marți, 7 ianuarie 2020

Made in China

În ceașca cu flori mari și roșii,
Adusă de tata tocmai din China
Cafeaua păstrează gustul bun
al lucrurilor calde
cu care îmi place
să-mi încep ziua.
Ce gust e ăsta?, m-ai întrebat.
În ultimul timp, întrebările tale
Taie aerul din cameră
ca niște aripi uriașe și frânte
ce se târăsc pe parchet
și pe care calc, cu grijă,
în fiecare dimineață,
nu cumva să le strivesc
cât timp le las
să-mi intre în carne.
- Într-o zi o să-ți aduc micul dejun la pat,
ai zis,
Iar aripile au foșnit
Și m-au gâdilat în talpă,
Cât timp tu ai plecat, grăbit,
să iei cafea
de la Starbucks.





vineri, 27 decembrie 2019

Pentru tine

Șii, iubitule
că eu, de multe ori
(de fapt, de cele mai multe ori)
spun "iubitule"
doar ca să fac lucrurile
să pară
mai simple,
de parcă ar fi pentru tine
când, de fapt, tu nici nu exiști?
Am observat că,
atunci când sunt pentru alții,
lucrurile din capul meu prind viață
și se întâmplă cu adevărat
iar lumea din jur aplaudă
și asta mă face să continui
să-ți dedic versuri, proză,
nopți, sărbători
și fel de fel de mâncăruri
care miros ca cele din copilăria mea.
- Iar e despre tine,
spui tu,
numai și numai despre tine.
De parcă eu nici n-aș exista!
Iar eu mă mir de fiecare dată
cât de bine reușești
să-mi citești gândurile.

duminică, 22 decembrie 2019

Aștia nu glumesc

Mă uit la ea cum tocmai îmi răsfoiește manuscrisul. Strânge un pic ochii și cade pe gânduri. Ia un creion și notează ceva, pe margine. Are păreri. La paisprezece ani se ia în serios. Foarte bine, îmi zic. Eu, la vârsta ei, mă jucam cu păpuși. Așa m-a prins și revoluția. La vecinii de deasupra. Eram la prietena mea în vizită. Stăteam la ea în cameră și ne făceam de lucru cu niște păpușele minuscule, un fel de Barbie autohtone, cu capetele moi și aproape chele. Le făceam rochii din șervețele și le împleteam părul. La un moment dat, am auzit țipete pe stradă. Apoi, niște zgomote, ca de artificii. Și o voce de bărbat care a urlat cumva, ca de sfârșitul lumii : Jos Ceaușescu! Am lăsat păpușile pe pat și ne-am repezit la geam, dar tocmai atunci a intrat mama fetei în cameră și a strigat plecați de la fereastră, se trage! În spatele blocului, era o garnizoană militară. Camera mea, aia mare, cu balcon, dădea exact spre ea și uneori mă apucam, chipurile, să o ajut pe bunică-mea să întindă rufele ca să trag cu ochiul la soldații ce fumau în curte. Despre blocul din față, ăla dinspre bulevard, se spunea că era locuit de Securiști. Habar n-am de unde și până unde zvonul ăsta, dar așa zicea vânzătoarea de la Alimentara. Al nostru era, așadar, fix la mijloc. 

În camera prietenei mele, era o bibliotecă mare și neagră, care acoperea un perete întreg. M-am lipit de ea și m-am apucat să-i fac păpușii o coadă în spic. Atunci am aflat despre mine că, în momentele de stres, simt nevoia să-mi fac de lucru cu degetele. La un moment dat a urcat și mama. Plângea. O sunase tata să plece de acasă. El era la televiziune. Acolo lucra. Era cu un ziarist de la BBC venit să filmeze revoluția, când un terorist a intrat peste un coleg de-al lui, în birou, și l-a înjunghiat. Nimeni n-a înțeles de ce. Și nici cine era. Dar tatei i-a trecut prin cap că poate unele persoane trebuiau să moară. Așa că a sunat acasă și i-a zis maică-mii auzi, ia copilul și pleacă de acasă, fiindcă ăștia nu glumesc, nenorociții naibii! Am vorbit despre asta, de curând, cu o jurnalistă de la France Culture care mi-a cerut să-i povestesc despre taică-miu. Nu am mai făcut-o până acum. Când eram mică, nu mă lăsa să dau din casă. Dacă te întreabă cineva, la școală, cu ce mă ocup, spune că sunt ziarist și gata, îmi spunea. Deși era mai mult decât atât. Am aflat acum că făcuse inclusiv emisiuni cu Radio France, prin anii 70. Habar n-aveam eu de asta. Și nici ce e aia comentator de politică externă. Știam doar că nu aveam voie să spun că ai mei ascultă Europa liberă, că fac mișto de Nea Nicu și că regretă că nu trăiesc în altă țară. Din punctul meu de vedere, la vremea aia, faptul că taică-miu lucra în televiziune nu reprezenta niciun fel de interes. Cu tot jurnalismul lui, tot două grade aveam iarna în casă, tot nu mâncam banane decât o dată pe an, tot la lighean ne spălam și nici nu aveam măcar o amărâtă de pereche de blugi. Mult mai tare era colega mea Doinița, din banca a treia, de la geam,  al cărei tată lucra la C.A.P și la ziua ei ne-a dat icre și pepsi. 

În prima noapte fără Ceaușescu, am stat cu mama, pe jos, în baie, ascultând zgomotele trasoarelor și pândind ușa de la intrare, doar-doar se întorcea tata acasă. A venit după vreo două zile. Poate chiar trei. Ne-a adus un pumn de gloanțe culese de pe jos, din birou. N-a avut cum să plece. Cum să-i lași singuri pe toți jurnaliștii ăia, din străinătate, veniți special să vadă ce se întâmplă? Am stat cu ei, povestea tata, ba chiar la un moment dat, cică l-ar fi ținut pe unul de picioare, să nu care cumva să cadă cât se apleca pe geam, să filmeze împușcăturile. Știu că nu prididea să repete mamă, ce aparatură au ăștia prin alte părți!  Apoi, au murit oameni. Ceaușescu a fost împușcat. A apărut Iliescu la televizor și mama s-a emoționat și de atunci se tot întreabă cât de proști să fi fost să nu pricepem ce ni se întâmplă?! Foarte proști. După care tata s-a îmbolnăvit și a murit. Și mi s-a părut nedrept, că uite, n-a apucat, practic, decât un pic de libertate. O fărâmă.  Deși, probabil că dacă ar fi continuat să trăiască și să vadă ce se întâmplă și cum se întâmplă, mi-ar fi spus și mie ce i-a spus mamei, în ziua aia: auzi, ia copilul și pleacă de acasă, fiindcă ăștia nu glumesc, nenorociții naibii!

                                                            credit photo Wikipedia

 
vineri, 20 decembrie 2019

Grădini suspendate

Demult, în copilărie.
Să tot fie
Vreo treizeci de ani de atunci
unii, mai răi, ar spune chiar și mai mulți
(depinde de cât de în spate vreau să mă uit)
Aveam
o mamă,
un tată,
o bunică
încă una,
un urs galben cu ochi de sticlă
Trei tablouri pe perete
Dintre care unul, cică,
cu grădini suspendate.
Un semn în genunchi
de la ultima căzătură,
Părul lung, prins în coadă
la spate.
- Nu mai fugi, îmi striga mama
Și vocea ei se strângea cumva, în jurul meu
Sau poate doar mi se părea
Poate că, de fapt, mama tăcea
și aștepta
să șteargă sângele
să mă ia în brațe
și să-mi arate grădinile suspendate
pe care doar ea le vedea.

                                                          credit photo Adrien Ledoux



Respiro

Dacă-aş putea
aş lua un băţ,
m-aş aşeza pe vine
şi aş săpa tunele
până aş da de tine.
Şi-acolo, la căldură,
Ne-am odihni un pic
Răpuşi de oboseală,
de toamnă şi de ură.



marți, 17 decembrie 2019

Cord

Undeva, pe dinăuntrul meu
Cineva tocmai a făcut focul.
A luat ventriculul stâng și
pe cel drept
(sau poate o fi fost atriul?!)
și le-a frecat unul de celălalt
până au făcut scânteie.
Acum e cald și bine,
de parcă a venit iarna în mine.
Pielea îmi dogorește
Mațele sunt fierbinți
Visez o excursie la Polul Nord
să dorm în tăcere,
în zăpadă,
Dacă-aș putea,
aș ieși goală pe stradă
cu ventricule și atrii la vedere.
Acasă, stăm pe întuneric
Nu mă atinge, îți spun!
Să nu cumva să te frigi
să te doară
Sau și mai rău
Ventriculul tău să se lipească de al meu
și să nu se întâmple nimic.


Tramvai

În tramvaiul numărul unu
Femeia cu copil
stă sprijinită de bară
și se uită afară.
Altă femeie, fără copil
singură, ștearsă,
având ca singură pată
de culoare
un ruj roșu
și o sacoșă, la picioare,
stă pe scaun
cu ochii-nchiși
Doarme? întreabă copilul.
Nu, e doar mai bătrână,
spune mama
și-l ia de mână.
Înseamnă că-n curând
o să moară!,
spune copilul
și coboară.
În seara aia
Încă o femeie a mers
spre casă
cu ochii-nchişi.













 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes