joi, 23 iunie 2016

Te simți bine, mamă?

Se sculă cu o oră mai devreme, chitită să dea o raită prin piață. Îi plăcea ca dimineața să aibă casa un pic doar pentru ea. Sau dacă nu toată casa, măcar bucătăria. Să poată să stea acolo, pe un scaun, cu picioarele încrucișate sub el, fără papuci și cu bărbia sprijinită în palma stângă și să ofteze după pofta inimii, fără să se ferească de copil sau de al ei care inevitabil, și-ar fi pus mâna pe mâna ei, ar fi mângâiat-o absent așa cum îți treci palma peste un petec de catifea rătăcit prin casă și ar fi întrebat-o fără să mai aștepte răspunsul te simți bine? Așa, de una singură, putea în sfârșit să se audă ce ar fi putut zice. Dar în loc de asta, se puse să facă lista de piață. Întotdeauna își scria pe un bilețel pe care apoi îl pierdea printr-o  sacoșă, tot ce trebuia cumpărat în funcție de ce urma să gătească. Noroc că ai ei nu sunt mofturoși și mănâncă practic orice. Mai puțin bame. Dar nici ei nu-i plac. Bunică-sa din partea tatălui făcea când era ea mică și de fiecare dată o durea burta după aia, undeva spre dreapta, către apendice. Așa că mintea ei de copil ajunsese să asocieze mâncărica de bame cu sos de roșii- cum figura în rețetarul familiei- cu spaima de spital și vizitele la vecina de la doi care era doctor. Acum că stătea să se gândească bine, habar n-avea ce fel de doctor fusese femeia aceea. Dar îi plăcea de ea că avea un câine frumos din ăla cu urechi lungi, că îi lăuda compunerile și că invariabil îi spunea că n-are nimic grav.

Așadar, nici de data asta nu va cumpăra bame, deși se spune că gusturile se schimbă odată cu vârsta. O prostie de fapt. Poate că sfârșesc prin a fi înlocuite de alte gusturi care vin și le dau la o parte sau poate că doar la ea gusturile nu par să se schimbe. Acum, că-și spuse asta, începu să bâțâie nervoasă dintr-un picior, încercând să-și dea singură un contra exemplu. Ce nu-mi plăcea pe vremuri și-mi place acum? Hai că-mi trec doar prostii prin minte, zise rânjind, cu ochii pe ceas. La geamul de la bucătărie, dimineața creștea din ce în ce mai tare, ca aluatul pus la dospit. Aerul, încă respirabil, se lăsa mișcat de o pală de vânt prea slabă să anunțe ceva rău. În cer, norii stăteau pe loc. Hai, drăguța mea, să ne punem în mișcare! își zice sieși, pe același ton înțelegător și prietenos cu care vorbea uneori și cu oalele, polonicele, farfuriile sau obiectele din jurul ei. În zece minute, sandviciurile erau făcute, sticla cu apă umplută, laptele încălzit, felia de pâine unsă cu miere, cafeaua în filtru. Acum, n-aveau decât să se trezească! La geam, dimineața crescuse suficient cât să riște să dea pe dinafară, să intre în bucătărie peste ea, să o tragă în aerul care începuse să devină greu de la căldură.

În baie, îi plăcea să dea drumul la apă fierbinte cu câteva minute înainte să se bage sub duș cât să aburească toate oglinzile. Pur și simplu simțea că nu era nimic de văzut, ci doar de spălat, curățat și dezinfectat. Avea totuși o colecție impresionantă de geluri de duș, unele foarte scumpe din cele fără parabeni, cu ovăz, in sau mai știu eu ce drăcie organică, menite să nu-i lase pielea să se usuce. Citise ea pe diferite situri de medicină că ar putea ajuta. Ca și cum asta ar fi făcut-o mult mai fericită. Aproape că-i venea să râdă printre picăturile de apă ce i se scurgeau pe față și i se agățau un pic de bărbie înainte să o ia vertiginos la vale. Și, cum vă simțiți, stimată doamnă? Sunteți bine? se întreba ea singură, sub, duș, maimuțărindu-și vocea cât să semene cu cea a ălora de la televizor. Nici nu contează, își răspundea singură cu tonul optimist din reclamele de la radio. Important este că pielea mea nu mai crapă! O lacrimă îi scăpă printre picăturile de apă și îi veni brusc să vomite. Să recapitulăm,  își spune cu voce tare, încercând să-și ocupe mintea cu cuvinte până-n cel mai îndepărtat ungher: două kile de roșii, unul de castraveți, doi dovlecei, o legătură de pătrunjel, niște ficăței, o pulpă de curcan și-n timpul ăsta nu uita să respiri adânc, cât mai adânc, încă un pic, până pe față va curge doar apă. Apă caldă.

marți, 21 iunie 2016

Griuri colorate

Prima dată când mi s-a vorbit de ele aveam cam zece ani. Până atunci, dacă voiam să pictez zăpadă sau troiene, luam tubul de vopsea albă, storceam o grămăjoară lucioasă pe o foaie și-mi înmuiam înăuntru pensula, învârtind-o în pata de culoare cu bucuria cu care mică fiind, îmi plăcea să sparg luciul bălților, sărind apăsat în ele. Apoi, într-o zi, am aflat că dacă torni un strop de roșu sau de verde sau de albastru sau de negru într-o grămăjoară de alb, poți să-ți faci propriile griuri. Se numesc griuri colorate și nu sunt chiar culoare, ci mai degrabă impresii, amintiri, sugestii care te fac să vezi zăpada, de exemplu, în funcție de tine și nu de fulgi. Cu griurile colorate te poți juca. Asta cred eu că e, de fapt, principala lor întrebuințare. Să te facă să vezi dincolo de alb și negru. Să arunce o iluzie atunci când lucrurile tind să devină prea reale.

Prima dată când le-am văzut în realitate, mă duceam să iau niște cărți de la unul din poeții noștri stabiliți la Paris. Nu-l cunoșteam, nu aveam chef să-l cunosc, pentru că la cei douăzeci de ani ai mei de atunci, poeții bătrâni erau doar bătrâni. Până la el aveam de trecut un pod. Pont d'Alma. Un pod care la douăzeci de ani era doar unul din multele poduri peste care trebuia să trec zilnic, sperând că la un moment dat voi obosi sau voi ajunge undeva. Era o zi cu cerul căzut complet peste Paris ca o căciulă mare, trasă pe ochi. Dar aerul...tot aerul părea colorat în nuanțe de roz  și de bleu pal, ca și cum cineva se jucase aruncând în jur picături de culoare. Nu era apus, nu era răsărit. Era doar o zi banală cu griuri colorate.

Încercam singură să mă trag de pe pod, să mă duc la poet acasă, să-i trec pragul, să mă minunez încă o dată de casele alea unde literatura se urcă pe pereți și de-a lungul lor precum iedera, să refuz cafeaua cu gândul la țigara care nu se cuvenea a fi aprinsă, să dau mâna cu soția poetului și să încerc să-i impresionez pe amândoi cu ce am mai citit  în ultimul timp, și mama dumneavoastră, ce mai face?, ar fi zis poetul și dumneavoastră, aș fi zis eu, când mai veniți prin țară?...și-n timpul ăsta mort și încremenit între coperți de cărți și conversație de salon, aerul din Paris se desfăcea singur, afară,  în o mie și una de nuanțe de roz și de bleu pal, mănunchiuri de griuri colorate, fără niciun rost- doar acela de a face aerul frumos și de a arunca o iluzie atunci când lucrurile tindeau să devină prea reale.

Câteva luni mai târziu, poetul a revenit în România și și-a lansat o nouă carte. La eveniment eu nu am fost invitată, doar mama.

Pont d'Alma în alb și negru

sâmbătă, 18 iunie 2016

Povestea lui acum și niciodată.

Stai să-ți spun povestea lui a fost odată
Cu un băiat fără de fată
Doar cu o mamă fără de tată,
A lui a fost odată ca niciodată.
A fost pe vremea lui ți-aduci aminte
Pe vremea când creșteau cuvinte
Ca aripi mari, direct din spate.
Pe vremea lui dacă se poate.
Stai! N-am terminat de povestit!
A fost pe vremea Prințului fericit,
Când somnul ne era de nedormit
Și vorbele de nerostit.


Stai să-ți spun ce s-a întâmplat
Cu fata fără de băiat
Cu prințul fără de palat
Și mama fără de bărbat.
Stai să-ți spun dacă-au scăpat
Dacă au murit sau s-au mutat
Dacă mai sunt sau au plecat.

Stai să-ți mai spun încă o dată
Povestea lui acum și niciodată.














Atunci când mama crede că știe

Nu înțeleg. Chiar deloc. Nici măcar puțin, acolo. Nu înțeleg cu ce drept un părinte poate să decidă el, de unul singur, dacă există sau nu o vârstă bună pentru îndrăgostit. Cu ce drept putem să ne băgăm cu bocancii în viața copilului nostru și să-i interzicem să placă sau să permită să fie plăcut, doar pentru că, spunem noi, la vârsta asta ar trebui să se ocupe de școală, de teme și de activități. În plus, măcar dacă i-ar fi plăcut de cine trebuie! Adică de cine am fi vrut noi.

Cred că aveam vreo șaisprezece ani când tata a decis că în locul unui puști rebel, teribilist, dintr-o familie destrămată, dar cu mult umor și personalitate, ar fi fost de preferat să mă îndrăgostesc de un coleg de clasă de familie bună, calm, serios, punctual, dar mai ales foarte calm și foarte serios și da, foarte punctual. Sigur, cu el nu riscam nimic. Aș fi ajuns întotdeauna la timp acasă, scutind întreaga familie de palpitațiile date de rebelul haotic și plin de inițiativă care ba suna, ba nu suna, ba venea, ba nu venea. Dar, era decizia mea și cam aici se termina orice discuție.

La zece, unsprezece ani însă, lucrurile nu stau la fel. Pentru că la vârsta asta, încă sunt prea mici pentru a-și asuma decizii și a avea curajul să ne înfrunte, pe față. Așa că știți ce fac cei sau cele cărora părinții le interzic să se îndrăgostească, mai ales dacă nu e de cine trebuie? Plâng, se ascund, se retrag, dar mai ales suferă. Și se chinuie să uite ca să nu ne dezamăgească, convinși fiind că au făcut ceva rău, că ceea ce au simțit e de condamnat, că la vârsta lor astfel de sentimente nu ar trebui să apară.

Ceea ce vă spun nu e o poveste inventată. E o poveste care i s-a întâmplat cuiva. Unei fetițe. Nu a mea. O altă fetiță care, ca orice fetiță, a simțit fluturi în stomac atunci când el și-a făcut curaj și a invitat-o la dans, chiar dacă asta a însemnat să o țină la un metru de el și să se legene, de pe un picior pe altul, mai mult pe loc. Dar pentru ea a fost suficient cât să vadă dincolo de puștiul rebel și obraznic de care orice părinte normal de fată, ar fugi mâncând pământul.

Însă, chiar și așa, eu tot nu înțeleg. Chiar deloc. Nu înțeleg cu ce drept un părinte poate să decidă că de mâine gata, nu mai vorbești cu el, nu te mai uiți la el, nu mai simți fluturi în stomac când vine la tine. Pur și simplu, de mâine îți interzic să fii tu. Vreau doar să faci și să simți ce-ți spun eu. Pentru că, nu-i așa, eu știu și eu îți vreau binele. Corect, de acord. Doar că între timp, știți ce fac cei sau cele cărora părinții le interzic să se îndrăgostească, mai ales dacă nu e de cine trebuie? Păi, duceți-vă la ei în cameră, bateți la ușă, sperați să vă primească și mai ales să vă mai vorbească. Pentru că este atâta suferință acolo, încât de multe ori părinții o iau drept cumințenie și ascultare. Dar nu vă lăsați înșelați, e doar tristețe și un prim pas spre o viitoare lipsă de încredere în propriile instincte și decizii.

vineri, 17 iunie 2016

Despre spațiu

Știi că din când în când, pe Lună
Există un om ce visează furtună?
Stă și speră să-nceapă să-l plouă.
Îl găsești marțea, între trei și nouă.

Știi că din când în când, pe Marte
Există un înțelept care vine cu o carte?
Un eseu filozofic despre egalitatea-ntre rase.
Îl găsești lunea între patru și șase

Știi că din când în când, pe Neptun
Există un bătrân cu moacă de nebun?
Ce vrea să dea de mâncare la porumbei
Îl găsești joia, între unu și trei.

Știi că din când în când, pe Pământ
Există intervale când suntem și nu sunt?
Când eu mă gândesc la alte planete
Iar tu te gândești la alte fete.

sursa foto aici




Un pumn de cireşe

Poate pentru că s-a întâmplat ca bluza ei în culoarea florilor de cireş să se asorteze cu cămaşa lui culoarea vişinii putrede. Sau poate pentru că destinul-dacă sunteți dispuşi să credeți în aşa ceva-a vrut ca el să țină în mână o pungă cu cireşe din care să mănânce cu ochii la ea.  Sau poate pentru că atunci când cele două perechi de ochi albaştri s-au întâlnit au decis să mai stea o clipă, preț de o stație de metrou şi trei cireşe,  să vadă ce se întâmplă.

Sau poate pentru că ea şi-a dorit să creadă toată povestea asta în timp ce îşi ducea mâna la ochi, încercând să-şi ascundă cearcănele. Dacă el nu ar fi scuipat sâmburii direct în punga cu cireşe, ar fi insistat cu privirea pe fructe, ca şi cum acolo printre resturi şi salivă, destinul ar fi putut să-şi joace o carte. Dar aşa s-a văzut obligată, preț de o stație, să se uite la cămaşa lui, încercând să ghicească la ce se uită el.

Au coborât în acelaşi timp. Pe uşi diferite, la distanţă. In punga cu cireşe nu mai era decât un pumn de sâmburi. Atât a apucat să mai vadă. Şi o pereche de ochi albaştri care s-a întors o dată, spre mulțime, să mai stea agățată preț de cam trei cireşe de cearcănele ei ca şi cum acolo, sub ochii obosiți, destinul jucase deja o carte.

joi, 16 iunie 2016

Amnezie

Te-am lăsat să bei din paharul meu
Ți-aminteşti? Ți l-am întins chiar eu.
L-am împins cu mâna-ncet, spre mâna ta
Iar tu l-ai apucat ca nu care cumva
Altcineva
Să vină
Să-l ia
Să-l bea
Să-l dea
Altcuiva.

Era doar un pahar de sticlă, cu model
Un păhărel, din acela mic.
Dar tu, din păcate, nu mai ştii nimic.

Şi cât tu te gândeşti la ale tale,
Eu fac colecție de pahare goale.
 
Copyright 2013 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes