miercuri, 24 mai 2017

Avène-it vara

Voi vedeți ce văd și eu? A venit varaaaa! Și de data asta chiar cred că e pe bune. Mă gândesc că o fi auzit și ea de mini vacanța pe care se pregătește să ne-o dea guvernul și o fi zis ia stai, măi, așa, că prea am tunat și fulgerat în ultima perioadă, hai să bag și niște soare numai bun de o tură prin Vamă. Iar eu exact despre soare aș vrea să vă povestesc. Nu durează mult, câteva informații și ați scăpat. Ideea e că vrem, nu vrem, trebuie să ne protejăm de soare. Știți că arsurile solare din copilărie sporesc chiar și cu 50% riscul de a dezvolta mai târziu un cancer de piele? Am aflat-o eu de la un eveniment organizat de Avène împreună cu fetele de la Tonic Advertising consacrat produselor din gama Avène Sun Care.



Nu o să încep acum să fac elogiul cremelor Avène (mă știți doar că sunt cârcotașă), dar aș vrea să trec în revistă câteva dintre caracteristicile care mi-au atras mie atenția, în mod special. Gama oferă protecție UVA – UVB ridicată, cu o fotostabilitate de peste 90% (capabilă să reziste la efectele expunerii UV, păstrându-și nivelul de protecție). In plus, formulele Avene  sunt fotostabile, rezistente la apă, fără octocrilenă sau silicon (așa că nici nu distrugem vietățile marine când ne bălăcim proaspăt cremuiți).
Reprezentații Avène spun că produsele pentru protecție solară ne apără împotriva leziunilor ADN la nivel celular, având totodată o acțiune puternic anti-oxidantă (previn apariția radicalilor liberi), ne protejează și calmează pielea datorită conținutului de apă termală. De asemenea, numărul scăzut de filtre asigură o toleranță maximă a produselor, formulele acestora fiind foarte rezistente la apă, iar textura lejeră nu lasă urme albe la aplicare (știți voi, dârele alea pe care cu greu le mai îndepărtezi la spălat).


Dacă aveți copii sau neamuri cu dermatită atopică ( mi se pare mie sau, în ziua de azi, toată lumea are mai mult sau mai puțin pe cineva în familie cu astfel de belele?), găsiți la cei de la Avène o gamă de produse cu ecran solar 100% minerale. Fără parabeni, filtre chimice sau parfum, formulele oferă fotoprotecție UVB-UVA de 50+ și pot fi folosite și de persoanele cu cicatrici recente pe piele, herpes, cuperoză, sau chiar post-operatoriu. Gama cuprinde fluid mineral pentru față, cremă minerală pentru corp, cremă pentru zonele sensibile (cicatrici recente, herpes) și protecție compactă colorată (post-procedură, cuperoză).

Pentru cei mici, gama de protecție solară  Eau Thermale Avene este recomandată de Fundația contra cancerului de piele din Europa. Atenție că, indiferent de crema folosită, trebuie să repetați cremuirea după fiecare baie în mare și chiar și fără bălăceală, stratul de cremă trebuie reînnoit la fiecare două ore. Ideal este să vă ungeți cu cremă înainte de a ajunge pe plajă ca să aibă timp să se formeze o barieră de protecție. Si, deși e perfect logic, o să vă spun totuși că produsele pentru protecție solară trebuie folosite de fiecare dată când vă expuneți la soare. Că e la mare, că e la munte, pe stradă sau în parc, soarele e la fel de nociv. Din cauza asta, medicii dermatologici recomandă părinților de copii mici să nu-i expună pe aceștia la soare în primele luni de viață când pielea lor este mult prea sensibilă.
Până aici am spus ce mi-a plăcut la Avène. Urmează și ce nu-mi place la ei. Prețul. Sunt cam scumpe produsele lor raportat la cantitatea de cremă dintr-un tub. Am dat însă o raită prin farmacii și în momentul ăsta pot să vă spun că există produse Avène la ofertă. De exemplu, aveți la farmacia de la spitalul Medlife Grivița, o cremă nuanțatoare, cu factor 30  (înlocuiește practic fondul de ten) redusă cu 50%. Adică v-ar costa vreo 34 de lei tubul. E drept că expiră în noiembrie, dar credeți-mă, nu veți prinde toamna cu tubul plin.

duminică, 21 mai 2017

Vând pantofi, numărul 45.

Disclaimer: Intr-o zi, Ana mi-a propus să jucăm un joc: să ne uităm la oameni pe stradă și să ne imaginăm povestea lor. Pe nenea Dan l-am întâlnit în Obor, mergând târșâit cu o pereche de pantofi  după gât. Nu știu dacă îl cheamă sau nu Dan. Dar așa mi-a plăcut mie să-mi imaginez. Mai departe, m-am lăsat dusă de povestea din capul meu. 

 Iși duse încă o dată mâna la buzunarul hainei, pipăi pachetul de țigări, apoi, ca-n fiecare dimineață din ultima vreme, apucă perechea de pantofi de șireturile înnodate între ele și-o petrecu după gât așa cum ai face cu o eșarfă și ieși pe palier, trăgând cât putu de tare ușa după el. De la o vreme simțea nevoia să închidă ușile cu zgomot, ca și cum sunetul pe care acestea l-ar fi scos ar fi dovedit lumii întregi și lui însuși că iată, mai are încă forța unui om în putere. Aruncă un ochi pe palierul gol unde un ficus bleg stătea sprijinit de perete, cu tulpina într-o rână, ca un bețiv lăsat afară, pe preș. Dădu să se uite la ceas, dar își aduse aminte că nu-l mai are. Se stricase acum vreo lună. S-a dus cu el la ceasornicăria din spatele blocului pe care o știa de când venise în cartier, acum aproape o viață. El n-ar fi vrut să se mute-n capitală. Nu era chiar așa de rău la el în sat - undeva, pe lângă Vălenii de Munte, un pic mai sus de malurile Teleajănului, de cealaltă parte a unui pod surpat, peste niște dealuri cu iarbă păscută de vaci și oi, cu ulițe desfundate care se pierdeau sub noroaie la fiecare ploaie, cu mă-sa care creștea păsări, cu ta-su care spunea aceleași glume de fiecare dată când scotea cu dinții dupul de cauciuc de la sticla de țuică și mai ales cu sor'sa aia deșteaptă, de toată copilăria și mai apoi adolescența și-a fâlfâit prin fața lui coronițele, medaliile și carnetul de note plin de zece. Din cauza ei a și plecat. Pe nevastă-sa, Mioara, a cunoscut-o la un vecin, în curte. Venise de la București, cu mă-sa mare, să-și vadă un văr de-a șaptea spiță care le tot spusese cât de frumos e la ei, la țară și ce aer curat au ei în curte și ce gust bun au prunele din livadă. Mioara nu era prea frumoasă. Brunetă, cu un breton tras parcă cu linia deasupra unor sprâncene lungi și un pic cam groase după gustul lui, mică de înălțime, cu fundul jos și sânii mari, l-a cucerit doar pentru că două săptămâni cât a stat gard în gard cu el a preferat să rămână cu nasul într-un almanah în loc să-i caute de vorbă cum făceau fetele de pe uliță. A dracu' bucureșteancă, nu se uită ea la unu' ca mine! Așa că într-o zi, a intrat direct pe poartă la vecin, s-a dus la ea, i-a aruncat cartea din brațe, a lipit-o de gard, i-a deschis gura cu limba și a sărutat-o sub privirea scandalizată a lu' mă-sa mare. In loc să se tragă sau măcar să pară că s-ar trage, Mioara s-a lăsat în mâinile lui și s-a întorc și-n vacanța de iarnă, și-n cea de Paște. La anu' termin liceul și apoi putem să ne căsătorim și...știi tu...Normal că știa. Așa cum știa că dacă o ia pe Mioara, poate să se mute în București, că ai ei or să le dea apartamentul de două camere din Obor rămas în familie după ce unchiul Mioarei fugise în America. Ideea că s-ar putea să aibă rude care, cine știe, într-o bună zi îi vor aduce poate și lui un video cum avea un băiat de la liceu, cu casă pe strada principală, îl făcu să zâmbească. Ce te râzi ca bou'? îl întrebă sor'sa care tocmai intrase în cameră gonită de arșița de afară. Ca să întrebi tu, fă, proasto! îi zise el, fără urmă de răutate în voce și continuă: ai văzut-o cumva pe Mioara? Sor'sa aruncă o privire pe fereastră către curtea vecină și, făcându-i semn cu degetul, se mulțumi să răspundă ca pentru sine: stă ca tuta-n mijlocul curții și te așteaptă. Așa că se duse la ea și după ce o mai lipi o dată de gard, o ceru de nevastă. Dar nu pentru că-și dorea să lase dealurile pentru betoane, ci pentru că Mioara îl iubea, el o plăcea, iar în curând aflase că o să vină unchiul din America, în vizită. Și dacă le aduce video, să vezi atunci ce o să crape sor'sa de ciudă! Că ea, cu toate notele și coronițele și premiile ei, tot la Nea Nicu' o să se uite, la teveu.

Și uite cum, la aproape douăzeci și unu de ani, ajunse el să plece din sat ca să stea la București, în Obor, în două camere semidecomandate cu o nevastă mică de înălțime, cu țâțe mari și fundul jos, dar care știa să facă borș de lobodă ca nimeni alta și iarna îi tricota pulovere pe gât și șosete groase. Copii nu au avut. N-au stat să vadă a cui e vina. Așa a vrut Ăl de Sus, le zicea Mioara tuturor celor care întrebau ce se întâmplă. N-au avut nici video. La o lună după nuntă a apărut și unchiul din străinătate cu un geamantan plin de cearceafuri, șampoane, pastă de dinți și gumă de mestecat. Atât. Și-a deșertat valiza direct pe covorul cu model din sufragerie, le-a terminat jumătate de sticlă de vișinată și a plecat direct la gară, să ia trenul spre Neptun că cică îi era dor de litoralul românesc. Știa el bine că unchiul ăsta se ducea, de fapt, pe faleză, la Amfiteatru, să-și caute o gagicuță tânără, cu blugi albi, mulați pe cur, cumpărați pe sub mână de la polonezii de pe plajă, în timp ce nevastă-sa rămasă singură cu doi copii, pe alt continent, îl aștepta să se întoarcă din periplul anual și obligatoriu la rudele sărace din țară.

Apoi a venit ziua în care s-a întors acasă și a găsit în bucătărie, așezată direct pe mușamaua cu flori galbene, o farfurie întinsă peste care era una adâncă, plină cu borș de lobodă. Lângă ea, o cană cu smântână și un bilet: ai în cuptor o cratiță cu ardei umpluți. Smântâna e în frigider. Semnat, Mioara. Atât. Mai departe, nu se știe. De ce a plecat, cu cine s-a dus sau poate că a plecat singură, de nebună sau poate că și-a luat lumea-n cap sau s-o fi încurcat cu vreun coleg de birou, unul mai pricopsit. Nu avea să afle niciodată și de altfel, odată ce și-a găsit-o pe vecina de la cinci care, contra cost, îi gătea de două ori pe săptămână și venea miercurea, la două săptămâni, să-i facă curat, nici nu și-a mai frământat mintea să afle răspunsuri. La drept vorbind, nici nu o prea mai iubea pe Mioara. Doar că se obișnuise cu ea. Îi plăcea că avea țâțe mari, dar bretonul ăla pe care se încăpățâna să și-l reteze fix deasupra sprâncenelor prost pensate îl enervase dintotdeauna. Din păcate, vecina de la cinci nu știa să facă ciorbă de lobodă și avea și bărbat. Mai în vârstă decât ea cu vreo zece ani, omul era ceasornicar și-și deschisese atelier chiar în spatele blocului, într-un fel de chițimie unde abia-i încăpuse o măsuță cu geam sub care se vedeau fel de fel de mecanisme, ceasuri, baterii, curele, într-o dezordine liniștitoare. In fiecare dimineață după ce învârtea de două ori cheia în lacătul gros cu care era prins grilajul din fața ușii, ceasornicarul scotea de sub măsuță un taburet cu șezutul din piele roasă, urât ca bătrânețea, băga mâna în fundul unui sertar, bâjbâind după o cutie de ness, o cană cu urme de cafea pe interior, o linguriță și o punguță legată la gură, cu câteva cuburi de zahăr. Apoi, dădea drumul la radio, întotdeauna pe România Actualități. Când se făcea de Cotele Apelor Dunării, adică de douăsprezece fără zece, se ridica greoi de pe taburet, îl împingea sub masă, dădea la o parte mecanisme, rotițe, curele și cadrane, se ducea la cuier- un cârlig ruginit înfipt în perete și dintr-o pungă, scotea două sandviciuri și un măr. Asta mânca de ani de zile, la prânz, cu resemnarea celui care știe că de-acum, viața lui nu e decât un refren cunoscut pe care avea să-l repete zi după zi, ca pe o mantră.

Pe Mioara și pe bărba-su îi știa bine. Pe el îl întâlnise prima dată la Intreținere, pe vremea lu' Răposatu'. Era iarnă și se treziseră amândoi înfofoliți în câte un halat din alea de molton, cum vedeai prin spitale, pus direct peste geacă și pantaloni. Am o țuică adusă de la mine, de la țară, dacă vrei să ne încălzim oleacă după ce plătim aici, îi spusese acesta. Și continuă: ți-aș fi făcut-o fiartă, da' ce să-i faci, dacă nu-s gaze! Las', că mă descurc și cu ea natur, îi răspunse el și asta îi făcu să râdă atât de tare că deciseră că se potrivesc și o luară unul după altul pe scări, în sus, vorbind vrute și nevrute. Cu cine ții? Eh, cu Rapidu', zise ceasornicarul. Ești de-al meu, răspunse vecină-su și continuă: pe mine mă cheamă Dan. Iar pe nevastă-mea, Mioara. Ai copii? Ceasornicarul îi povesti că avusese un băiat care murise, când era mic, de o boală despre care nu știa nici acum prea multe. După asta, nevastă-mea nu a mai vrut să audă de copii. A luat o vreme niște pastile de la care dormea mult. Apoi, într-o zi, le-a aruncat la gunoi, s-a dus la coafor și pe drum spre casă, a luat un pui de pechinez de la o colegă de birou. Doarme cu noi în pat, pe o păturică, la picioare. 

Când a plecat Mioara, Dan a luat o sticlă de țuică și s-a înființat la ușă, la ceasornicar. Bei un pahar cu mine? A rămas la ei, în bucătărie, preț de jumătate de sticlă. Nu s-a îmbătat, deși i-ar fi plăcut. Dar a avut toată noaptea arsuri, ca și cum gândurile nu-i făceau suficient de mult rău. Cine știe ce-a fost în capul ei?! Ar fi trebuit să-i iei și tu un câine. Da' tu nu și nu. Să știi că Pichi al nostru e tare cuminte. Și nici nu lasă prea mult păr. Să-l vezi dimineața cum începe să-ți lingă degetele de la picioare ca să-l scoți afară! Dar el nu voia câine. Când era mic avusese o javră cu labe scurte și urechi pleoștite. Se ținea peste tot după el. Apoi, într-o zi, o călcase o căruță plină cu fân. De atunci învățase că nimic nu durează veșnic pe lumea asta și că singurul lucru sută la sută sigur e moartea. Important era să facă tot ce putea ca să nu se gândească la asta în fiecare secundă din viață.

Habar n-avea de ce-și adusese aminte de toată povestea cu câinele și nevastă-sa tocmai în dimineața asta. Nici nu mai știa cât timp trecuse de atunci. Mult oricum. Mult mai mult decât îi rămăsese. Chiar așa, cât o mai avea de trăit? O bucățică, acolo, cu care nu prea știa ce să facă. Stătea singur, pe palier, cu câte-un pantof de-a stânga și de-a dreapta gâtului, ca și cum menirea lui ar fi fost să-i țină într-un echilibru perfect. Ii primise cu ani în urmă, de la unchiul Mioarei, din America. Ce dracu' să fac eu cu o pereche de pantofi numărul 45, ai? Doar ți-am scris că port 41 și că vreau adidași, nu d-ăștia eleganții, de costum! Lasă bre, ține-i acolo, că sunt de firmă! Ii vinzi când nu mai ai de nici unele, că nu se strică și nici nu expiră! îi zise americanu'. Ii vând pe dracu să te ia de căcănar, spuse Dan printre dinți. Si nici că i-a vândut. Degeaba se ducea în fiecare dimineață în Obor, cu pantofii atârnați de după gât, căutând din priviri bărbați la costum pe care încerca să-i descalțe în minte. Un video n-ar fi adus și el, i se plânse cu glas stins vecinului și se prăbuși pe taburetul cu șezutul ros, pe care-l trase de sub masă. Păi și cu video ce făceai? întrebă acesta. Că acum avem de toate la televizor, nu mai are lumea timp de video! spuse el și rămase cu mâinile-n șold și privirea lipită de peretele din fund pe care stătea, înrămată, o poză cu un Ceaușescu tânăr și zâmbitor. Ia zi, dom'ne, mi-ai reparat ceasul? Uite-l aici, zise el, deschizând un sertar plin cu ceasuri aruncate alandala. Nu mai avea baterie! Acu' să vedem cât o ține asta nouă, că ăștia din ziua de azi nici baterii nu mai sunt în stare să facă! Și spunând astea, i-aruncă din nou o privire lui Nea Nicu. Era frumos în tinerețe! Si pieptănat așa, cam ca Eminescu. Apoi, către vecină-su: tu cât mai stai prin piață? Nenea Dan dădu din umeri: știu și eu? Pân' mi se face somn. Că acasă ce naiba să fac? Așa, mă mai uit și eu la lume, mai iau o gură de aer, mai mănânc un mic și cine știe, poate vând și pantofii! Ceasornicarul lăsă să-i scape un rânjet știrb. Vezi să nu! Iți spun eu că o să te încalți cu ei când te duc ăștia la groapă, că dacă stai culcat nu riști să-ți cadă din picioare!

Nenea Dan deschise ușa chițimiei, îl salută cu un ridicat de bărbie pe ceasornicar, îi aruncă o ultimă privire lui Ceaușescu și o porni către piață, cu soarele-n creștet și pantofii de după gât, ca o îmbrățișare. Atunci, se ciocni de ea. Mioara. O recunoscu imediat, chiar dacă nu mai avea breton, ci își purta tot părul prins într-un coc mărunțel, crescut parcă în creștetul capului, ca o excrescență. Era îmbrăcată cu o bluza de nailon, cu model cu flori ca mușamaua lor de altădată, care i se întindea peste sânii mari și pântecul proeminent, făcând-o să pară obositor de colorată.
- Ce mai faci? zise și brusc simți cum întrebările i se urcă-n sus, la creier, ca alcoolul din tinerețe.
Mioara dădu din umeri.
- Am fost să cumpăr niște vinete. Is mai ieftine la Obor.
Atunci își dădu seama că avea pantofii de după gât. Zâmbi tâmp, ca un copil prins cu o minciună inofensivă.
- Poate-i vrea cineva. Mie mi-s mari.
Mioara nu zise nimic. Se mulțumi să se uite la el și cu degetele încleștate pe cele două sacoșe cu vinete, dădu să plece. Acum ar fi trebuit să o oprească, să o întrebe ce a fost în capul ei, de ce a plecat, unde s-a dus și ce a făcut în tot timpul ăsta, cu cine s-a culcat sau poate că nu despre asta a fost vorba. Atunci, despre ce? Acum ar fi fost momentul să-și înfigă degetele îmbătrânite în brațele ei și să o țină pe loc, acolo, lângă cele 4 kilograme de vinete, până avea să afle de ce doamne-iartă-mă i-a făcut una ca asta. Dar nu. Nu a zis nimic. S-a uitat la ea cum dă să plece și cum se întoarce pe jumătate, cu soarele-n față și cu țâțele strivite de florile de pe bluză:
- Am plecat. Ai grijă de tine!

Dădu din cap că da și rămase prostit, în mijlocul străzii, cu pantofii în jurul gâtului asemeni unui laț ce abia așteaptă să se strângă. O petrecu cu privirea pe Mioara. Tot cu curul lăsat e! își spuse și, cu mâna la buzunarul hainei, pipăi pachetul de țigări și-și aprinse una. Apoi, îi strigă cu o voce cât putut de groasă ca și cum sunetul pe care l-a scos ar fi putut dovedit lumii întregi și lui însuși că iată, mai are încă forța unui om în putere:
- Să știi că ardeii au fost prea sărați! Așa să știi!
Apoi, continuă ca pentru sine:
- Da' borșu' a fost bun!

vineri, 19 mai 2017

Politica de stat

In fiecare dimineață, își ia ghiozdanul și iese pe ușă la 7h10. Din acel moment, casa e doar a mea. E momentul să-mi fac cafeaua, să mă trag cu ea în fața tastaturii, să deschid facebook-ul sau site-urile de călătorii și să am "momentul meu". Doar că iată, după vreo treizeci de minute de stat eu cu mine, conștiința începe brusc să-mi dea ghionturi : pssst, tu ce faci, nu muncești pe ziua de azi? Incerc să alung întrebarea așa cum faci cu un muscoi enervant. Aproape că mă și văd dând din mână. Dar frământarea nu trece. Zece minute mai târziu, las socializarea virtuală și-mi răsfoiesc agenda, să nu care cumva să uit din treburile urgente. Dacă o descopăr plină de drumuri și de "must do-uri", îmi dau voie să mai pierd vremea la calculator. Parcă mă și aud spunând propriei mele conștiințe: încă zece minuteeee, te roooog!

Dar sunt și momente în care alergăturile obligatorii se domolesc și ziua se prefigurează mai degrabă calmă. Ei bine, ce fac eu (și cred că nu sunt singura) cu o zi relaxantă? Păi, profit de ea ca să rezolv tot ce nu am avut timp să fac în restul zilelor. Chiar dacă nu arde. Pur și simplu pentru că ideea de a sta și a pierde vremea vine de multe ori la pachet cu sentimentul de vinovăție. Mă gândeam zilele trecute că toată viață mea de părinte am asumat la modul obsesiv sarcini și alergături pentru că mi se părea că dacă câștig mai puțin decât cel de lângă mine, trebuie cumva să compensez. Că dacă serviciul meu este poate mai puțin stresant, atunci, nicio problemă, ca să obțin același nivel de stres cu toată lumea, o să mă stresez singură. Nu suntem deloc învățați să avem grijă de noi și ceva mă face să cred că în principal noi, femeile, suntem cele care suferim de astfel de vinovății. Apoi, deși la nivel rațional știm că nu e corect, punem aceeași presiune și pe copii. Vă sună cunoscută fraza : auzi, da' tu n-ai lecții de făcut? Că tot stai cu telefonul ăla în brațe (sau cu ochii în televizor sau calculator) de când am venit eu acasă. Degeaba vi se răspunde că le-a terminat sau că nu are nimic pentru a doua zi. Tendința nu va fi defel să-l lăsați în pace și să vă vedeți de-ale voastre, ci mai degrabă să-i găsiți chiar voi ceva de făcut: păi atunci nu ar fi mai bine să profiți și să înveți în avans la istorie? Sau să repetăm la franceză? Sau să citești nu știu ce carte pentru școală? Sau să-mi povestești despre X-ulescu?

Considerăm statul ca ceva extrem de nociv. Ca și cum singurul motiv pentru care am putea sta degeaba ar fi că nu sunt în stare să facem ceva. Copiii, când sunt mici, instinctiv aleg să stea. Ați văzut de câte ori ni se întâmpla să intrăm la ei în cameră și să-i găsim cu ochii pe tavan sau pe pereți, pierduți printre gândurile lor? Și de multe ori, în loc să plecăm și să-i lăsăm în pace, ne așezam lângă ei și începeam să le propunem fel de fel de activități. După care, ani mai târziu, ne întrebăm de ce nu se joacă singuri.

 Singurătatea nu e o boală. Așa că nu trebuie vindecată cu orice preț. Iar timpul pe care-l petreci cu tine, făcând nimicuri, nu e timp pierdut, e pur și simplu relaxare. Doar că ne-am învățat că lucrurile trebuie făcute musai ca la carte. Adică sunt cu toții de acord că da, trebuie să facem și pauze. Dar să o facem organizat, or asta implică automat o serie de scenarii: mergem în parc, mergem în Grecia, ieșim la o terasă, bem o cafea bună, vorbim cu o prietenă la telefon. Nu stăm așa, cu ochii în soare și cu gândurile care ne traversează mintea într-un du-te vino nebunesc. Sau dacă stăm, apăi musai să stăm în poziție de lotus și atunci nu se numește stat, ci meditație.

Mare parte din copilărie ne-o petrecem conform nu neapărat cu nevoile noastre, ci cu programul impus fie de școală, fie de familie. Nu te joci în ore, ci în pauze! Gata cu joaca, e timpul să ne apucăm de treabă! Hai că ne-am jucat destul! Ai zece minute de pauză și apoi du-te la teme! Incă cinci minute și mergem acasă! Și lista poate continua. Problema este când ne luptăm cu toată forța să ocupăm complet timpul copiilor, considerând că a-i lăsa să se plictisească, să nu facă nimic (mă rog, nimic din ce ni se pare nouă important și amuzant) este de condamnat.

Iar apoi, într-o zi, la maturitate, își vor da seama că viața lor se desfășoară conform listei pe care au grijă să și-o umple până la refuz în fiecare zi, de frică să nu-și poată reproșa că stau că proștii. Nu știu dacă ați observat, dar avem tendința să ne lăudăm cu nivelul de stres, să ne batem cu pumnii în piept cu cât de ocupați suntem noi. Cu cât avem mai multe drumuri de făcut, mai multe acte de luat, cumpărături de cărat, ghișee de explorat, haine de curățat, mâncare de preparat, lecții de corectat, cu atât parcă ne simțim mai mulțumiți că iată, nimeni nu ne-ar putea vreodată reproșa că stăm și pierdem vremea când de fapt, e normal să vrem și asta. E absolut de dorit să căutăm să scăpăm de lucrurile obligatorii ca să ne putem concentra pe cele care ne fac cu adevărat plăcere. De altfel, plictiseala și nu alergătura încoace și-ncolo este cea capabilă să nască creativitate.

Așa că astăzi am decis să iau o pauză. Mai lungă. Nu de o cafea, ci de două. Timp în care nici nu am gătit, nici nu am băgat rufe la spălat, nici nu am dat o tură de aspirator prin sufragerie. N-am făcut mai nimic. Mă rog, cu excepția scrierii acestui articol care mi-a luat ceva timp și care m-a făcut să mă simt mult mai bine, mai utilă și cu conștiința și mai împăcată.
miercuri, 17 mai 2017

De-a ce să te joci cu copilul mare

De când copila a crescut și a devenit o tânără speranță sau, cum spunea taică-miu, o viitoare gagică mișto, modalitățile de petrecere ale timpului cu ea s-au schimbat și ele. Acum nu mai mergem în parc, ci se duce în parc cu prietenele de prin cartier, am terminat cu Țăndărică și am început să mergem la spectacole de oameni mari (am fost la Timișoara, la Gaițele și la Odeon, la Pyramus &Thisbe 4 you), la concerte o iau deja cu mine (am fost sâmbătă la Deep Purple și îi am pe listă pe cei de la Evanescence), serile stăm împreună în pat, cu o farfurie de fructe la mijloc și citim fiecare din cartea ei, ne disputăm calculatorul și mai nou, ne propunem să începem să gătim împreună.

Așadar, nu e de  mirare că și jocurile s-au schimbat. Perioada Fazan a cam luat sfârșit și a început o nouă eră pentru care nu am încă nume.  Și asta pentru că jocul despre care urmează să vă povestesc a apărut din plictiseală, în urmă cu câteva zile, când, întorcându-ne noi de la lecția de ghitară, ne-am urcat într-un autobuz plin cu lume. Auzi, zice Ana, hai să alegem la întâmplare o persoană și să ne imaginăm, pe scurt, viața ei. Ne gândim fiecare câteva minute și apoi povestim, pe rând. Zis și făcut. Prima vizată- o jună la vreo douăzeci și ceva de ani pe care eu mi-am imaginat-o funcționară la bancă, venită din provincie, locuind cu iubitul în două camere, cu chirie și care tocmai făcuse un împrumut ca să meargă la vară, în Grecia. Ana a preferat să o vadă stând singură, într-o garsonieră, cu unic companion un cățel mic și pufos.

Cel mai interesant scenariu a avut-o ca protagonistă pe o doamnă cu părul vâlvoi, la vreo patruzeci de ani despre care am decis de comun acord să fie coafeză, mamă de băiat de liceu și divorțată după ce a descoperit că e lesbiană și s-a încurcat cu o colegă de la salon.

Următoarea lecție de ghitară e luni. Si cum avem de mers cu autobuzul aproape de la un capăt la altul, prevăd niște scenarii explozive. Așa că, stați pe aproape! Și dacă mai aveți idei de jocuri pentru copiii mari, turnați aici. Dacă nu, poate aveți o invitație de dat la Evanescence. Cântă pe 29 iunie, la București. Zic și eu, că deh, încercarea moarte n-are!
 
luni, 15 mai 2017

Mamma Mia

După Deep Purple-ul de sâmbătă seara (apropo, profit de ocazie să vă anunț că, deși teoretic mijloacele de transport în comun ar trebui să funcționeze până la miezul nopții, începând cu 23h30 se retrag, practic, cu toatele), duminică am decis să schimb registrul și am ales Abba. Propriu-zis, am fost la Teatrul Excelsior să vedem musicalul Mamma Mia pus în scenă de trupa de teatru a Colegiului Tudor Vianu. Da, da, ați auzit bine: ăia despre care mai toată lumea crede că nu-și ridică ochii din cărțile de mate și info, aseară cântau și mai ales, dansau de rupeau, într-un spectacol foarte frumos care se datorează- iarăși o surpriză- profului de Informatică, Marcel Homorodean. Si nu, nu este vorba defel despre un profesor tânăr cum ați putea crede, ci despre un domn respectabil, trecut și de prima și de a doua tinerețe, dar care s-a pus la mintea copiilor ăstora și a ieșit un musical jos pălăria. Sigur că nu e totul perfect, sigur că au existat și mici bâlbe, și mici probleme tehnice și poate că nici vocile nu sunt ca cele de pe Broadway sau din ecranizarea cu Meryl Streep, dar, să nu uităm că vorbim despre niște puști de liceu!

In dreapta, preferata noastră- a mea și a Anei- rupea scena puștoaica aia


Recunosc că pe lângă plăcerea reală de a vedea niște copii talentați și frumoși (mai ales tipul ăla înalt, zicea aseară, Ana), am privit totul cu nostalgie, fiindcă acum mai bine de douăzeci și ceva de ani (ei bine nu vă spun și câți), eu însămi am jucat într-un Molière, în franceză, la Liceul Lazăr. Cred că a fost atunci una dintre cele mai faine experiențe din adolescența mea, chiar dacă în urma ei, am lipsit atât de mult la orele de mate că era să repet clasa. Probabil că aș fi lipsit oricum, fiindcă nu înțelegeam mare lucru din ce explica omul ăla. Dar cu piesa aia de teatru cu care am ajuns, de altfel, în Franța, am trăit câteva luni bune, într-o bulă de energie pe care nu cred că mi-a mai dat-o cineva vreodată. Si pentru că parcă vă aud întrebându-vă da' ce-ai jucat? Ce-ai jucat?, ei bine era Burghezul gentilom, iar eu eram servanta. Hm, adică nici măcar nu erai îmbrăcată frumos, mi-a zis Ana, dezamăgită. Oh, ba da. Aveam eu mătură, dar și o rochie cu decolteu, verde și care se înfoia toată dacă făceam piruete.

Mamma Mia, ce a trecut timpul!

 Dar, în fine, nu despre mine era vorba în postarea asta, ci despre Mamma Mia a celor de la Vianu. Piesa se joacă pe scena Teatrului Excelsior pe care țin să-l felicit pentru repertoriul adresat adolescenților. Este al doilea spectacol după EmojiPlay dedicat copiilor mai mari pe care-l văd cu Ana aici și, ca și prima dată, am plecat încântate.

Iată-l si pe ăla de care i-a plăcut Anei- cel în cămașă roșie

Pentru a vedea evenimentele viitoare de pe scena de la Excelsior, cât și situația biletelor (unele spectacole sunt deja sold out), aruncați un ochi aici. 

Si scena de final în care deliciul l-au făcut cei doi "preoți", absolut magnifici
sâmbătă, 13 mai 2017

Balconul

Am iesit pe balcon să o petrec cu privirea până avea să vină prietena ei, să o ia în vizită. Prima dată când a închis grăbită ușa după, ea avea să se întoarcă câteva minute mai târziu pentru că "mami, iar e pechinezul ăla de la parter singur, în hol". Ii e frică de câinii mici și imprevizibili. Ii place să știe la ce se poate aștepta. Surprizele, chiar și cele plăcute, o sperie. Iată-mă așadar ieșită pe balcon, printre vaze cu flori și ghivece, ținându-i companie și ferind-o de pericole. Apoi, ea a plecat. Am rămas singură cu o ploaie caldă în creștet, printre bujori, narcise și resturi de nu-mă-uita scoase la aer, precum scoți copiii sau cățeii. Plouă a vară, mi-a spus de sub umbrelă, înainte să se ducă după prietenă. Plouă cald, i-am răspuns și am început să curăț absent niște frunze moarte din jardiniera cu panseluțe.

Era mică, să fi avut patru sau cinci ani când pândeam de după perdele ploile de vară și ieșeam să ne jucăm în bălți. Uneori cu cizme de cauciuc, alteori doar în sandale. Odată, după o furtună năpraznică, am descălțat-o și am lăsat-o să tropăie în toate bălțile cu apă călduță și murdară, aruncând în jur stropi de ploaie și chiote de bucurie. Acum și-a luat umbrelă să nu-și ude tricoul cel nou. L-a luat singură, de la mall. A fost cu o vecină de aceeași vârstă, doar ele două, fiecare din ele cu banii numărați pentru un singur lucru. Cred că am stat o oră în cabina de probă și am încercat tot ce se putea! Peste două săptămâni face doisprezece ani. Imi place tricoul. E bleu cu un ananas mic și galben. Cel pe care îl văzusem eu cu două zile în urmă era mai frumos. Cel puțin așa cred eu. Dar ei nu i-am spus nimic.Nici nu aș fi putut. Se supără. Chiar și când tac.

Acum, am rămas singură, pe balcon, cu o zi întreagă doar pentru mine. Mă gândesc că ar trebui să mănânc de prânz și deschid frigiderul căutând ceva rămas de zilele trecute. Nu știu de ce, dar de fiecare dată când e doar pentru mine ajung să mănânc chestii pe care altfel, aș risca poate să le arunc. O bucățică de pui rămasă de ieri, un rest de salată de vinete, un dovlecel pane, o jumătate de roșie sau poate o lingură de supă. Mă uit la ploaie printre frunzele de nu-mă-uita. Le-am plantat acum vreo lună și deși florile s-au uscat, a rămas un snop de frunze care nu se sfiește să crească, pleznind parcă de sănătate. Parcă nu mă îndemn să intru-n casă. Si parcă aș mânca totuși ceva bun. Si brusc, îmi dau seama cât e de simplu. Până la urmă, nu vreau mare lucru: doar să-mi fac plăcere. Așa că îmi aranjez frumos masa pe balcon. Cu supă și burger de casă cu legume la tigaie. Cu un pahar înalt, cu picior, cu vin roșu. De Bordeaux. Merge cu frunzele, cu bujorii, cu vara de dă să vină, trimițând ploile înainte. Dar mai ales, merge cu mine.

Adăugați o legendă

joi, 11 mai 2017

Orice s-ar întâmpla, eu te iubesc!

Telefonul îmi vibrează în buzunar, semn că tocmai am primit un mesaj. Sunt la birou, absorbită cu totul de un text pe care trebuie să-l traduc cât pot de repede. Arunc o privire către ecranul mobilului: mami, am greșit la teză! Răspund: se mai întâmplă. Incearcă să afli cum ar fi trebuit rezolvat, ca să știi data viitoare! Trimit mesajul și mă reîntorc la textul meu. Stai așa...nu m-am enervat? Nu am simțit cum vorbele mi se urcă în gât, gata să fie ambalate în reproșuri și strigate pe tonul care altădată, în copilărie, mă făcea să consider orice notă mai mică de nouă o adevărată tragedie? Ei bine, nu. Nimic din toate astea nu s-a întâmplat și sper să nici nu se mai întâmple. Pur și simplu, pentru că în ultimul an am decis că singura persoană care îmi datorează mie ceva, care mă poate cu adevărat face mândră sau dimpotrivă, dezamăgi, care știe și chiar trebuie să mă facă fericită, sunt doar eu însămi. Nu copilul. Copilul are nevoie de iubirea, de atenția și grija mea, de îmbrățișările mele și nu de frustrările cu care, din păcate, ajungem marea noastră majoritate, să conviețuim, considerând, de cele mai multe ori, că ele vin obligatoriu la pachet cu maturitatea.

Multă vreme am crezut că rolul de părinte presupune să te lași pe tine deoparte și să te ocupi, în primul rând, de copii. Problema este că atunci când îți întorci spatele, tot ceea ce ți-ai dorit pentru tine, tot ceea ce nu s-a întâmplat, tot ceea ce ai visat și abandonat de frică sau din comoditate sau poate doar pentru că nimeni din jur nu te-a luat în serios, ei bine, toate acestea ajung să se transforme în presiune pusă pe umerii copiilor. Ce simți atunci când lași furia să iasă sub formă de țipete, când te lași pradă nervilor, când critici și arunci vorbe dure? E o întrebare pe care ar trebui să ne-o punem fiecare din noi. Răspunsul nu este evident și nici simplu. La mine era vorba de forță. Mă simțeam puternică, era o poziție de forță care îmi dădea ocazia să pretind ce mi se pretinsese și mie de-a lungul anilor de școală. Acum câteva luni, într-o discuție cu cineva, am recunoscut că aproape toată viața mea de adult am simțit că, prin ceea ce am făcut sau mai degrabă n-am făcut, am dezamăgit profund.

Am fost crescută să dovedesc: că pot, că sunt deștepteaptă, că mă duce capul, că reușesc să fac cel mai bine. Si apoi? Apoi, nimic. Tata a murit, eu am terminat liceul, facultatea, m-am angajat dintr-o întâmplare (de fapt, nimic nu e întâmplător) tot acolo unde lucrase și el la începutul carierei. NU cred că voiam să fiu ca el, ci mai degrabă speram să-l mulțumesc. Chiar și post mortem. Doar că, spre deosebire de el, eu nu am făcut carieră. Am rămas pe loc, la același birou, de peste douăzeci de ani, cu sentimentul că ceea ce fac în viață este o pierdere de vreme. In timpul ăsta, singura mare realizare, a fost, copilul. Ori, din clipa în care îți așezi, chiar și inconștient, copiii, pe lista succeselor în viață, îi obligi, involuntar, să facă totul ca să te mulțumească. Si știți ce? Nu vor reuși niciodată. Pentru că nu au cum. Nemulțumirea nu este dată de o notă proastă, de dezordinea din camera lor, de un răspuns impertinent sau de un pahar spart. Ci de faptul că de multe ori nu ducem viața pe care ne-am dori-o. Sau așa cum ne-am dori-o. Și toată zbaterea aia interioară, tot ghemul acela de frustrări și tristeți, toate dorințele ascunse în spatele rațiunii, se tranformă în demoni care ne fac să ne lăsăm pradă furiilor.Din păcate, pentru mulți părinți, ideea de a se ocupa și de ei, nu doar de copii, vine la pachet cu sentimentul de vină. Sigur, e un întreg cor antic format din bunici, mătuși, prieteni, rude sau facebook care să te arate cu degetul ori de câte ori ai lăsat, chiar și pentru câteva minute, copilul pe planul doi. Dar o să vă zic ce mi-a fost și mie spus în anul din urmă: de multe ori, când frustrările dor foarte tare, trebuie să te porți ca-ntr-un accident de avion: întâi îți pui tu masca de oxigen și apoi te ocupi de copil. Pentru că un părinte nefericit va crește automat un copil nefericit.


Ce se întâmplă când furtunile trec, când reușești cumva să faci pace cu tine, când cu ajutor sau nu, îți iei inima-n dinți și-ți recunoști cu glas tare tristețea și nemulțumirea? Simplu. Se întâmplă ceea ce trebuia să se întâmple de mult: începi să te ocupi de tine, să te îngrijești, să te lași, în sfârșit să greșești pentru că, pe vremuri, simțeai că nu ți-e permis să faci erori. Intr-un cuvânt: începi să te faci fericit sau măcar să încerci. Si dintr-o dată, o să descoperi ceva: presiunea pe copil dispare, aproape de la sine. Cel mic nu mai este acolo să-ți satisfacă sau să-ți împlinească vise sau idealuri de ale tale. Pentru asta exiști tu, adultul: să te ocupi de copilul din tine, cel care poartă toată durerea din viața ta, cel pe care l-ai rănit de atâtea ori, încât în cele mai multe cazuri este plin de semne. In tristețe, nimic nu se pierde și nu se uită. In schimb, totul se poate înțelege și ierta. Incepând cu propria persoană.

Habar nu am cât o să ia Ana la teză. Dar e nota ei. Și tristețea ei. Eu am fost doar acolo, cu brațele deschise, cât să o cuprind și să-i spun ceea ce fiecare dintre noi avem nevoie să auzim cât de des se poate: stai liniștită, o să fie bine. Și orice s-ar întâmpla, să știi că eu te iubesc!
 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes