luni, 24 februarie 2020

Portret

De fiecare dată când nu mi-e bine
Țip la mama.
Să ajungă la ea
ce mă sufocă pe mine.
Să mestece ea,
să mai ia o îmbucătură,
să se sature
să tacă
Apoi
să-și ceară iertare
să se șteargă cu mâneca halatului cu flori
la gură
și la ochi
și să pună ciorba la încălzit
poate între timp
mi s-o fi făcut și mie
foame.

                                                      Portrait of a woman by Guido Reni
vineri, 14 februarie 2020

Love


mama
iese din mine
mai puternică decât
voi putea fi eu, vreodată!
- Ce faci mamă aici?
îmi vine să o întreb
cât ea îmi împăturește cu grijă
chiloții cu dantelă,
așezându-i la locul lor
în cutia cu lucruri de vară și de demult.
Mama tace
și-mi lasă pe pat
pantalonii de pijama
de la H&M.

În fiecare seară
ne înfășurăm
fiecare,
în câte o pătură
eu în dreapta
tu în partea cealaltă
și adormim
spate-n spate,
în patul nostru cald și bun
ca un uter.


joi, 13 februarie 2020

Ușile

Din fiecare ochi, o linie invizibilă
Ţâşneşte aproape perpendicular
Pe peretele din faţa mea
şi pare că tot corpul
mi se sprijină
acum
pe acest ceva care nu se vede
nu se aude
nu se ştie
dar e acolo.
M-am urcat pe un scăunel
să schimb neonul din baie.
Mă uit drept înainte
să nu-mi pierd echilibrul.
Deschid capacul
clic clac
apuc, răsucesc, trag afară
iese.
- Ai văzut că poţi?
a zis femeia cu sânge pe mâini
şi mi-a aşezat copilul pe piept
ca pe o medalie.
Sub degetele mele
Lumina izbucnește ca un hohot de râs.
E plin de optimism la mine-n baie!
Doar la mine-n cap
se tot aud,
închizându-se
uși după uși
după uși.
clic clac clic clac.







marți, 11 februarie 2020

By my own

Am o veste rea
nici măcar nu e pentru tine.
Am primit-o și eu,
mi-a fost spusă de cineva care, la rândul lui,
a primit-o de la altcineva,
și a dat-o mai departe
ca pe o moștenire genetică.
O veste rea ca alunița
din spatele urechii
care există de nu se știe când
în familia noastră.
Este de-a dreptul fascinant
Circuitul veștilor proaste în natură.
Ele țin lucruri împreună
copiii lângă mame,
tații lângă mame,
mamele lângă mame,
amanții lângă amante
atunci când mamele sunt prea bătrâne.
- Hai, vino la mine-n brațe,
îți spun
Și tu vii
și mă lași
să-ți șterg urmele
dezastrului
pe care-mi place
să ți-l provoc
de fiecare dată
când am nevoie să știu că mă iubești.

               
                                                photo credit Engin Akyurt

duminică, 9 februarie 2020

Monștrii

Nu era vorba de răutate, deși la prima vedere așa părea. Era pur și simplu un sentiment în plus, ceva copleșitor și greu de definit care-i crescuse pe dinăuntru, odată cu burta, de parcă era gravidă cu gemeni: un copil și încă ceva la fel de prețios și de important. Nimeni nu-i spusese vreodată că sentimentul ăsta, al maternității, poate să fie și altfel decât minunat. Și iată că acum, tocmai descoperea cum el nu se hrănea, cum credea ea, cu sângele ei sau cu ce o mai fi avut pe-acolo, prin minte și prin corp, ci creștea, sugând cu poftă din ceilalți. De fapt, din celelalte. Cu cât ele erau mai demne de milă, mai neștiutoare, mai greșite și mai fraiere, cu atât ea se simțea mai vie și mai fericită. Acum era la o petrecere de copii undeva, la cineva acasă. Stătea la o masă, cu încă niște femei și-și lăsase sub scaun, geanta imensă în care avea de toate: tricou de schimb, foehn, o mașinuță, niște biscuiți bio, cu ovăz, ba chiar și o sticlă cu apă. Al ei era cel mai deștept. Nu era nevoie să i-o spună nimeni. Era evident. Și ea era cea mai deșteaptă, pentru că altfel al ei nu ar fi avut cum să iasă așa. Mă rog, semăna puțin și cu taică-su, dar decisese să nu se gândească la asta. Așa că zâmbea și le lăsa să vorbească. Dădea din cap doar ca să le inducă în eroare, să le facă să creadă că e de acord cu ele și, cum închideau un pic gura cât să-nghită în sec și să-și umezească buzele, cum pornea la atac. Vorbea cu voce joasă și avea grijă să nu gesticuleze deloc, pentru că știa că nu are nevoie de nimic în plus ca să-și atingă scopul. Nu voia să aibă dreptate, oricum avea, ci să i se dea dreptate, iar nevoia era așa de mare de parcă ar fi avut pe dinăuntru un fel de arătare ce urla de foame și pe care trebuia să o hrănească de câteva ori pe zi, doar ca să o sature și să o lase să doarmă noaptea, cu sentimentul datoriei împlinite.
Apoi, cineva, probabil mama sărbătoritului, a venit cu niște platouri și le-a pus pe masă. Brusc, toate cele patru sau cinci femei s-au ridicat de pe scaun, s-au uitat cu atenție la feliuțele de șuncă, jumătățile de ou, bucățelele de cașcaval, roșiile, măslinele, mini pizzele și chifteluțele cu susan și s-au pornit să facă, fiecare în farfuria ei, diferite aranjamente, pregătindu-se să-și hrănească, așa cum doar ele știau,  copiii din camera de-alături și monștrii de pe dinăuntru. 

                                                      (photo credit by Tobi Feder)
sâmbătă, 8 februarie 2020

Ulysse

Am citit Ulysse când aveam paisprezece ani. Nu am înțeles nimic. Nici nu mai știu dacă l-am citit din scoarță-n scoarță, cum se zice, sau dacă dădeam câte două pagini deodată, să-l termin mai repede. Scopul cărții nu era cartea în sine. Mi se rupea de Molly și de problemele ei, deși, îmi aduc aminte, că abia când vorbea ea, chiar și doar în capul ei, chiar și fără semne de punctuație, abia atunci reușeam să aud ce se spune în carte și să nu mă mai uit la sfârșit, să văd cât mi-a mai rămas. Alesesem Joyce pentru că aveam nevoie de ceva palpabil, de o dovadă incontestabilă că sunt mai matură decât eram și că, deși nu făceam sex, eram suficient de interesantă cât să mă placă băiatul ăla dintr-a X-a care era deștept, scria foarte bine și citea foarte mult. Am ieșit cu el abia după ce am terminat cartea. Când am dat și ultima pagină, am mai stat cu ea în mână, să mai citesc o dată numele traducătorului, al celui care a semnat coperta, adresa tipografiei, lucruri mărunte care mă țineau încă un pic pe loc, bucurându-mă de momentul acela de glorie înainte să trebuiască să mă duc la biblioteca mare din sufragerie și să iau altă carte care să mă facă să mă simt și mai inteligentă, chiar dacă la fel de virgină. La prima întâlnire, băiatul mi-a zis că am ochi frumoși. L-am întrebat auzi, da' tu ai citit Joyce? Și el a dat din cap că nu, m-a luat de mână și a început să-mi povestească despre Cioran și Pe culmile disperării. Era la modă în anii ăia. Eu n-o citisem. Vorbea doar el. Eu tăceam și-mi țineam discursuri în minte. Ca Molly.


vineri, 7 februarie 2020

Dans

De când am decis
să-mi aduc tot universul
la mine în cameră,
să nu dorm singură,
să nu-mi fie urât
Nopțile mele (de fapt și zilele,
atunci când nu sunt plecată)
arată ca dulăpiorul cu sertare
de la bunica, din cameră.
În primul sertar - pensia
în al doilea- cutii goale de pudră și de parfum franțuzesc.
Pe al treilea îl deschidea doar seara, la culcare,
când nu o vedea nimeni.
- Ce e acolo? o întrebam.
- Nimic, spunea, zâmbind
și-mi dădea un bănuț
din primul sertar.
Azi noapte, am stat în camera mea
cât un univers.
La radio,  cânta muzică italienească
din anii 80.
Am recunoscut-o pe Gianna Nannini și pentru câteva minute
am început să dansez
Iar cel de-al treilea sertar
s-a deschis de unul singur
la mine-n cap.
- Ce e acolo? m-a întrebat copilul
- Nimic, i-am răspuns
și l-am tras lângă mine
să dansăm împreună.



 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes