miercuri, 12 iunie 2019

Cearta

Ceartă-te cu mine! Așa îmi venea să-ți strig de fiecare dată când tonul vocii tale devenea dur, ca de beton, iar cuvintele se aranjau parcă în formă de cuțit, tăind dintr-o singură respirație firul discuției ce dădea să ne unească. Gata! te auzeam spunând, ca și cum tu singur ai fi decis când începe și când se sfârșește vorba, după care îmi întorceai spatele și plecai să te trântești undeva - pe canapea sau în dormitor- punându-te la adăpost de mine și de inutilitatea spuselor mele. Și la ce servește toată vorbăria asta? întrebai și eu aș fi vrut să-ți spun că îmi folosește mie ca să te țin acolo, pe loc, de nervi dacă nu de drag, provocându-te să stai cu mine, măcar din obligație sau din politețe, dacă nu de plăcere. Dar nu ziceam nimic. Cum aș fi putut să scot pe gură asemenea enormitate? Asta-i culmea!, parcă te și aud. N-ai și tu o prietenă să vorbești cu ea?, așa mi-ai fi spus și eu, dacă aș fi putut, ți-aș fi urlat păi, nu, că din cauza ta, am renunțat la toate! Dar n-o făceam, ci mă apucam să tac câteva secunde și-apoi, în loc de adevăr,  începeam să-ți scuip în față, venin. Puroi. 

De undeva, din străfundurile minții mele, amintirile și resentimentele urcau precum niște acrobați pe funie, până se găseau la adăpost, în gură și de-acolo, înmuiate într-o salivă acidă și rea, se năpusteau asupra ta. In astfel de momente speram să te văd chircit de durere, sângerând acolo, pe gresia din bucătărie, cu rănile la vedere, în timp ce vorbele mele îți intrau în piele precum cuiele înroșite. Era ceva extrem de satisfăcător în a te răni, poate pentru că durerea ta era dovada că mă iubești. Poate că așa eram noi făcuți să funcționăm, nu împreună, ci cumva, căutând iubire în reacțiile disperate ale celuilalt de a supraviețui. 

Mie nu-mi era frică de scandal, ție da. Il găseai indecent, de parcă furia mea ar fi fost ceva scârbos, ca o  flegmă pe care aș fi aruncat-o acolo, la picioarele tale, așteptând să pui și tu partea ta de scuipat și să ne uităm împreună cum crește mizeria acolo, sub ochii noștri. Aș fi șters, să știi. La sfârșit, aș fi șters, și nici măcar nu ți-aș fi cerut să mă ajuți. Dar, nu. Ori de câte ori ajungeam să ne contrazicem, vocea ta se făcea tunet și de-acolo, de sus, cădea cu totul peste mine. Gata, am  încheiat aici, ziceai și continuai, fără să te mai uiți la mine : nu am chef să mă cert cu tine. De parcă nu meritam cearta ta. Tu nu ești tata, îmi venea să-ți strig, deși știam că era o minciună. Toți sunteți tata la un moment dat, așa cum toate suntem mama. Când se supăra, tata se făcea mare, iar ochii îi deveneau tulburi, în timp ce gura i se usca și lăsa salivă la vedere, ca un fel de spumă. De-aici, probabil, și vorba aia. De la tata. Pe vremea aia, eu nu ziceam nimic. Doar stăteam și urmăream când ochii tatei își recăpătau culoare și vârful limbii ieșea și umezea buzele crăpate de-acum de uscăciune și nervi. Abia atunci dădeam drumul la aer.

Nu te mai purta cu mine de parcă aș fi copil!, îți spuneam și încercam să te apuc și să te țin pe loc, să ne certăm de parcă puterile noastre ar fi fost egale. Pentru tine, nu erau. O știam. O simțeam în privirea ta undeva, peste mine, în felul în care îmi aruncai două-trei vorbe, ca niște firimituri și apoi te dădeai câțiva pași în spate nu ca să te ferești, ci ca să ai o perspectivă mai bună. O vedeam în felul în care te întorceai spre mine și-mi spuneai, zâmbind, bravo sau cum vrei tu, iar eu tot ce auzeam era du-te naibii de proastă!

De la o vreme însă, nu ne mai certăm. Să tot fie vreo săptămână. Nu știu dacă ai observat. M-a sunat, într-o seară, Lili. O știi, prietena mea din copilărie. Aia roșcată, despre care ai zis că are cracii până-n gât și cu care, după aia, n-am vrut să ne mai vedem. Dar acum, că s-a mai îngrășat și ea (am văzut poza pe facebook), am ieșit împreună, la mall, la o cafea. A fost bine. Am râs. Am vorbit de tine. Și de-al ei și-am râs. Când m-am întors, m-ai întrebat de ce naiba am stat așa de târziu că cică te-ai îngrijorat, dar eram obosită și n-am avut chef să răspund sau să ne certăm. Așa că ți-am zis gata și vorbele mele au tăiat ca un cuțit, firul discuției ce ne unea altădată. 

                                                 credit photo Mario Azzi sursa aici
sâmbătă, 8 iunie 2019

Aproape goală

Dacă se ia de tine, să nu răspunzi, m-ai auzit? Nu-ntorci capul, nu-l dai naibii, nu te iei în gură cu el, nu faci pe deșteapta. Te prefaci că ești surdă, mută, oarbă, orice numai oloagă nu. O iei la fugă dacă e nevoie, deși atunci s-ar putea să se ia după tine. Nu, mai bine mergi înainte, doar grăbește un pic pasul și caută să te ascunzi în mulțime. Așa-mi zicea mama și așa-ți zic și eu ție. O să treacă?, m-ai întrebat. O să treacă, doar că atunci o să-ți pară, cumva, rău, de parcă exact în clipa când ai început și tu să-i vezi, să-i auzi și să le poți vorbi, ei au orbit, au surzit și au amuțit.

Era seară, nici măcar noapte. Strada o lua pe lângă parc și cotea pe după un bloc înalt, la parter cu un magazin de pantofi. L-am văzut încă de la trecerea de pietoni. Pe vremea aia, serile, trecerile nu mai erau treceri, ci se transformau în locuri de tras sufletul, de potolit bătăile inimii, dându-mi timp să-mi fac ochii roată și să caut pericole. Și erau peste tot. Ce era cu adevărat îngrozitor era că nu știam niciodată la ce să mă aștept. Habar n-aveam dacă, de pildă, bărbatul ăla cu blugi și cămașă-n dungi, cu adidași roșii și pungă cu scris, va face ceva când voi trece pe lângă el - va întinde mâna și va încerca să mă atingă- sau va rămâne impasibil ca un mort.  De unde să fi știu dacă băieții ăia trei, care urcau spre mine, râzând și vorbind tare, vor încerca să mă țină acolo, între ei, prefăcându-se că-mi pun mâna pe fund și chiar punându-mi-o, sau vor rămâne în mintea mea ca cei trei băieți veseli de pe Schitu Măgureanu? Cei mai inofensivi erau bărbații cu mâinile ocupate. Țin minte că mă apropiam de ei și apoi, ca un atlet care vedea linia de sosire, țâșneam cât să trec mai departe, strângând ochii să nu care cumva să mă lovească vreo vorbă de-a lor. Căci gura, indiferent de mână, le era întotdeauna liberă.

Cum îți spuneam, l-am văzut acolo, la trecere, lipit oarecum de zidul din spatele lui. Nici tânăr, nici bătrân. Nici urât, nici frumos. Un bărbat și-atât, cu mâinile în buzunare. In jur nu era mai nimeni, poate să fi rămas vreo doi, trei oameni, pe partea lui de stradă, dar la cum se uitau, știam că stăteau să se facă verde și să vină spre mine, de parcă urma să facem schimb de locuri. Bărbatul însă înțepenise acolo și părea că nu se grăbește deloc. De parcă mă aștepta. Când s-a făcut verde, l-am văzut cum își scoate mâinile din buzunare și pe măsură ce mă apropiam de el, mă simțeam ca atunci când eram în clasă, aliniați unul după altul, în șir indian, așteptând-o pe asistentă - Cornelia o cheama- să ne înfingă, pe rând, acul ăla în umăr, acolo unde știam că doare. Așa că exact înainte să pun piciorul pe trotuarul din fața lui, m-am întors și am fugit înapoi, căutând un alt drum către casă, ciulind urechea la fiecare sunet de pași și sperând că sunt de femeie.

Vrei să-ți spun când o să treacă? Când n-o să-ți mai fie frică. De tine, aia care crește, de ei, ăia de zici că nu sunt oameni, ci animale - lupi sau câini- care simt teama după miros și se iau după ea. Dar cum să nu te sperii de ceva care până acum era al tău și brusc devii tu a lui? Ceva care își tot schimbă forma, care se întinde, se revoltă, care în fiecare dimineață e cumva altfel, parcă te și doare diferit? E absolut înfiorător corpul când se face mare. Atât de mare încât o bună perioadă de timp ocupă totul. Până și mintea. Vrei să mergi pe stradă și-n locul tău se mișcă doar o coapsă, o gleznă, o țâță, iar restul nici nu se mai vede. Și ce e mai rău este că indiferent de câte haine pui pe ele, tot goale rămân și la vedere și tot la un pas în fața ta merg.

Și-apoi într-o zi, le ajungi din urmă. Coapsă, gleznă, țâță se așează fiecare unde îi este locul și rămân cuminți și se lasă învelite. De parcă frica are legătură cu frigul. In ziua aia, o să te duci la trecerea de pietoni și o aștepți să se facă verde. El o să stea acolo, rezemat de zid, ca de-obicei și tu, ca de-obicei, n-o să știi la ce să te aștepți. Abia când o să traversezi o să vezi că are ochii închiși, ca la orbi. Și o să ți se facă frică.

                                                        credit photo Jake Davies, sursa aici

vineri, 7 iunie 2019

De ce nu minți?

Pe cuvântul tău de onoare? Așa mă întreba tata și eu mă uitam la el, ușor speriată, nu pentru că m-ar fi prins cu minciuna, ci pentru că cuvântul ăla onoare, era așa de mare pentru mine încât dădea pe dinafară, ca laptele când îl uita bunică-mea pe foc. A noastră e cuminte și-și face datoria, îi auzeam zicând, iar vorbele astea se făceau ca un fel de scăunel pe care urcam mândră, până sus, deasupra tuturor celorlalți copii din jurul meu, chinuindu-mă apoi să-mi țin echilibrul. Mă uitam cu invidie la colegii de clasă, mai ales la ăia obraznici, mediocrii și liberi, și nu pricepeam cum pot să mintă, de multe ori, cu nonșalanță, de parcă minciuna aia era parte dintr-un joc. Nu era nimic grav, nimic de neclintit, nimic catastrofal sau apocaliptic în neadevărurile care zburau adesea, prin clasă, precum mingea pe care ne-o pasam de la unii la alții, când ne jucam în curte. Părea mai degrabă, un fel de exercițiu de inteligență, un fel de provocare, ia să vedem, pot să te fraieresc? Și puteau. Cel puțin, pe mine puteau. Nu știam jocul ăsta, nu-l jucasem niciodată, deși se întâmpla zilnic, chiar sub ochii mei. Insă, pe undeva, mi-era frică să nu provoc un fel de blestem și să-mi văd onoarea, înnegrindu-se și ridicându-se amenințător, în aer, de parcă ar fi fost un duh al educației care m-ar fi putut strivi înainte să plece și să mă spună acasă.

Ar trebui, mă gândesc acum, să existe sertare pentru minciuni. Un sertar mare, ca ăla de sub pat în care ținea mama plapuma de iarnă, pentru minciunile alea rele, care dor și rămân. Unul potrivit, ca ăla de la comoda din dormitor, pentru minciunile nu neapărat bune, dar care trec, dacă aștepți suficient de mult timp. Unul mai mic, ca cel de la birou, pentru cele la auzul cărora doar te încrunți și, în sfârșit, un sertar mic-mic, un sertăraș, pentru minciunele alea care nu fac nimic, doar stau acolo și te lasă să te ascunzi un pic după ele, ca după un scut cu care te ferești de loviturile celor mai mari și mai puternici. Și mai sunt și păcălelile, dar pentru asta nici măcar nu e nevoie de sertar. Le puteți lăsa la vedere, pe pat sau pe masă.

De ce nu minți?, mă întrebam singură. De frică, îmi răspundeam. Ai vrea să minți? Da, ziceam. De ce? Tot de frică, mă gândeam. Zici că nu e sentiment, frica asta, ci drog - un fel de țigară cu care îți marchezi și bucuria și nervii. M-am apucat de fumat spre optsprezece ani. M-a prins mama după miros. Măi, tu fumezi? mi-a zis și eu am tăcut și ea a știut. Apoi  m-a luat cu ea să-i plătim femeii ăleia care se ocupa de mormânt și acolo, în mașină, mi-a întins pachetul și mi-a oferit o țigară. Am fumat amândouă, cu cotul sprijinit fiecare, de geamul ei, fără să vorbim sau să ne uităm una la alta. Sunt momente în care chiar nu e nimic de spus și atunci e de preferat să-ți aprinzi o țigară și să taci. Așa am făcut și noi, cât ne gândeam la tata.

Uneori, dorința de a minți era la fel de puternică cu cea pe care o simțeam vara, la mare, când era suficient să dau de mirosul sărat amestecat cu sunetul valurilor, ca să vreau să o rup la goană către apă, de parcă de-acolo ar fi venit toate răspunsurile. Dar, nu. Mă opream la timp, aproape frânam, ținându-mi cumva respirația, astupând orice fantă prin care onoarea ar fi putut ieși. In loc de asta, deformam. Luam realitatea și începeam să-i adaug bucăți, așa cum altădată,  pe plajă, luam în pumni nisipul ud și începeam să tencuiesc cu el o formă de turn insipidă, baza unui viitor castel.

Exagerezi, mi-ai zis și imediat, ai adăugat pe un ton ușor dezamăgit: de ce? Eram pe stradă, la amiază și nu mai știu despre ce vorbeam. Despre mine, probabil. Pentru că așa e mai frumos, ți-am zis și tu atunci- îmi aduc perfect aminte- mi-ai dat drumul la mână, doar ca să o eliberezi pe a ta și să poți să dai din ea, a lehamite. Frumos, pe naiba, ai spus și ți-ai aprins o țigară. Eu m-am lăsat. Să tot fie vreo câțiva ani.

                                                                  sursă foto aici
luni, 3 iunie 2019

În ultima vreme

E plin de dude pe strada Theodor Aman. Cheaguri vegetale, cu gust acrișor. Mai ales alea mai necoapte. Vezi pe unde calci! Așa îți spun. De parcă ai fi proastă. Sau oarbă. Sau mică. De parcă dudele ar fi vii. Tu mergi înainte. Nici măcar nu te uiți la mine. De parcă ai fi surdă. Sau eu, mută. Sau moartă. Nu mai știu dacă suntem certate. Parcă nu. Aș putea să te întreb: auzi, ne-am ciondănit cumva azi? Nu o fac. Tac și grăbesc pasul să te ajung. Dudele zemuiesc ca niște bube sparte. Calc pe ele. Mi-ar plăcea să facă poc. Să se audă ceva de sub picioarele mele. Orice. E mult prea multă liniște. Tu te-ai oprit la semafor. Dacă aș vrea, aș putea să te ajung. Să te ating. Să te apuc. Să te trag de mână. Sau de păr. Să-ți fac rău. Să țip la tine. Cum îndrăznești să-mi întorci spatele? Măi, fetițo, cine te crezi?


Din spate, părul tău pare verde. Am avut odată șuvițe verzi. Verzi ca iarba, ca dudele necoapte. I-am zis Elenei: vopsește! Ce culoare vrei, doar vopsește! Era important să schimb în ziua aia. Să mă schimb. Era tare important. Apoi, am ajuns acasă și am plâns. Știi de ce? Pentru că nu-mi place verdele! Urăsc verdele. Eu voiam altceva. Nu știu să spun ce. Altceva. Nu voiam să fiu ca în cântecul ăla. Știi tu, ăla cu fata verde. Nu-mi mai place cântecul ăla. Eram la munte, cu clasa. Și era acolo unul, Bădilă. Așa-l chema. Dansam cu lumina stinsă. Și el mi-a băgat mâna-ntre picioare. Așa, pur și simplu. Pe versul ăla cu mieii. Nu zicea nimic. Doar mă lipea de el. Acum e în Canada. L-am găsit pe facebook. Mi-a dat un like la poză de profil. Aia cu noi în Thassos. Aia care îi plăcea lui taică-tu. Doamne, ce mică erai! Iar eu, ce slabă! M-am bucurat că l-am regăsit. De Bădilă, spun. Am și vorbit un pic. Prostii, nu cine știe ce. D-astea, de oameni mari. Deși, eu mă simțeam ca-n liceu. I-a plăcut poza. Cică nu m-am schimbat. Pe naiba, nu m-am schimbat! Mințea, fir-ar el să fie, mințea! Așa, și?! Mare chestie făcea el! O tâmpenie asta cu să nu minți! E așa de bine să minți! Așa de bine! Nu mă crezi, dar las'...o să vezi tu...mai vorbim noi.

Te-am ajuns din urmă. Părul tău e lung, până la umeri. Rămân la semafor, lângă tine. Caut din priviri numele străzii din dreapta. Ne-am rătăcit. Trebuia să ajungem în altă parte. Pe strada...nu mai știu. Aveam adresa în buzunar. Nu e. Găsesc doar o monedă de cincizeci de bani. O întind către tine. O vrei? Ca și cum cincizeci de bani ar ajuta. Nu răspunzi. Abia dacă te aud respirând. Nu știu dacă mă urăști. Probabil că nu. Dar așa se simte. Deși ți-am explicat. Dar probabil că n-ai înțeles nimic. Eu o iubesc pe bunica! Așa ai strigat. Bunicile sunt cele mai bune mame. Cele mai bune din lume. Știi de ce? Pentru că ele nu mai sunt femei. Gata. Ele au terminat cu asta. Pentru ele e simplu. Ele pot să fie și grase. Și urâte. Ele pot să fie cum vor. Nici n-au nevoie de facebook. Sau de WhatsApp. Pot să iubească și pe fix.

Mă uit la ceas. Am întârziat. Aveam programare la dentist. O făcusem de acum o săptămână. Și acum nu știu să ajung. Imi vine să plâng. In ultima vreme, plâng foarte ușor. Nu știu dacă ai observat. Dacă cineva a observat. Mi-a zis-o și Bădila. I-am povestit. Intr-o seară, după ce v-ați culcat. Și tu și taică-tu. M-a întrebat direct: ești fericită? Și eu am tăcut. Și apoi m-a bușit plânsul. I-am scris: m-ai făcut să plâng. Și el a zis: de ce? Nu știu, am răspuns. De atunci tot vorbim. N-a zis nimic de seara aia. Probabil că nici nu-și amintește. Nici eu n-am zis nimic. Eram fraieră pe vremea aia. Și virgină. Ascultam Phoenix pe vremea aia.

Te apuc de mână și te trag după mine. Ai găsit adresa? întrebi. Nu, o s-o găsesc. Hai mai repede, zic. Mai repede! Aproape că alergăm. Aproape. Trotuarul e murdar și lipicios. Vreau să plec de acolo. Să plec de pe strada Theodor Aman. Să nu mai văd dude. Să nu mai calc pe ele. Să nu mă mai gândesc. Caut blocul din priviri. Are un salon de masaj la parter. Sau așa ceva. Moneda îmi scapă din mână. Dai să te apleci după ea. Las-o, îți spun. Las-o! Trebuia să fi luat un taxi! Trebuia să-i fi spus că sunt fericită.

Te apleci și culegi moneda de pe jos. O bagi în buzunar. Nu-ți pasă. Deloc nu-ți pasă. Mă uit la tine și în lumina aia, pare că zâmbești. Mă gândesc că tu nici nu știi versul ăla cu mieii. Nimic nu știi! Am ajuns. Te apuc de cot și te împing înainte. Am tălpile murdare, ca de sânge închegat. Iar părul tău e verde.

                                                                 sursă foto aici




duminică, 26 mai 2019

Niște cuvinte

Am cuvinte care îmi plac. Îmi plac atât de tare încât aș fi în stare să le repet de mai multe ori pe zi, doar așa, ca să le aud. Unele sunt scurte și seci. De exemplu, unt. Imi place cuvântul unt, se aude cumva brutal, de parcă ar cădea de undeva, de sus și s-ar lovi de pământ. Il repet aproape în fiecare dimineață, când mă trezesc și fac sandviciurile pentru școală, îl spun apoi încet, în autobuz, când scriu lista de cumpărături pentru a doua zi, mai pe după-amiază când deschid frigiderul, iar uneori îl zic așa, pur și simplu, pentru că vreau - unt, unt, unt, de parcă ar fi un fel de strigăt de împerechere al vreunei păsări bizare. 

Mai sunt și cuvintele colorate, alea la care sunetele se umplu de culoare pe măsură ce se aud. Limetă. Imi place limetă. E verde la început și turcoaz la sfârșit. Rimează cu cochetă. Așa că-mi place și cochetă. E roz, cuvântul ăsta și fără să vreau, mi-l imaginez pe tocuri, cu o pălărioară în loc de căciulița de la ă. Ca atunci când eram mică și făceam inimioare în loc de punctele de pe i. Și dintr-o dată, mi se părea că era mai multă iubire în jur, doar pentru că într-o inimă încape mai mult decât într-un punct. Uite, de exemplu, cuvântul ăsta, punct, ăsta nu-mi place. Pare meschin și răutăcios, mai ales că e așa de mic și cu un orgoliu atât de mare. 

Am și cuvinte de care mi-e frică. Cuvintele cu sunete atât de lipite unele de altele de parcă nici aerul nu mai poate intra. Mort. E un cuvânt ca oricare altul, dar vezi și tu că nu e loc, nu e niciun pic de loc între m și o și r și t. Odată, l-am întrebat pe un iubit de-al meu care e cuvântul care îl sperie ce-l mai tare și știi ce mi-a spus? Menstruație. Doar la auzul lui, simt că se ridică ziduri și eu rămân cumva, pe dinafară, așa mi-a spus. Mie ultima dată mi-a venit ciclul acum vreo doi ani, în iunie. Eram la birou și am simțit ceva cald și umed între picioare și când m-am dus la baie am văzut o pată mare pe chiloți și am început să înjur, fiindcă nu mă așteptam să vină, fără să știu că aia va fi ultima dată. De la pastile o să se oprească, așa mi-au zis la spital și așa s-a și întâmplat. Dar atunci nu știam și mi-am pus niște hârtie igienică în chiloți cât m-am dus să caut un tampon. Noroc că la birou suntem multe femei și habar n-am de ce, dar după mai multă vreme petrecută împreună, femeile încep să aibă ciclul în același timp, de parcă ar fi un anotimp. Sau poate că e doar o coincidență. Si ăsta e un cuvânt frumos: coincidență. Pretențios și portocaliu. 

Luna următoare l-am așteptat. Și următoarea. Vorbesc de ciclu. Țin minte că mă duceam la veceu, îmi coboram chiloții în vine și mă simțeam, nici nu știu să spun cum mă simțeam, cred că singură. Exact așa. Singură. De parcă aș fi fost părăsită. Când se oprește ciclul, începe singurătatea. Aia adevărată, aia teribilă. Aia pe care o simte bărbatul când e părăsit de femeie și femeia când e părăsită de copil. Chiar și de ăla nenăscut, ăla la care, cât timp îți curge sânge o dată pe lună, poți încă să te gândești. Bărbatul nu poate să-și trăiască singurătatea pur și simplu. Și atunci începe să bea sau să sufere cumva, la vedere, sau să caute o alta, în timp ce noi, femeile, stăm acolo, în mijlocul durerii ăleia și ne agățăm tot de noi. Noi, născătoarele. Mame de copii.  Niște copii doar ai noștri despre care abia așteptăm să scriem în fiecare zi, pe facebook, numărând like-uri înainte de culcare de parcă ar fi oi. Frumos cuvânt, oaie. Alb lăptos, ca de nor, mai că ai vrea să-l atingi, să-l mângâi, să-l respiri, să pui gura. Și apoi, adormi, iar dimineață o iei de la capăt. Unt. 

                                                                 sursa foto aici











vineri, 24 mai 2019

Patruzeci, ca o poziție nefirească

Să tot fie vreo zece minute bune de când am rămas așa, oarecum prostită, cu bărbia-n palmă și cotul sprijinit pe masă - masa aia din dormitor, lipită de peretele cu calorifer - tot încercând să-mi aduc aminte ce naiba am făcut de ziua mea, aia când am împlinit patruzeci de ani. Sigur am făcut ceva, îmi zic, până la urmă nu e o cifră ca oricare alta, nu, nu, e o cifră specială - nici rotundă, nici pătrată - doar înfricoșător de frumoasă.

La patruzeci de ani totul este despre moarte. Până și viața tot despre moarte este. Și nu pentru că moartea ar fi aproape, ci pentru că abia atunci o descoperi cu adevărat și ca orice lucru nou, e fascinantă. Și să vrei, tot nu-ți poți întoarce privirea, ca atunci când eram în ziua aia pe stradă, undeva pe la intersecția Mihai Bravu cu Iancului și era acolo, pe jos, omul ăsta care își ținea piciorul sub el, într-o poziție nefirească, de parcă încercase să și-l scoată. Și stătea acolo și urla "futu-ți morții mă-tii de bulangiu cu mașina ta" și lumea se strânsese în jur, era una grasă care îi dădea să bea niște apă, un copil care mânca un covrig și mai erau și alții... și mie, chiar dacă mi-e silă de sânge și de oameni care se vaită așa - nici la Urzeala tronurilor nu m-am putut uita din cauza asta -  tot am stat și am tras cu ochiul la bărbatul ăla călcat de mașină. Așa și cu moartea. La patruzeci e încă spectacol, nu e despre tine, dar începe să fie despre ai tăi și asta e suficient să te facă să vrei, brusc, să începi trăiești. Nu așa, pur și simplu, nu așa ca până acum. Ca și până acum-ul ăsta n-o să-ți mai placă.

Mă gândesc la noi doi. De cât timp nu am mai râs de ce ni se întâmplă, ci doar de ce ne aducem aminte? De parcă ce era de trăit, am trăit deja și acum doar așteptăm, ne învârtim de bezmetici prin dormitor - poate n-ar fi rău să zugrăvim la vară - hai să vedem ce mai zic ăștia, la televizor, ai luat tu apă, mâine e zi de întreținere, au apărut cireșele, la Obor, iar de trăit, trăim cu ochii pe copil. Ca și cum am fi undeva, pe dinăuntrul lui - părinți mici și nenăscuți - și ne-am lăsa duși de el, către unde vrem noi. Vino la mama, du-te la tata, unde crezi că pleci?, ia vezi, că te las aici!, dar nu-l lăsăm niciodată. În timpul ăsta, tot încercăm să ne întoarcem capul, să nu ne uităm unul la altul, să nu ne vedem cum suntem, de fapt, cu gândurile într-o poziție nefirească, ca piciorul ăluia din intersecție. Să nu vedem cum plictiseala urcă precum apa, la flux și cum, în fiecare zi, stăm așa, fiecare pe partea lui de canapea, tot așteptând ca ceva extraordinar să se întâmple. Ceva nemaipomenit, ceva care să ne facă să vrem să chiuim de bucurie. Ca atunci, în iarna aia la munte, când eram în telescaun și când ninsese toată noaptea și era totul alb și înghețat și pur și simplu frumos, așa de frumos că mi-a venit să țip de bucurie. Dar apoi m-am uitat la tine și mi-a fost frică să nu crezi că sunt nebună dacă încep să urlu, așa că te-am luat de mână și ți-am zâmbit, sperând că zâmbetul meu va fi sexi și că tu o să-ți zici "mamă, ce gagică marfă mi-am tras!". Acum îmi pare rău că n-am chiuit. Nici tu n-ai zis nimic.

Acum am aproape patruzeci și patru. Podul palmei a început să-mi fie, cumva, dureros, iar cotul a lăsat deja o urmă umedă pe masă. Masa aia din dormitor pe care cred că o să o mut în sufragerie, după ce zugrăvim. Mai la vară, așa, să plece copilul în tabără. Sunt singură acasă și cumva, mă plictisesc. Știu ce am făcut când am împlinit patruzeci de ani: am vrut să te părăsesc.

                                                                 sursa foto aici
miercuri, 15 mai 2019

Cerere de prietenie

De fiecare dată când văd sau citesc ceva care mă surprinde, ceva care îmi atrage atenția și care mi se pare cumva, ieșit din comun - știu și eu, vreo frază d-aia despre copii sau bărbați sau mai știu eu ce căcat de citat copiat din vreun manual de dezvotare personală, scot agenda și notez. De fapt, pentru asta mi-am și luat agenda - una frumoasă, bleu, cu un desen cu o păsărică galbenă care stă pe ceva, nu mai știu pe ce. In fine și agenda asta mi-am cumpărat-o astă vară, de la Tate Museum, de unde mi-am luat și desenul ăla cu un paralelipiped pe care l-am înrămat apoi și mi l-am agățat în sufragerie, deasupra canapelei, ca să acopăr o urmă de pix pe care a făcut-o copilul când era mai mic. A costat șapte lire. Agenda. Și am scris deja multe pagini pline de citate și vorbe d-astea de duh, d-astea cu care-i fac pe oameni să dea din cap lent, de sus în jos, cu gura ușor deschisă și să zică ahaaa.

Seara, când vin de la serviciu, după ce termin de strâns masa și de dat cu mopul, mă trântesc pe canapea, scot agenda, mă mai uit o dată la păsărica de pe copertă, uneori o și salut "bună, ciripel, ce mai faci?"- așa-i spun eu, "ciripel" și apoi aleg câte o propoziție bună de scris pe facebook. Chiar ieri mi-am adus aminte cum am văzut-o pe fiică mea îmbrăcată într-o rochie de-a mea, aia neagră, nu c-ar avea vreo importanță, și m-am gândit că uite, e cât mine și atunci, mi-a venit în cap o propoziție frumoasă, ceva de genul fetele au crescut nu când cer să-ți poarte hainele, ci când le poartă fără să ți le mai ceară. Și mi-a plăcut mult de tot cum mi-a ieșit propoziția asta, așa că am scos telefonul, că agenda nu știu unde am pus-o, oi fi lăsat-o în bucătărie, și am notat-o. Iar seara, cât așteptam să se usuce pe jos, prin hol, am scris-o pe facebook și apoi am stat așa, cu telefonul în mână, așteptând să agăț oamenii cu ea, de parcă nu ar fi fost cuvinte, ci un fel de momeală, iar oamenii ar fi fost pești.  După al cincisprezecelea like, pe jos era curat, iar eu m-am dus să mă culc, fericită că am atâția prieteni.

Altădată, eram în 90 și în stație, la Moșilor, a urcat un bărbos, cu un tricou cu Metallica și în mână, cu o pungă cu Elsa, aia din regatul de gheață. Și eu stăteam pe telefon și imediat am scris "oau, momentul ăla când vezi un bărbos cu tricou cu Metallica și pungă cu Elsa" și cred că până la Universitate aveam deja zece like-uri și două cereri de prietenie de la doi bărboși. 

Sunt zile când nu am nimic de spus, dar nu pot să stau așa, în tăcere, eu cu mine. Pur și simplu nu pot. Și atunci, mă prefac, inventez. Ca miercurea trecută. M-am trezit cu un sfert de oră înainte să sune ceasul, m-am dus să-mi fac o cafea și cât așteptam să se umple cana, mi-am dat seama că aveam în fața mea o zi goală. Una d-aia de la care nu aștepți decât să treacă. Și cumva mi-a venit să plâng pentru că mi se părea că sunt așa bătrână și singură. Și-atunci am simțit nevoia să o sun pe mama. Și-așa am aflat că era ziua lui Tanti Floarea, mătușa de la Oradea și mi-a zis mama să o sun, că i-ar face plăcere. Doar că atunci când ai o zi de rahat, n-ai chef să faci ce-ți spune mama. In schimb, i-am scris pe facebook. Am scris la mulți ani, mătușica mea iubită sau ceva de genul ăsta, deși nu o iubesc deloc, și am așteptat apoi să curgă felicitările. Și au curs. Habar n-am de ce dracu s-ar apuca oamenii să-i ureze la mulți ani mătușii mele. Lasă că nu o cunoaște nimeni, dar nici măcar n-are facebook, ca să citească. Transmit, transmit, răspundeam eu și mai puneam câte o inimioară. Transmit, pe naiba, nici nu-mi place de mătușa aia. Am văzut-o de vreo trei ori cu totul, și-mi aduc aminte că avea mustață, puțea a ceapă și purta basma. Atât. Și atunci mi-a venit în minte o frază de genul "facebookul e despre noi, nu despre ceilalți", in fine, ceva în genul ăsta și am notat-o în agendă și acum aștept seara, să o scriu și să mă las admirată cât se usucă pe jos, în bucătărie.

















 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes