luni, 10 decembrie 2018

O iubire imposibilă

Ziceți drept, ați crezut că e vorba despre mine, așa-i? Ei bine, nu. Nu e un articol despre corazon, ci despre literatură. Mai bine zis despre o carte. "O iubire imposibilă" se numeşte cartea scrisă de Christine Angot. Am terminat-o acum vreo săptămână şi am rămas cu ea în minte. E o carte ciudată, dură, care totuşi, nu lasă urme, nu te face să te strâmbi de groază. Doar din când în când te surprinzi strângând pleoapele, ca şi cum nu ai vrea să vezi evidenţa.

Este despre o femeie care iubeşte cu disperare un bărbat care nu vrea să-şi lase principiile de dragul iubirii. O iubire imposibilă din care se naşte o fetiţă. Cartea este total asumată de scriitoare. Nu am căutat să aflu dacă este reală sută la sută. Pur şi simplu nu am vrut să ştiu mai mult decât mi-a permis autoarea. Dar undeva, în postfaţă, Christine Angot povesteşte că de mult timp tot voia să scrie o poveste despre mama ei. Mama ei- cel puţin, cea din carte- care a iubit un bărbat şi l-a obligat să-şi încalce convingerile şi orgoliul ca să recunoască, în scris, copilul pe care l-a făcut cu el. O fiică născută dintr-o mamă evreică şi un tată francez şi antisemit.  Peste ani, acest bărbat îşi violează fata care, în carte, încearcă să-şi explice de unde şi de ce o astfel de atitudine. Şi culmea, găseşte explicaţii.

E o carte frumoasă care se scrie parcă pe măsură ce este citită. O carte dură aşa cum sunt relaţiile între oameni, violentă pe alocuri, nedreaptă şi totuşi plină de sensibilitate. O carte în care cititorii-părinţi vor urmări cu sufletul la gură felul în care evoluează relaţia mamă-fiică. Este o poveste despre iertare şi suferinţă, despre traumă şi vindecare. Despre vinovăţie. Multă vinovăţie. A mamei care tace şi preferă să nu vadă, a femeii care se agaţă de o iubire absolut toxică, a fiicei care îşi urăşte mama pentru că nu a ştiut s-o apere. La final, însă, lucrurile se domolesc, oamenii se iartă şi iubirea devine brusc posibilă.

P.S Vedeți că o găsiți redusă la 26.50 lei, pe site-ul celor de la Libris.



miercuri, 5 decembrie 2018

Ziua mea

Am făcut o tartă. Cu dovlecei și brânză de capră, cu aluat făcut de mine. A mai și rămas, așa că am făcut și niște saleuri cu chimen. Vă spun toate astea nu ca să mă laud, ci ca să mă plâng.

Să vă povestesc. O dată pe săptămână, tura mea la radio începe dupa-amiaza. Asta înseamnă, concret, că după ce pleacă infanta la școală, îmi rămân câteva ore doar pentru mine.  Stiți voi ce înseamnă asta? Timp d-ăla cu care să faci ce vrei, să stai și să-ți auzi gândurile, să dai la maxim muzica franțuzească, să-ți sortezi cutiile cu pantofi și sticluțele cu ojă, să te uiți la rețete pe net și la decorațiuni de Crăciun pe vivre, să-ți faci a doua cană de cafea și să o bei cu picioarele pe masă, să vorbești cu voce tare și să-ți lași mintea să zburde liberă, încolo și-ncoace, ca atunci când erai în liceu, ai tăi la muncă și tu puteai să ai casa doar pentru tine.

In general, îmi organizez astfel timpul ca, în ziua cu pricina, să nu am de făcut lucruri care trebuie, ci, lucruri pe care vreau să le fac. Sau, și mai bine, să nu am de făcut nimic.. Doar să scriu, dacă am chef și de obicei, ăsta este momentul din săptămână când am răgazul să o fac. Ba, mai mult, cum în primele ore ale dimineții, copila e acasă (începe cursurile spre unsprezece), îmi rezerv dreptul să dorm mai mult, tocmai pentru că știu că urmează să am timp. Numai cuvântul ăsta mă face să mă întind de plăcere și să mai zăbovesc în pat.

Așadar, cu astfel de gânduri în cap, mă sustrag de sub plapumă undeva spre nouă fără ceva. Ana, deja trezită, stă cu un nas plin de muci, în telefon.
- Mi-e rău!, zice și se uită galeș la mine.
Simt cum, de undeva, din stomac, începe un fel de clocot interior și o voce strigă pe dinăuntrul meu: nuuuuuu, nu ziuaaaa meeeeea!
In secunda doi, mă și aud bodogănind-o pentru că, de duminică încoace, umblă despuiată prin casă, că a făcut sportul, că aia, că ailaltă. Am nevoie repede de un vinovat ca să-mi justifice reacția de nervi.In prima fază, nici nu vreau să concep că nu va merge la școală. Adică, înțeleg că e răcită, dar eu? Cu mine cum rămâne? Mă lamentez că uite, eu ți-am spus să te îmbraci că e frig și tu n-ai ascultat și că de ce nu i-ai dat scutirea ăluia, la sport, că uite acum ce pățiși! Apoi, o las moartă.Ca un copil care s-a bătut cu altul pe o jucărie, cedez și zic ușor oropsită.
- Bine, stai acasă!

Așa că m-am apucat și am schimbat tonerul la imprimantă, am fost la Mega, am spălat două mașini, am schimbat așternuturile și am făcut tarta aia de v-am spus de ea și saleurile. Sunt un pic tristă, dar o să-mi treacă.

                                                                     (asta e tarta)
luni, 3 decembrie 2018

Statul ca o artă

- Mâine să nu mă trezești, bine?
Copilul nostru, stăpânul nostru, mă gândesc și dau din cap cum că am înțeles.
- Să trăiți, îi răspund și-o pup de noapte bună.
 Mă bag apoi, în pat, și-mi aduc aminte că parcă îmi spusese că-și face lecțiile duminică. Eh, mă gândesc, poate că n-are așa de multe. Apoi îmi dau seama că zicea că urmează teza la mate. O fi învățat, îmi zic, deși, dacă nu mă înșeală memoria, parcă am auzit-o plângându-se că nu și-a terminat toate exercițiile. Sting lumina și mă încurajez singură, de sub plapumă:las' că are o duminică întreagă la dispoziție, că doar nu o să doarmă toată dimineața!

Ei bine, n-a dormit-o chiar pe toată, doar până pe la zece și jumătate. Apoi, cu două clătite în față și o cană cu ceai, s-a apucat tacticoasă să se uite la un serial. Și a trecut o oră și încă una și ea părea calmă și senină, bucurându-se cum se cuvine de o zi liberă. In timpul ăsta, eu eram pe patine cu rotile. Sculată de la nouă, mi se părea că ziua era deja mai plină decât una de la birou: fă micul dejun, aranjează prin bucătărie, termină un articol, pune un piept de rață la cuptor, caută o rețetă de sos pentru rață, fă un piureu de păstârnac, scoate carmea de vită de la marinat și prăjește-o pentru tocana de mâine, aruncă un ochi pe vivre după niscaiva cadouri, citește știrile, răspunde la vreo două mesaje.Și-n timpul ăsta, ea...stă!

Ne-am ciondănit. Eu că să se ducă la lecții, ea că se duce, dar nu acum. Eu că e inconștientă, ea că nu înțelege ce vreau de la ea. Eu că ea nu-și dă interesul, ea că eu sunt exagerată și tot timpul nemulțumită. Eu că ea se sustrage responsabilităților, ea că eu nu văd că e printre primii cinci din clasă?! Eu am tăcut. A tăcut și ea. Și-a terminat episodul și s-a dus la lecții. Ba chiar am avut timp să mergem și la film, la Spărgătorul de nuci. Frumos, ca toate filmele Disney, dar pentru copii mai mici, undeva, zic eu, până-n zece, unsprezece ani.

Apoi ne-am întors și ea s-a așezat din nou... la filme. In timpul ăla eu i-am făcut pachetul pentru școală, am curățat aragazul, am pus o mașină la spălat, am strâns niște rufe și mi-am dat seama de ce am o problemă să o văd că stă. Pentru că aș vrea și eu, dar nu pot. Exact, într-un fel, sunt un pic geloasă. Eu nu pot să stau pur și simplu și să nu fac nimic. Și nu e doar lipsa de timp, ci că pe undeva, noi, femeile, suntem construite în felul ăsta. Bărbații nu sunt așa. Cumva, ei reușesc să iasă din vrie de cum se intorc acasă, de la muncă. Pentru noi, însă, de multe ori, abia atunci începe șmotrul. Și tind să cred că simpla imagine a unei ființe umane care zace pe o canapea, fără să facă ceva obligatoriu sau folositor, ne scoate din minți. Și nu, nu cred că vrem ajutor, ci vrem să vedem că și celorlalți le e la fel de greu ca nouă. Sau chiar dacă vrem ajutor, nu vrem neapărat să ne auzim cerându-l. Vrem ca ceilalți să ni-l ofere. Pe bune, băieți, e chiar așa de greu?!

Intorcându-mă acum, însă, la ea, adolescenta în stare vegetativă de pe canapea. Psihologii spun că vârsta asta este cea a reveriei. Concret, copiii ăștia de 13-16 ani adoră să nu facă nimic, tocmai pentru a-și da timp să viseze cu ochii deschiși. Sunt perfect constienți că pierd ore bune, dar, ghiciți ce, ei știu că au tot timpul de partea lor și deci, nu e bai că aruncă un pic din el, pe geam. Ca și părinți, trebuie doar să avem grijă ca această stare de reverie (unii ar numi-o lâncezeală) să nu aibă impact asupra responsabilităților lor. Adică n-are decât să zacă fără să facă nimic după ce și-a făcut temele. Mai mult, la adolescență apare un fel de plăcere pură în a lăsa totul pe a doua zi. E normal, zice psihologul Daniel Marcelli conform căruia "adolescenții găsesc o bucurie aproape senzuală în plicitiseală și în a visa cu ochii deschiși". Nu vă îngrijorați: majoritatea știe și ea foarte bine să distingă realitatea de imaginar. Chiar dacă visează să danseze ca ăia de la Urban Dance Camp sau să cânte la ghitară ca Slash, adolescentul e conștient de limitele lui, dar asta nu ne îndreptățește pe noi, părinții, să fim exact cei care să-i tăiem elanul. Relax, știe și el că succesul vine la pachet cu efortul și cu munca. Doar că mai vrea să viseze un pic! Doar un pic!




P.S Pentru cine nu mă cunoaște încă, aia cu "copilul nostru, stăpânul nostru" a fost o glumă.


vineri, 30 noiembrie 2018

De doamne-ajută

Era frig de dimineaţă şi aerul mirosea aşa cum miroase iarna pe uliţele de la sat, a lemn ars şi pământ reavăn. Mă sunase mama pe la nouă să-mi zică că, dacă o iau prin piaţă şi mai găsesc pe cineva cu grâu, să-i iau şi ei o punguliţă. Pe străzi era doar gheaţă şi puţină lume. Chiar acolo, lângă bloc, la traversare, o mamă şi un copil la vreo doi ani săreau pe loc ca să se încălzească şi numărau cu voce tare. Cel mic avea o căciulă cu moţ şi nasul roşu de la ger. Râdea şi ţopăia de mână cu maică-sa care părea, cumva, uitată, aşa cum stătea acolo singură, cu copilul ăsta mic, fără nimeni în jur. Am trecut pe lângă ea şi ne-am privit una pe alta, întrebându-ne probabil, fiecarea în sinea ei, ce căutăm la ora aia prin oraş şi dacă om fi la fel de singure şi în realitate. Femeile îşi pun întotdeauna astfel de întrebări.

De când a dat zăpada şi gerul, piaţa- altădată colorată şi gălăgioasă ca o şatră de ţigani- arăta acum posacă şi neprimitoare. Un fel de ceaţă cu miros de cârnaţi cobora peste tarabe şi în faţa uşii de la Second hand-ul dinspre Griviţa, nişte bărbaţi îşi trăgeau mucii şi vorbeau tare. In faţă, exact înainte de mormanul de varză, o femeie cu un şal legat în jurul capului, stătea în picioare şi se ţinea oarecum în braţe, bătând pasul pe loc. In faţa ei, pe o lădiţă întoarsă cu fundu-n sus, - o grămăjoară de usturoi şi nişte punguţe cu grâu.
- Hai, fata mea, ia şi mie nişte grâuşor!

Am luat. Două punguţe. Una pentru mama, una pentru mine, deşi nu ştiu când mai am timp să-l plantez şi pe ăsta. Şi apoi, ce să fac cu el?! Când era Ana mică, la ţară, mergea cu copiii, în prima zi din an, pe la case şi striga în gura mare grâuşor verde pe masă, să trăiască cei din casă şi ălora de-i deschideau uşa le dădea câteva fire de grâu. In fiecare an, când mergeam la ţară, eu mă trezeam cu noaptea-n cap să mă duc cu ea, la colindat. Unde s-o fi lăsat singură pe străzile alea cu cruste de noroi, pline de câini şi resturi de petarde? N-am mai fost de câţiva ani la ţară. Intre timp, copiii de pe uliţă s-au făcut mari. Leti are deja spre şaptesprezece ani şi un copil. Mama ei era plecată de vreo zece ani la muncă, în Grecia. Aşa mânca şi Leti portocale. Şi bătaie de la tac-su vitreg, cu care rămânea acasă.

Merg cu grijă, prin piaţă, să nu alunec şi mă tot gândesc cât aş arăta de penibil dacă m-aş răsturna acum cu picioarele în sus, ca o broască ţestoasă rămasă pe spate. Şi atunci, îl văd. De fapt, nu. Mai întâi de toate, îl aud. Cântă o bucată de liturghie şi vocea îi sună răguşit, deşi ţine destul de bine linia melodică. Stă singur, ascuns într-un fel de parpalac murdar, cu o căciulă cu Nike trasă pe urechi şi cântă, balansându-se uşor de pe un picior pe altul. Intr-o mână ţine o sticlă, din care, la fiecare Doamne miluieşte îşi toarnă într-un pahar din cealaltă mână pe care-l bea, plescăind mulţumit din buze. Nu pare nici nebun, nici foarte beat. Doar convins că ceea ce face are rost şi că, pe undeva, Al de sus vede şi iartă.

Şi uite aşa cum trec prin piaţă cu grâul în geantă, în miros de cârnaţi şi cu liturghia în urechi, mergând încet să nu-mi sparg capul, mă gândesc că la noi parcă nici nu e de la mulţi ani, ci mai degrabă de doamne-ajută. Spus aşa, cu un dat din cap şi din mână.


joi, 29 noiembrie 2018

A fost odată un dovleac

Povestea este foarte simplă. Pentru că, de la o vreme, o bună parte din timpul meu liber se consumă prin aeroporturi, am ajuns să-mi fac un obicei din a-mi cumpăra, aproape cu sfințenie, câte o revistă de bucate pe care să o răsfoiesc pe îndelete, în timpul celor două ore și jumătate de zbor cât durează călătoria București-Paris. Buun, până aici totul e simplu. Acest obicei nou dobândit mi-a adus un maldăr semnificativ de reviste care a ajuns să zacă într-un coș, în sufragerie, pe principiul "să dea bine în casă" și să fie la îndemână, că cine știe, îmi fac eu timp să mă servesc de ele. Aș! De fiecare dată intervenea câte ceva și iarăși ajungeam să gătesc ardei umpluți, pilaf sau diverse mâncărici cu sos, în timp ce franțuzismele stăteau fără rost.

Doar că, iată, ultima achiziție în materie de bucătăreală a venit cu niște rețete "făcubile" și... m-am lansat! Ba chiar, cu această ocazie, am descoperit că a găti pas cu pas, după rețete, nu e chiar așa de complicat cât mi se părea mie. Sigur, trebuie să cumperi ingredientele care nu sunt neapărat la îndemână (am făcut niște biscuiți cu unt semi sărat, clar mai scump decât un unt normal) dar una peste alta am reușit să găsesc niște lucruri relativ ușoare și totuși, de efect, care, în plus, mi-au și ieșit.

De exemplu, dovleac umplut à la Bolognese. Sună complicat, dar nu e. Pentru asta vă trebuie.

- un dovleac
- 300 de grame de carne tocată de vită sau de vițel
- o ceapă
- un morcov
- 30 cl sos de roșii
- parmezan sau cașcaval ras
- sare, piper
- ierburi

Concret, se ia un dovleac d-ăla lunguieț, se taie pe din două, pe verticală, se scobesc cele două jumătăți de partea cu sâmburi, se așează cu fața-n jos pe o hârtie de copt, într-o tavă și se lasă în cuptorul preîncălzit, la 180 de grade, vreo jumătate de oră.

Cât timp dovleacul se înmoaie, se face un sos Bolognese dintr-o ceapă călită în două linguri de ulei de măsline, peste care se adaugă un morcov tăiat mărunt, cam 300 de grame de carne de vită tocată și sosul de roșii. Se condimentează cu sare, piper și cu ce ierburi mai vreți voi (în rețetă e cu busuioc, dar eu am pus cimbru și mi-a plăcut) și se lasă să fiarbă la foc mic, vreun sfert de oră.

După jumătate de oră de stat în cuptor, dovleacul ar trebui să fie deja moale. Se scoate tava, se întorc cu grijă cele două jumătăți, cu fața-n sus, se acoperă cu o folie de aluminiu și se mai lasă la cuptor încă vreun sfert de oră. Apoi, scoateți tava, lăsați un pic să se răcorească dovleacul și scobiți cu o furculiță miezul de acum moale, făcând un fel de spaghetti pe care le adăugați la sosul de carne. Amestecați bine până incorporați și dovleacul în sos și umpleți cele două jumătăți. Presărați pe deasupra niște parmezan și mai băgați la cuptor vreo câteva minute. Et voilà!

Ce să vă spun? Nouă ne-a plăcut. Vă las și poză, ca să mă credeți pe cuvânt că am gătit așa ceva. Și pentru că sunt de gașcă, vă dau chiar și un link către un site super de bucătărie unde puteți vedea rețeta pas cu pas. Și la sfârșit, vă mai spun și că, dacă sunteți vegetarieni sau țineți post, puteți înlocui sosul cu carne cu unul cu linte. Acum că mă gândesc bine cred că se pot pune o sumedenie de chestii în dovleacul ăla.


Am și o rețetă de fursecuri, dar o țin pentru zilele viitoare. Așa că, stați pe aproape!
miercuri, 28 noiembrie 2018

Dacă ziua ar avea

Am avut eu, la un  moment dat, o perioadă când nu am mers la muncă mai bine de un an și ceva. Și nu vorbesc de momentul de după nașterea copilului, ci acum, relativ de curând. Mi-am adus aminte de asta ieri, în metrou, când alergam efectiv de la birou către casă, făcând în gând liste cu ce mai aveam de rezolvat până să-mi pot lua cartea și să mă bag în pat: luat ficăței de la Mega și hârtie igienică, pregătit cina, trimis un mail unui ascultător, trimis alt mail unui domn cu care vreau să fac un interviu, curățat ficățeii, căutat o rețetă pentru ei, pregătit casoleta copilului pentru a doua zi, încropit o salată cu legume și paste orzo pentru prânzul de astăzi, făcut cina, fiert niște griș în lapte de ovăz pentru micul dejun, curățat bucătăria, corectat un articol și trimis mai departe și....aș mai fi avut, dar era deja miezul nopții, iar eu eram trezită de la șapte și ceva de dimineață.

Mi-am dat seama că dacă ziua ar avea treizeci de ore nu aș avea nicio problemă să le umplu. Iar asta nu ține de mine sau de ceea ce-mi dau eu singură de făcut, ci cred că ține, mai ales, de felul nostru, al femeilor, de a fi. Sigur, nu toate. Știu deja câteva care, citindu-mă, or să-și dea ochii peste cap și o să spună hai, mă, lasă-mă cu teoriile astea, totul ține de organizare! Dar eu sunt organizată, vă jur! Lunile alea, multele, de le-am stat acasă acum un timp, le-am umplut până la refuz. Las' că m-am trezit ca niciodată cu fel de fel de propuneri de colaborare dintre care multe faine și bănoase, dar nu am avut când să mă plictisesc sau să stau să văd cum trece timpul.

Vorbeam aseară cu mama și dintr-una-n alta ne gândeam la tata și la cum s-a îmbolnăvit el imediat ce a trebuit să iasă la pensie. Nu e singurul bărbat care se trezește locuit pe dinăuntru de sentimentul de inutilitate când își pierde jobul. Ba chiar, mi-a zis cineva, de multe ori bărbaților li se pare că pierd inclusiv admirația  femeii de lângă ei atunci când munca dispare.  Apoi, vin acasă de la birou sau de pe unde or fi fost, se trântesc pe o canapea și se declară învinși. Pe cuvânt dacă înțeleg. Ce facem diferit? Ne concentrăm altfel la muncă? Ne odihnim altfel? Avem alte nevoi de repaus? Noi, femeile, suntem cum suntem pentru că avem tot timpul ceva de demonstrat? Pentru că ideea de a sta pur și simplu ne displace profund? Pentru că nu putem să lăsăm pe a doua sau a treia zi lucruri care știm că trebuie făcute? Pentru că ei fac mai prost decât noi sau, în orice caz, diferit de cum am vrea și atunci mai bine facem noi? Pentru că cine face cel mai mult are șanse să fie admirat mai tare?

Nu știu cum sunteți voi, dar eu aș mai avea nevoie de niște ore pe zi (probabil alea de le pierd prin trafic- apropo, vedeți că scumpesc ăștia amenzile pe RATB) ca să fac și ceea ce vreau să fac, nu doar ceea ce trebuie. De exemplu să scriu. Da, pe blog și nu numai. De-aia nu am mai trecut pe aici. Pentru că nu am când. Probabil că, dacă aș găti mai puțin....dar îmi place să gătesc. Mă relaxează. Așadar, iată că fac, totuși, ceva și pentru mine. Dar tot mă enervează când aud că alții stau în timp ce mie nu-mi ajunge timpul. Probabil că are legătură cu faptul că sunt femeie și multe lucruri mă enervează oricum. Deci, ce spuneam? ...da, că am fost prinsă și d-aia nu am mai scris, dar că o voi face. Cam asta e, în mare. Să stați pe aproape că urmează să vă povestesc și ce nebunii am mai gătit. Am si poze!


miercuri, 21 noiembrie 2018

Te-ai rănit?

Nu știu , zău, ce am pățit în ultimele zile- o fi fost Jupiter retrogad sau cum s-o numi- dar am făcut numai boacăne. Las' că mi-au căzut cheile de la casă în rucsacul Anei și am înnebunit căutându-le, las' că era să ratez gara și să rămân în tren sau că, în avion, mi-am răsturnat în poală casoleta cu mâncare (noroc că au schimbat ăștia meniul și acum sunt niște paste insipide, al dente în loc de niște pui cu sos alb), dar am reușit să dau pe jos marfa dintr-un magazin. Și nu o dată, ci în două rânduri. Și da, am spart lucruri. Multe.

Să vă povestesc. In oraș, e un butic cu fel de fel de chestii ieftine, un fel de Pepco care acum avea marfă de Crăciun. Intru și mă opresc în fața unui fel de munte de lumânări parfumate, d-alea în pahare de sticlă. Mă uit la preț, undeva la vreo trei euro. Hai să văd cum or fi mirosind, zic, și aleg o lumânare verde, din vârful grămezii. Ce s-a întâmplat în secundele următoare a fost un coșmar. Am luat lumânarea și cum încercam eu să-i scot capacul și să-mi bag nasul, am auzit un zgomot și am văzut cum muntele prinde viață, se zdruncină tot și cum borcănelele cu lumânări încep să cadă în toate părțile. Imposibil să mă mișc pentru că, în felul ăsta, măcar versantul stâng al muntelui era ținut pe loc de persoana mea. Normal că tot magazinul s-a repezit, normal că toate borcanele ajunse pe jos s-au spart, normal că-mi venea să intru în pământ de rușine. Și tocmai când mintea mea încerca să găsească o scuză de genul "nu eu, doamna!", numai ce aud o voce, întrebând:
- V-ați rănit?
Pe moment am crezut că, în prăbușire, au existat victime colaterale. Nu. Cu mine vorbea. Bineînțeles că mintea mea atât a așteptat: să i se dea ocazia să se agațe de ceva, orice, ca să se disculpe. Păi nu așa am învățat noi, la școală?! Că dacă făceam o tâmpenie, naiba avea curajul să recunoască, fiindcă după aia riscam diverse: de la note scăzute la purtare până la linii peste mână sau peste cap. Așa că pas de a avea obiceiul să ne asumăm greșelile.
Trag aer în piept și dau să mă prefac lovită, când aceeași voce continuă:
- Stați liniștită, se mai întâmplă. La câte s-au spart, nici măcar nu mai avem prea multe de aranjat, zice, râzând.
Zâmbesc și eu. Și brusc, mă surprind spunând:
- Imi pare rău, nu știu cum am reușit.
Fata din fața mea dă din cap și-mi spune aproape încurajator:
- Nu e nicio problemă. Bine că nu v-ați tăiat, asta e cel mai important. Și mulțumesc că ați stat nemișcată, măcar nu s-au spart toate. Colegul care le-a aranjat e nou. Ne cerem scuze.
Dintr-o dată, nu mai vreau să mă ascund. Nu mai simt nevoia să caut vinovați, ci chiar încerc să mă gândesc cum să rezolv problema. Doar pentru că cel din fața mea s-a purtat perfect omenește și mai mult, fără niciun fel de aer de superioritate.

Lucrurile însă nu s-au oprit aici. Ies din magazin și la vreo oră după, intru să caut un cadou de Crăciun într-un butic din centru. Am eu ce am cu lumânările parfumate, așa că pun ochii pe una, o iau cu grijă, fără să observ însă că avea și capac. Care, în plus, nu era așezat așa cum trebuie și care, bineînțeles, cade și se sparge. După incidentul de dinainte, îmi zic, asta e, în cel mai rău caz o plătesc de bună și gata. Mă întorc către vânzătorul din spatele meu, desfac palmele, ridic un pic din umeri și dau să deschid gura, când el intervine:
- Imi pare rău, nu vă faceți probleme! V-ați rănit?
Incep să mă întreb cum sună la ăștia regulile de protecție ale muncii de toată lumea mă întreabă același lucru.
Dau din cap că nu și el îmi zâmbește și-mi spune pe un ton aproape încurajator:
- Atunci e bine. Strâng eu aici! Dumneavoastră profitați de reduceri. Azi avem discounturi de 30% pentru cei care au card de fidelitate.

Și gata. Las' că nu am plătit pagubele (deși, poate nu ar fi fost total incorect, cel puțin nu și în al doilea caz), dar nu a țipat nimeni la mine, nu m-au certat, nu au chemat responsabilul de magazin, nu a fost circ și nicio secundă nu m-am simțit pusă la zid pentru că am greșit. Și m-am gândit că, de fapt, asta ar trebui să fie atitudinea normală când cineva  face o prostie. Inainte de orice, să mergem la el și să-l întrebăm: te-ai rănit?

P.S Si da, mi-am făcut card de fidelitate. Contra cost. Poate pe termen scurt, câștigul a fost de partea mea, dar pe termen lung sigur va fi de partea lor.
 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes