joi, 21 iunie 2018

Asta e, ce să-i facem?

Sunt trei. Toți trei foarte tineri, ba chiar ăla cu ochelari are față de student cuminte. Poate și d-aia a rămas lângă celălalt, gras și asudat, ca să nu riște să nu-l ia oamenii în serios. Sau și mai rău, să-l ignore. In timp ce ăștia doi se duc către fundul troleibuzului, cel de-al treilea- cel mai frumușel dintre ei, cu o barbă de trei zile, blugi rupți și pielea tuciurie, rămâne la două scaune distanță de mine, exact în coasta unei fete tinere, cu păr lung și privire pierdută.
- Legitimația de călătorie, vă rog! zice puștiul (nu cred să aibă mai mult de douăzeci de ani, hai, douăzeci și doi) și așteaptă cuminte, cu mâna-ntinsă, ca și cum ar vrea să o mângâie pe cap.
Fata scoate buletinul, i-l întinde aproape brutal, ca și cum și-ar fi adunat tot curajul să facă asta și spune cu o voce pierdută:
- L-am uitat acasă. Asta e, dați-mi amendă!
Au cam aceeași vârstă și fără să vreau, mă gândesc că schimbul ăsta de replici dintre ei ar fi numai bun pentru a începe o poveste de iubire. Fata a întors deja capul spre geam și-și stăpânește cu greu lacrimile. Controlorul o vede și se apleacă spre ea, spunându-i ceva legat probabil de amendă. Cum că ieși mai bine dacă o plătești pe loc, decât dacă vine prin poștă.
- Dar n-am niciun ban la mine, zice fata și, ca un copil cuminte, îi arată portofelul. E gol.

Controlorul ridică privirea și și-o trece peste capetele noastre, ale celorlalți. Al meu care stau la două scaune distanță și mă holbez curioasă de urmare, al doamnei de lângă mine care stă încă de la stația trecută cu abonamentul în mână, al burtosului în șlapi care, indiferent la căcaturile astea cotidiene, a închis ochii și chiar și peste capul tipului care, cu o bere în mână și cu capul sprijinit de geam, așteaptă plictisit să se facă verde la semafor.

Fata nu plânge. Zâmbește doar timid, și stă așa, oarecum smerită, cu portofelul gol, la vedere. Controlorul îi întinde buletinul.
- Vă rog să nu vă mai uitați abonamentul acasă. Coborâți la prima și cumpărați-vă o cartelă.
Fata închide portofelul și brusc privirea i se limpezește.
Grasul și  ochelaristul au venit și ei mai aproape și toți trei s-au strâns la mijlocul troleului. Simt că mă mănâncă limba. Mă duc la ăsta, frumușelul, și-l întreb direct:
- De ce? De ce doar pe fata aia și nu și pe ăsta în șlapi care doarme pe scaun sau pe ălălalt cu berea lui cu tot?
Frumușelul se dă mai spre mine.
- Da' nu i-am făcut nimic fetei. Ați văzut că am lăsat-o-n pace.
- Da, am văzut. Dar de ce pe ceilalți nu-i controlați?
Ridică din umeri, se uită la colegii care au lăsat privirea în jos ca niște copii prinși cu minciuna.
- Doamnă, ăla de doarme are certificat de handicap. Il știu, fiindcă se plimbă toată ziua cu troleul. Iar la bețivi, eu nu mă duc! Vă înțeleg și pe dumneavoastră, dar înțelegeți-mă și dumneavoastră pe mine: am și eu un loc de muncă, vreau să stau liniștit, n-am nevoie de probleme. Asta e. Ce să-i facem?

M-am întors la locul meu. In banca mea. Burtosul a deschis ochii, s-a uitat la mine și a rânjit. O fi nebun, mi-am zis, deși eu cred că era mai degrabă mulțumit. Bețivul și-a terminat berea și a băgat sticla într-o plasă. Iar eu am tăcut și am coborât la prima. Asta e. Ce să-i facem?

                                                                  sursa foto aici
marți, 19 iunie 2018

File de poveste- sistemul medical

Azi vă spun o poveste. Se făcea- să tot fie acum vreo câteva zile- că aveam eu programare la un doctor. Nu contează nici numele, nici specialitatea. Să zicem că ar fi fost un endocrinolog. Aveam programare la 9 de dimineaţă şi cum trebuia să ajung în cealaltă parte a oraşului, am decis să iau un taxi ca să nu risc să întârzii. Şi nu am întârziat. Ba chiar am ajuns cu vreo cinci minute mai devreme şi 15 lei mai puţin. Cam atât a fost taxiul.

Clinica frumoasă, modernă şi mai ales pustie la acea oră. Domnişoara de la recepţie- brunetă, tinerică şi zâmbitoare. Mă invită pe un scăunel, din două clickuri mă găseşte în calculator, scoate fişa şi-mi şopteşte cu o voce suavă: doamna doctor întârzie câteva minuţele. Ne cerem scuze! Tac şi aştept. Zece minute mai târziu, aceeaşi voce îmi susură la ureche: tocmai mi-a dat mesaj doamna doctor că e prinsă în trafic. Dar ajunge, nu vă îngrijoraţi! Şi nu m-am îngrijorat. Doar că m-am simţit oarecum furată că iată eu am apucat să plătesc taxiul ca să nu întârzii, iar acum probabil va trebui să iau alt taxi ca să ajung cât de cât la timp, la birou.

Mă ridic de pe scăunel şi mă apropii de recepţie. Zâmbesc împăciuitor ca boxerii ăia care-şi ating pumnii înainte să şi-i folosească.
- Aş dori să vorbesc cu un manager.
O văd cum se îngrijorează.
- Staţi liniştită, vreau doar să mi se deconteze taxiul dus- întors.
Se uită la mine ca la o nebună. Nu-i vine să creadă.
- Poftim?
Continui să-i zîmbesc şi aproape că mi se face milă de ce faţă face. E clar că sunt prima pacientă din viaţa ei de secretară care emite pretenţii de acest fel. Decid să mă port cu blândeţe.
- Înţeleg că doamna doctor e prinsă în trafic. Şi nu e nicio problemă. Se mai întâmplă, e şi ea om.
Secretara dă din cap veselă, ca un căţeluş din ăla de jucărie de-l vezi prin maşini.
- Da, da, exact. Ce să facem şi noi,  ne-am cerut şi scuze!
Nu mă las.
- Nu e nicio problemă. Nu sunt supărată. Doar că am dat nişte bani să nu întârzii şi iată, constat că i-am dat degeaba. Mai mult, din cauză că doamna doctor întârzie, va trebui să dau iarăşi nişte bani pe taxi ca să nu întârzii la rândul meu. Ei bine, banii aceştia vreau să-mi fie decontaţi de clinică.
Se panichează,
- O secundă să chem o colegă!
O ia la fugă pe un culoar cu aerul înnebunit de groază al celor fugăriţi de însuşi dracu'. Se întoarce cu colega.
- Nu este vina noastră! începe aceasta în bunul obicei al poporului român care nu ştie să-şi asume mai nimic din ceea ce ar trebui. Când vine doamna doctor, vorbiţi dumneavoastră cu ea!
Abia acum începe să-mi sară ţandăra:
- Nici nu mă gândesc să vorbesc aşa ceva cu dna doctor. Cu ea vorbesc de tiroida mea. Clinica dvs trebuie să-şi asume anumite situaţii. Punct. Eu v-am semnalat o problemă. Mai departe, e treaba clinicii să găsească o soluţie.

Şi a găsit-o. Ghiciţi ce? Colega secretarei i-a spus doctorului că iată, e una la uşa ei  care s-a enervat că a întârziat şi atunci biata doctoriţă a făcut şi ea ce a stat în puterile ei: mi-a luat cel mai mic preţ pe consultaţie şi mi-a făcut şi o ecografie bonus.

Ştiţi de ce nu am spus ce clinică e sau cum se numeşte doctorul? Pentru că nu contează. O astfel de situaţie se poate întâmpla oriunde şi oricui. Doar că iată, o soluţie ar fi să spunem ce ne deranjează. Neapărat politicos. Dar să spunem. Şi nu, nu vă faceţi griji că se va supăra doctorul pe voi şi o să vă trateze cu dispreţ. Iar dacă o va face, e clar că nu e genul de profesionist pe care să vi-l doriţi în preajmă.

P.S Precizez că pe tot parcursul poveştii, niciun personaj nu a fost lezat, jignit sau pus la zid. Tonul a fost calm, zâmbetul prezent, iar domnişoara secretară nu a rămas cu sechele.



                                                       

sâmbătă, 16 iunie 2018

O gură de aer

Când am plecat din casă, m-am dus direct la gară, să văd ce se aude cu trenul meu. Nu se ştia nimic de greva ăstora din Franţa la momentul la care îmi luasem bilet şi uite că acum riscam să rămân blocată. Mergeam deja de vreo oră, ba deschizând umbrela, ba închizînd-o, într-un fel de coregrafie care devenise obositoare. Când ploua, turna cu găleata, aproape cu furie, ca şi cum cineva din cer arunca lăturile la canal. Apoi, două străzi mai târziu, ieşea soarele şi parcă nici picioarele nu mai dureau aşa de tare. Nu de la mers. De la pantofi. Roz pal, de pânză, daţi cu spray ca să devină impermeabili. M-au ros la călcâi. Mă sună mama:
- Imi iei şi mie o pudră?
- Îţi iau. D-aia de-a ta?
- D-aia.
La Galeriile Lafayette nu mai aveau. Incercaţi alături, la Sephora. Nici aici. Ne pare rău, pe ultima tocmai am vândut-o de dimineaţă! Mai văd un magazin, la capătul străzii principale, aia cu tramvaiul. Intru şi fac ochii roată. Din spate de undeva, se aude un ţăcănit de tocuri extrem de sexi. Încep să-i înţeleg pe bărbaţi. Femeia are vreo cincizeci de ani, un coc fix în vârful capului, sânii mari şi tocuri cui. Imi zâmbeşte larg, cu toată faţa, ca şi cum s-ar bucura cu adevărat că mă vede. Nu ne cunoaştem, dar chiar cred că se bucură. Din păcate, nici aici nu găsesc pudra. Imi arată cu mâna spre dreapta. Încercaţi şi acolo, de obicei ei au marca asta. Îi zâmbesc şi dau să plec. Nu vreţi să vă parfumez? Rămân pe loc cu spatele la ea şi cu mâna gata să împingă uşa către stradă. Afară, ploaia tocmai s-a oprit şi o geană de lumină rozalie îşi face de cap pe vârfurile clădirilor. Se aude tramvaiul. Şi-mi dau seama că cineva tocmai îmi propune o bucăţică minusculă de bine. Un fel de mostră de bien être. Mă întorc spre ea cu un zâmbet tâmp şi rămân aşa la cheremul ei, să se joace cu mine ca cu o păpuşă. Un fel de frison plăcut mi se urcă de-a lungul şirei spinării când o văd întinzând mâna către sticluţele înşirate în faţa noastră. Ezită câteva secunde. Are degetele lungi şi unghiile roz pal. Fără inele. Se uită la mine, încercând parcă să potrivească văzul cu mirosul, aşa cum facem cu culorile. In sfârşit alege o sticluţă şi involuntar îmi ţin respiraţia preţ de două fâsuri. Voilà, îmi spune, zâmbind în continuare şi se îndepărtează, ţăcănind din tocuri. Respir. Miros frumos.

Mai târziu, cu pudra în geantă şi biletul de tren schimbat, am ajuns pe o stradă. Am intrat pur şi simplu din întâmplare, căutând un loc unde să pot să-mi mănânc- de fapt, ce zic eu mănânc, să-mi savurez, cornul cu migdale. Din loc în loc, câte o bancă. Lângă ea, nişte ghivece cu răsaduri: castraveţi, roşii, busuioc. Chiar şi flori. Iar la un moment dat, un raft. Un raft plin cu cărţi, în mijlocul străzii. Un fel de bibliotecă minusculă, de trotuar. Cărţile le aduc oamenii de prin vecini. La schimb, iau altele şi tot aşa. Uneori mă gândesc că rămân şi ei afară, pe bancă, să citească. Când nu plouă şi nu sunt ude. Băncile. Strada are ceva din holul unei case. Te simţi pe interior. Sau poate că mirosul de migdale cu cel de parfum şi de busuioc mă face să mă simt ca un miez de ceva, nici eu nu ştiu de ce. Sunt vreo zece cărţi cu totul, din care doar două îmi sună cunoscut. Un Marc Levy şi o Ana Gavalda. Ar mai rămâne vreo opt necitite. Poate altă dată. Când nu o să am un tren de prins. Acum, deschid umbrela şi-i scriu maică-mii: ţi-am luat! Ne vedem mâine!

Peste noapte, visez că am tocuri şi stau picior peste picior pe o stradă plină cu cărţi şi tramvaie. Iar şinele miros a migdale şi-a parfum. Respir.





joi, 7 iunie 2018

Am pedepsit copilul

- Bună, sunt Ioana, am pedepsit copilul şi nu, nu mă simt vinovată!

Mi-au trebuit jdemii de ore în care să vorbesc despre mine, să caut să înţeleg de unde şi de ce- de ce luam personal reacţiile ei, de ce când mă enervam ajungeam să văd roşu în faţa ochilor, de ce nu reuşeam să mă opresc la timp, înainte să spun lucruri pe care nici eu nu le credeam şi mai ales de ce mă simţeam atât de mizerabil după aceea, pustiită parcă pe dinăuntru de convingerea că sunt o mamă rea şi incapabilă.

Acum însă... Să vă povestesc: ieri am descoperit că fiică mea stătea cu telefonul peste noapte, la capul patului, să fie la prindere când nu ştiu ce prietenă de-a ei care trece printr-o perioadă proastă, ar fi avut nevoie de ajutor. Adică poate să te sune la orice oră din zi şi din noapte? o întreb. Dă din cap că da, precizând că până acum nu a fost cazul. Păi, bine, măi, nu ne-a fost vorba că telefonul stă în sufragerie când dormim? Văd că eu vorbesc, eu aud. Tace şi se răsteşte la mine: păi ce să fac dacă are nevoie de ajutor! Încep să respir adânc, ignorând tonul care tinde, de altfel, să mă scoată din sărite. Nu e despre tine, nu e despre tine, îmi spun în cap ca pe o mantră. Mă aşez fix în faţa ei şi cobor vreo două octave, cât să o fac să lase şi ea vocea mai jos:
- Cine e prietena asta?
Dă să plece la ea în cameră, se învârte pe călcâie şi-mi aruncă peste umăr un nu-ţi spun! Că tu, la cum te ştiu, o să vrei să le povesteşti părinţilor ei!
Nu zic nimic. Ba chiar reuşesc să-mi dau câteva minute de gândire ca să decid ce ar trebui să fac.
- Ascultă, e frumos că vrei să-ţi ajuţi prietenii, dar să ştii că uneori ajutorul constă tocmai în a le spune părinţilor. Pentru că, şi dacă pe moment se supără şi reacţionează, sunt acolo ca să ajute şi să rezolve. Poate o convingi pe prietena ta să le vorbească.
Dă plictisită ochii peste cap, dar ştiu că aude foarte bine tot ceea ce-i zic.
- Cât despre telefon, ăsta rămâne la mine. O să-l ai mîine să te pot suna, dar fără whatsapp.

După câteva secunde de tăcere în care părea că nu aude bine sau nu înţelege ce spun, a izbucnit. A plâns, a bătut cu pumnii în nişte perne, a trântit şi a bufnit. Apoi...apoi gata. S-a culcat, s-a trezit, ne-am spus bună dimineaţa, i-am făcut ceai şi sandvici, am discutat despre şcoală un pic, i-am spus că pentru prânz are supă cu tăieţei şi pilaf. Că mai e chiar şi un bol cu cremă de vanilie şi câteva piersici şi gata, am plecat la birou.

Şi telefonul? I l-am dat pentru la şcoală, ca să poate suna dacă e ceva. Fără whatsapp însă. Dar povestea asta nu este despre telefon versus non telefon, despre aplicaţii sau gadgeturi, ci despre gura aia de aer la care nu credeam că voi ajunge vreodată. Aia de care aveam nevoie pentru a mă domoli la fiecare ceartă cu copila şi pe care, ca un făcut, nu o luam la timp. Ieri, după ce ea s-a culcat supărată, am rămas cu ochii la mine, în oglindă şi în sfârşit, am văzut acolo un adult capabil să-şi gestioneze trăirile şi nu un copil speriat până la a se identifica cu propriul lui copil.

Aşa că, după cum vă spuneam: mă cheamă Ioana, am pedepsit copilul şi ştiţi ceva? Bine am făcut.
luni, 4 iunie 2018

La doctor, la Hexamed

Mi-am reînnoit carnetul de conducere acum vreo lună, ocazie cu care am trecut şi pe la Oftalmologie.
- Păi, duduie dragă, îmi zice un doctor mai în vârstă, mata nu vezi bine la distanţă! Acu' ce să zic, e drept că de multe ori nu prea vedeam dacă vine 86 sau 69 când stăteam în stație, dar recunosc că nu mă deranja așa de tare. Resemnată că vine o vârstă când deh, ajungi și la ochelari, încep să probez diverse lentile. In zadar, căci după nici două minute mă lua amețeala. Şi tocmai când mă gândeam că iată, am în sfârşit un pretext pentru care, deşi cu carnet de peste zece ani, tot nu mă încumet să mă urc la volan, o amică, medic oftalmolog, îmi spune: auzi, nu vrei să vii și la mine să te văd? Că degeaba îţi faci ochelari dacă nu poţi să-i porţi.
Şi am fost. Şi da, îmi voi pune ochelari, dar asta după ce a stat cu mine vreo patruzeci de minute ca să vadă ce şi cum. Ocazie cu care mi-a făcut şi-un tur prin clădire şi am zis că n-ar fi rău să vă povestesc şi vouă ce am văzut şi mai ales ce dotări au, că nu se ştie niciodată. La sfârşitul acestui articol o să aveţi parte şi de o poză cu mine în timp ce probam lentile. Acum, vă las una cu cabinetul.


                                          (copilul din imagine îmi aparţine şi şi-a dat acordul)

In familia mea am avut deja cazuri de cataractă şi de glaucom, aşa că, având în vedere antecedentele, recunosc că sunt destul de atentă când dau peste o clinică bine dotată, curată şi cu oameni drăguţi. Hexamed este un lanţ de clinici care acum şi-a deschis o locaţie şi în Bucureşti, pe strada Iordache Golescu, nr 17. Se ajunge uşor cu tramvaiul 41. Clinica are două cabinete de consultaţii, unul de explorări- ceea ce e fain pentru că atunci când intri la doctor deja ţi-au fost măsurate dioptriile şi tensiunea oculară şi- aici vine momentul aplauzelor- are sală de operaţie super bine dotată din ce mi s-a explicat. Eu vă spun sincer că nu mă pricep, am aruncat doar un ochi să văd cum arată camera şi aparatura. Zici că eşti în Star Trek! O să vă las o listă cu achiziţiile pentru că aici se pot opera fel de fel de afecţiuni (cataractă, glaucom, pterigion, ectropion, entropion, salazion- nu mă întrebați mai multe, că habar nu am, dar dacă vreodată va fi cazul, măcar știți că sunt operabile) se pot trata dezlipiri de retină şi se pot face injecţii intraoculare. Cabinetele sunt dotate cu aparatură modernă- există kerato- refractor, autorefractometru pediatric, biomicroscop portabil Keeler, oftalmoscop Keeler, ecobiometru Nidek, perimetru computerizat Humprez III, laser yag Zeiss, IOL master 700. Vă daţi seama că eu habar nu am ce sunt toate acestea, dar am întrebat-o pe prietena mea care sunt aparatele cu care se mândreşte şi ce mi-a zis ea, v-am zis şi eu. În plus, în sala de operaţii există două sterilizatoare performante (dacă cumva se strică unul, să fie de rezervă), filtru de aer, lampă uv, lavoar şi un microscop foarte deştept care arată aşa. Şi apropo de operaţii, cristalinele folosite cică sunt  de la Alcon, Zeiss, Nidek, Baush sau Lomb și sunt de foarte bună calitate.


                                                            (sala de operaţie)

Există şi o optică medicală în cadrul clinicii, nu ştiu însă detalii despre preţuri şi modele pentru că nu m-am oprit.

Şi acum, să trecem şi la partea umană care, în cazul de faţă se numeşte Cristina Patentaşu. Îmi pare rău că nu a vrut să mă lase să-i fac poză (nu, nu, că nu ies bine! Lasă, pozează aparatele, că astea contează!) că mi-ar fi plăcut să v-o arăt! E complet şuie (e blondă şi tunsă periuţă), dar are o voce caldă, un car de răbdare şi super lipici la copii. În plus, cabinetul e dotat astfel încât consultaţia pare mai degrabă o joacă cu fel de fel de probe. Lista completă cu doctorii o aveţi aici (şi aşa o puteţi vedea şi pe Cristina în poză). Despre preţuri, nu pot să-mi dau seama dacă e mai scump decât în alte părţi, aşa că vă las pe voi să trageţi singuri concluziile, după ce aruncaţi un ochi în secţiunea servicii.


                                                      (cabinet de consultaţii)

La sfârşit, să ştiţi că, spre deosebire de alte lanţuri de servicii medicale care preferă oraşele mari,  Hexamed şi-a deschis clinici în Focşani, Ploieşti, Urziceni, Slobozia  şi Brăila. Site-ul e chiar foarte bine făcut şi aveţi acolo toate detaliile necesare, în cazul în care aveţi nevoie de oftalmolog.

Iar acum, momentul mult aşteptat. Poza cu mine! Sunteţi gata? Tataaaaaaam!


Nu aş vrea să plec fără să răspund la o întrebare pe care o simt aşa, în aer. Acesta nu este un articol plătit, ci doar unul în care fac reclamă unei clinici care mi-a plăcut şi unei doamne doctor pe care o cunosc şi pe care v-o recomand din tot sufletul.
duminică, 3 iunie 2018

A fost odată o fetiţă

Duminică aproape de prânz. Merg undeva la câţiva metri în spatele lor şi încerc să nu grăbesc pasul, să nu-i depăşesc, ca şi cum de acolo, de unde sunt eu, ar trebui să am grijă de ei. Sunt bătrâni. Până şi cuvântul în vîrstă pare  un pic forţat în cazul lor, aproape insuficient. Costumul lui maro, cu pantaloni prea largi pentru trupul împuţinat, lasă în adierea vântului iz de naftalină. Se sprijină într-un baston şi cu mâna liberă o ţine pe ea. De fapt, dacă te uiţi mai atent, vezi că mai degrabă el se agaţă de ea cum probabil a făcut o viaţă-ntreagă.

Cred că a fost un bărbat bine la viaţa lui. Oricum, încă se ţine drept, deşi merge cu paşi târşâiţi ca şi cum i-ar fi frică să nu se desprindă cu totul de la pământ. Ea vorbeşte rârâit şi asta îi dă un aer de fetiţă, deşi tremurul uşor al capului şi părul complet alb adunat într-un coc minuscul mă fac să cred că are spre nouăzeci de ani. Vorbesc destul de tare şi după felul în care ea dă din mâna rămasă liberă, pare că se ceartă. Oare ce-or mai avea de împărţit la vârsta lor?
- Ba nu, dragă, îţi spun sigur că aşa era, zice ea răstit şi vocea îi devine uşor piţigăiată. Ai uitat tu versurile: ne-am întâlnit la Capri într-o vară, aşa era, nu-ţi mai aduci aminte?

El rămâne pe gânduri, cu privirea de un albastru albicios lipită de gardul Cişmigiului şi pare că scormoneşte după ceva, prin amintiri. Apoi, desprinzându-se din strânsoarea mâinii ei cu grija cu care laşi deoparte mânuţa unui copil, începe să bată măsura, cântând în surdină, doar pentru ea: ne-am întâlnit la Capri, într-o seară/când stelele tremurând ne priveau. Se opresc acolo, pe Schitu Măgureanu şi se uită unul la altul. El o ia de braţ şi continuă să-i cânte la ureche, iar ea se preface supărată şi-i spune molcom,  terrrmină, Georrge. Şi pentru o clipă, albastrul spălăcit al ochilor lui lase să se vadă imaginea unei fetiţe. O fetiţă care se lipeşte toată de el. Duminică la prînz.



joi, 31 mai 2018

Ce faceți de 1 Iunie?

Doamnelor şi domnilor, mame, taţi, bunici, bone, vecini sau prieteni de familie, ştiţi voi ce zi e mâine? Ia spuneți: una liberă în care, dacă Măria sa, copilul, binevoieşte să ne lase, vom putea dormi mai mult. Bună glumă, nu?! Normal că nu va binevoi, ba dimpotrivă parcă văd că va da trezirea şi mai devreme ca de obicei, de emoţie că e ziua lui. Acu' e drept că la cei treisprezece ani ai ei, Ana mea nu prea mai e în categoria celor care să ţopăie de bucurie că e 1 Iunie, dar chiar şi aşa, tot se aşteaptă să facem ceva special, măcar că suntem amândouă acasă.

După ce am aruncat o privire pe net, după ce am făcut un triaj printre mailuri cu fel de fel de propuneri, după ce am vorbit cu prietenele, iată care sunt sugestiile mele pentru weekend. Ordinea este aleatorie şi e dictată doar de preferinţele mele. 

Voi începe cu Bookfestul. Organizată la Romexpo de pe 30.05 până pe 3.06, ediţia de anul ăsta are ca invitat Statele Unite ale Americii şi pregăteşte zeci de lansări. Vă las aici nişte repere din programul târgului. Doar să vă spun că de Ziua copilului, orice titlu din colecţia Junior va putea fi cumpărat cu 40% reducere la standul editurii Polirom. Sâmbătă şi duminică, de la ora 12.00 până la ora 19.00, Humanitas îi așteaptă pe copii  în "Colţul H Junior“, un spaţiu dedicat lors în exclusivitate. Ca să ajungeţi la Romexpo, puteţi să mergeţi cu maşina, cu autobuzul sau, şi mai amuzant cu autobuzele etajate Hop-on- Hop-off care, începând de vineri, circulă zilnic pe traseul Piaţa Unirii- Piaţa Presei. O călătorie durează cam jumătate de oră, iar la capătul ei (presupunînd că plecaţi din centru) numai bine sunteți lângă Târgul de carte.

Pentru aceia dintre voi care își doresc mai degrabă să stea în parc decât prin autobuze sau printre standuri, cică în Parcul Lumea Copiilor o să fie o paradă a personajelor din desene animate, iar în Tineretului va fi de vineri până duminică un eveniment pentru nepoţi şi bunici, Se va lăsa şi cu niscaiva concerte ale lui Florian Chilian, Marcel Pavel şi Petrică Mâţu Stoian.

Dacă aveţi copii pasionaţi de istorie sau de arme, Muzeul militar naţional Ferdinand I va găzdui un eveniment cu ocazia zilei de 1 Iunie şi va inaugura o expoziţie dedicată cercetaşilor din România.

Şi acum, hai să vedem şi pentru copiii noştri mai mari ce idei avem. Vă aduc aminte că vineri, 1 Iunie, de la orele 19h00, se dă startul la festivalul urban Femei pe Mătăsari. Evenimentul durează până duminică şi,  pe lângă fel de fel de activităţi, vor cânta Firma, Urma şi Lucia.

Tot în perioada asta, mai precis pe 2 şi 3 iunie, Calea Victoriei va deveni pietonală între strada George Enescu şi Piaţa Victoriei şi va fi animată de fel de fel de manifestaţii artistice, parade, ateliere, etc. 

Și dacă tot ieșiți prin centru, la o plimbare, poate dați o raită și pe la Cărtureşti Verona unde, între 1 și 3 iunie, copiii sunt așteptați cu multe surprize: teatru radiofonic, atelier de parfumuri, atelier de robotică și altele.

Pentru "la bonne bouche", am lăsat ceea ce am ales eu: concert Ada Milea la Teatrul Odeon. Mâine, 1 Iunie, teatrul de pe Calea Victoriei, 40-42, se va deghiza într-un imens spațiu de joacă, plin de surprize. Printre ele, de la ora 12h00, concertul cu Apolodor al Adei Milea ce va urca pe scenă alături de Dorina Chiriac, Radu Bînzaru și Alex Neagu. Dacă cumva mai există cineva care nu știe cum sună Apolodor, vă las o mostră mai jos. Pentru aceia dintre voi care cunosc cântecele pe dinafară, ia să vă aud: 

"La circ, pe gheața unui răcitor...zbang (sunet de chitară)
Era (pauză) un pinguin din Labrador
Cum se numea? (o voce)
Apolodor (altă voce)
continuarea mai jos

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes