sâmbătă, 20 octombrie 2018

Minunea (eu sunt aceea)

Măi, oameni buni, din seria vaiceminunatăsunt, astăzi despre tarta cu mere caramelizate și parfumate cu un strop de Baileys și mâncarea de pui cu zucchini. Eu vă explic cum mă pricep rețetele, după care vă las și niște linkuri ca să nu ziceți că n-ați înțeles. Si da, vom avea și niște poze.

Hai să începem cu felul principal pe care l-am găsit pe Internet, printre niște rețete franțuzești, încercând să găsesc o idee despre ce aș putea găti dintr-un piept de pui și un zucchini. Doar că eu am simplificat rețeta și sincer, mă declar mulțumită de rezultat. Asadar, primul pas este să spălați dovlecelul, să-l tăiați felioare mai groase și să le opăriți puțin sau să le lăsați într-un vas d-ăla de gătit la aburi, cât să se înmoaie. Căliți o ceapă nu foarte mare în câteva linguri de ulei de măsline și când devine sticloasă, adăugați pieptul de pui tăiat fâșii. Amestecați bine și după câteva minute, puneți și feliile de dovlecel. Sărați, piperați, dați și cu un praf de curcuma și cu un pic de cimbru și mestecând din când în când, așteptați ca dovlecelul și puiul să prindă culoare. Eu am făcut o garnitură de risotto și când am mâncat, am presărat și niște parmezan. A fost super bun! Aveți aici rețeta originală.



Si acum, la pièce de résistance! Așadar, vă duceți voi și cumpărați două foi de tartă sau, dacă vă pricepeți, puteți să le faceți în casă. Intindeți o foaie, o ungeți cu un ou bătut în prealabil și presărați pe ea scorțișoară. Apoi, o rulați cu grijă, astfel încât să rezulte un fel de cilindru de aluat cu scorțișoară pe care îl tăiați feliuțe cu grosimea de un deget. Buun. Acum, într-un vas de Jena rotund sau într-o formă de tort, așezați feliuțele astea de aluat unele lânga altele și aplatizați-le cu grijă, cât să tapetați toată forma pe interior. 



Curățați vreo cinci mere mari de coajă și tăiați-le cubulețe. Intr-o tigaie, topiți 50 g de unt, adăugați  150 g de zahăr și când s-a topit zahărul, răsturnați cubulețele de măr și amestecați bine. Adăugați un pic de Baileys (cam 120 cl) și vreo 25 g de făină și continuați să amestecați. Lăsați merele să se răcească un pic și turnați-le apoi în forma tapetată cu aluat. 

Luați foaia numărul doi de aluat și procedați exact cum ați făcut și cu prima. Doar că acum așezați pe masă felioarele de cocă cu scorțișoară unele lângă altele, acoperiți-le cu o foaie de copt și cu un făcăleț, aplatizați bine ca să rezulte o foaie de aluat cu care acoperiți vasul cu mere. Dați la o parte surplusul de aluat de pe margini, crestați tarta în mijloc ca să se coacă bine și băgați-o la cuptor, la 180C, vreo trei sferturi de oră. Merge mâncată călduță, cu frișcă sau cu înghețată de vanilie. Nu, nu vă invitați la mine, că nu vă dau din ea. D-aia v-am lăsat rețeta, să vă faceți singuri. Uitați și linkul, ca să nu vă aud că n-ați înțeles.

 
Pentru aceia dintre voi care cred că nu vor reuși, aș vrea să spun doar atât: dacă eu am putut, puteți și voi! Iar dacă nu vă iese, măcar v-ați făcut cu o sticlă de Baileys! (eu aveam un rest de acum niște ani, de la o petrecere și așa am optat pentru rețeta asta). Vă las acum, că mă duc la teatru.
joi, 18 octombrie 2018

Un altfel de listă

Mamă, mamă, câte lucruri se întâmplă luna asta în oraşul nostru! Nu ştiu dacă sunteţi la curent şi nu, nu mă refer acum la schimbările politice, la proteste sau la evenimentele organizate de Primărie, ci la festivaluri. FESTin pe Bulevard, FNT şi Les films de Cannes. Efectiv, timp să ai, că-n rest, nu ai cum să te plictiseşti în perioada asta. Nu o să stau acum să vă fac liste şi sugestii, ci o să mă limitez la a vă spune ce am văzut eu, ce urmează să văd şi poate careva dintre voi mai are niscaiva recomandări.

O să încep cu un spectacol rusesc, un one woman show complet diferit de tot ceea ce am văzut până acum. E vorba de Marusya  , un fel de experiment în care PR unei companii de dans urcă pe scenă ca să ne povestească despre dansul contemporan din perspectiva ei. Şi nu doar să povestească, dar să ne oblige să trăim alături de ea un joc al emoţiilor pure din care nu ai cum să scapi. E un spectacol ironic, unde nu se ştie prea bine cine râde de cine, dar unde râsul ocupă mare parte din scenă.

Următorul pe listă este un spectacol pe care, dacă aveţi ocazia să-l vedeți, nu-l rataţi! Nu este un spectacol, ci o minune de spectacol făcut de Ada Milea după o dramatizare a Antoanetei Zaharia (cea care a jucat, printre altele, în De ce fierbe copilul în mămăligă) după Visătorul lui Ian McEwan. Un spectacol- bucurie, plin de culoare, de inteligenţă şi de umor, astfel încât tot ce mi-am dorit în timpul reprezentaţiei a fost să nu se termine. Spectacolul este pe afişul Teatrului de Tineret din Piatra Neamţ, aşa că, staţi cu ochii pe el şi vedeţi pe unde merge în turnee. După ce a aplaudat de au durut-o palmele, Ana a spus aproape cu obidă: nu-i corect ca cineva să fie aşa de talentat! Asta e Ada Milea.
Şi pentru că încerc să aleg piesele de teatru în funcţie de preferinţele fiică-mii, să vă spun atunci că tocmai ce am luat bilete la Alice a lui Laszlo Bocsardi, în cadrul FNT. Nu ştiu nimic despre spectacol, mai puţin că e cu muzică şi cu o Alice adolescentă cu spaime şi trăiri specifice vârstei. In plus, Ana este înnebunită după carte şi mai ales după Pălărierul nebun atunci când e jucat de Johnny Depp. Vă las programul festivalului, poate vă place ceva.

Şi acum, două vorbe şi despre Les films de Cannes. Chiar două vorbe, că mai mult nu ştiu. M-am uitat pe listă şi dacă ar fi după mine, m-aş muta în sala de cinema pentru câteva zile. Dar cum nu pot să fac asta, cred că va trebui să mă mulţumesc cu Shéhérézade a lui Jean-Bernard Marlin și poate, cu un pic de noroc, să ajung şi la A separation a lui Asghar Farhadi. Vă las aici programul, că poate nu aveaţi ce face în zilele următoare. Si să treceți să-mi spuneți și mie ce ați văzut.

                                                (neapărat să vă duceți să-l vedeți, neapărat)

Deoarece sharing is caring, share și like dacă credeți că informațiile de mai sus pot ajuta.
                                                     

                                                        

                                


                                                            
miercuri, 10 octombrie 2018

Jos pălăria!

Mi-am cumpărat o pălărie. Neagră, cu boruri largi, suficient de mari încât să pot, la o adică, să-mi acopăr dacă vreau, câte un ochi. N-am mai avut până acum pălărie. Poate că, undeva, mi se trage de la o poveste de-a mamei. Imi zicea ea că atunci când era copil, acasă, la Hunedoara, se uita cu jind la doamnele de prin oraş împopoţonate de duminică şi abia aştepta să crească ca să aibă voie să poarte şi ea pălărie. Probabil că de aici, de la povestea asta, am decis eu că pălăriile sunt un accesoriu de om mare. Cine îşi cumpără, gata, n-are decât să-şi ia adio de la tinereţe! Urmează taioarele, pantofii de piele lăcuită cu toc comod, bijuteriile de familie şi la un moment dat, un braţ de care să te ţii când mergi pe stradă. Ca într-o reţetă, pălăria era în mintea mea, primul ingredient de pe lista cu chestii de făcut pentru a fi o doamnă elegantă şi musai în vârstă.

Apoi, am ajuns la patruzeci de ani. Ba chiar am trecut un pic de pragul ăsta. Și tot fără pălărie. Până acum vreo două săptămâni când am intrat într-un magazin să caut o pereche de mănuși. P-alea de anul trecut le-am uitat într-un taxi. Și atunci am văzut-o. Era pe un raft, fix în fața unei oglinzi și fix când afară începuse să plouă. Cu ea pe cap, am început să mă învârt încoace și-ncolo, să o las ba mai pe față, ba să o ridic spre creștet, zâmbind sau încruntându-mă ca și cum, o dată cu pălăria, aș fi devenit invizibilă pentru ceilalți și deci liberă să fac ce vreau. M-am simțit ciudat de bine cu ea pe cap și de altfel, după ce am plătit-o, am rămas cu ea chiar și când m-am dus să caut mănuși și chiar mai apoi când am ieșit pe stradă și m-am prefăcut că uit de umbrela din poșetă. Cumva, mă simțeam la adăpost, acoperită cât să fiu eu prima care vede înainte să fiu văzută. Contrar așteptărilor, nu am simțit niciun an în plus. Am simțit-o pur și simplu ca fiind a mea. Un fel de organ căruia îi venise timpul să-mi crească undeva. Poate că așa se simte și bătrânețea atunci când vine la timpul ei. Ca ceva necesar.

Mergeam pe stradă și tot trăgeam cu ochiul (ăla neacoperit de borul larg) în vitrinele magazinelor doar, doar, aș fi rămas surprinsă de propria mea imagine. Deloc. Nimic din ceea ce vedeam nu era altfel decât știam deja. Pălăria era doar o pălărie, un accesoriu care, în combinație cu geaca de piele îmi dădea un aer mai degrabă cool decât elegant.

Acasă, am lăsat pălăria pe scaunul de răchită din hol, ăla pe care o așezam pe Ana mică cât să-i leg șireturile.
- Dă-mi-o mie, zice și fără să aștepte răspunsul, și-o pune pe cap și rămâne să se admire în fața oglinzii.
Mi-o simt smulsă, oarecum dureros și mai că aș ține o mână pe ea să nu mi-o ia.
- Nu, e a mea, îi zic și vocea îmi sună plângăcioasă și subțire ca a bunicilor ce se prostesc încercând să imite vorba copiilor.
Tace și pare că abandonează lupta.

Ieri, primesc mesaj. Te roooog, te rooog dă-mi-o și mie împrumut! Imi aduc aminte de mine la vârsta ei. Am plecat, într-o iarnă, la școală, cu unicul pulover de mohair al maică-mii și l-am uitat în bancă. In cel mai rău caz o pierde și o să o consider răzbunată pe mama. Fie, ia-o și vezi să nu o lași prin clasă. Până la urmă, îmi zic, dacă o purtăm amândouă e semn că n-are cum să fie accesoriu de om în vârstă. Doar un semn că nu mai pot să-mi cumpăr nimic fără să împart cu ea. Și un semn că iată, crește. E aproape cât mine. Las' că la iarnă, îi împrumut și eu mănușile!


marți, 9 octombrie 2018

Conflictul între generații și referendumul din România

Și iată că nu a trecut! Referendumul, despre el vorbesc. Și știți ce m-a surprins cel mai tare? Că am fost sigură că o să se valideze, sigură că vor strânge suficiente semnături. Și știți ce e cel mai trist? Nu doar faptul că eu și mulți alții ca mine am fost ferm convinși că nu are rost să facem nimic pentru că dacă ăștia se decid să fure, apăi fură frate, dar că și ei (oricare ar fi ăia- partide, BOR, coaliții sau alianțe) erau siguri că frauda e doar o chestiune de voință, nu și de putință. Și totuși, nu a trecut.

Sigur, putem discuta mult pe această temă, putem să facem scenarii fel de fel, cum că pe foaia aia nu scria clar gay și deci oamenii nu au înțeles ce trebuie să facă, sau că n-au vrut să-și miște fundul până la urnă pe degeaba sau că, pur și simplu, o parte de electorat a plecat în weekend, profitând de vinerea liberă de dinainte sau că boicotul a reușit pentru că românul oricum nu dă doi bani pe vot și deci preferă să stea acasă.

Dar chiar și așa. Eu, personal, am trăit referendumul cu fatalitatea ciobanului mioritic. Mă uitam cum la închiderea urnelor participarea era clar sub pragul de 30% și mintea mea nu putea gândi decât un singur lucru: las' că până mâine dimineață găsesc ăștia o cale să mai facă rost de vreo 10 procente. Psihologic vorbind, suntem un popor copil. Obișnuiți cu autoritatea, așteptăm să ni se spună ce să facem și acționăm ca să evităm sancțiunile și pedepsele, nu ca să obținem beneficii. Infantilizați de comunism, ne simțim pierduți fără niște conducători care buni sau răi, ne dau sentimentul de apartenență.

Doar că iată, referendumul ăsta a arătat, mie cel puțin, că a venit din urmă generația asta, Y și a început încet- încet să ne crească spre adolescență. Ceea ce s-a întâmplat zilele astea și mai ales felul în care s-a întâmplat mi-a arătat că sunt șanse să ni se  termine, în sfârșit, copilăria. Spre deosebire de cei mici, adolescenții sunt imprevizibili, independenți, greu de strunit, curioși, ba apatici, ba energici, vocali, blazați, uneori egoiști, de multe ori dezordonați, teribiliști, dornici de atenție și de schimbare. Vă spun eu, că am una exact așa acasă. Ei nu vor să asculte sau să facă ce li se spune, iar asta va fi o mare problemă pentru toată această masă de politicieni formată în comunism și care nu știe să acționeze altfel. Va fi probabil un soi de conflit între generații la nivel de țară și bine ar fi ca cei de la putere să-și aducă aminte de vorba aia "vai de părinții ce n-ascultă de copii".


Dacă v-a plăcut articolul, multumesc pentru like și share.
vineri, 5 octombrie 2018

Pentru că aşa vor ei

De-a lungul ultimilor ani s-au tot întâmplat lucruri revoltătoare. Ba cu Roşia Montană, ba cu legile justiţiei, ba cu lipsa medicamentelor, ba cu una, ba cu alta. Cumva, mi se părea că există o normalitate suficient de mare şi de puternică capabilă să tragă balanţa în partea cealaltă. Mi se părea că acolo, în bula mea, eram încă în siguranţă. Că puteam să-mi trag pătura peste cap şi să aştept să treacă. Să dispară o generaţie de comunişti înrăiţi, needucaţi şi corupţi şi să ajungă, în sfârşit, în poziţiile cheie ale societăţii, generaţia astora mici, ăstora de cresc cu facebook şi Internet, dar care, în ciuda educaţiei din şcoli şi uneori chiar din familii, sunt adepţii  valorilor occidentale.

Acum însă mă simt nu doar scârbită, dar mai ales speriată de tăvălugul ce iscă să vină peste noi. Poate că nu va fi cazul. Poate că doar o să se arunce iar cu banii pe geam în timp ce la ţară, oamenii îşi vor face în continuare nevoile în curte, îşi vor pune copiii la muncă şi-i vor culca nemâncaţi fiindcă nu au de unde să le pună pe masă. Poate că e doar praf în ochi care să ascundă mai bine problemele reale pe care le are ţara în clipa de faţă. Ceea ce este însă înspăimântător este că o astfel de consultare populară chiar are loc. Că o ţară se mobilizează să facă ceva nu doar inutil, dar care se naşte din pură răutate şi ignoranţă.  Referendumul pentru redefinirea familiei nu are nicio noimă, decât să ne demonstreze că dacă vor, pot. Orice. Şi asta e înspăimântător. Pentru că mâine subiectul poate fi altul. Oricare altul: avorturile, religia în şcoli, obligativitatea căsătoriei, pedeapsa cu moartea, ieşirea din UE, alegerile. E o formă numai bună să-i dea omului sentimentul de putere, senzaţia că şi el contează, că şi el are ceva de spus, chiar dacă i se şopteşte ce să spună. Când nu există niciun plan şi nicio voinţă de a construi ceva, cea mai bună metodă ca să arăţi că exişti este să distrugi.

De două zile, stau sub pătură şi simt cum sunt pe cale să pierd controlul asupra propriei mele vieţi. Da, recunosc, mi-e frică. Poate că nu e cazul. Dar dacă e? Şi ştiţi ce mă sperie cel mai tare? Că-mi voi da seama prea târziu că pereţii bulei mele nu mai folosesc la nimic. Că va trebui să mă uit în ochii copilului meu şi să-mi cer scuze că nu am fost suficient de pe fază ca să-l pun la adăpost. Pentru că, de data asta, mă simt direct ameninţată. Nu mai este vorba doar de principii sau de valori, ci de amărâta asta de bulă a mea pe care acum mi-o văd spartă cu pietre. Pentru că aşa vor ei şi pentru că pot. Atâta tot. Referendumul nu are nicio legătură cu homosexualii sau cu familia. E doar o toană, un exerciţiu de putere într-o ţară care nu înţelege nimic şi care nici nu vrea să înveţe.


marți, 25 septembrie 2018

Duşmanul poporului

Dimineaţă, pe peronul de la Muncii, printre oameni îmbrăcaţi care mai de care mai diferit, surprinşi fiecare în felul lui de răceala de afară, ea stătea elegantă şi dreaptă, aproape ţanţoşă aş spune, cu bărbia uşor ridicată şi privirea lipită de un afiş de pe peretele tunelului. Să fi avut spre şaptezeci de ani, o fustă verde, lungă şi uşor plisată, ciorapi de mătase, pantofi cu un pic de toc, din piele crem, aproape noi şi un jerseu lung, de culoarea untului, care cobora până peste genunchi. O doamnă, asta era, aşa cum vezi prin alte oraşe din lumea asta. Aproape că îţi venea să pui mâna pe ea, să-i atingi hainele, să le simţi moliciunea, să le admiri etichetele şi să le respiri mirosul. In mână nu ţinea nicio sacoşă, doar o poşetă verde, pe umăr, care nici măcar nu era plină cu de toate, aşa era de mică.

Mă gândeam că m-aş fi putut duce la ea să-i spun de-a dreptul: sunteţi foarte frumoasă şi când o să fiu bătrână, aş vrea să fiu ca dumnneavoastră. Dar a venit metroul şi am lăsat-o moartă. Apoi m-am tot gândit la ea şi la faptul că ceea ce am avut preţ de câteva minute în faţa ochilor a fost pur şi simplu o femeie în vârstă cu posibilităţi materiale. Atât de simplu. Ştiţi vorba aia altfel vorbeşte omul când are un ban în buzunar? Exact despre asta este vorba în societatea noastră. Nu avem ocazia să vedem multe doamne ca cea de dimineaţă, de la metrou, pentru că nu există multe ca ea. La noi, femeile bătrâne nu se numesc în vârstă, ci babe. Şi nu, nu e vorba că suntem lipsiţi de educaţie, că suntem lipsiţi de gust, prost crescuţi, răi sau proşti. Suntem pur şi simplu un popor de sărântoci. Şi de aici decurg problemele. Ce teorii de parenting poţi să ţii unor oameni care îşi hrănesc copiii cu covrigi şi merdenele pentru că sunt ieftine? Sau ce principii de moralitate să pretinzi de la nişte indivizi care stau pe întuneric, câte trei într-un pat, pentru că nu au alternative?

E simplu să le reproşezi că săraci fiind, nici nu fac nimic să iasă din situaţia respectivă. Dar pentru asta, trebuie să fii capabil- ori să ai noroc, ori să trăieşti într-o societate care să se ocupe de tine, ca individ. De nişte structuri care să-ţi ofere consiliere profesională, care să te ajute cu stagii de formare şi care să îţi ţină copiii la şcoală. In România, mai mult sau mai puţin, tot ce este gratuit a ajuns să fie prost sau inexistent. In plus, ca să te descurci trebuie ori să ai datele necesare din naştere, adică să te ducă mintea, ori să fii suficient de ignorant şi deci de coruptibil. Ca şi şcoala românească, viaţa în România nu este făcută pentru individul din clasa de mijloc. Acesta trăieşte prost, mănâncă prost, se îmbracă prost şi este nefericit şi frustrat.

Şi acum, arătaţi-mi şi mie un om care, fiind el sărac şi trist, poate să fie cooperant, serviabil, zâmbitor şi atent cu ceilalţi? Nu doar că nu poate, dar este şi invidios pe cei care pot. Cred că la ora actuală, această Românie marcată de lipsuri, lipsită de perspective şi înrăită de un trai urât şi greu, nu mai are decât o satisfacţie: să-i dea în cap celeilalte Românii care încearcă să iasă la lumină şi să rămână în Europa. Nici nu caută să înţeleagă despre ce e vorba şi care pot fi consecinţele. La ora actuală, duşmanul oamenilor din satele şi comunele ţării este în primul rând semenul lor- cel care are, care poate, care îşi permite, precum doamna de dimineaţă, de la metrou.


                                               (Portret de femeie, Henri Felix Cayon, 1912)
duminică, 23 septembrie 2018

Proiectul Rosie

Mi-a dat-o prietena mea. Ieșiserăm la o bere și cum tocmai ce fusese Sf. Maria și cum pe mine mă cheamă și Maria (p-asta n-o știați, așa e?!), mi-a cumpărat cartea asta.Nu știu dacă o să-ți placă, e cu un tip autist care se îndrăgostește, mi-a zis prietena asta a mea și apoi am vorbit despre altceva. Asta a fost acum câteva zile. Intre timp, mai am câteva pagini și o termin. Și trebuie musai să vă povestesc despre ea.

Cartea se numește Proiectul Rosie, e scrisă de australianul Graeme Simsion și tradusă din engleză, admirabil, de Ioana Văcărescu. Ce este minunat la această poveste este că diferă de tot ceea ce am citit vreodată până acum și asta pentru că este scrisă din perspectiva unui tip ce suferă de sindromul Asperger, fără ca el să o știe. La aproape patruzeci de ani, profesorul de genetică, Don Tillman, se consideră un tip organizat, lipsit de emoții și cu un handicap social pe care nu și-l explică. Singur, având ca unici prieteni doi soți psihologi, decide să demareze un așa numit proiect Soția, prin care invită femeile să-i răspundă la un chestionar extrem de riguros, de șaisprezece pagini, sperând să găsească pe cineva compatibil cu el, fără să piardă timpul. Doar că se trezește în birou cu Rosie care este exact pe dos față de așteptările lui: fumătoare, vegetariană, barmaniță și care apelează la Don ca să o ajute să dea de urma tatălui ei natural. Cei doi pornesc împreună un proiect prin care recoltează, pe ascuns, mostre de ADN de la posibilii foști parteneri ai mamei lui Rosie. Și, inevitabilul se produce: Don se îndrăgostește de Rosie.

Ce este absolut minunat la scriitura lui Graeme Simsion este felul în care reușește să se pună în pielea unui individ autist, cu tot comportamentul și limbajul care decurge din asta. Scriitorul intră de-a dreptul în creierul lui și se face una cu el. Nimic nu este forțat sau exagerat. Don este un tip deștept, ca oricare altul, doar cu niște excentricități pe care le recunoști ca făcând parte din spectrul autist. El știe că este doar diferit, nu și autist. Așa că personajul nu simte nevoia să corecteze nimic.

Chelnerul ne-a adus meniurile pentru desert, iar Elizabeth a spus:
- Nu-mi plac deserturile asiatice.
Asta era, fără îndoială, o generalizare incorectă, bazată pe o experiență limitată. Poate că ar fi trebui să văd aici un semnal de avertizare. Insă mi-a oferit ocazia de a veni cu o sugestie creativă:
- Putem să mergem vizavi și să luăm înghețată.
- Grozavă idee. Numai să aibă de caise.
Am considerat că deocamdată progresaserăm mulțumitor și nu m-am gândit că preferința pentru caise să fie o problemă. M-am înșelat. (...)
I-am explicat destul de detaliat fiziologia răcirii papilelor gustative. Am emis ipoteza că, dacă aș fi achiziționat o înghețată de mango și una de piersici, nu ar fi fost capabilă să simtă diferența dintre ele. Și, prin extrapolare, oricare dintre ele ar fi fost echivalentul înghețatei de caise.
- Sunt complet diferite, a spus ea. Dacă tu nu faci diferența dintre mango și caisă, e problema ta.
Acum aveam un simplu dezacord obiectiv, ce putea fi rezolvat imediat pe cale experimentală.


Graeme Simsion este născut în Noua Zeelandă și trăiește în Australia unde scrie scenarii, romane și piese de teatru. Timp de treizeci de ani a fost consultant în sisteme de informatică. Proiectul Rosie este primul lui roman și pe lângă subiect și scriitură, cartea place prin optimism și umor. Don stârnește zâmbete, duioșie, în niciun caz milă. Dimpotrivă. Iți arată că sentimentele pot fi disecate, înțelese și trăite și la nivel cognitiv. Iar glumele...ei bine, aseară, râdeam de una singură în autobuz citând următorul banc spus de personaj unui prieten: Iisus se adresează unui mulțimi furioase care voia să omoare cu pietre o prostituată: "Cel care este fără de păcat să arunce primul piatra". O piatră zboară prin aer și lovește femeia. Iisus se întoarce spre persoana care a aruncat piatra și spune: "Unoeri chiar mă scoți din sărite, mamă!".

Dacă vreți să afle cât mai multă lume despre carte (sau să citească bancul) un like și un share ar fi de folos.


 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes