duminică, 18 iunie 2017

Atelierele Imaginației Cartoon Network

Dragilor, am trecut să vă spun că eu plec. Un pic, o săptămână. Unde? Până colea, la Madrid. Și ca să nu vă plictisiți cât sunt eu pe coclauri, m-am gândit să vă las ceva de făcut. De fapt, nu vouă, ci ăstora mici ai voștri.

Cartoon Network a deschis a treia ediție a concursului Atelierele Imaginației Cartoon Network. Așadar și prin urmare, copiii sunt așteptați să creeze propriile lor povești sub formă de desene, animații sau chiar scenarii. Pot desena un personaj nou sau realiza propriul lor film sau inventa o bandă desenată. Pentru a participa la concurs, creațile trebuie urcate pe site-ul Imagination Studios.

Marii câștigători ai celor trei categorii vor primi multe premii surpriză printre care și câte o tabletă grafică. Mai mult, micii creatori vor avea șansa să-și vadă munca la televizor. Deci, cum s-ar spune, un concurs super fain, numai bun de pus imaginația la bătaie în aste zile de început de vacanță când ploile ne cam strică planurile de parc.

Eu le mulțumesc fetelor de la Parenting PR că s-au gândit la mine și mai ales la Ana mea când au început să răspândească zvonul despre acest concurs. Din păcate, pe a mea o iau cu mine în Spania, așa că nu va avea prea mult timp să participe. Dar voi aveți tot timpul să ascuțiți creioanele și să vă puneți pe treabă. Concursul se desfășoară până pe data de 2 iulie. Spor și imaginație vă doresc!

joi, 15 iunie 2017

Zilele lui Zamfirescu

Hai că mai e un pic și se termină și școala și gata, am scăpat de teme, de trezitul în zori de zi, de pachețele făcute când soarele nici nu-i încă pe cer, de ședințe și discuții pe grupuri de părinți. Eu sunt doar în trecere pe aici ca să vă întreb dacă aveți deja program pentru duminică, 25 iunie. Dacă nu, poate dați o raită pe strada Puțul lui Zamfir (în zona Dorobanți),din București, unde va avea loc evenimentul Zilele lui Zamfirescu.

Asta înseamnă, concret, că pe această străduță se vor desfășura, toată ziua, de la 10:00 și 21:00, fel de fel de activități pentru oameni mari și oameni mici. Copiii vor fi așteptați la șotron, Țară-țară, vrem ostași, la ateliere de colorat și pictură pe față, în timp ce părinții vor putea admira mașini de epocă, participa la un workshop de gimnastică și degustare de vinuri.

O idee interesantă este cea a celor de la Fabrica de experimente care va organiza un atelier pentru copiii între 6 și 14 ani. Ajunsă la a treia ediție, această inițiativă poartă semnătura celor de la Entrepreneurship Academy și a apărut din dorința de a strânge comunitatea împreună. A fost lansată pentru prima dată în 2015, sub numele de Promenada culturală- Puțul lui Zamfir. Mai multe detalii despre eveniment și participanți aflați aici.  

Așadar, dacă duminică nu aveți ce face, v-am dat eu o idee. Oricum atmosfera va fi una de sărbătoare pentru că, ce dacă a doua zi va fi luni? Unde nu sunt teme și cursuri și sculat de dimineață și fugit după autobuze sau stat în trafic, totul va respira un aer de vacanță. Chiar dacă pentru noi, ăștia marii, mai e ceva până la concediu. Mă rog, pentru unii dintre noi. Că alții, ca mine, se pregătesc deja să-și facă bagajele. Dar despre asta, altă dată.





miercuri, 14 iunie 2017

Respiro

Ies din metrou și strâng din ochi fără să vreau, încercând să evit o rază care se încăpățânează să mi se strecoare pe sub pleoape. Incep să-mi caut ochelarii de soare prin geantă și-n timpul ăsta mă gândesc câte ore am de umplut- eu cu mine. Incerc să nu mă uit încă în jur ca și cum aș vrea să prelungesc suspensul, ca atunci când știi exact ce cadou ai primit, dar bucuria lui începe să-și piardă din suflu chiar din momentul în care se întâmplă. Așteptarea e de multe ori mai puternică decât întâmplarea. Imi dau seama că mi-e prea foame pentru a mă putea bucura încă așa cum se cuvine. Si pur și simplu vreau să nu-mi fie nimic atunci când voi da ochii cu el. De obicei caut îndelung unde și ce să mănânc. De data asta, am intrat în primul restaurant ce pare fără pretenții, pe principiul că sigur voi găsi eu ceva rezonabil în meniu. Privirea îmi cade pe o tartă cu ciuperci. O comand și decid să-mi iau și o salată. Cu ton și porumb. Mi-este chiar foame. De dimineață nu am mâncat mare lucru. O felie de pâine prăjită cu niște gem și o cafea. Apoi, m-am luat cu altele și am uitat de mine. Acum tocmai ce încep să mă regăsesc, ca și cum aș îmbrăca un costum cu care m-am obișnuit, dar pe care l-am pierdut într-un colț de dulap.

Ca totul să fie perfect, ar fi trebuit să fac și un pipi înainte să plec. Nu este restaurant, e o brutărie cu câteva mese și nu avem toaletă pentru clienți! Vorbim în română. Eu cu cel care servește. L-am auzit când îi spunea ceva soră-sii. Sunt trei români cu totul- frați sau rude sau poate prieteni sau nici una, nici alta. Lucrează împreună. Doar cea mai în vârstă e de-a locului. I-a luat pe toți trei și ăștia micii- nu cred să aibă mai mult de 25 de ani fiecare- sunt fericiți că sunt împreună și că și-au găsit de lucru. Plec. Imi pun ochelarii de soare și decid fără niciun fel de motiv să o iau la dreapta. Mă uit la ceas. E încă devreme. Decid să intru într-un magazin pe două etaje plin cu prostioare ieftine. Au de toate, începând de la casolete pentru sandviciuri, sutiene, făcălețe, coșuri de picnic, creioane, tricouri, prosoape de bucătărie, perii de ondulat părul, ghiduri turistice sau michimauși. Cumpăr o pereche de dresuri și un set de carioci gen marker. Din nou soare. De data asta, îmblânzit de ora înaintată. Mă las dusă de mulțime. O iau pe străzi: prima la dreapta, apoi înainte, iar la dreapta, acum la stânga, ba nu, mai bine la dreapta. Mă gândesc că nu suntem învățați să ne pierdem. Instinctiv avem tot timpul nevoie să știm unde suntem și spre ce ne îndreptăm. Dacă nu, intrăm în panică. Ce vrei să facem? O întrebare care se bagă tot timpul între cei care nu pot să stea pur și simplu unul cu celălalt sau cu sine.

Refuz să-mi pun orice fel de întrebări și încerc să mă las dusă de soarele ăsta care începe parcă să dea semne de oboseală. Mă uit la trecători cu insistența și curiozitatea cu care obișnuiesc să mă uit la tablouri. E aproape hipnotic ce reușește să facă lumina din oameni. Simplul fapt că e zi și cald provoacă zâmbete pe fețele tuturor. Decid să o iau pe prima la stânga și mă duc către râu. De undeva, se aud muzică și aplauze. Doi tipi cu dreadlocks dansează pe Billie Jean a lui Michael Jackson și în jurul lor mulțimea ține ritmul cu palmele. Un pic mai încolo, o japoneză cu umbrelă galbenă deasupra capului povestește ceva unui grup compact și ascultător. Un băiețel la vreo patru ani, înarmat cu un băț de la o fostă vată de zahăr, se duce întins către fântâni. Incă e cald, dar o căldură blândă ca cea de plapumă, în diminețile de iarnă. In fața mea, un pod. Ajung pe el și simt cum razele soarelui îmi intră prin păr și mă mângâie parcă pe ceafă. Dau să traversez, dar un saxofonist vagabond mă face să mai zăbovesc un pic. O bancă liberă. In față, seara se ridică parcă din apă. Lumea trece, lumea vine, într-o vânzoleală cu aer de vacanță. Un el își petrece brațul în jurul ei.  Le fac o poză. Mă las furată de priveliște și respir adânc. Nu-mi doresc nimic. Doar să-mi tapetez interiorul cu ceea ce dau ochilor ocazia să vadă. Cu Parisul.



joi, 1 iunie 2017

You are fucking amazing!

Gata. O făcurăm și pe asta. Am fost la concert Aerosmith, la Berlin, cadou de ziua ei. Sunteți curioși cum reacționează o copilă de 12 ani când apare Steven Tyler pe scenă? Ei bine, don'șoara s-a urcat în picioare pe bancă și cu mâinile pâlnie la gură a început să răcnească din toți rărunchii: I loooove youuuuu! OMG, you are fucking amaziiiiing! A cântat tot playlistul spre uimirea celor din jur și încântarea mea, că deh, cine mai are copchil ca al meu?! A plâns, a dansat, a urlat, bref, mi-a plăcut mult cum face, așa că o mai iau cu mine. Totul e să mă mai accepte ea. Deși, m-am comportat exemplar: am urlat cot la cot cu ea, am cântat mai puțin, dar am dansat mai mult.

Steveeeeen, you are fucking amazing!

Așadar, ați prins ideea: am fost la Berlin, să-i vedem pe cei de la Aerosmith care s-au reunit pentru un turneu de adio, căci gata, au decis să iasă la pensie. Si pentru că nu mai fusesem niciodată în capitala Germaniei, am profitat să bifăm niscaiva chestii pe repede-nainte. Am stat cu totul două zile jumătate: de luni, la prânz, până miercuri la prânz, dar am avut timp să facem destule. In prima zi, am decis să luăm un pic pulsul orașului. Așa că am coborât din metrou în buricul târgului, în Potsdamer Platz, cu clădirile ei moderne și după ce am căscat un pic ochii în stânga și-n dreapta, am fost până la Checkpoint Charlie, fără însă să intrăm și în Muzeului Zidului. De acolo am plecat spre Poarta Brandenburg și apoi, mai departe către Reichstag, Under den Linden și piața Gendarmenmarkt cu cele două catedrale în oglindă- germană și franceză între care se află una din cele mai mari săli de concerte, Schauspielhaus. Apoi, după o bere și un suc, am plecat către Schenenviertel sau cartierul evreiesc, foarte animat la orele serii când canicula se mai domolise un pic. Căci am uitat să vă spun: am prins căldura naibii! 30 de grade și un soare care te frigea prin blugi, făcându-i să se lipească și mai rău de piele. Normal că, cu această ocazie, am răcit groaznic. Noroc că aveam la mine niște paracetamol.

In cartierul evreiesc
 Rămăsesem la plimbarea noastră. Spre seară, ne-am tras spre malul gârlei, adică al Spree-ului ca să vedem în toată splendoarea asfințitului Domul din Berlin și insula Muzeelor. La miezul nopții am căzut răpuse. A doua zi de dimineață. am cedat insistențelor Anei și ne-am dus la Zoo. Nu am ce să vă spun, decât că e o zoo ca oricare zoo din Occident. Animale bine îngrijite, spații relativ generoase, iar speciile pașnice nu au gard. Teoretic, ai putea să mergi să mângâi o antilopă pe cap, dacă vrei. Patrupedele de fermă pot fi atinse, mai puțin iepurii. Cel mai mult ne-a plăcut familia de hipopotami și niște vidre care stăteau la soare și se mângâiau tacticos pe burtă. De la Zoo am luat-o pe Kurfurstendamm- un fel de rue de Rivoli berlinez plină ochi de magazine și ne-am oprit să mâncăm într-un fel de împinge-tava foarte fain unde am zăbovit o oră și ceva pentru că afară se pornise o furtună grozavă, cu perdea de apă. După masă, cu burțile pline, am fost la Alexanderplatz și de acolo pe insula Muzeelor unde am apucat să vedem pe fugă Altes Museum și Neues Museum. Ambele merită din plin, mai ales pentru copiii mai mărișori, pasionați cum este a mea de Antichitate, de mitologie, de legendele Olimpului. Si da, bustul lui Nefertiti est într-adevăr impresionant. Dar nu numai el. Toate colecțiile acelea de amfore grecești, de bijuterii, de statui, de sarcofage, de divinități, de porți, de monede, bref, eu cu Ana am decis că data viitoare (căci am vrea să revenim), vom aloca o zi întreagă insulei Muzeelor.

Berliner Dom in fundal si capul copilei in prim plan
Pe la ora șase ne-am dus către stadion unde urma să fie concertul. Care, deși era prevăzut să înceapă la 19h00, a început abia spre 21h00, spre disperarea Anei care începuse să se întrebe dacă nu i s-o fi făcut rău lui nea Steven. Intre timp, începuse și ploaia, noroc cu  gagicuța de lângă noi- o tatuată, plină de piercinguri- care s-a dus să-și cumpere pentru ea și boyfriendul din dotare niște pelerine de plastic de unică folosință și ne-a luat și nouă două bucăți. Despre concert, ce să vă zic? Că nu înțeleg cum pot oamenii ăștia să facă show-ul pe care l-au făcut la 65 de ani?! Absolut remarcabil. Chiar că they are fucking amazing. Au cântat toate hit-urile lor, da, da, și Crazy și Dream On și preferatele mele I don't want to miss a thing, Janie's got a gun și Livin' on the Edge. De terminat, s-a terminat spre 23h00. Astfel încât am reușit să ne culcăm după miezul nopții. Frânte, dar fericite. Mai ales Ana care tot drumul către casă își vorbea sieși nu-mi vine să cred că erau acolo, pe scenă, nu-mi vine să cred!

Steven Tyler pe pian
Ultima jumătate de zi am petrecut-o la East Side Gallery (merită un drum), iar de acolo m-am luat după un ghid al Berlinului și am ajuns în cartierul Kreuzberg care este plin de musulmani și de restaurante cu specific. Așadar am mâncat la niște arabi, am dat o tură de cartier și din păcate, a trebuit să ne întoarcem la hotel, să ne luăm valiza și să purcedem către aeroport. Dacă aș mai fi avut o zi, mi-ar fi plăcut să văd castelul Charlottenburg (ceva mă face să cred că e un fel de Versailles) și să fac un tur cu vaporașul pe Spree. Dacă aș mai fi avut încă o zi, probabil că aș fi încercat să ajung să văd castelul și domeniul Sanssouci. Nu am fost la Monumentul Holocaustului pentru că eram cu Ana și aceasta excursie era cadoul de ziua ei și chiar am vrut să nu o perturb. Mai ales că e destul de sensibilă și se emoționează foarte ușor.

Ca și atmosferă, Berlinul e un amestec de "de toate". Mi se pare că există părți care seamănă bine cu Bucureștiul și chiar și oamenii sunt, vorba Anei , "ca noi". Nu mi s-a părut că au aerul acela diferit, al celor din Vest. M-a surprins că în două sau chiar trei rânduri nu am putut plăti cu card în localuri. Altfel, prețurile sunt destul de rezonabile față de Paris, de exemplu, sau chiar de Viena. In medie, cheltuiam cam 20-30 de euro la o masă cu tot cu băuturi, cafea și desert. Se putea însă mânca bine și pe stradă. Oamenii sunt drăguți și te ajută. Personal, am interacționat la greu cu ei pentru că recunosc, sunt incapabilă să mă descurc cu harta, așa că mă văd nevoită să întreb.


Bere și cultură
 Hotelul unde am stat era aproape de metrou, camera era mare, baia la fel, micul dejun a fost peste așteptări, iar prețul de 117 euro pe două nopți cu MD inclus, mi s-a părut mai mult decât corect. Singurul minus: nu are AC, iar ferestrele dau spre stradă. In rest, mie mi-a plăcut. In plus, cartierul e foarte safe, cu multe cârciumi și cafenele și lângă stația de metrou cu linie directă către aeroportul Schonefeld.

Așadar, una peste alta, Berlinul m-a impresionat plăcut. O să mai mergem, mai ales că zboară Ryanair-ul și deci, biletele de avion sunt chiar ieftine. Apropo de transport, am luat o cartela pentru amândouă (e un fel de family pass) pe zi, pentru toate mijloacele de transport în comun pe care am dat 7 euro. Asadar cu 21 de euro (trei cartele) am alergat în toate părțile. Copiii au gratuități la muzee și grație legitimației mele de presă, am intrat și eu moca de vreo două ori.

Acum vă las, că mă duc să fac bagaje. Dăm o fugă până la Iași. Știu, sunt incorigibilă. Dar nu am stare. Povestim când ne întoarcem. Până atunci, să fiți cuminți!Apropo, trenul până la Iași e mai scump ca avionul până la Berlin. Si face și 6 ore.
vineri, 26 mai 2017

Voi cum vă descurcați cu pubertatea?

 De la o vreme, timpul nostru pare că se măsoară-n certuri. Zilele nu se mai numesc luni, marți, miercuri și a.ș.m.d sau măcar zile cu tenis, cu chitară, cu parc sau film, ci mai degrabă ziua-n care ai țipat la mine, ziua în care m-am supărat că nu ai fost de acord cu ce am spus, ziua în care am plâns, aia în care te-ai răstit, cea în care am fost deprimată sau în care nu m-ai lăsat să fac ce vreau. Mare parte a timpului și-l petrece contrazicându-mă, punându-se de-a curmezișul, dând ochii peste cap, ca apoi să-mi caute brațele și să se ascundă înăuntrul lor de toți demonii care scot colții în perioada asta. De azi, Ana are 12 ani. Este, cum s-ar putea spune, preadolescentă cu acte-n regulă. E greu? Oh, da! Și pentru mine și pentru ea. Așa că, înainte să ajung să fac jurământ de tăcere ca să nu explodez de fiecare dată când îmi pune nervii la încercare (în cel mai bun caz o dată pe zi), am cerut ajutorul specialistul. Am stat de vorbă despre problemele specifice pubertății cu Cristina Fulop, psiholog specializat în psihoterapie cognitiv- comportamentală.

I.S: Cum am putea caracteriza perioada preadolescenței?
C.F: Este o perioadă de tranziție între vârsta de copil și cea de adolescent. Este așa numita pubertate care începe undeva în jurul vârstei de nouă, zece ani și durează până spre paisprezece ani, când începe adolescența propriu-zisă. Este o etapă care presupune multiple transformări, mai ales la nivel fizic și social, tocmai datorită faptului că imaginea exterioară este cea care se modifică profund. Apoi urmează adolescența care, după mine, are și ea două etape: adolescența mică și adolescența mare și care se întinde începând de pe la 14 ani și chiar până spre 24 de ani, aș putea zice, când ajungem de obicei pe propriile noastre picioare.

I.S: Cum sunt preadolescenții din ziua de astăzi?
C.F: Copiii din ziua de azi evoluează foarte diferit de felul în care am evoluat noi și este clar că diferențele sunt rezultatul unei multitudini de factori care se referă și la psihologic, și la emoțional, dar foarte mult la social. Intelectul copiilor din ziua de azi e foarte diferit, au o capacitate extraordinară de a face analize și de a trage concluzii mult peste tot ceea ce am avut ocazia să observ la generațiile anterioare.

I.S: Cum se simte preadolescentul? Ce se întâmplă pe dinăuntrul lui?
C.F: Pentru a vorbi de nevoile puberului, trebuie să vorbim și despre diferențe între sexe. Pentru că fetele și băieții se maturizează diferit. La fete se vede foarte bine efectul la nivel fizic, pentru că transformările sunt foarte evidente. Este etapa în care fetița se transformă în femeie. Ai senzația că poți foarte multe lucruri- și fizic și emoțional și intelectual, dar pe de altă parte ai foarte multe limite. Pentru că neavând discernământ foarte complex, puberul se lovește de niște limite pe care i le pune nu numai socialul, ci pe care le are el, în interiorul lui.

I.S: Apropo de limite: cum reușim să-i impunem niște limite, fără să-l facem să simtă că îl privăm de libertate?
C.F: Trebuie să începem prin a accepta felul lui de a se manifesta în această perioadă. Pentru că starea noastră emoțională este dictată de ceea ce se întâmplă la nivelul hormonilor și la nivelul chimiei creierului. Si transformările bruște determină ades schimbări de dispoziție și de stare, uneori fără justificare. Uneori un trigger mic produce o reacție exagerată. Dar trebuie să acceptăm că așa e perioada asta. Nu e nimic în neregulă cu copilul nostru, ci doar crește. Trebuie să-l lăsăm să se calmeze si după aceea să încercăm să-l înțelegem. Copiii și puberii își doresc să fie înțeleși așa, într-un mod magic. Iși doresc ca persoanele din jurul lor să știe exact ce simt și ce vor ei. Nu le place să fie întrebați ce e cu tine? de ce te porți așa? pentru că nici ei nu știu. Și pentru că nu au răspunsul, intră într-un soi de blocaj, se simt incapabili să spună ce simt, se enervează pentru că nu găsesc răspunsul și tocmai noi, părinții, suntem cei care ar trebui să le spunem că ceea ce li se întâmplă se datorează faptului că chimia din creierul lor este în etapa asta și de aceea nu pot controla lucrurile. Pot doar să învețe să gestioneze mai bine stările astea foarte exaltate din care, ceea ce rămâne la final, este lipsa de control care îi înnebunește și-i face să se simtă și mai vulnerabili.

I.S: Ce rol are anturajul? Observ la fiica mea o nevoie foarte mare de a plăcea celorlalți.
C.F: Psihologii spun că niciodată nu suntem mai apropiați de social, mai simbiotici cu grupul de apartenența ca la pubertate. După aceea începem să fim mai selectivi, să filtrăm un pic anturajul și să nu ne mai entuziasmăm de oricine, oriunde și oricând. La pubertate avem însă nevoie de apartenență, pentru că este vârsta la care descoperim faptul că putem și noi să dăm la rândul nostru afecțiune, iubire, atenție, grijă și primează nevoia de a fi parte dintr-un grup similar nouă.

I.S: Ce facem dacă există în grupul copilului nostru cineva care din punctul nostru de vedere are o influență proastă?
C.F: Trebuie să ne bazăm și pe intuiția noastră de părinți ca să ne dăm seama dacă cel mic se simte bine sau nu în respectivul grup. Dacă sesizăm că ceva nu e în regulă, este important să intervenim pentru că nu ne putem baza pe capacitatea de discernământ a unui puber. E important să avem discuții cu el și să-l îndrumăm încet, încet către alte grupuri: să-l înscriem într-o echipă de baschet sau într-o trupă de teatru. Ideal e să-i oferim la schimb un alt grup, nu doar să-i interzicem să frecventeze oamenii care nu ne sunt nouă pe plac.

I.S: Cât de nociv este în perioada asta timpul petrecut în fața unui ecran, de orice tip ar fi?
C.F: Foarte nociv. O dată pentru că est vorba de ecrane nocive prin felul lor de a funcționa și apoi pentru că felul în care se crează tehnic imaginile este mult mai dăunător decât pelicula de pe vremea noastră. Si atunci, se produc efecte extrem de negative. La copilul mic au apărut chiar noi patologii similare autismului din cauza faptului că un copil de un an sau doi stă în fața unui ecran. Chiar dacă nu se uită activ. Trebuie să încercăm să limităm cât mai mult accesul copiilor la ecrane, dar nu chiar ca interdicție. Trebuie să le oferim copiilor o alternativă, să le umplem programul cu lucruri care să fie contribuții semnificative la nivelul dezvoltării lor. Si pentru asta, trebuie să fim disponibili să ieșim cu ei, să ne jucăm cu ei.

I.S: Când ar trebui să vorbim cu copiii noștri despre sexualitate și mai ales cât de detaliat trebuie să răspundem întrebărilor lor?
C.F: E important să le satisfacem curiozitățile pe măsură ce ele apar, explicându-le lucrurile așa cum sunt ele, fără mituri sau povești cu barza. Mintea copiilor e ca o baltă în care plouă: cu cât dăm mai multe informații, cu atât ei absorb mai mult. Totuși, noi trebuie să cenzurăm nivelul maxim al informațiilor despre sexualitate pe care îl oferim copiilor noștri în funcție de capacitatea lor de a internaliza informația respectivă. Să nu fie prea mult, să nu fie prea greu- asta este dilema noastră, a părinților din ziua de azi. In niciun caz nu ne punem problema că ar putea fi prea puțin. Iar dacă vin cu informații luate de pe net sau de la prieteni, trebuie să vorbim ca nu care cumva să se așeze greșit în mintea lor. La puberi, dat fiind faptul că vorbim deja despre pilozitate în zonele intime, despre apariția menstruației sau despre creșterea sânilor la fete, este foarte important să le dăm aceste informații. Să le dăm informații băieților despre masturbare, de exemplu, pentru că va apărea ca o nevoie la un moment dat și, decât să interpreteze asta ca fiind ceva bolnăvicios sau patologic, mai bine să știe că este ceva normal.

I.S: Ce trebuie să facem noi, ca părinți, sau mai bine zis cum trebuie să reacționăm ca să ne simtă aproape? De ce are nevoie copil la pubertate?
C.F: Are nevoie sa fie înțeles necondiționat. Are nevoie ca mama și tata să fie disponibili mereu pentru ei. Asta însemnând în toate modurile cu putință: efectiv, adică la nivel de timp, afectiv, relațional, intelectual. Ei nu vor bucăți de disponibilitate. Se tot vorbește despre calitatea timpului petrecut cu copilul. E foarte importantă. Doar că se pare că acest concept în 2017 înseamnă timp foarte puțin. Sunt foarte prezent jumătate de oră în interacțiunea cu copilul meu și gata, am bifat-o și pe asta. Nu, nu ajunge. Nu e vorba despre calitate și timp puțin. Ci despre calitate și cât mai mult timp posibil. Nevoile pe care puberii le au de la adulți sunt să le fixeze acele granițe imaginare despre care e de fapt vorba în educație. Căci asta înseamnă să educi un copil: să-l ghidezi. Nu să-i spun: ia-o la stânga sau la dreapta. Or acum, la vârsta asta când încep să gândească un pic diferit decât au făcut-o până acum și sunt din ce în ce mai capabili să facă analize, au nevoie să fie însoțiți de părinte. Să știe că e acolo, lângă ei și că aprobă cumva încercarea lor de a-și găsi drumul corect.

Si acum, că ați aflat ce și cum, ia spuneți, voi cum vă descurcați cu pubertatea? Să facem schimb de experiență, zic.

miercuri, 24 mai 2017

Avène-it vara

Voi vedeți ce văd și eu? A venit varaaaa! Și de data asta chiar cred că e pe bune. Mă gândesc că o fi auzit și ea de mini vacanța pe care se pregătește să ne-o dea guvernul și o fi zis ia stai, măi, așa, că prea am tunat și fulgerat în ultima perioadă, hai să bag și niște soare numai bun de o tură prin Vamă. Iar eu exact despre soare aș vrea să vă povestesc. Nu durează mult, câteva informații și ați scăpat. Ideea e că vrem, nu vrem, trebuie să ne protejăm de soare. Știți că arsurile solare din copilărie sporesc chiar și cu 50% riscul de a dezvolta mai târziu un cancer de piele? Am aflat-o eu de la un eveniment organizat de Avène împreună cu fetele de la Tonic Advertising consacrat produselor din gama Avène Sun Care.



Nu o să încep acum să fac elogiul cremelor Avène (mă știți doar că sunt cârcotașă), dar aș vrea să trec în revistă câteva dintre caracteristicile care mi-au atras mie atenția, în mod special. Gama oferă protecție UVA – UVB ridicată, cu o fotostabilitate de peste 90% (capabilă să reziste la efectele expunerii UV, păstrându-și nivelul de protecție). In plus, formulele Avene  sunt fotostabile, rezistente la apă, fără octocrilenă sau silicon (așa că nici nu distrugem vietățile marine când ne bălăcim proaspăt cremuiți).
Reprezentații Avène spun că produsele pentru protecție solară ne apără împotriva leziunilor ADN la nivel celular, având totodată o acțiune puternic anti-oxidantă (previn apariția radicalilor liberi), ne protejează și calmează pielea datorită conținutului de apă termală. De asemenea, numărul scăzut de filtre asigură o toleranță maximă a produselor, formulele acestora fiind foarte rezistente la apă, iar textura lejeră nu lasă urme albe la aplicare (știți voi, dârele alea pe care cu greu le mai îndepărtezi la spălat).


Dacă aveți copii sau neamuri cu dermatită atopică ( mi se pare mie sau, în ziua de azi, toată lumea are mai mult sau mai puțin pe cineva în familie cu astfel de belele?), găsiți la cei de la Avène o gamă de produse cu ecran solar 100% minerale. Fără parabeni, filtre chimice sau parfum, formulele oferă fotoprotecție UVB-UVA de 50+ și pot fi folosite și de persoanele cu cicatrici recente pe piele, herpes, cuperoză, sau chiar post-operatoriu. Gama cuprinde fluid mineral pentru față, cremă minerală pentru corp, cremă pentru zonele sensibile (cicatrici recente, herpes) și protecție compactă colorată (post-procedură, cuperoză).

Pentru cei mici, gama de protecție solară  Eau Thermale Avene este recomandată de Fundația contra cancerului de piele din Europa. Atenție că, indiferent de crema folosită, trebuie să repetați cremuirea după fiecare baie în mare și chiar și fără bălăceală, stratul de cremă trebuie reînnoit la fiecare două ore. Ideal este să vă ungeți cu cremă înainte de a ajunge pe plajă ca să aibă timp să se formeze o barieră de protecție. Si, deși e perfect logic, o să vă spun totuși că produsele pentru protecție solară trebuie folosite de fiecare dată când vă expuneți la soare. Că e la mare, că e la munte, pe stradă sau în parc, soarele e la fel de nociv. Din cauza asta, medicii dermatologici recomandă părinților de copii mici să nu-i expună pe aceștia la soare în primele luni de viață când pielea lor este mult prea sensibilă.
Până aici am spus ce mi-a plăcut la Avène. Urmează și ce nu-mi place la ei. Prețul. Sunt cam scumpe produsele lor raportat la cantitatea de cremă dintr-un tub. Am dat însă o raită prin farmacii și în momentul ăsta pot să vă spun că există produse Avène la ofertă. De exemplu, aveți la farmacia de la spitalul Medlife Grivița, o cremă nuanțatoare, cu factor 30  (înlocuiește practic fondul de ten) redusă cu 50%. Adică v-ar costa vreo 34 de lei tubul. E drept că expiră în noiembrie, dar credeți-mă, nu veți prinde toamna cu tubul plin.

duminică, 21 mai 2017

Vând pantofi, numărul 45.

Disclaimer: Intr-o zi, Ana mi-a propus să jucăm un joc: să ne uităm la oameni pe stradă și să ne imaginăm povestea lor. Pe nenea Dan l-am întâlnit în Obor, mergând târșâit cu o pereche de pantofi  după gât. Nu știu dacă îl cheamă sau nu Dan. Dar așa mi-a plăcut mie să-mi imaginez. Mai departe, m-am lăsat dusă de povestea din capul meu. 

 Iși duse încă o dată mâna la buzunarul hainei, pipăi pachetul de țigări, apoi, ca-n fiecare dimineață din ultima vreme, apucă perechea de pantofi de șireturile înnodate între ele și-o petrecu după gât așa cum ai face cu o eșarfă și ieși pe palier, trăgând cât putu de tare ușa după el. De la o vreme simțea nevoia să închidă ușile cu zgomot, ca și cum sunetul pe care acestea l-ar fi scos ar fi dovedit lumii întregi și lui însuși că iată, mai are încă forța unui om în putere. Aruncă un ochi pe palierul gol unde un ficus bleg stătea sprijinit de perete, cu tulpina într-o rână, ca un bețiv lăsat afară, pe preș. Dădu să se uite la ceas, dar își aduse aminte că nu-l mai are. Se stricase acum vreo lună. S-a dus cu el la ceasornicăria din spatele blocului pe care o știa de când venise în cartier, acum aproape o viață. El n-ar fi vrut să se mute-n capitală. Nu era chiar așa de rău la el în sat - undeva, pe lângă Vălenii de Munte, un pic mai sus de malurile Teleajănului, de cealaltă parte a unui pod surpat, peste niște dealuri cu iarbă păscută de vaci și oi, cu ulițe desfundate care se pierdeau sub noroaie la fiecare ploaie, cu mă-sa care creștea păsări, cu ta-su care spunea aceleași glume de fiecare dată când scotea cu dinții dupul de cauciuc de la sticla de țuică și mai ales cu sor'sa aia deșteaptă, de toată copilăria și mai apoi adolescența și-a fâlfâit prin fața lui coronițele, medaliile și carnetul de note plin de zece. Din cauza ei a și plecat. Pe nevastă-sa, Mioara, a cunoscut-o la un vecin, în curte. Venise de la București, cu mă-sa mare, să-și vadă un văr de-a șaptea spiță care le tot spusese cât de frumos e la ei, la țară și ce aer curat au ei în curte și ce gust bun au prunele din livadă. Mioara nu era prea frumoasă. Brunetă, cu un breton tras parcă cu linia deasupra unor sprâncene lungi și un pic cam groase după gustul lui, mică de înălțime, cu fundul jos și sânii mari, l-a cucerit doar pentru că două săptămâni cât a stat gard în gard cu el a preferat să rămână cu nasul într-un almanah în loc să-i caute de vorbă cum făceau fetele de pe uliță. A dracu' bucureșteancă, nu se uită ea la unu' ca mine! Așa că într-o zi, a intrat direct pe poartă la vecin, s-a dus la ea, i-a aruncat cartea din brațe, a lipit-o de gard, i-a deschis gura cu limba și a sărutat-o sub privirea scandalizată a lu' mă-sa mare. In loc să se tragă sau măcar să pară că s-ar trage, Mioara s-a lăsat în mâinile lui și s-a întorc și-n vacanța de iarnă, și-n cea de Paște. La anu' termin liceul și apoi putem să ne căsătorim și...știi tu...Normal că știa. Așa cum știa că dacă o ia pe Mioara, poate să se mute în București, că ai ei or să le dea apartamentul de două camere din Obor rămas în familie după ce unchiul Mioarei fugise în America. Ideea că s-ar putea să aibă rude care, cine știe, într-o bună zi îi vor aduce poate și lui un video cum avea un băiat de la liceu, cu casă pe strada principală, îl făcu să zâmbească. Ce te râzi ca bou'? îl întrebă sor'sa care tocmai intrase în cameră gonită de arșița de afară. Ca să întrebi tu, fă, proasto! îi zise el, fără urmă de răutate în voce și continuă: ai văzut-o cumva pe Mioara? Sor'sa aruncă o privire pe fereastră către curtea vecină și, făcându-i semn cu degetul, se mulțumi să răspundă ca pentru sine: stă ca tuta-n mijlocul curții și te așteaptă. Așa că se duse la ea și după ce o mai lipi o dată de gard, o ceru de nevastă. Dar nu pentru că-și dorea să lase dealurile pentru betoane, ci pentru că Mioara îl iubea, el o plăcea, iar în curând aflase că o să vină unchiul din America, în vizită. Și dacă le aduce video, să vezi atunci ce o să crape sor'sa de ciudă! Că ea, cu toate notele și coronițele și premiile ei, tot la Nea Nicu' o să se uite, la teveu.

Și uite cum, la aproape douăzeci și unu de ani, ajunse el să plece din sat ca să stea la București, în Obor, în două camere semidecomandate cu o nevastă mică de înălțime, cu țâțe mari și fundul jos, dar care știa să facă borș de lobodă ca nimeni alta și iarna îi tricota pulovere pe gât și șosete groase. Copii nu au avut. N-au stat să vadă a cui e vina. Așa a vrut Ăl de Sus, le zicea Mioara tuturor celor care întrebau ce se întâmplă. N-au avut nici video. La o lună după nuntă a apărut și unchiul din străinătate cu un geamantan plin de cearceafuri, șampoane, pastă de dinți și gumă de mestecat. Atât. Și-a deșertat valiza direct pe covorul cu model din sufragerie, le-a terminat jumătate de sticlă de vișinată și a plecat direct la gară, să ia trenul spre Neptun că cică îi era dor de litoralul românesc. Știa el bine că unchiul ăsta se ducea, de fapt, pe faleză, la Amfiteatru, să-și caute o gagicuță tânără, cu blugi albi, mulați pe cur, cumpărați pe sub mână de la polonezii de pe plajă, în timp ce nevastă-sa rămasă singură cu doi copii, pe alt continent, îl aștepta să se întoarcă din periplul anual și obligatoriu la rudele sărace din țară.

Apoi a venit ziua în care s-a întors acasă și a găsit în bucătărie, așezată direct pe mușamaua cu flori galbene, o farfurie întinsă peste care era una adâncă, plină cu borș de lobodă. Lângă ea, o cană cu smântână și un bilet: ai în cuptor o cratiță cu ardei umpluți. Smântâna e în frigider. Semnat, Mioara. Atât. Mai departe, nu se știe. De ce a plecat, cu cine s-a dus sau poate că a plecat singură, de nebună sau poate că și-a luat lumea-n cap sau s-o fi încurcat cu vreun coleg de birou, unul mai pricopsit. Nu avea să afle niciodată și de altfel, odată ce și-a găsit-o pe vecina de la cinci care, contra cost, îi gătea de două ori pe săptămână și venea miercurea, la două săptămâni, să-i facă curat, nici nu și-a mai frământat mintea să afle răspunsuri. La drept vorbind, nici nu o prea mai iubea pe Mioara. Doar că se obișnuise cu ea. Îi plăcea că avea țâțe mari, dar bretonul ăla pe care se încăpățâna să și-l reteze fix deasupra sprâncenelor prost pensate îl enervase dintotdeauna. Din păcate, vecina de la cinci nu știa să facă ciorbă de lobodă și avea și bărbat. Mai în vârstă decât ea cu vreo zece ani, omul era ceasornicar și-și deschisese atelier chiar în spatele blocului, într-un fel de chițimie unde abia-i încăpuse o măsuță cu geam sub care se vedeau fel de fel de mecanisme, ceasuri, baterii, curele, într-o dezordine liniștitoare. In fiecare dimineață după ce învârtea de două ori cheia în lacătul gros cu care era prins grilajul din fața ușii, ceasornicarul scotea de sub măsuță un taburet cu șezutul din piele roasă, urât ca bătrânețea, băga mâna în fundul unui sertar, bâjbâind după o cutie de ness, o cană cu urme de cafea pe interior, o linguriță și o punguță legată la gură, cu câteva cuburi de zahăr. Apoi, dădea drumul la radio, întotdeauna pe România Actualități. Când se făcea de Cotele Apelor Dunării, adică de douăsprezece fără zece, se ridica greoi de pe taburet, îl împingea sub masă, dădea la o parte mecanisme, rotițe, curele și cadrane, se ducea la cuier- un cârlig ruginit înfipt în perete și dintr-o pungă, scotea două sandviciuri și un măr. Asta mânca de ani de zile, la prânz, cu resemnarea celui care știe că de-acum, viața lui nu e decât un refren cunoscut pe care avea să-l repete zi după zi, ca pe o mantră.

Pe Mioara și pe bărba-su îi știa bine. Pe el îl întâlnise prima dată la Intreținere, pe vremea lu' Răposatu'. Era iarnă și se treziseră amândoi înfofoliți în câte un halat din alea de molton, cum vedeai prin spitale, pus direct peste geacă și pantaloni. Am o țuică adusă de la mine, de la țară, dacă vrei să ne încălzim oleacă după ce plătim aici, îi spusese acesta. Și continuă: ți-aș fi făcut-o fiartă, da' ce să-i faci, dacă nu-s gaze! Las', că mă descurc și cu ea natur, îi răspunse el și asta îi făcu să râdă atât de tare că deciseră că se potrivesc și o luară unul după altul pe scări, în sus, vorbind vrute și nevrute. Cu cine ții? Eh, cu Rapidu', zise ceasornicarul. Ești de-al meu, răspunse vecină-su și continuă: pe mine mă cheamă Dan. Iar pe nevastă-mea, Mioara. Ai copii? Ceasornicarul îi povesti că avusese un băiat care murise, când era mic, de o boală despre care nu știa nici acum prea multe. După asta, nevastă-mea nu a mai vrut să audă de copii. A luat o vreme niște pastile de la care dormea mult. Apoi, într-o zi, le-a aruncat la gunoi, s-a dus la coafor și pe drum spre casă, a luat un pui de pechinez de la o colegă de birou. Doarme cu noi în pat, pe o păturică, la picioare. 

Când a plecat Mioara, Dan a luat o sticlă de țuică și s-a înființat la ușă, la ceasornicar. Bei un pahar cu mine? A rămas la ei, în bucătărie, preț de jumătate de sticlă. Nu s-a îmbătat, deși i-ar fi plăcut. Dar a avut toată noaptea arsuri, ca și cum gândurile nu-i făceau suficient de mult rău. Cine știe ce-a fost în capul ei?! Ar fi trebuit să-i iei și tu un câine. Da' tu nu și nu. Să știi că Pichi al nostru e tare cuminte. Și nici nu lasă prea mult păr. Să-l vezi dimineața cum începe să-ți lingă degetele de la picioare ca să-l scoți afară! Dar el nu voia câine. Când era mic avusese o javră cu labe scurte și urechi pleoștite. Se ținea peste tot după el. Apoi, într-o zi, o călcase o căruță plină cu fân. De atunci învățase că nimic nu durează veșnic pe lumea asta și că singurul lucru sută la sută sigur e moartea. Important era să facă tot ce putea ca să nu se gândească la asta în fiecare secundă din viață.

Habar n-avea de ce-și adusese aminte de toată povestea cu câinele și nevastă-sa tocmai în dimineața asta. Nici nu mai știa cât timp trecuse de atunci. Mult oricum. Mult mai mult decât îi rămăsese. Chiar așa, cât o mai avea de trăit? O bucățică, acolo, cu care nu prea știa ce să facă. Stătea singur, pe palier, cu câte-un pantof de-a stânga și de-a dreapta gâtului, ca și cum menirea lui ar fi fost să-i țină într-un echilibru perfect. Ii primise cu ani în urmă, de la unchiul Mioarei, din America. Ce dracu' să fac eu cu o pereche de pantofi numărul 45, ai? Doar ți-am scris că port 41 și că vreau adidași, nu d-ăștia eleganții, de costum! Lasă bre, ține-i acolo, că sunt de firmă! Ii vinzi când nu mai ai de nici unele, că nu se strică și nici nu expiră! îi zise americanu'. Ii vând pe dracu să te ia de căcănar, spuse Dan printre dinți. Si nici că i-a vândut. Degeaba se ducea în fiecare dimineață în Obor, cu pantofii atârnați de după gât, căutând din priviri bărbați la costum pe care încerca să-i descalțe în minte. Un video n-ar fi adus și el, i se plânse cu glas stins vecinului și se prăbuși pe taburetul cu șezutul ros, pe care-l trase de sub masă. Păi și cu video ce făceai? întrebă acesta. Că acum avem de toate la televizor, nu mai are lumea timp de video! spuse el și rămase cu mâinile-n șold și privirea lipită de peretele din fund pe care stătea, înrămată, o poză cu un Ceaușescu tânăr și zâmbitor. Ia zi, dom'ne, mi-ai reparat ceasul? Uite-l aici, zise el, deschizând un sertar plin cu ceasuri aruncate alandala. Nu mai avea baterie! Acu' să vedem cât o ține asta nouă, că ăștia din ziua de azi nici baterii nu mai sunt în stare să facă! Și spunând astea, i-aruncă din nou o privire lui Nea Nicu. Era frumos în tinerețe! Si pieptănat așa, cam ca Eminescu. Apoi, către vecină-su: tu cât mai stai prin piață? Nenea Dan dădu din umeri: știu și eu? Pân' mi se face somn. Că acasă ce naiba să fac? Așa, mă mai uit și eu la lume, mai iau o gură de aer, mai mănânc un mic și cine știe, poate vând și pantofii! Ceasornicarul lăsă să-i scape un rânjet știrb. Vezi să nu! Iți spun eu că o să te încalți cu ei când te duc ăștia la groapă, că dacă stai culcat nu riști să-ți cadă din picioare!

Nenea Dan deschise ușa chițimiei, îl salută cu un ridicat de bărbie pe ceasornicar, îi aruncă o ultimă privire lui Ceaușescu și o porni către piață, cu soarele-n creștet și pantofii de după gât, ca o îmbrățișare. Atunci, se ciocni de ea. Mioara. O recunoscu imediat, chiar dacă nu mai avea breton, ci își purta tot părul prins într-un coc mărunțel, crescut parcă în creștetul capului, ca o excrescență. Era îmbrăcată cu o bluza de nailon, cu model cu flori ca mușamaua lor de altădată, care i se întindea peste sânii mari și pântecul proeminent, făcând-o să pară obositor de colorată.
- Ce mai faci? zise și brusc simți cum întrebările i se urcă-n sus, la creier, ca alcoolul din tinerețe.
Mioara dădu din umeri.
- Am fost să cumpăr niște vinete. Is mai ieftine la Obor.
Atunci își dădu seama că avea pantofii de după gât. Zâmbi tâmp, ca un copil prins cu o minciună inofensivă.
- Poate-i vrea cineva. Mie mi-s mari.
Mioara nu zise nimic. Se mulțumi să se uite la el și cu degetele încleștate pe cele două sacoșe cu vinete, dădu să plece. Acum ar fi trebuit să o oprească, să o întrebe ce a fost în capul ei, de ce a plecat, unde s-a dus și ce a făcut în tot timpul ăsta, cu cine s-a culcat sau poate că nu despre asta a fost vorba. Atunci, despre ce? Acum ar fi fost momentul să-și înfigă degetele îmbătrânite în brațele ei și să o țină pe loc, acolo, lângă cele 4 kilograme de vinete, până avea să afle de ce doamne-iartă-mă i-a făcut una ca asta. Dar nu. Nu a zis nimic. S-a uitat la ea cum dă să plece și cum se întoarce pe jumătate, cu soarele-n față și cu țâțele strivite de florile de pe bluză:
- Am plecat. Ai grijă de tine!

Dădu din cap că da și rămase prostit, în mijlocul străzii, cu pantofii în jurul gâtului asemeni unui laț ce abia așteaptă să se strângă. O petrecu cu privirea pe Mioara. Tot cu curul lăsat e! își spuse și, cu mâna la buzunarul hainei, pipăi pachetul de țigări și-și aprinse una. Apoi, îi strigă cu o voce cât putut de groasă ca și cum sunetul pe care l-a scos ar fi putut dovedit lumii întregi și lui însuși că iată, mai are încă forța unui om în putere:
- Să știi că ardeii au fost prea sărați! Așa să știi!
Apoi, continuă ca pentru sine:
- Da' borșu' a fost bun!

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes