duminică, 13 ianuarie 2019

Nu e simplu să fii mare

Oricum, voi, adulții, faceți doar ce-aveți chef să faceți! Nimeni nu stă să vă oblige! și zdrang ușa de la ea, din cameră.

Profit de faptul că știu că, mai nou, aruncă din când în când un ochi pe blog- de altfel, am de gând să-i rezerv un spațiu, undeva, pe aici, că prea scrie bine- și să spun ce nu am apucat să-i spun în față.
Voi trece elegant peste partea cu "eu mă duc la muncă și apoi vin acasă și o iau de la capăt" pentru că e suficient să-mi imaginez ochii ei dați peste cap că îmi piere cheful, și voi trece direct, la aspectele aparent minore care decurg strict din faptul că eu sunt părinte de elev și, ce să vezi, asta nu e întotdeauna vesel.

Să luăm exemplul trezitului de dimineață. Că tu ai ore, înțeleg. Dar eu, eu ce vină am că tu începi cursurile la 8 a.m, să zicem și că deci, mă văd nevoită să mă trezesc cu noaptea-n cap pentru a te pregăti, iar dacă ești mic, pentru a merge cu tine până la școală, hm?

Să presupunem acum, că nu ești așa de mic. Ba chiar că ești mare și că mergi singur. Și chiar că înveți după-amiaza, așa că ne trezim cu toții mai târziu. Nu-i nimic, nici aici nu e totul în avantajul meu. Pentru că intervine foiletonul "casoleta". In fiecare zi, eu îmi pun aceeași întrebare: ce să-i mai pun de mâncare alei mele, pentru școală, ținând cont că are pauzele de cinci minute, nu mănâncă pâine, pleacă la 11h00 de acasă și se întoarce spre 17h30? De când fiică-mea învață după-amiază, casoleta a ajuns pe lista scurtă a motivelor pentru care abia aștept vacanța.

Hai să vorbim și de teme, vrei?! Nu fă ochii mari, pentru că, chiar dacă sunt ale tale și pare că eu, ca om mare, odată întors acasă, de la serviciu, pot să mă trântesc pe canapea, și să zac cu ochii la seriale, de fapt, stresul este și al meu. Ți le-ai făcut, ai înțeles, ia arată-mi-le și mie, cum adică te duci cu ele nefăcute, hai să vedem împreună, iată doar câteva întrebări care se aud, în fiecare seară, cam din toate casele unde locuiesc copii de școală. O să mă întrebi de ce nu pot să am încredere în tine că te descurci și fără mine și să încetez să te mai controlez. O să-ți răspund că e greu, că încerc și că o să vezi și tu când vei fi părinte. Până atunci, pot doar să-ți spun că e în fișa postului să mă stresez și da, temele sunt obligatorii. (iar în cazul Anei mele, chiar nu sunt multe) și nu, nu e bine să ți le faci în pauze. Bine, fie, poți pe alea la Tehnologie.

Lista continuă cu discuțiile pe WhatsApp din grupul de părinți. Alea care încep, în forță, încă din prima zi de după vacanță și o țin așa, tot trimestrul. Alea pe care încerci să le ignori, să le tai sunetul, dar pe care tot ajungi să le urmărești pentru că, printre mulțumesc-uri, la mulți ani-uri și fie ca-uri, se strecoară din când în când și câte-o informație. De exemplu, despre vreun curs sau vreun atelier unde locurile sunt întotdeauna limitate și unde, dacă tu nu ajungi, eu voi fi de vină.

Mai am? Mai am: vin olimpiadele. Ce înseamnă asta? Da, da, că tu ai de învățat, pentru că, ca un făcut, te-ai decis singură-singurică să mergi la vreo patru, cu totul. Bineînțeles că niciuna dintre ele nu va fi aproape de casă și bineînțeles că toate vor avea loc sâmbăta de dimineață. Normal că ne vom trezi împreună, normal că te voi duce până acolo și apoi, te voi aștepta să te și aduc înapoi, acasă. Normal.

Și dacă tot am vorbit de olimpiade, hai să vedem și restul listei de activități. Că o fi cursul de limbi străine, ăla de teatru sau mai știu eu ce meditație, un lucru e cert: nu sunt ale tale, ci ale noastre. Toate familiile ajung să-și organizeze viața în funcție de programul tău. N-am spus că e vina ta, ci doar că așa e.

O să mă opresc aici. E suficient pentru a mă deprima că mâine o luăm de la capăt. Las, însă, lista deschisă și invit părinții să adauge dacă mai au idei și copiii s-o citească, dacă au nemulțumiri și cred că a fi adult e cool.

Și dacă aveți idei de "pachețel" fără pâine, care poate fi mâncat în câteva minute, vă mulțumesc anticipat.



vineri, 11 ianuarie 2019

Institutul de la Petite enfance din București

Mai sunt trei zile de vacanță (vacanța ei, a ei, știu bine) și sunt de-a dreptul terifiată (eu, eu, ați înțeles bine). Cred că nimic nu este mai dureros pentru noi, părinții, decât vacanța care tocmai se termină. Chiar și dacă ăla mic n-are niciun stres că începe iar, școala, tot e îngrozitor să știi că trebuie să o iei de la capăt cu trezitul de dimineață, cu pachețelul, dar mai ales, cu rolul ăla, ingrat, de adult care trebuie să fie tot timpul responsabil și prezent, care trebuie să înțeleagă importanța lecțiilor și care se vede obligat să vegheze ca cel mic să nu derapeze și să nu-și distrugă șansele chiar sub nasul lui. Adică, mai pe românește, ăla care trebuie să fie când cool, când nașpa și care niciodată nu știe când trebuie una și când cealaltă. Ceea ce este, între noi fie vorba, suficient de greu ca să te facă să te simți presat, nervos și cu fengshui-ul făcut bucăți.

Și pentru că, la fel ca orice copil normal, Ana și-a comasat toate temele de vacanță în ultima săptămână, pas de a mai face ceva în aceste ultime zile. Iar eu, chiar am vrut. De exemplu, aproape că aranjasem totul pentru o zi la munte, la schi, doar că dom'șoara m-a sunat la birou să-mi spună că nici gând să putem pleca pentru că are teme, și nu știu ce olimpiade și fișe și aoleo și vai de mine....mă rog, nu pot spune că mi-a părut prea rău pentru că, în felul ăsta, mă duc și eu la deschiderea Institului de la "Petite enfance" de la București, să vorbesc cu binecunoscutul neuropsihiatru francez, Boris Cyrulnik. Dacă tocmai ați încruntat din sprâncene, în sensul de "cine, doamne-iartă-mă, mai e și ăsta?", aflați, atunci, că e cel desemnat de Emmanuel Macron să reformeze sistemul de învățământ din Franța. Și, tot el, e cel care a scris mult despre copilăria mică și care a afirmat că copiii până-n trei ani nu au voie să petreacă timp în fața ecranelor. Nu mult timp, ci timp. Adică deloc. Așa zice el, nu dați cu pietre.

Acum, care e treaba cu acest institut. Păi, pe scurt, este o structură care se adresează tuturor celor interesați să înțeleagă mai bine copiii de până-n șase ani și care își propune să-i formeze astfel încât, la sfârșit, să fie adevărați profesioniști în domeniul educației timpurii.

Realizat după modelul institutului omonim de la Paris, structura va oferi celor interesați mai multe conferințe ce se vor întinde pe parcursul întregului an și un pic, la începutul anului următor. Apoi, cursanții vor fi invitați să facă un memoriu și un stagiu de practică de două săptămâni, la Grădinițele Carrousel, din capitală, (am făcut un reportaj acolo și credeți-mă, veți fi impresionați de ce a realizat Camelia Vețeleanu, directoarea instituției- nicio legătură cu alte structuri private de acest tip) pentru a putea obține, ulterior, o diplomă recunoscută de Ministerul muncii de la București.

Cursurile de formare vor avea loc sâmbăta, cam o dată la două luni, în București, vor fi susținute de aceeași formatori francezi de la Institutul de la Petite enfance din Paris și vor costa 350 de lei, per modul. Vă las un link către pagina de fb a institutului. Cursurile vor fi în franceză, cu traducere simultană, la cască, în română.

Aveți aici programul integral al sesiunilor de formare și numele formatorilor, iar aici pagina de înscriere. Primul curs are loc mâine, 12 ianuarie și se va desfășura de la 9h30 la 17h00, la sediul CEREFREA Villa Noel, de pe strada Emile Zola, nr 6.

Dacă considerați subiectul interesant, un like și un share ar ajuta, ca să afle cât mai multă lume că o educație cu zâmbetul pe buze, este posibilă și se învață.

marți, 8 ianuarie 2019

O glumă bună și-un cucui mare

Nu știu cum sunteți voi, dar eu știu un lucru, despre mine, cu certitudine: sunt cea mai atehnică persoană pe care o cunosc. De fapt, cea mai atehnică după mama care, săraca, suferă de un fel de butono-fobie. Tot ce are mai mult de un buton on/off îi provoacă palpitații și o aruncă într-o zonă de nesiguranță care se răsfrânge ulterior asupra anturajului apropiat. Adică a mea.

Revenind la mine, ei bine, eu nu mă sperii așa ușor, doar că nu reușesc să înțeleg explicațiile de ordin tehnic. Recunosc că nici nu mă interesează. Adică, ca s-o spun pe aia dreaptă, sunt complet lipsită de curiozitate când vine vorba de partea științifică a vieții noastre. Nu ești interesată să știi de ce forța nu știu de care face nu știu ce? Ei bine, nu! Sau nu ești curioasă să înțelegi care e treaba cu suma lui Gauss? Păi...nu prea! Și, ce să vezi, ca un făcut, numai de d-astea am parte de la începutul anului.

De exemplu, mai să fac o criză de apoplexie la Orange când am ascultat beneficiile unui telefon nu știu de care față de cel pe care-l dețineam eu și de care eram foarte mulțumită dacă nu ar fi început să se închidă de unul singur când mi-era lumea mai dragă. După ce m-au trecut toate sudorile ascultând o prelegere despre diversele aplicații pe care noul telefon le are, am tras infanta lângă mine și i-am șoptit "auzi, ia vorbește tu cu domnu' și explică-mi și mie acasă". Așa că, eu m-am mulțumit doar să semnez și acum mă întreb ce naiba oi fi semnat de noua factură a venit cu douăzeci și ceva de lei mai mult.

Partea bună este că, acum, am un telefon care funcționează. Partea proastă este că mi s-a stricat televizorul. De fapt, nu știu ce a pățit pentru că s-a decis să pornească singur, de nebun, la trei dimineața și de atunci a rămas blocat pe Antena Stars și pas de a mai reacționa la orice apăsare de butoane. Dar, nu vă îngrijorați, ca o femeie vitează ce sunt, am tras biroul de la perete, am pătruns cu grijă într-un fel de mățăraie de cabluri, fire, prelungitoare, mufe și alte chestii asemănătoare și, încercând să văd dacă nu e ceva, pe undeva, scos din priză, m-am dat cu capul de raftul de deasupra biroului, am tras o înjurătură, am făcut un pas în spate și am smuls firul care intra într-o ditamai boxa. Acum nu mai am nici televizor, nici sunet, dar am un ditamai cucuiul.

Aș vrea totuși să închei povestea pe un ton vesel. Am de ales între două glume bune: declarația lui Meleșcanu la BBC sau faptul că mi-au mărit salariul la radio, după nu știu câți ani (peste zece), cu fabuloasa sumă de 74 de lei și asta, pentru că a crescut salariul minim pe economie. Nu știu, zău, pe care s-o aleg.



duminică, 30 decembrie 2018

Ce vor femeile?

 Disclaimer: am scris acest articol inspirată fiind de o discuție cu fiica mea. Dacă vreodată îl va citi, aș vrea să știe că e perfect normal să-și dorească toate lucrurile scrise mai jos și nu, nu va părea pretențioasă și absurdă, ci doar o femeie normală cu dorințe normale.

Ințeleg că e greu, înțeleg că de multe ori lăsăm impresia că suntem complicate și că gândim prea mult. Că ne supărăm din nimicuri și că schimbăm subiectul în mijlocul discuției, că suntem pretențioase și implusive. Că ne enervăm și că plângem fără rost. Vorbesc despre noi, fetele. Ințeleg toate astea, dar aș vrea să înțelegeți și voi ceva. Voi, băieții. Aș vrea să pricepeți că avem nevoie să ne spuneți:

- că suntem frumoase, chiar și atunci când nu suntem

- că suntem atât de importante pentru voi, încât niciun efort nu e prea mare, chiar și când este

- că mâncarea noastră e cea mai bună și în orice caz mult mai bună decât cea a mamei


-  că sunteți disponibili, că nu vă e greu, că nu e complicat, pentru că, știți ce?, pentru noi nu ar fi

-  că nu există nicio prietenă- nici de-a noastră, nici de-a prietenilor voștri- mai mișto decât noi (știm că nu e așa, nu suntem nici proaste, nici oarbe- doar că nu e nevoie să ne scoateți ochii cu realitatea)

- că vă gândiți la noi și când nu suntem acolo (cât durează să cumperi o floare sau să dai un mesaj?!)

- că e în regulă să greșim,  să nu mai putem, să nu știm sau să fim ignorante, asta nu înseamnă că vă dezamăgim

- că dacă ne supărăm și plecăm, trebuie să veniți după noi, pentru că d-aia plecăm.

- că avem voie să avem zile proaste și că atunci când le avem nu vrem să vă ascundeți undeva, prin casă, ci vrem să stați acolo, să tăceți și să ne țineți de mână

- că nu este grav dacă, din când în când, vă plictisiți alături de noi, făcând lucruri care pe voi nu vă încântă, dar nouă ne plac

- că sunteți capabili să ne protejați; nu e nevoie să vă luați la bătaie, doar lăsați-ne să vă considerăm mai puternici decât noi și nu mai tot oftați când trebuie să cărați valizele la mașină sau să schimbați un bec

- că sunteți mândri de noi

- că nu v-ați dori să fim nici mai slabe, nici cu fundul mai mic sau cu sânii mai mari, ci că suntem pur și simplu perfecte, așa cum suntem

- că puteți fi și romantici, dacă vreți și bine ar fi să vreți

- că sunteți capabili de eforturi reale, de sacrificii, pentru că noi, fetele, avem nevoie de dovezi palpabile, de-ale la care să ne gândim serile, înainte de culcare

- că nu veți uita: aniversări, zile de naștere, rugăminți, flori preferate, cadouri

- că puteți să ne luați în brațe și să ne sărutați fără să vreți musai, o partidă de sex

- că nu e nevoie să strigăm tot timpul, în gura mare, când vrem ceva; da, știu că sunteți incapabili să citiți gânduri, dar d-asta există Internet- puneți mâna și documentați-vă. Majoritatea dorințelor, odată spuse, ajung să-și piardă din farmec și d-aia preferăm să așteptăm să se întâmple, fără să o cerem explicit

- că puteți aștepta și că, chiar dacă părem lipsite de inițiativă, știți că e doar de frica de a nu greși și a nu fi criticate

- că suntem fantastice în pat (și chiar dacă nu suntem, e singura modalitate prin care ne vom dori să devenim)

- că vreți să petreceți timp cu noi, să ne scoateți în oraș, la film, la petreceri. Avem nevoie să fim văzute, să vă vedem privirea aia când apărem machiate și aranjate


- că ne iubiți și că nu aveți de gând să vă opriți în a ne-o arăta, gândindu-vă că e de la sine înțeles. Pentru noi, nimic nu e de la sine înțeles


O să mă întrebați bine, bine și noi, noi ce primim în schimb pentru toate aceste eforturi. Sincer? Nimic. Doar că veți face pur și simplu niște femei fericite. Iar asta nu e puțin lucru. Pentru că, de cele mai multe ori, o femeie fericită înseamnă o familie liniștită.

Dacă nu mă credeți, așteptați să vedeți câte femei vor fi de acord cu ce am scris mai sus.




joi, 27 decembrie 2018

Nimicuri

Cum sunteţi? Mai puteţi? Hai că încă două zile de respiro şi vine tura a doua de sarmale. Dar până atunci, pe scurt, concluziile Crăciunului 2018.

1. chiar dacă par mari, fiinţele de 13-14 ani sunt tot copii. Aşadar, încă pot fi surprinse şi dacă ai norocul să o nimereşti, poţi chiar să te delectezi cu chiotele lor de bucurie. Eu am avut parte anul ăsta după ce i-am oferit, în premieră, o pereche de Vans. Dacă nu v-am produs nicio reacţie, vă invit să daţi o raită pe Net şi să vedeţi cât costă. Şi dacă aflaţi şi de ce costă cât costă, poate îmi explicaţi şi mie.

2. în cozonac nu trebuie să pui mai puţin zahăr decât scrie, doar-doar o să iasă mai puţin bun şi doar-doar vei mânca cu moderaţie. Până la urmă te vei sacrifica, ştiu eu, şi îl vei termina.

3. sarmalele se pot mânca la orice oră. Parol!

4. când lucrezi de Crăciun, partea bună e că.... nu am găsit încă niciuna

5. filmul ăla cu Lady Gaga e chiar mişto. De fapt, muzica e foarte faină şi el e sexi. Suficient, zic eu.

6. Pe 27 decembrie, World Class-ul a fost închis. Şi nu, nu o ştiu de pe site, ci chiar de la faţa locului

8. fiică-mea a început să-mi poarte hainele şi să-i vină şi foarte bine. E vorba de hainele care pe mine au început să crape, ceea ce e explicabil dacă vă uitaţi la punctele  2, 3 şi 6

9. mi-am propus să văd Marry Poppins

10. în Piaţa Kogălniceanu, a fost pană de curent după ce un Dorel a reparat ceva, prost. Chemată să dreagă stricăciunea, echipa de la Enel s-a răţoit la locatari că sunt exageraţi că îi deranjează până şi de Sărbători.

11. trebuie să cumpăr nişte brânză bună. Vreo idee?


12. atât am avut de declarat



duminică, 23 decembrie 2018

Lista cu dorințe

Știu, știu, aveți dreptate. N-am mai trecut de ceva vreme pe aici, de fapt, ajung tot mai rar, dar asta nu înseamnă că nu-mi pasă sau că nu-mi mai place de el, de blogul meu. Doar că am ajuns, cumva, ca în relațiile alea de durată: de la un punct încolo, o iei ca pe un dat și nu mai simți nevoia să investești nici timp, nici sentimente.
Acum ar trebui să urmeze partea în care să vă povestesc diverse, însă nu prea am ce. N-am mai văzut niciun film, nu am mai fost la teatru, n-am ajuns la niciun târg de Crăciun, nu mi-am cumpărat nimic. Ba da, mint, aici aș putea să vă fac o recomandare: cârnații copți de Mangalița, de la Carrefour. De-li-cioși! Băgați la cuptor, stropiți cu un pic de ulei, lângă fel de fel de legume (cartofi, morcovi, ciuperci, dovlecei), cu muștar și o salată, ce să mai zic, o nebunie! Și pentru că tot se poartă zilele astea articolele culinare, să știți că am făcut și eu cozonac. Da, da, e bine folosit singularul, pentru că mi-a ieșit unul singur! Asta după ce prima cocă a ajuns la gunoi din motive de necrescut.

Cred că acum e momentul ăla în care ar trebui să încep să vă urez diverse, că dacă nu am apucat să intru pe-aici în ultima perioadă, mă îndoiesc că voi avea mai mult timp în zilele ce urmează. Mai ales că voi lucra de Crăciun. Vă las câteva secunde să-mi plângeți de milă și continui imediat.

Ziceam așadar că ar trebui să profit de momentul acesta de tihnă ca să vă spun Sărbători fericite și vise împlinite! Chiar așa, ce vă doriți pentru anul care vine? După lista clasică cu sănătate, copii fericiți, timp și altă clasă politică, ce v-ați dori pentru voi? Eu cred că aș vrea să-mi schimb ușile la apartament, să zugrăvesc, să ajung la Lisabona și să scriu o carte. Mă rog, nu neapărat în ordinea asta.

Uitați cum facem: vă pun mai jos o poză cu cozonacul și vă aștept cu lista cu dorințe. Poate dacă suntem mai mulți, se împlinește (vă propun s-o experimentăm pe cea cu clasa politică).






joi, 13 decembrie 2018

Victoria Edu, o experiență de neuitat

Acum vreo lună, am decis să testez şi eu infanta la limba română după ce a schimbat trei profesoare în trei ani şi mi-a declarat, senină mama, eu nu ştiu dacă ştiu! Inițial am întrebat în stânga şi-n dreapta, ba prin vecini, ba pe facebook, doar-doar găsesc pe cineva care să o testeze și eventual să-i spună ce ar mai avea de făcut. Apoi, am aflat că există, relativ aproape de casă, un fel de centru de meditaţii. Iu-huu, mi-am zis în sinea mea, mai ales că, dintr-o dată, problemele mele şi ale Anei păreau că-şi vor găsi, în sfârşit, rezolvare: oamenii de aici propuneau pregătire la toate materiile, cu profesori tineri și cu metodă, ba mai mult, aveau și program flexibil, preţ rezonabil şi, în plus, un sediu suficient de aproape de şcoala fetei, astfel încât să poate merge singură.

Buuun. Sau mai bine zis, până aici e bine. Dau un telefon, vorbesc cu o secretară, explic ce vreau, mi se spune să vin să ne cunoaştem, mă duc, mai spun o dată ce vreau, mi se mai zice o dată că e ok, vom învârti programul până vom găsi varianta optimă, că pregătirea se poate face şi dimineaţa şi după-amiaza şi chiar şi sâmbăta şi că să vin cu copilul la un test pentru a-i stabili nivelul. Oau, zic în sinea mea şi plec de acolo super fericită că m-am scăpat de-o grijă şi că vai ce oameni drăguţi şi ce centru ok!

O săptămână mai târziu, într-o sâmbătă pe la unsprezece, o iau pe fie-mea şi hai cu mama, la testare! Mai mult, domnişoara cu care vorbisem mi-a zis că putem testa copila şi la mate, chiar dacă cea mică  pretinde că e bună, măcar să vedem cum stăm. In plus, testarea nu se plăteşte, ci permite înscrierea copilului într-o grupă de acelaşi nivel. Super profi!

Ajungem, sunăm, ne deschide uşa o domnişoară psiholog care se ocupă un pic de noi până când Ana intră în sală şi se pune pe treabă. Rămân pe un fotoliu, într-un fel de sală de aşteptare şi intru în vorbă cu domnişoara. Nici nu ştiu cum a trecut timpul. Aproape două ore am povestit fel de fel de lucruri, mi-a dat nişte ponturi despre cum să fac să funcţioneze relaţia cu adolescenta (pe unele le-am pus în practică şi...it works!), eu i-am povestit din temerile mele, ea m-a încurajat, am vorbit despre copil, cum e, ce-i place, ce nu-i place, bref, o discuţia foarte faină cu un interlocutor minunat. A ieşit şi Ana din testare şi am început să căutăm o zi şi o oră liberă, pentru pregătirea la română. Luni şi marţi, nu, miercuri ar putea, dar după-amiază, poate joi sau, şi mai bine....

Şi cum ne dădeam noi de ceasul morţii, iată că apare un domn şi, din prezentări, aflu că-l cheamă Cătălin şi că e patronul centrului de meditaţii. Dăm mâna, după care dânsul se aşează pe un scaun, cu un dosar în faţă, dar cu urechea la ce vorbeam noi, fetele.
- Să ştiţi că la vârsta ei e mai bine să înveţe dimineaţa, atunci e randamentul mai bun, zice dintr-o dată, auzind cum eu refuz varianta unei clase de pregătire la orele opt a.m.

Nu ştiu de ce, dar eu am o problemă cu oamenii necunoscuţi care îmi spun, fără să le fi cerut părerea, ce e mai bine sau mai rău pentru copilul meu. Asta dacă nu sunt doctori. Aşa sunt eu, ce să-i faci.
- Ştiţi, americanii zic că, pentru a obţine randament maxim, ideal e să ţinem cont de bioritmul fiecăruia, iar asta a mea e complet inertă dimineaţa, replic eu şi zîmbesc larg.
- Hai, dom'ne, zice, ce ştiu americanii ăia?! Si continuă: e singurul copil?
Altă întrebare căreia nu-i văd rostul, dar răspund totuşi. O fi doar curios.
- Da!
- Eu am trei, spune domnul, ca și cum, cu fiecare copil în plus, acumulezi și mai multe cunoştinţe de pedagogie sau psihologie. Nu văd legătura, așa că-l întreb direct:
- Sunteți psiho-pedagog?
- Nu, dar vă spun cum e mai bine. Insă dumneavoastră, n-aveți decât să faceți cum credeți.

 Aham, măcar e rezonabil, mă gândesc și-i spun și lui că exact asta intenționez: să procedez cum cred eu mai bine și anume să nu scol copilul la 6 a.m ca să ajungă la meditații la 8 a.m și dupa aia, să mai stea o oră pe stradă, până la 11h00 când are școală până la 17h00. E prea mult. Așa simt eu.

Şi atunci, domnul Cătălin se enervează. Nu ştiu de ce, dar se supără rău,  se ridică în picioare şi-mi zice aproape brutal.
- Eu zic să punem punct aici, oricărei colaborări!
La început cred că nu am auzit bine.
- Colaborări sau conversaţii?
- Nu, nu, colaborări. Noi v-am zis cum e mai bine, dar dumneavoastră ţineţi morţiş să ne învăţaţi cum se face, aşa că n-aveţi decât să vă luaţi meditator acasă.

Încerc să pricep ce e în mintea domnului. Nu-mi aduc aminte să fi încercat să-l fi învățat ceva. Ba chiar aș zice că el a încercat să-mi tot explice cum ar trebui să fac, deși discuția nu-l privea personal. Hai să nu mă enervez și să rămân pe o pantă constructivă:
- Dar sunt şi alte variante de program, nu? De exemplu după-amiaza? întreb şi mă întorc către domnişoarea cea drăguţă care încearcă să îngaime ceva, dar nu are curaj. O înţeleg, deşi mi-ar fi plăcut un pic de atitudine. Dar, deh, e mai simplu să taci.

In orice caz, domnul Cătălin e deja foarte nervos. Se apropie de mine şi de Ana şi îmi ţipă în faţă:
- Din cauza ăstora, ca dumneavoastră, zice el, furios, merge ţara asta atât de prost! Pentru că vreţi să distrugeţi tot ceea ce vrem să facem noi, ceilalţi!

Aşadar, acum ştiţi cine e vinovatul. Eu. Din cauza mea şi a celor ca mine se duce dracului toată societatea. Pe domnul Cătălin îl găsiţi la centrele VictoriaEdu. De fapt, dacă aveți opinii personale și nevoie de meditații, ideal este să mergeți când nu e domnul prezent, pentru că, cu excepția conversației avute cu el, lucrurile s-au desfășurat foarte ok.

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes