parc, când un bunic cu un nepoțel a intrat în vorbă cu ele.
- Seamănă cu tati, a zis el, uitându-se la mamă și învârtind, apoi, un deget în aer, semn că părul creț al Corinei nu avea de unde să apară așa, pur și simplu, fără să aibă vreo legătură cu unul dintre părinți.
- Am părul ca tata? a întrebat atunci fetița și mama a dat din umeri și i-a propus o înghețată. Unde e tata? a continuat ea și apoi a adăugat cu voce joasă, de parcă ar fi fost un secret: e mort?
Mama s-a uitat la ea, a zâmbit, a dat din cap că nu și s-a pus la coadă, la înghețată.

A doua oară era la școală și diriginta le-a zis copiilor că lunea viitoare o să fie ședință cu părinții și că prezența e obligatorie. Mama e plecată, a răspuns Corina, pot să-i spun bunicii. Păi să vină taică-tu, a zis femeia cu voce tare, în fața clasei și Corina n-a știut ce să răspundă și atunci a zis bine și a fugit acasă, a dat buzna peste maică-sa în cameră și a început să urle:
- Măcar spune-mi cum îl cheamă! Măcar atât!
Maică-sa era pe canapea, citea și cât fiică-sa plângea și bătea cu pumnii în pereți, ea strângea din ochi de parcă dinspre copil ar fi venit o lumină orbitoare care îi făcea rău.
- Ce nume îți place ție?
Corina se opri brusc din plâns și rămase cu un rest de țipăt în gât, șocată de întrebarea maică-sii. Nu știa ce să răspundă. Nu se gândise niciodată la asta și-n momentul ăla simțea cum începe s-o urască  din toata ființa ei pe mă-sa pentru că îi ardea de astfel de jocuri tâmpite. Doar că nu putea. Și nu pentru că era prea mică sau pentru că nu se mai pomenise ca un copil să-și urască mama, ci pentru că nu-și permitea să nu mai simtă iubirea aia sufocantă, multă și aproape bolnăvicioasă pentru femeia aia fără de care nu-și putea imagina nu viața, dar nici măcar o zi din viață.
- Imi place Paul, a zis atunci și maică-sa a dat zâmbitoare din cap și i-a spus că exact așa îl și chema, iar ea a tăcut. Apoi maică-sa i-a zis să se ducă la teme și s-o lase să citească, iar Corina a ascultat-o, cuminte și a renunțat cu totul la întrebări.

Adevărul este că se citea mult la ele-n casă. Corina învățase să citească încă de la grădiniță. Bunică-sa o învățase. Își aducea aminte cum, în zilele cu ploaie sau cele friguroase când nu se putea ieși la joacă, în curte, educatoarea o punea pe un scăunel în fața clasei și îi dădea câte o cărticică din care să le citească și celorlalți copii. Ii plăcea teribil să se audă spunând povești, să vadă cum lumea se oprește cât ea vorbește, cum toți ochii rămân ațintiți asupra ei de parcă ar fi fost pe o scenă. Așa s-a simțit și când l-a cunoscut pe Radu. Stăteau la coadă la Starbucks și ajunseseră practic, în același timp, în fața băiatului care lua comenzile. La prima vedere, Radu părea mai degrabă un bărbat urât, cu trăsături neregulate, cu ochii ușor bulbucați și cu buze aproape albicioase. Dar mirosea bine, a Bleu de Chanel, avea unghiile curate, obrazul proaspăt bărbierit, niciun pic de chelie, nicio verighetă și vreo zece ani mai mult. Se gândi că era un început promițător pentru o relație și când el o strigă pe nume - am auzit când i-ai zis băiatului cum te cheamă- se așeză lângă el, ascultătoare, cu mâinile lipite de paharul mare de cafea și așteptă să se întâmple ceva.

Prima dată, veni cu el acasă într-o duminică, la prânz. Să-l cunoaștem, dragă, și noi, asta dacă nu ți-o fi rușine cu familia ta! Corina nu zise nimic, își dădu ochii peste cap, trânti o ușă cât să le lase-n plata domnului și pe maică-sa și pe bunică-sa, și-l sună pe Radu să-l invite la masă. Pregătirile pentru duminică au început încă de vineri. Bunică-sa a decis să facă tortul ei cu nucă "ăla de-i plăcea la nebunie până și lui Margareta, vecina de vizavi, aia grasă, de lucra pe vremuri la Capșa", în timp ce maică-sa a plecat val vârtej la mall, să-și ia o rochie nouă, pentru că, "draga noastră dragă, bărbații se uită în primul rând la mamă ca să vadă cum va arăta fata mai târziu". Adevărul este că maică-sa avea fel de fel de idei ciudate, dar la fel de bine avea doar cincizeci și doi de ani, picioare frumoase, cu glezne subțiri pe care murea de nerăbdare să și le arate. Nici aici Corina nu o moștenise. Și nu în sensul că ar fi avut glezne groase sau genunchi apropiați, ci că prefera rochiile lungi celor menite să lase la vedere bucăți de piele. "Mai puneți și tu o fustă!" fusese refrenul întregii ei copilării și adolescențe, când atât mama, dar mai ales bunica se arătau dezamăgite de ținuta ei absolut insipidă, cu blugi și tricouri negre, asta în timp ce dulapul de la ea din cameră, ăla Biedermeier, gemea de haine drăguțe, de fetiță!

Chiar și acum, la treizeci de ani, Corina prefera pantalonii pe care-i purta cu pantofi cu toc de 7 centimetri, stârnind invidia colegelor și provocând fantasme colegilor. Fuste sau rochii își punea, de obicei, la mare sau când avea vreo întâlnire, așa zis romantică, cu șanse de a se termina în dormitor și asta pentru că nu suporta să-i vadă trăgând în toate părțile ba de curea, ba de fermoar, încercând disperați să-și strecoare mâna în chiloții ei. In rest, pantalonii se dovedeau mai practici, mai eleganți și cumva mai siguri decât o bucată de material care risca la orice pală de vânt să se înfoaie, lăsându-i coapsele la vedere. Sexul cu Radu se dovedise mai bun decât își imaginase într-un prim stadiu. Era suficient de răbdător și, în plus, nu părea să aibă așteptări prea mari sau pretenții, ceea ce o făcea pe Corina să se simtă stăpână pe situație și să juiseze în ritmul ei. Prima dată au făcut-o la el acasă, pe o canapea extensibilă care la momentul respectic era strânsă regulamentar și acoperită cu o pătură portocalie pe care au dat-o la o parte. Mai mult decât mărimea sau forma penisului, Corina era stresată de cantitatea de păr care acoperea corpul bărbatului cu care urma să se culce. Prima dată când a văzut un bărbat gol, a fost oripilată să descopere că avea păr pe fund. Era un doctor. Rezident la Militar. Fusese să-și facă o ecografie, că simțea un fel de junghi în partea dreaptă. Știi că ai trei rinichi?, a întrebat-o el și apoi a întrebat-o ce face în după-amiaza aia. Il chema Paul, iar asta a făcut-o pe Corina să zâmbească și să răspundă că n-avea program.

În duminica când Radu a sunat la ușă, maică-sa și-a aranjat discret sânii în rochia cea nouă și verde, iar bunică-sa a aruncat un ochi spre ceasul de pe perete și a mormăit ca pentru sine un "măcar e punctual", ca și cum mai mult oricum nu aveau ce spera. Și nici n-au făcut-o. L-au acceptat amândouă la început la masă, apoi în casă, "mută-te, dragă, la noi, că e ditamai casa, ce rost are să plătești chirie?" de parcă ar fi fost un fel de obiect de mobilier, util în felul lui, dar fără de care se putea trăi la fel de bine. Cel puțin, ele puteau. Poate și de aceea s-au abținut în a pune fel de fel de întrebări când Corina le-a anunțat oficial, despărțirea și le-a lăsat lipit pe frigider, un bilețel cu numere de telefon de la taxi, "că de-acum nu mai aveți șofer". Atâta tot.
Apoi, s-a dus la ea în dormitor, și-a zâmbit încurajator în oglinda cu ramă albă, a deschis dulapul, a scos o pereche de pantaloni și pantofii bej, cu toc înalt, a ieșit pe ușă, trântind-o mai tare decât de obicei și când a ajuns la birou a intrat pe net să-și caute altă valiză și să-și facă programare la coafor. Pe Radu nu a încercat să-l mai sune sau să-l înduplece să se întoarcă. Nici măcar nu știa dacă voia asta, tot așa cum nu putea spune cu certitudine dacă fusese vreodată îndrăgostită de el. Ii fusese bine, asta da, îi plăcea când își înfășura mâinile în jurul ei și o ținea strâns, la căldură, cu buzele lipite de pielea de pe gât, chiar acolo, în spatele urechii de care atârna cercelul cu topaz de la tanti-sa, Silvia.
Ii plăcea că dimineața le spunea sărut mâna maică-sii și bunică-sii când se ciocnea de ele pe holul din fața băii și că le lăsa pe ele primele, fără să protesteze.

O singură dată i-a cerut Radu să se mute la el, în garsonieră și mama Corinei a început să plângă și Corina a spus: știi că eu am trei rinichi? Iar Radu nu știa, așa că toată seara au vorbit despre asta și despre transplanturi. Chiar și când erau doar ei doi, în camera cu dulap Biedermeier și oglindă cu ramă albă, chiar și atunci, Corina avea grijă să adoarmă înainte ca Radu să ceară ceva, iar dimineața, când se trezea, se ducea direct în bucătărie și nimeni nu avea voie să-i vorbească cât ea își bea cafeaua. Totuși, era ceva care o atrăgea în mod deosebit la Radu și care acum, că plecase nu se știe unde, îi lipsea: serile alea când se adunau cu toții în sufragerie și începeau să cânte. Atunci, bunică-sa se ducea în cămară și scotea de acolo o sticlă burtoasă, cu coniac, cât timp mă-sa golea măsuța de cafea din fața canapelei și așeza pe ea patru pahare rotunjite. De obicei, Corina era cea care dădea tonul, alegând melodii arhicunoscute, în română, la care toată lumea știa versurile. Serile alea erau cele mai frumoase pentru ea. Mai frumoase ca Crăciunul sau ca ziua ei. In momentele alea, Corina făcea în sfârșit ceva care o umplea de un fel de bucurie simplă care se ținea pe picioare de una singură, fără vreun sprijin din partea celorlalți și unde nu conta nimic, dar nimic, decât să cânți. Și cumva, faptul că Radu era acolo cu gura deschisă și cu plămânii plini de aer, gata să împingă sunetele afară, era suficient pentru ea ca să se simtă fericită și să vrea să-l apuce de mână și să-l țină așa, cât mai mult. Când Radu a plecat, maică-sa a aranjat în cutie paharele de coniac, bunică-sa s-a urcat pe un taburet și a pus sticla pe raftul de sus, în cămară, acolo unde îi era locul, iar Corina și-a frecat palmele una de alta, de parcă și le curăța de vreo urmă de mizerie și a decis să nu mai cânte.

 - Ia uite ce frumoasă ești! i-a spus Mirela, și a dat scaunul și mai aproape de măsuța aia pe care zăceau aruncate în toate părțile, perii și bigudiuri, ca și cum frumusețea ar fi putut crește pe măsură ce distanța s-ar fi micșorat. Cu capul puțin întors către dreapta, Corina se admiră. Frumoasă a fost de când se știe. Și discretă, inclusiv cu ea însăși, având grijă să adoarmă rapid, în fiecare seară, până ca mintea să înceapă s-o asalteze cu fel de fel de întrebări. Cu ochii la ea însăși, își desfăcu buzele într-un zâmbet larg, de parcă încerca acum s-o învețe și pe fata din oglindă să pară fericită. Cred că o să moară al tău când te-o vedea diseară, zise coafeza, chicotind. Sunt singură, al meu - cum îi zici tu,  a plecat acum vreo câțiva ani, a zis ea și vocea i-a sunat atât de străină de parcă venea din altă parte.

Mirela a lăsat peria jos și și-a răsfrânt cumva, caraghios, buza de jos, făcând un bot ca de rățușcă. Dar de ce-a plecat? întrebă și Corina se gândi că nu mai văzuse pe nimeni să se strâmbe așa când nu știa ceva. S-a mai uitat o dată la fata aia, cu părul creț, din oglindă, a respirat adânc și a spus pe un ton aproape jovial, asemănător cu ăla de-l auzise la televizor, la reclamele la Magne B6: știai că eu am trei rinichi?
Rămasă în picioare, aproape de scaun, Mirela își privi absentă, degetele de la picioare, le mișcă un pic de parcă voia să se asigure că sunt ale ei și se mulțumi să ridice din umeri.
- Lasă, tu, rinichii, răspunde la întrebare!

La asta nu se aștepta. Oare ce o interesa pe femeia asta mărunțică, cu unghii roz sidefat, să afle despre ea? De ce vor tot timpul oamenii să afle lucruri unii despre ceilalți ca și cum asta ar schimba ceva în viața lor? Doar așa ca să se afle-n treabă, doar pentru că tăcerea îi face pe mulți să se simtă prost, îi stânjenește, de parcă nu ar ști cum s-o ducă, de parcă tăcerea e doar pentru cei singuri și chiar și ei, iată, când ajung din  întâmplare lângă cineva, trebuie să fie pregătiți să vorbească. Și despre ce naiba ar putea să vorbească? Despre ce?

Corina se ridică de pe scaun, își aranjă o cută nevăzută de la pantaloni, deschise poșeta, scoase o bancnotă de 50 de lei și se uită la Mirela care acum luase o perie din alea, cu coadă, și-și făcea de lucru, adunând într-o grămăjoară părul împrăștiat pe jos. Decise să-i răspundă.
- Nu știu. Pur și simplu nu știu.
Apoi, tăcere. Doar fâșâitul periei pe gresia gri antracit și un sunet de claxon undeva, pe stradă. Corina ridică din umeri, repetă cu voce joasă, ca pentru sine "chiar nu știu" și așeză cu grijă banii, lângă o cutie plină cu flacoane. Dintr-o dată aerul i se păru irespirabil și grețos. Trebuia să plece de acolo.
- Auzi, zise Mirela, da' nu te doare?

Corina rămase pe loc, șocată să audă cuvintele alea care străpunseră aerul și așa îmbâcsit, dând buzna peste ea așa cum fac copiii când sunt mici și nu înțeleg de ce trebuie să bată la ușă. Iși mușcă buza de jos, de parcă ar fi început să plângă, deși în momentul ăla tot ce simțea era un fel de furie care i se lipise pe dinăuntru și pe care nu reușea s-o dea afară. Dar mai mult decât furie, Corina se minună să vadă că femeia asta mărunțică pe care o știa deja de vreo zece ani și pe care o considera absolut banală, ba chiar un pic proastă, ei bine femeia asta chiar voia să știe. Nu părea nici că se uită în altă parte, nici că-și face de lucru cu altceva, ci rămăsese pe loc, cu peria  în mână și cu ochii la ea, așteptând un răspuns. Și-atunci Corina începu să vorbească, iar vocea îi devenea din ce în ce mai răstită, de parcă dădea să se reverse și ea spunea că doare, normal că doare, al naibii de tare, dar nu pe toți ne doare?! și atunci oricum nu e nimic de făcut pentru că, iată,  întrebările riscă să facă rău, iar răspunsurile riscă să fie greșite și d-aia mai bine citești o carte, măcar acolo știi de la început că e minciună. Iar cu cărțile e mai simplu, dacă nu-ți place una, iei alta. Dar cu răspunsurile nu e așa, unele sunt pe viață. Ca plecările! Așa că da, doare al dracului, zise și deschise ușa de la intrare, aruncându-se dintr-o dată printre oamenii de pe stradă.

Cu o mână-n șold, Mirela făcu un semn din cap, ca o spasmă mică și căută din priviri un coș de gunoi, să arunce părul care umplea de-acuma, fărașul. Luă apoi banii de pe masă și-i băgă în buzunar. Doamne, ce nebună, zise cu voce joasă și continuă ca pentru sine: eu voiam doar să știu dacă doare rinichiul, ăla de zice că-l are-n plus.

                                                            photo credit James Marcom
                                 

duminică, 1 septembrie 2019

Pe nespuse


De fiecare dată când vreau să-ți vorbesc
Deschid frigiderul și caut ceva de mâncare.
O bucată de brânză în loc de ce mai faci,
O felie de șuncă pe post de ia-mă-n brațe
Sau o pulpă de pui
când aș avea mai multe să-ți spun.
Cică dragostea trece prin stomac
E demonstrat științific.
Iar eu cred în știință.

Și cât aștept să mi se încălzească intestinele
de atâta iubire
îmi astup gura
cu brânză și șuncă și pui
și câte și mai câte.

Aș fi putut să mi-o astup
cu mâinile.
Dar le-am lăsat libere
să am cu ce să te mângâi
și să-mi dau părul după ureche.


 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes