miercuri, 8 august 2018

In familie

A fost o vreme când la noi acasă, mai tot timpul cineva suna la ușă. Eram mică pe atunci și în mintea mea, zilele era formate din școală, lecții și musafiri. Nu veneau oricum și oricând. Dădeau un telefon înainte, întrebau ce mai făcuse bunică-mea bun de mâncare (era vestită pentru borșurile de lobodă și imam-bayildi-urile ei), dacă mai aveau ai mei vreo casetă video nouă, că dacă nu, să încerce ei să facă rost de una. Am crescut cu vizitele ca principală distracție în niște timpuri când oamenii aveau mai ales prieteni reali, nu d-ăia de pe facebook. Am crescut cu vecini pe care îi știam după nume și zgomote: cu doamna doctor Ada care seară de seară ieșeau cu Lark la plimbare, cu Gina care stătea mult de vorbă cu mama, în bucătărie, cu Cati căreia i-a explodat butelia într-o iarnă, cu Gabi, vecinul de palier, care avea pistă pentru mașinuțe și trenuleț electric, cu Irina cu care mergeam la școală sau cu doamna Corciovescu, mereu elegantă, cu pălărie și port- țigaret.

A fost o vreme când vizitele presupuneau un întreg ritual. Intâi că nu puteai să-i suni omului la ușă așa, pur și simplu. Nu se cădea să-l deranjezi și să-l prinzi în capot sau, și mai rău, nepregătit să-ți ofere ceva de mâncat sau de băut. Așa că orice vizită se plănuia. Apoi nu puteai să te duci la om în casă, cu mâna goală. Măcar o sticlă de vin sau o floare pentru doamna. Sau niște bomboane de la Capșa pentru cei mici. Sau un borcan de zacuscă. Sau de murături. Ceva, acolo. Probabil că dacă fie-mea ar citi ce scriu eu aici (sunt sigură că din când în când o și face), și-ar da ochii peste cap și ar zice că vin cu povești de secol trecut. Doar că în alte părți, aceste povești încă se spun. Am văzut în Franța: acolo oamenii, vecinii, familiile, se vizitează. Se cheamă unii la alții, stau duminica, la prânz, cu toții la masă, desfac o șampanie, apoi o sticlă de vin, se țin uniți și împreună, cei tineri cu cei în vârstă. Au până și o Zi a vecinilor când totul blocul se vede și sărbătorește, iar cei noi au ocazia să-și cunoască colocatarii.

Noi ne-am dezobișnuit să avem sentimentul ăsta de apartenență la un clan. Cel puțin eu nu cred că l-am avut cu adevărat vreodată. Poate și pentru că familia mea a fost și este minusculă. Nu tu frați, nu tu surori, doar mama, două verișoare plecate prin lume, două mătuși și un unchi prin Ardeal. Chiar și așa tot ne-am putea strânge. Măcar din când în când. Am pune mâna pe telefon, am stabili o zi și o oră și apoi ne-am lăsa un pic de timp în care să ne gândim ce să pregătim bun de mâncare, cu ce să ne îmbrăcăm (eu am vreo două rochii ce zac prin dulap numai bune pentru un prânz în familie), să dăm o raită prin piață după un buchet de flori și o tură la Mega pentru vin și bomboane. Și aș lua-o și pe Ana, chiar dacă s-ar plictisi cu noi, oamenii mari. N-are decât să stea pe whatsapp. Și să mănânce toate bomboanele. Dar măcar va vedea că undeva în fundal, există o familie care continuă să-și depene povestea. Iar poveștile trebuie ascultate ca să poată fi duse mai departe.





marți, 7 august 2018

Clipa de sinceritate

Ne cunoaştem destul de bine ca să vă spun că:

- mi-am făcut şuviţe blonde
- dau meditaţii la franceză
- mă puteți citi uneori în Burda Mireasa
- nu ştiu să merg pe bicicletă
- mi-e frică de şoareci
- nu mai mănânc pâine de doi ani
- îmi place berea
- prima notă din viaţa mea de şcolar a fost un 4 pentru că am scris greşit nenea
- mai nou, mă duc în Franţa o dată la câteva săptămâni
- nu-mi place somonul
- îmi pierd serile la o telenovelă de pe Netflix.
- gătesc zilnic şi gătesc bine
- m-am îngrăşat
- în tinereţe, am lucrat la Externe, la Evenimentul zilei, în tura de noapte
- vorbesc cu mama aproape în fiecare zi
- noaptea, dorm cu lumina  aprinsă la baie
- mă enervez uşor şi asta mă enervează la culme
- sunt singură la părinţi
- nu am avut niciodată câine sau pisică
- mi-am rupt mâna la trei ani şi mi-am ros unghiile până spre douăzeci
- prima ţigară am fumat-o în Franţa, la 16 ani și ultima în martie 2016
- am platfus
- vorbesc de una singură cu voce tare
- mi-e frică de cocoși
- știu să fac cozonaci
- mi-ar fi plăcut să știu să cânt
- visez în culori
- în clasa a VI-a m-am votat singură ca să devin comandant de detașament
- am avut o broască țestoasă pe care o chema Dindi
- l-am cunoscut pe Noica
- cea mai mică notă din gimnaziu a fost un 8 la Chimie
- prăjitura mea preferată era una cu cafea, de o făcea la Beiuș, străbunica unor prieteni
- nu am fost niciodată la Oradea
- nu am fost operată de apendicită
- am făcut un an de portugheză și unul de germană
- peste câteva zile plec din Bucureşti
- ne vedem mai spre toamnă



Și acum rândul vostru.
Mă cunoașteți destul de bine ca să-mi spuneți că:
...





luni, 6 august 2018

Biata tanti

Știți la ce-mi place să mă uit cel mai mult când călătoresc în alte părți? La bătrâni. De fapt, nu. In alte părți, bătrânii se numesc persoane în vârstă sau seniori. Pentru că bătrânețea are în ea un miez de neputință. Pe când vârsta sau "în vârsta" arată mai degrabă o altă relație cu timpul. Mi se pare că imaginea omului bătrân poate foarte bine să devină un fel de unitate de măsură a nivelului de trai.

In România, nu prea avem seniori. Când sunt, sunt direct domni sau doamne pentru că, printr-o minune care nu are nicio legătură cu Statul, au reușit să se mențină și mai ales, au avut norocul să nu se îmbolnăvească și să nu sărăcească. Restul celor de vârsta a treia sunt pensionarii, bătrânii, babele și moșii. Li se vorbește cu "mata" și ei își zic singuri, de multe ori, mamaie sau tataie. Nu vor nimic pentru că nu știu ce ar mai putea să vrea la vârsta lor. Poate sănătate pentru că, chiar dacă nu pun lucrurile cap la cap, știu că medicamentele sunt scumpe și spitalele urâte. In rest, își petrec mult timp la televizor sau prin autobuze, două modalități ieftine de a uita de singurătate și de reumatism. Se duc la medicul de familie si la biserică pentru că nu-i costă nimic și pentru că-i doare. Se bucură pentru câțiva lei în plus și au și de ce, nu le pasă de Europa pentru că, în situația lor, e greu să-ți pese și de altceva decât de ziua de azi, nici măcar de cea de mâine. Când îi trimite Primăria în Grecia se duc, pentru că, la vârsta lor și în situația lor, sunt incapabili să-și facă bucurii de unii singuri.

In România, bătrânețea înseamnă renunțarea la propria independență. Odată cu vârsta devii sclav. Iar sclavii nu trebuie să aibă opinii, principii, situație sau obiecții. Ei trebuie doar să fie folositori. Săraci și folositori. De altfel, nu așa ne-am obișnuit să vorbim despre oamenii în vârstă? Ce mai face bunicu'? Ei, săracu', ce să facă și el?! Ați auzit voi vreun francez sau vreun englez să vorbească despre cineva mai bătrân cu poor Peter sau pauvre Pierre, doar pentru că respectivul a ajuns să trăiască până la 70 sau 80 de ani? Ca și cum bătrânețea ar fi o pedeapsă, nu o etapă care, ca orice altă etapă din viață, ar trebui să aibă avantajele ei. Și le are. Cel mai important fiind timpul pentru tine, cu care să faci ce vrei tu. In alte părți, seniorii se apucă de dans, cântă în cor, participă la ateliere de aranjamente florale, merg în vacanțe pe care pot să și le plătească singuri pentru că au muncit o viață întreagă. La noi, se plimbă cu autobuzul. Și nu, o strachină de mâncare sau un bănuț în plus nu este un câștig, ci o pomană. Exact ce-i trebuie lui Nenea Petre ca să ajungă bietul nenea Petre. Nici măcar bietul domn Petre. Nici măcar atât.

Domnii și doamnele mai în vârstă să mă ierte. Nu despre ei este povestea. Ci despre aceia care au avut ghinionul să îmbătrânească în vremuri proaste. Am ajuns să cred că mai presus de adolescența copilului, mai presus de momentul în care va pleca de acasă, mi-e teamă că voi îmbătrâni într-o țară care abia așteaptă să facă din mine o biată tanti Ioana.

                                                                  (sursă foto: așa-si-așa)


Urmăriți-mă și pe fb. Nu mă supăr dacă dați like și share.
sâmbătă, 4 august 2018

2 Mai, 30 de ani mai târziu

Există un moment în viaţa fiecăruia dintre noi când simţim nevoia să ne ducem nu doar cu gândul, ci chiar de-a dreptul, către lucruri din trecut. O fi nostalgia după anii din urmă, o fi curiozitatea sau un fel de încercare disperată de a ne simţi mai tineri, habar n-am. Cert este că, după o pauză de treizeci de ani, anul ăsta am avut nevoie să repun piciorul în 2 Mai. Ultima dată când fusesem prin zonă, aveam treisprezece ani, stăteam la doamna Cornea, ieşeam pe plajă prin spatele grădinii, printr-o gaură făcută în gard, mâncam la o masă mare, de lemn, sub un nuc,  eram cu o liotă de copii după mine şi în curtea de alături stătea Nina Cassian. Nu o să stau acum să vă povestesc cum s-a schimbat satul, cum s-au înmulţit cîrciumile şi cum am făcut eu indigestie de la hamsie. Prefer să vă spun, pe scurt- oricum nu am stat decât două zile- ce am constatat că e bine să ştii când te duci în zonă.
- există tren privat Softrans până la Constanţa.
- există apoi multe microbuze şi autobuze care te pot duce la Mangalia. Cu cât sunt mai mari, cu atât opresc în mai multe staţiuni. Şi da, reversul e şi el valabil. Biletele se cumpără direct de la şofer şi costă undeva la 12 lei.
- de la Mangalia, ai microbuz până în 2 Mai sau Vamă
- şoferii conduc ca nebunii.
- în 2 Mai, plaja aia frumoasă, în golful ăla potolit, cu corturi legănate de valuri, e de nudişti. N-am zis că am vreo problemă, doar am anunţat şi eu
- la Micul Golf e frumos, demn de poze, dar acolo am mâncat hamsiile cu pricina. Probabil mi-a picat ceva prost
- deşi nu citisem nimic de ea, terasa la Margot are mâncare bună
- mi-a plăcut micul dejun de la restaurantul Bianca, de pe strada Falezei. Au fresh de portocale şi, dacă aveţi noroc, ouăle ochiuri pot fi geniale, Dacă nu, nu. Eu am prins şi aşa şi aşa. Nu mi-a plăcut că se plăteşte la suta de grame. Inclusiv roşia.
- vila Marius e curată, are camere cu aer condiţionat, dar nu dă factură.
- din 2 Mai până în Vamă puteţi ajunge cu taxiul (nu ştiu cât costă), cu microbuzul (4, 50 lei biletul) sau, dacă se citeşte pe voi unde vreţi să ajungeţi (genul şalvari, turban, brăţări de piele) cu ia-mă nene, la acelaşi preţ cu microbuzul.
- în Vamă e chiar aşa de mişto cum se spune. E o afirmaţie.
- aş fi putut sta toată ziua la buticuri, să casc gura, dar nu am făcut-o
- în barul de rockeri unde am băut o bere se fuma marijuana. Altfel, muzica era bună.
- am mâncat la un restaurant cu etaj şi vedere, fix la capătul străzii principale care coboară către plajă. Nu, nu pot să vă zic cum se chema, fiindcă nu-mi mai aduc aminte. Am mâncat bine şi nu, nu vă pot spune ce, căci, încă o dată, nu-mi aduc aminte. Şi nu, nu am fumat nimic, ci doar mă lasă memoria.
- pentru amatorii de senzaţii tari, vă recomand să vă întoarceţi în 2 Mai, direct pe plajă. Veţi avea parte de o oră de mers pe stânci, printre alge în putrefacţie şi miros de hoit, fără posibilitatea să mai ieşiţi la drumul mare.
- m-am întâlnit cu două cunoscute în decurs de câteva ore. E ca pe facebook: plin de prieteni, prieteni comuni şi cereri de prietenie.
- nu am făcut nicio baie. Vremea era ploioasă.
- am prins furtună în fiecare zi. Adică două. Furtuni.
- mi-a rămas gândul la clătitele uriaşe de le-am văzut la oameni, în jur. Nu, nu am cumpărat şi cu toată indigestia, am reuşit să mă întorc din concediu cu două kile în plus. Nu-mi spuneţi că e de la bere, că nu vă cred.
- la întoarcere, trenul era arhiplin. Rezervaţi-vă bilete din timp.
- cred că o să mai merg un weekend, în septembrie, Cu Ana. Poate o conving să-şi ia şi ea o clătită, să gust şi eu.
- a fost frumos.
- de fapt, a fost chiar foarte frumos.
- şi da, aţi înţeles bine, nu am fost cu copilul.
- am făcut o singură poză. Iat-o:


vineri, 20 iulie 2018

Niște cărți

Știți despre ce nu am mai vorbit de ceva vreme? Despre cărți. Și chiar avem ce vorbi pentru că iată, am sub ochi trei romane extraordinare ale unor scriitori români pe care vă sfătuiesc să nu-i ocoliți. (încă am văzut că există persoane care evită autorii autohtoni). O să vă povestesc în ordinea în care le-am citit și voi începe cu o carte recomandată de o prietenă, într-o seară, pe facebook, când stăteam și noi, de vorbă, ca fetele. Se numește Căsnicie și e scrisă de Dan Coman. Cartea asta este despre un el și o ea care se căsătoresc, fac un copil și ajung să trăiască o poveste împreună doar pentru că așa s-au obișnuit. E nevoie de un al treilea, un fel de liant care să lipească fisurile, să-i tragă cât mai aproape unul de celălalt, să-i țină împreună fiindcă separat, nu mai știu cum să funcționeze și le e frică să încerce să învețe. Când al treilea dispare, el și ea se prăbușesc și rămân din nou, singuri. Đeși titlul implică musai ideea de cuplu, de "doi", cartea lui Dan Coman este despre singurătate și despre sacrificiul pe altarul relațiilor. Pe lângă subiect, frumusețea acestei cărți constă în felul în care autorul știa să vorbească, pe rând "ca bărbat" și "ca femeie". Personajele își pasează dreptul la replică de la unul la celălalt, într-o încercare a autorului de a explica de ce se rup iubirile când se rup.



A doua carte este complet atipică. Grădina de sticlă este cel de-al doilea roman al Tatianei Țîbuleac și ca și primul, aproape că te înșfacă. A fost suficientă o propoziție- Mă nasc noaptea, am șapte ani pentru ca autoarea să te lege mâini și de picioare și să te tragă după ea într-un univers greu, populat de personaje descrise în tușe groase, un univers pe care aproape că-l poți simți, mirosi, gusta. De altfel, scriitura Tatianei Țîbuleac este atât de plastică încât pare vie. Povestea este cea a Lastocikăi, o fetiță luată de la orfelinat de către Tamara Pavlovna, o femeie care încearcă să facă avere strângând sticle goale, într-un Chișinău ce pendulează între două culturi. Cu această poveste, autoarea se așează la granița dintre Rusia și restul lumii, dintre două limbi și două culturi și te obligă pe tine, cititor, să trăiești pe viu drama atâtor oameni din Moldova. Incă o dată, stilul Tatianei Țîbuleac face ca această scriitoare să devină o voce unică în momentul de față, în literatura contemporană.

Celelalte povești de dragoste scrise de Lucian Dan Teodorescu se doresc a fi niște frânturi de viață perfect legate unele de celelalte pe măsură ce înaintezi în lectură. Cartea este un fel de puzzle care se construiește în jurul acelorași personaje care populează unsprezece povești de iubire în care, deși personaj principal, iubirea mai degrabă lipsește. Minunat este felul în care autorul știe să-și facă personajele să vorbească. Intră în capul lor, li se substituie cu totul, sare de la un gând la altul cu repeziciunea și naturalețea celui care nu se știe privit. Cartea este mai degrabă film lucru deloc surprinzător pentru un autor cunoscut ca și scenarist.

Dacă mai aveți autori români buni de menționat, las lista deschisă.

marți, 17 iulie 2018

Când nu ne certăm, ne abținem

Vreți să știți cum arată viața cu o adolescentă? Când nu ne certăm, ne abținem. In mare, cam despre asta este vorba. Nu vă imaginați că lucrurile se întâmplă treptat. Nicidecum. Nu e ca atunci când ai avut, totuși, nouă luni la dispoziție să te obișnuiești cu ideea că urmează să fii părinte. Adolescența vine dintr-o dată. Sigur, în teorie, știi și tu lucrurile astea; ba chiar când copilul e mic și tu stai și citești fel de fel de chestii de parenting menite să te fac mai bun, mai calm și mai ales mai iubit, aproape că ești convins că la voi nu va fi ca la alții. Păi noi ne spunem tot, și la noi acasă ținem cont de nevoile unora și altora, iar eu am încredere sută la sută în a/al mea/meu, etc. Ha! Câtă naivitate! Si știți de ce? Pentru că adolescența nu e despre voi, ci despre ei. Despre ăștia micii care, dintr-o dată, se trezesc luați pe sus, dați de pământ și obligați să trăiască într-un roller coaster hormono-sentimental la capătul căruia speră să iasă teferi. Probabil că vă întrebați- bine și noi ce trebuie să facem? Nimic. Iar asta, după mine, este cel mai greu.

Să vă dau un exemplu. Să zicem că sunteți părintele unui copil de 12-13 ani care, ca orice copil, își dorește lucruri. Iar voi, ca orice părinte, vă dați peste cap să le îndepliniți, nu care cumva să-i vedeți dezamăgirea în priviri sau, și mai rău, să vă treziți cu replici de genul: sigur, tu nu auzi niciodată ce cer eu/ am înțeles că nu se poate și zdrang ușa de la cameră/ asta e, o să aștept să cresc și să pot să fac ce vreau, etc. Spuse pe un ton tăios, eventual și cu niște lacrimi în ochi, cuvintele astea au darul să vă facă să vă simțiți mizerabil și extrem de neiubiți. Așadar mai bine vă chinuiți și încercați să-i faceți pe plac pentru un pic de liniște. Și de iubire! (fie vorba între noi, cam despre asta este totul) Doar că speranța că după asta va fi bine moare prima. E doar o iluzie. Imediat ce dorința îi este îndeplinită, copilul de 12-13 ani va continua să fie nemulțumit. Poate chiar și mai tare decât înainte. Și știți de ce? Pentru că nemulțumirea asta care îl doare pe dinăuntru nu se poate rezolva cu nimic din exterior. Nu trece decât cu vârsta. Așadar, faptul că el continuă să se simtă nefericit chiar și după ce primește ce cere îl aruncă într-o zonă de teamă care se va traduce prin agresivitate. Asta e! Incă o dată, nu are legătură cu voi, ci cu el! In rarele momente de acalmie, Ana mea îmi spune "uneori simt că am un fel de spiriduș pe umărul stâng care îmi zice hai, țipă, țipă, țipă!" Și atunci, țipă. La mine, de cele mai multe ori. Motivele sunt de obicei pretexte. Un fel de supape pe care și le crează ca să poată să se răcorească.

In consecință, după ce a cerut insistent la Londra care, zicea ea, e "Parisul meu, mami"- iar voi știți ce vrea să spună asta-  copila mea de treisprezece ani a bodogănit zece zile, și-a târșâit picioarele în urma mea, pe stradă, întrebând din două în două minute "da' acum uuuunde mai mergeeem?", nu m-a lăsat să-i fac poze, și-a dat ochii peste cap în fața fiecărui monument și a stat cu nasul în telefon de fiecare dată când încercam să leg o conversație. M-a enervat? Oh, da! Ce am făcut? Păi, tocmai ce v-am spus că e de făcut: nimic! Pentru că am înțeles un lucru (e drept că mi-au trebuit aproape doi ani de terapie pentru asta)- că indiferent ce voi face,  ea tot la fel se va purta. Și atunci am decis să o las în pace. Complet. Să fac programul așa cum vreau eu, să mă bucur de vacanță, de oraș și de soare și să admit că Ana va fi un partener de călătorie indiferent și cârcotaș. Și că nu are rost să mă simt responsabilă sau vinovată că ea nu se poate bucura așa cum probabil și-ar fi dorit. Posibil că e deja la vârsta la care are nevoie mai mult de prieteni decât de părinți, ca să-i fie bine. In plus, adolescentul vrea ca lumea din jur să fie în permanență conștientă de nemulțumirile lui; așa că nu-și dă voie să zâmbească prea mult, să se simtă bine ca nu cumva, doamne-ferește, să crezi că i-a trecut! Sentimentul meu de vreo doi ani încoace e că rolul meu în ochii Anei e să fiu de vină. Pentru tot. Așa poate ea să-și manifeste furia. E trist și nedrept, dar încă o dată, nu e despre mine.

La Londra, am făcut eu programul. Am întrebat-o de vreo câteva ori ce și-ar dori să facem, a făcut greșeala să răspundă absent și vădit plictisită "mi-e egal", așadar am decis să profit. Am renunțat rapid la ideea de a vedea mai mult entuziasm pe fața ei. Se pare că și dacă există, îl ține bine ascuns! Doar din când în când, între două furtuni, mai apare la suprafață copilul din ea și atunci se lasă să râdă, să ceară îmbrățișări și înghețată sau să plece din parc, târând vreun băț după ea. Apoi, ca și cum ar fi făcut o indiscreție, redevine ursuză și nemulțumită.

Am citit într-o carte că atunci când sunt pradă furiilor și par de nestăpânit în agresivitatea lor (Ana țipă, plânge, e sarcastică până la impertinență), ei așteaptă ceva. Pe de o parte, așteaptă să rezistăm, să nu ne mișcăm de lângă ei și să-i iubim chiar și când se poartă îngrozitor. De fapt, așteaptă să-i iubim mai ales când se poartă așa pentru că, la vârsta asta, lor le este imposibil să se iubească pe ei. Asta trebuie să o facem noi. Iar pe de altă parte, așteaptă o întrebare: ce pot să fac să te ajut? Surprinzător, ei știu răspunsul. Doar că de cele mai multe ori, nouă ne este greu să-l acceptăm. Știți care e? Nimic. Doar să stăm pe loc, la prindere. Iar în timpul ăsta, cât ei se chinuie să crească, să ne dăm voie să ne ocupăm și de noi. Nu le luăm nimic. Ba dimpotrivă. Cred sincer că singura modalitate reală de-a face față adolescenței copiilor noștri este să ne facem fericiți pe noi, fără legătură cu ei. Pentru că neiubirea lor este atât de mare și de crudă, că e greu să-i reziști fără să suferi și tu și să o iei personal. Iar suferința produce agresivitate. Așadar, dacă intrați în jocul lor sperând să restabiliți ordinea, veți ieși storși și înfrânți. Or ei au nevoie de părinți puternici și fericiți care să nu pună presiune pe ei, așteptând dovezi de iubire. Pentru că nu au de unde. Nu încă.



Dacă vi s-a părut interesant, un like și un share ar prinde bine.
duminică, 15 iulie 2018

Londra continuă

Are you ready? I said: aaaare youuu reaaady? Buuun, căci după cum v-am ameninţat zilele trecute, seria poveştilor londoneze nu s-a terminat. Ba dimpotrivă, având în vedere că astăzi o să vă spun cele mai cele lucruri pe care le-am făcut. Şi o să încep şi cu cele mai accesibile: două tururi de oraş gratuite. Hm, accesibil, nu? Am descoperit felul acesta de a vizita oraşe la Atena când gazda noastră ne-a rezervat un tur de trei ore prin capitală, în engleză, cu o tinerică minunată drept ghid, tobă de carte şi iremediabil îndrăgostită de locurile din jur. După trei ore am avut efectiv senzaţia că am început să mă orientez altfel în spaţiu: ştiam poveşti, aveam repere şi mai ales îmi făcusem o idee despre istoria Atenei.

La Londra nu aveţi nevoie de nicio gazdă care să vă rezerve un astfel de tur. Şi asta pentru că aveţi o listă cu toate tururile propuse pe spatele unei hărţi disponibilă gratuit la ghişeul unde se vând biletele de autobuz pentru centrul oraşului. Pe făcătorii ăştia de tururi îi cheamă Strawberry Tour şi îi găsiţi sau prin oraş (îi veţi recunoaşte după umbrelele cu căpşună) sau pe pagina lor de net. Inainte să intru în amănunte, să vă spun totuşi că aceste tururi durează trei ore la sfârşitul cărora îi oferiţi ghidului preţul pe care îl consideraţi voi corect pentru munca lui. In general, am văzut că se obişnuieşte să se dea cam 10 euro de căciulă, adică vreo şapte lire. Am observat însă şi o familie care a plecat fără să dea nimic şi un olandez care i-a dat ghidului o bancnotă de 20 de lire. Depinde de voi. 




Acum, despre tururi. Sunt multe şi pentru toate gusturile. Aveţi, de exemplu, turul Harry Potter, turul Jack Spintecătorul, turul barurilor, turul de Artă stradală din Soho, turul Fantomelor şi cele două, clasice, pe care le-am ales eu şi anume cel de pe malul estic şi cel de pe malul vestic al Tamisei. O să vă spun doar atât: până să merg în aceste tururi, mă plimbam de bezmetică printre monumente, făceam câte o poză cu telefonul, să fie, şi torturam infanta obligând-o să bată bulevardele aiurea şi să se uite la clădiri care nu-i spuneau nimic. Apoi, i-am cunoscut pe Adam şi pe Alex, ghizii de la Strawberry şi dintr-o dată totul a căpătat sens. Am avut parte de un curs de şase ore de istorie, în total, în compania a doi tineri absolvenţi de universitate (Adam a făcut de altfel, un master la Oxford), plini de umor, pe care i-am ascultat cu gura căscată, la poveştile cărora am râs şi care ne-am povestit într-un stil foarte degajat o groază de lucruri despre Marea Britanie şi Londra. Cât despre Ana, ea a fost super entuziasmată, mai ales că băieţii ăştia erau şi frumuşei. Ce trebuie să faceţi pentru a beneficia de un astfel de tur? Nimic. Intraţi pe pagina lor ca să vedeţi zilele şi orele tururilor (sunt cam în fiecare zi, de obicei în jur de 10h00) şi după ce aţi ales, vă duceţi la locul de întâlnire. In general, grupurile pot fi de la câteva persoane (la Atena am fost 8) până la câteva zeci (la turul din Londra făcut de Alex ne-am strâns cam 50 de turişti). Este şi o ocazie să cunoaşteţi oameni din toate colţurile lumii şi să descoperiţi oraşe atunci când, să zicem, călătoriţi singuri, în interes de serviciu şi n-aveţi decât o zi sau nici măcar la dispoziţie. Tururile sunt disponibile în engleză sau spaniolă. 

După cele două tururi, urmează cele două zile petrecute în afara Londrei. La Oxford şi la Brighton. Ambele destinaţii sunt cam la o oră şi ceva distanţă de capitală şi biletele de tren pentru un adult şi un copil dus-întors au fost de vreo 30 de lire la Oxford şi 20 la Brighton. Înainte să intru în amănunte, trebuie să vă fac o mărturisire: unul dintre lucrurile care se aflau pe lista scurtă de visedeîndeplinitînaintesăcrap era să ajung şi eu într-un orăşel englezesc aşa cum văzusem în filme. Aşadar, atunci când eram cu biletele de avion pentru Londra în buzunar, eu nu mă gândeam decât la orăşelul meu. Iată de ce am ajuns noi la Oxford. Dintr-o dată, m-am simţit ca-n Harry Potter. De altfel, câteva scene au fost filmate acolo. Ca să descoperim locurile în timp util am luat un free urban tour  care ne-a ajutat să ne facem o idee. 



După trei ore, timp în care mă gândeam la învăţământul de la noi şi la anii lumină care ne despart de învăţământul de la ei, am decis că dat fiind visul meu, ziua aia merita să fie consemnată printre amintiri ca fiind aproape perfectă. Şi atunci, am descins în cea mai veche cafenea din oraş şi am lăsat-o pe Ana să facă cinste cu un adevărat Five o'clock tea, cu prăjiturele şi gem şi cu ceai cu lapte. Iar ca ziua să fie şi mai frumoasă, ne-am dus spre după amiază în grădina botanică, absolut fantastică. Atât de fericită am fost cu excursia mea la Oxford încât infanta, setată să mă enerveze, a ajuns să-mi spună măi, mamănici nu pot să mă mai oftic pe tine, cu zâmbetul ăsta larg care ţi-a rămas pe faţă! Dacă ajungeţi prin preajmă, vedeţi că sunt nişte librării foarte frumoase. Şi luaţi-vă un tur, economisiţi timp şi energie şi mai ales aflaţi poveşti despre Alice în Ţara Minunilor, Tolkien sau Harry Potter. O să vedeţi chiar şi sala în care s-a filmat momentul cu împărţirea pe caste.




La Brighton am ajuns la sugestia nepotului meu care tocmai fusese cu gaşca. In plus, am şi eu un fix (pe lângă cel cu orăşelul de provincie) şi anume să văd marea acolo unde există. Iar Brighton este, aţi ghicit, chiar pe malul apei. Mi-a plăcut nespus ieşirea asta. In primul şi-n primul rând pentru că, nu ştiu ce curenţi şi energii s-au abătut asupra Anei când a intrat cu picioarele în apă, dar a fost într-o pasă excelentă toată ziua. Nu numai că nu ne-am hârâit, dar chiar a catadicsit să se arate veselă şi binedispusă într-atât încât a ridicat embargoul pe poze şi m-a lăsat s-o imortalizez. Orăşelul este adorabil: colorat, animat, plin de turişti şi de baruri şi cafenele, cu o stradă comercială unde vă sugerez să vă uitaţi după magazinele de ceai şi cafea, un parc frumos în jurul unei clădiri somptoase care adăposteşte un muzeu şi o plajă care nu există. Aţi auzit foarte bine: imaginaţi-vă nişte camioane care au strâns pietre de pe versanţi şi le-au vărsat pe malul mării. Nu e vorba de pietricele, ci de bolovănaşi mai mari sau mai mici pe care e imposibil să mergi în picioarele goale. Chestia cu camionele era o metaforă, nu luaţi de bună toate poveştile pe care vi le spun!



Am terminat şi cu excursiile. Am lăsat pentru la urmă cel mai frumos lucru pe care l-am văzut la Londra. In orice caz, cel mai frumos pentru Ana. O comedie muzicală. Recunosc că am fost surprinsă să văd câte teatre şi săli de spectacole pot fi în oraşul ăsta şi ce viaţă culturală intensă se desfăşoară. Dar mai ales la ce standarde! Dragii mei, după ce am văzut The Lion King la Lyceum Theatre, am ajuns să privesc producţiile româneşti de acest tip cu simpatia cu care îţi priveşte rudele de la ţară. Producţia pe care am avut şansa să o aplaud mi-a întrecut orice aşteptări: ce buget şi ce talent şi câtă şcoală şi măiestrie pentru o asemenea mobilizare de forţe! Pentru că exact asta am simţit. Că am asistat la un spectacol care s-a dorit perfect. Ce decoruri, ce costume, ce inginerie să facă punerea în scenă, ce voci, ce coregrafie, ce orchestră! Ana a avut lacrimi în ochi şi recunosc că nici eu nu am fost departe. Dacă vreodată vă duceţi la Londra, aruncaţi un ochi înainte pentru că, luate din timp, biletele la un astfel de spectacol sunt în jur de 20 de lire. Şi merită fiecare bănuţ. Este realmente o experienţă! Şi da, copila a fost arhi fericită, mai ales că ea a fost cea care în prima zi a văzut afişul şi şi-a dorit din tot sufletul să meargă. Noroc cu verişoară-mea (mama nepotului cu Brighton-ul) că ne-a cadorisit cu biletele.



Şi dacă la sfârşit vă întrebaţi câte rude mai am prin Londra, o să vă spun că nepotul are şi o soră sau vară-mea mai are şi o fată, cum vreţi voi. Gata, acum ştiţi tot. Ba nu. Mai trebuie să vă povestesc ceva. Cum să faceţi faţă furiilor adolescentine care bineînţeles că izbucnesc exact când vă e lumea mai dragă. Dar despre asta, pe luni-marţi încolo.

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes