vineri, 19 ianuarie 2018

Adolescent versus blog

Mă sună la birou.
- Auzi mama, mi-a zis buni că ai pus pe blog două desene făcute de mine.
Aoleo, mă gândesc, să vezi acum ţipete şi reproşuri.
- Şi m-am uitat şi eu să văd care sunt şi dacă tot am ajuns acolo, am citit un pic şi ce ai scris.
Pe moment, am rămas fără replică, cu inima bătându-mi puternic în gât şi cu o senzaţie de vid în stomac, asemănătoare cu cea pe care copil fiind, o aveam când învăţătoarea începea să se uite prin caietul meu să vadă dacă am scris frumos. Concret, aşteptam un verdict care nu a întârziat să apară.
- Să ştii că scrii frumos!

Respir şi simt cum inima revine la ritmul normal. Aşadar, mi-a descoperit blogul. Pentru că am învăţat în lunile din urmă că sentimentele nu pot fi explicate, ci doar trăite, aleg să-i spun de-a dreptul:
- Să nu te superi, dar eu nu sunt încă pregătită să-mi citeşti articolele.

Simt din nou cum jugulara îmi pulsează şi palmele devine moi şi umede pe receptor. Transpir. Imi dau seama că pe undeva, mi-e oarecum frică de propriul meu copil. Că ar putea să se supere. Sau să se simtă rănit. Deşi, mă încurajez eu singură, încă de anul trecut am început să scriu pe blog mai mult despre mine decât despre ea. Şi chiar când o fac, încerc să fie despre vârsta ei, nu despre ea ca persoană tocmai pentru că realizez că nu mai ţine figura să dau din casă.
- Stai liniştită, zice. Am citit doar un articol şi mi-a plăcut. N-am stat să caut prin blogul tău.

O cred. De altfel, ăsta este unul din lucrurile care sper să rămână în familia noastră: încrederea. Greutatea cuvântului de onoare, a promisiunilor făcute. Uneori îmi spune singură, aproape revoltată: tu ştii că eu sunt exagerat de cuminte? Că eu nu te mint niciodată? Dacă i-ai vedea pe colegii mei cum discută cu părinţii lor sau mai bine cum nu discută, te-ai îngrozi!

Probabil că are dreptate. Probabil că ea aşa se vede- exagerat de cuminte. Probabil că pe undeva ar fi dornică să facă tâmpenii doar ca să poată apoi să le zică celorlalţi şi eu am făcut asta! Şi probabil că m-aş supăra. Cred, de altfel, că ăsta este unul dintre cele mai grele aspecte ale rolului de mamă: să-ţi dai voie să te superi fără să te simţi ulterior vinovată. Şi să încerci să nu iei personal certurile şi reproşurile . Ci doar ca pe nişte descărcări electrice, asemenea fulgerelor. De multe ori la fel de puternice. Încă învăţ. Nu-mi iese prea bine, dar remarc progrese. Mi-a trebuit mult timp pentru a înţelege că rolul meu este în momentul acesta de a educa, de-a ajuta, de-a fi pe fază şi nu de-a fi cool cu orice preţ. Până la urmă sunt mama, nu prietena ei şi de asta are nevoie. Am zis că nu vorbesc despre ea şi tot despre ea ajung să scriu. Că aşa suntem noi, mamele. Ocupate pe dinăuntru aproape în întregime de copii. Auzi, Ana, dacă citeşti, să nu te superi pe mine! O să înţelegi când o să fii mare! Şi, te rog, nu-ţi mai da ochii peste cap, că ştii că nu-mi place!

luni, 15 ianuarie 2018

De-ale iernii bucurii

Nu-mi place iarna. Sau, poate doar așa, dacă sunt la munte, la căldură, tolănită pe o canapea cu o carte bună și o ceașcă de cafea și din când în când, arunc un ochi pe geam și văd cum ninge cu fulgi imenși. Așa poate mi-ar plăcea. Dar altfel nu e amuzant deloc. In primul rând pentru că e frig. Sau mie mi-e frig. Ca să mă încălzesc, ar trebui să merg repede. Doar că pe jos ori e zloată, ori alunecă.

Astăzi, a fost desemnată câștigătoare cea de-a doua variantă. In consecință, m-am rostogolit cât eram de lungă pe o pojghiță de gheață- d-aia de crezi că e asfalt și de fapt nu e-și am aterizat direct în fund. Ceea ce mă face să înscriu căzătura în categoria evenimentelor cu final fericit, fiindcă era cât pe ce să cad exact pe genunchiul care mă doare. Căci da, când vine iarna și frigul și gerul și presiunea scade, genunchiul doare. Mă rog, probabil că și țopăiala din ultima vreme de la Zumba și din club a avut un cuvânt de spus.

Iarna traficul se blochează. Ca azi de dimineață când, pe Mihai Bravu, practic nu se circula. Era un fel de procesiune de mașini și autobuze blocate pe trei rânduri și cu claxoanele apăsate la maxim.

Ați spune că măcar copiii se bucură. Așa e, dar nu toți. De exemplu, fetița cu căciulă roșie și ochi albaștri pe care o trăgea bunicul cu sania, astăzi, de dimineață. La prima vedere părea fericită. N-avea mai mult de trei ani, o mutriță adorabilă și două mânuțe înmănușate cu care se ținea strâns de sanie. Stătea cu spatele la drum și încerca să prindă cu limba fulgii din jurul ei. La traversare- regulamentară de altfel- bunicul s-a avântat vitejește cu săniuța peste linia de tramvai. O mică denivelare și sania l-a urmat cuminte și goală, în timp ce fetița alunecase și rămăsese prostită, pe jos, în mijlocul drumului. Abia după ce a ajuns pe trotuarul de vizavi, și-a dat și bunicul seama că-și pierduse nepoata. Bine că nu a văzut acasă.

Așa că d-aia vă zic: nu-mi place iarna. Și apoi, când te gândești că e și luni. Și prima zi de școală. Poate de fapt, nu are legătură cu vremea. Poate are legătură cu mine. Mai vedem până mâine.
joi, 11 ianuarie 2018

Dacă nu aveți ce face

De când asta mică s-a făcut mare (mi-am dat seama ieri că la cei doisprezece ani ai ei, Ana nu se mai joacă- chiar și cu prietenii, preferă să stea de vorbă decât să se joace ceva sau de-a ceva), am început să ne oferim ceea ce francezii numesc "des soirées ciné". Concret, când vine weekendul și nu știm ce să facem, intrăm pe site-ul de la MegaMall (ăsta ne este nouă la îndemână) și ne alegem un film. Care, în sfârșit, nu mai trebuie să fie musai de desene animate, 3D sau dublat! Nu că m-ar fi deranjat desenele, dar la un moment dat, mi-era dor să mai văd și oameni în carne și oase în fața ochilor.

Toată această frumoasă introducere ca să vă spun că am văzut Omul spectacol (The Greatest Showman), un musical semnat de Michael Gracey cu Hugh Jackman, Michelle Williams, Rebecca Ferguson, Zac Efron și Zendaya. Dacă nu știți cine sunt ultimii doi, întrebați-vă adolescenții și pre-adolescenții din dotare, dar fiți pregătiți să le înfruntați privirile pline de reproș și replicile de genul "pe bune? chiar nu ai auzit de ei? Sunt vedete pe Disney Chanel!".

Mi-a plăcut filmul. Incă o dată, mă uitam cât de mișto pot fi actorii ăștia americani care știu, frate, să facă de toate: să joace, să cânte, să danseze. Coregrafia este jos pălăria, toată lumea se mișcă impecabil, nimeni nu greșește, nimeni nu face un pas mai la dreapta sau mai la stânga decât restul. Nu știu cum naiba fac de le iese atât de bine, dar bravo lor! Povestea în sine este frumoasă și se pretează la audiență generală. Nu se dezbracă nimeni în film, nu se sărută lasciv, nu se înjură, nu curge sânge. Toată lumea cântă și dansează, chiar și când e tristă. Este un film care îi va face pe copii să-și pună întrebări legate de marginalizarea celor diferiți, de cum este să te simți exclus și neiubit, un film despre lumea circului, despre ambiție și vise, un film extrem de colorat pe care vi-l recomand ca mod de a petrece timpul în familie. Chiar dacă domnii ar prefera să meargă la Star Wars (oare sunt singura care încurcă frecvent Star Wars cu Star Treck?), măcar pentru actrițele mișto din film și tot merită să vedeți Omul spectacol.

Și pentru că vorbim despre filme, hai să vă zic două vorbe și despre Te însori cu mine, bro?, în original Epouse-moi, mon pote! E ceea ce am putea numi o comedie ușurică franțuzească despre un student marocan care vine cu o bursă, la Paris, să studieze arhitectura. Din cauza unui eveniment nefericit, rateaza examenul de final și riscă să fie nevoit să se întoarcă acasă. In disperare, își convinge cel mai bun prieten să se căsătorească cu el, prefăcându-se așadar că sunt un cuplu de homosexuali. Când credea că totul este ok, un inspector de poliție se sesizează și începe să-i urmărească ceea ce îi obligă pe cei doi prieteni să-și ia rolul de homosexuali în serios. Să fie clar de la început: filmul nu este o capodoperă, glumele sunt mai de Las Fierbinți așa, dar e amuzant, iar pentru francofoni va fi o reala plăcere să audă o oră și jumătate de argou franțuzesc ca la mama lui acasă.

La sfârșitul ăsta de săptămână, Ana va merge la Minunea cu prietenii.Aș fi vrut și eu să-l văd, dar na, se duce cu gașca, așa că nici măcar nu îndrăznesc să-i propun! Aștept însă impresiile ca să vi le pot împărtăși ulterior. In același timp, în câteva zile sper să termin și Fiica ascunsă a Elenei Ferrante și o să vă pot spune ce și cum. Este a doua carte scrisă de ea, pe lângă faimoasa tetralogie, pe care o citesc și mă uit cum starea de spirit a personajului principal este aceeași. Chiar cred că femeia asta și-a povestit mult din propria viață în romanele ei.

Și voi? Ce ați mai citit? Ce filme ați mai văzut?
miercuri, 10 ianuarie 2018

Un altfel de dialog

- Și... ce mai faci?
Dau din umeri și mă uit un pic pe pereți înainte de a răspunde. De fapt, trag de timp, doar-doar reușesc să găsesc un răspuns mai inteligent decât arhicunoscutul "bine". Nu găsesc.
- Bine.
Tăcere.
- Ceva nou?

De data asta mă uit în jos și preț de câteva secunde, încerc să par profund preocupată de scamele de pe covor. Sunt vreo trei, patru cu totul, deși femeia tocmai ce a fost la curățenie. Ridic privirea ușor nedumerită, ca și cum întrebarea doar ar fi traversat camera, ca o pasăre, fără să aibă legătură cu mine.
- Mai nimic. Alergătură multă. De sărbători am fugit în toate părțile: după cadouri, după mâncare, fă liste, inventează meniuri, mai un film, mai o sarma. Apoi am luat-o de la capăt cu munca și crede-mă, nici nu știu când au trecut zilele. Vrei să-ți spun ceva? Da' să nu râzi de mine.
- Ia zi!
- Acum, cât vorbim noi, tocmai se coc, în cuptor, niște vinete umplute. Serios. Nu am când să le fac, așa că să nu te superi, dar o să te rog să mergem în bucătărie, că mi-e să nu se ardă. Nici măcar n-am timp să-ți spun rețeta acum.
 După câteva secunde, izbucnește:
- Măi, fată, dar tu chiar nu ai nimic interesant de spus? Pe bune? Vorbim despre vinete?
Mă aplec un pic și arunc un ochi la tava din cuptor. Nu se ard.
- Sincer, nu-mi vine nimic în cap în momentul ăsta. Și sunt și pe fugă.
Lasă buza în jos, dezamăgit, exact ca un copil mic. Aproape că mi se face milă de el.
- Uite, zic, aș putea să-ți arăt două desene de-ale Anei. Chiar foarte frumoase. Tocmai ce le-a terminat. Vrei?
Dintr-o dată ochii i se luminează. Dă din cap că da.
Mă duc și mă întorc cu două foi mari de bloc de desen.
- Uite, măi, blogule, astea sunt. Ți le las mai jos, ca să nu zici apoi că de când a început noul an nu te-am băgat deloc în seamă.

Și blogul, dacă ar fi putut vorbi, ar fi tăcut mulțumit. Măcar până a doua zi.




miercuri, 27 decembrie 2017

Trei etaje

Probabil că la ora la care eu scriu pe blog, voi sunteți la birou cu jdemii de chestii urgente, de rezolvat. Dar, am zis să profit de zilele mele de vacanță (mă urâți?) și să vă povestesc despre o carte. Că tot se apropie Anul Nou și poate nu aveți nimic important de făcut. Mă rog, pe lângă salata de boeuf. Apropo, că tot veni vorba, ce faceți de Revelion?

Până îmi răspundeți voi, să vă povestesc despre Trei etaje a lui Eshkol Nevo. Un scriitor israelian care intră în sufletul personajelor sale. De fapt, acțiunea se derulează pe interior, poveștile sunt văzute dintr-o perspectivă subiectivă, a celor trei personaje: trei vecini, fiecare locuind la un etaj al aceleași clădiri, fiecare cu o existență aparent normală văzută din exterior, fiecare încercând cu disperare să-și poarte greutatea propriilor gânduri și tristeți. Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost intuiția- că nu știu cum să o numesc altfel- autorului de a se pune în mintea personajelor feminine. O identificare atât de naturală și aproape perfectă cu creierul unei femei, încât sunt multe momentele în care uiți pur și simplu că-n spatele cărții stă un bărbat.

Cele trei povești nu se întâlnesc deloc pe parcursul întregului roman. Trei vieți, trei etaje, trei drame complet diferite, dar care au ca puncte comune singurătatea și suferința. Fiecare dintre protagoniști își povestește  trăirile cuiva: unui amic, la un pahar, unei prietene, într-o scrisoare sau soțului mort, într-un mesaj lăsat pe robotul telefonic. E cu atât mai interesant cu cât intervine un stil aproape oral al povestirii, firul epic te poartă atât printre gândurile celui care "spune", cât și prin ceea ce i se întâmplă propriu zis. Autorul dispare complet și abia la final realizezi că în fapt, o singură persoană a imaginat tot ceea ce ai avut de citit.

Cartea este și o incursiune în viața Israelului. Mai ales ultima dintre povești te scoate din casă și te duce pe străzi, pe șosele, în deșert, spre granița cu Iordania și înapoi, prin cartierele Tel Aviv-ului acolo unde oamenii s-au mobilizat și au organizat marșuri de protest. Este un roman care se citește extrem de ușor. Acțiunea curge, faptele și sentimentele se înșiruire cuminți ca și cum cei trei protagoniști v-ar aștepta să reveniți la ei, ori de câte ori trebuie să întrerupeți lectura. Doar că nu o să vă vină să o întrerupeți.

Recomand.



luni, 25 decembrie 2017

Ho ho ho!

Dragilor, Crăciun fericit și Sărbători cu bine. 

Sper că ați fost cuminți și că a venit Moșul. Ana a primit, printre altele, un city break la Atena, la sfârșit de martie, așa că o să avem ce povesti. Eu am primit o poșețică (mă plângeam că mi s-a stricat portofelul și că aș avea nevoie de unul încăpător, așa că fie-mea mi-a cumpărat cea mai mică poșetă pe care a găsit-o și cel mai mare portofel) și multe cărți. Deci, cum ziceam, o să avem ce povesti. 

Și pentru că nici nu știu și nici nu am răbdare să fac felicitări d-alea frumoase cum văd pe alte bloguri, vă las un selfie de-al nostru, din hol (nici măcar nu e de lângă brad; se vede chiar și botul unui  papuc și o pungă pe-un scăunel). Dar suntem drăguțe, iar Ana are în picioare cizmele mele de rocker pe care, se pare, că a pus ochii. Incă mă țin strâns de ele. I le-am împrumutat doar pentru poză.

Așadar, noi, fetele Stăncescu, vă pupăm și vă urăm tot binele de care aveți nevoie! Și acum vă las, căci unii oameni merg la muncă, chiar și-n ziua de Crăciun!





duminică, 24 decembrie 2017

Spiritul bun

După ce acum câteva zile m-am transformat în Grinch ca să vă spun ce mă irită în aceste zile de sărbătoare, acum, cu permisiunea voastră, voi întoarce pagina și vă voi povesti ce-mi place la perioada Crăciunului.
  • cadourile- de fapt, astea îmi plac în orice perioadă, doar că acum sunt și multe și mai și coincid cu soldurile de prin magazine (în MegaMall am văzut deja reduceri de 70% pe la Deichmann, CCC și încă niște buticuri)
  • bucuria din ochii Anei și tropăielile de nerăbdare când își desface cadourile
  • sarmalele și cozonacul- ca și cadourile, îmi plac pe orice anotimp, dar parcă acum mă simt mai puțin vinovată când cer a doua (uneori și a treia) porție
  • zilele libere- voi spune doar: oh, daaa!
  • vacanța școlară- faptul că trei săptămâni, eu și infanta, ne vom certa pe orice altceva decât pe teme, dezordine, proiecte, mă face din start să pornesc la atac mult mai zen
  • ora de culcare a copilului- ce atâta încrâncenare? Las' că ce nu doarme noaptea, recuperează dimineața! (a mea are totuși spre treisprezece ani, nu încercați asta si cu juniorii de grădiniță)
  • filmele de la televizor (nu Home Alone, celelalte!)
  • cafelele sau după caz, paharul de vin cu prietenii, în oraș -dintr-o dată, lumea parcă are mai mult timp de taclale
  • străzile pustii în dimineața de Crăciun (eu lucrez pe 25) și Cișmigiul gol și mirosind a proaspăt
  • timpul- de fapt, mai bine scriu așa: TIMPUL! Ideea că am ore și ore pentru mine în care să fac ce vreau fără să am sentimentul că sunt contra cronometru...ce să zic, voi, mamelor, mă înțelegeți, așa-i?
  • mirosul de cozonaci din bloc (noroc că suntem mulți pe palier și e suficient să las ușa deschisă ca să intre și la mine; eu nu fac)
  • crăciunițele- aici nu există explicație, pur și simplu îmi plac mie plantele astea și acum sunt peste tot
  • mirosul de brad (da, recunosc, sunt vinovată, dar tot îmi place cum miroase ăsta natural)
  • jumările -îmi aduc aminte de copilărie când tăia bunicul porcul și ne trimitea pachet, de la Hunedoara, cu jumări, tobă și nuci
  • plăcinta cu brânză și stafide a maică-mii -o mai face și de Paște; până atunci poate mai dau jos vreo două kile și pot mânca mai multă
  • concertele în aer liber (nu mă duc, dar mă bucur că există)
Dragilor, ca și data trecută, las lista deschisă poate mai sunt printre voi din cei care vor să o completeze. Eu și blogul meu vă urăm Crăciun fericit, să sărbătoriți frumos, să vă bucurați unii de ceilalți și să fiți cuminți ca să vă aducă Moșul tot ce vă doriți.
 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes