marți, 17 iulie 2018

Când nu ne certăm, ne abținem

Vreți să știți cum arată viața cu o adolescentă? Când nu ne certăm, ne abținem. In mare, cam despre asta este vorba. Nu vă imaginați că lucrurile se întâmplă treptat. Nicidecum. Nu e ca atunci când ai avut, totuși, nouă luni la dispoziție să te obișnuiești cu ideea că urmează să fii părinte. Adolescența vine dintr-o dată. Sigur, în teorie, știi și tu lucrurile astea; ba chiar când copilul e mic și tu stai și citești fel de fel de chestii de parenting menite să te fac mai bun, mai calm și mai ales mai iubit, aproape că ești convins că la voi nu va fi ca la alții. Păi noi ne spunem tot, și la noi acasă ținem cont de nevoile unora și altora, iar eu am încredere sută la sută în a/al meu, etc. Ha! Câtă naivitate! Si știți de ce? Pentru că adolescența nu e despre voi, ci despre ei. Despre ăștia micii care, dintr-o dată, se trezesc luați pe sus, dați de pământ și obligați să trăiască într-un roller coaster hormono-sentimental la capătul căruia speră să iasă teferi. Probabil că vă întrebați- bine și noi ce trebuie să facem? Nimic. Iar asta, după mine, este cel mai greu.

Să vă dau un exemplu. Să zicem că sunteți părintele unui copil de 12-13 ani care, ca orice copil, își dorește lucruri. Iar voi, ca orice părinte, vă dați peste cap să le îndepliniți, nu care cumva să-i vedeți dezamăgirea în priviri sau, și mai rău, să vă treziți cu replici de genul: sigur, tu nu auzi niciodată ce cer eu/ am înțeles că nu se poate și zdrang ușa de la cameră/ asta e, o să aștept să cresc și să pot să fac ce vreau, etc. Spuse pe un ton tăios, eventual și cu niște lacrimi în ochi, cuvintele astea au darul să vă facă să vă simțiți mizerabil și extrem de neiubiți. Așadar, mai bine vă chinuiți și încercați să-i faceți pe plac pentru un pic de liniște. Și de iubire! (fie vorba între noi, cam despre asta este totul) Doar că, speranța că va fi bine moare prima. E doar o iluzie. Imediat ce dorința îi este îndeplinită, copilul de 12-13 ani va continua să fie nemulțumit. Poate chiar și mai tare decât înainte. Și știți de ce? Pentru că nemulțumirea asta care îl doare pe dinăuntru nu se poate rezolva cu nimic din exterior. Nu trece decât cu vârsta. Așadar, faptul că el continuă să se simtă nefericit chiar și după ce primește ce cere îl aruncă într-o zonă de teamă care se va traduce prin agresivitate. Asta e! Incă o dată, nu are legătură cu voi, ci cu el! In rarele momente de acalmie, Ana mea îmi spune "uneori simt că am un fel de spiriduș pe umărul stâng care îmi zice hai, țipă, țipă, țipă!" Și atunci, țipă. La mine, de cele mai multe ori. Motivele sunt de obicei pretexte. Un fel de supape pe care și le crează ca să poată să se răcorească.

In consecință, după ce a cerut insistent la Londra care, zicea ea, e "Parisul meu, mami"- iar voi știți ce vrea să spună asta-  copila mea de treisprezece ani a bodogănit zece zile, și-a târșâit picioarele în urma mea, pe stradă, întrebând din două în două minute "da' acum uuuunde mai mergeeem?", nu m-a lăsat să-i fac poze, și-a dat ochii peste cap în fața fiecărui monument și a stat cu ochii în telefon de fiecare dată când încercam să leg o conversație. M-a enervat? Oh, da! Ce am făcut? Păi, tocmai ce v-am spus că e de făcut: nimic! Pentru că am înțeles un lucru (e drept că mi-au trebuit aproape doi ani de terapie pentru asta)- că indiferent ce voi face,  ea tot la fel se va purta. Și atunci, am decis să o las în pace. Complet. Să fac programul așa cum vreau eu, să mă bucur de vacanță, de oraș și de soare și să admit că Ana va fi un partener de călătorie indiferent și cârcotaș. Și că nu are rost să mă simt responsabilă sau vinovată că ea nu se poate bucura așa cum probabil, și-ar fi dorit. Probabil că e deja la vârsta la care are nevoie mai mult de prieteni, decât de părinți ca să-i fie bine. In plus, adolescentul vrea ca lumea din jur să fie în permanență conștientă de nemulțumirile lui, așa că nu-și dă voie să zâmbească prea mult, să se simtă bine ca nu cumva, doamne-ferește, să crezi că i-a trecut! Sentimentul meu de vreo doi ani încoace e că rolul meu în ochii Anei e să fiu de vină. Pentru tot. Așa poate ea să-și manifeste furia. E trist și nedrept, dar încă o dată, nu e despre mine.

La Londra, am făcut eu programul. Am întrebat-o de vreo câteva ori ce și-ar dori să facem, a făcut greșeala să răspundă absent și vădit plictisită "mi-e egal", așadar am decis să profit. Am renunțat rapid la ideea de a vedea mai mult entuziasm pe fața ei. Se pare că și dacă există, îl țin bine ascuns! Doar din când în când, între două furtuni, mai apare la suprafață copilul din ea și atunci se lasă să râdă, să ceară îmbrățișări și înghețată sau să plece din parc, târând vreun băț după ea. Apoi, ca și cum ar fi făcut o indiscreție, redevine ursuză și nemulțumită.

Am citit într-o carte că atunci când sunt pradă furiilor și par de nestăpânit în agresivitatea lor (Ana țipă, plânge, e sarcastică până la impertinență), ei așteaptă ceva. Pe de o parte, așteaptă să rezistăm, să nu ne mișcăm de lângă ei și să-i iubim chiar și când se poartă îngrozitor. De fapt, așteaptă să-i iubim mai ales când se poartă așa, pentru că la vârsta asta, lor le este imposibil să se iubească pe ei. Asta trebuie să o facem noi. Iar pe de altă parte, așteaptă o întrebare: ce pot să fac să te ajut? Surprinzător, ei știu răspunsul. Doar că de cele mai multe ori, nouă ne este greu să-l acceptăm. Știți care e? Nimic. Doar să stăm pe loc, la prindere. Iar în timpul ăsta, cât ei se chinuie să crească, să ne dăm voie să ne ocupăm și de noi. Nu le luăm nimic. Ba dimpotrivă. Cred sincer că singura modalitate reală de-a face față adolescenței copiilor noștri este să ne facem fericiți pe noi, fără legătură cu ei. Pentru că neiubirea lor este atât de mare și de crudă, că e greu să-i reziști fără să suferi și tu și să o iei personal. Iar suferința produce agresivitate. Așadar, dacă intrați în jocul lor sperând să restabiliți ordinea, veți ieși storși și înfrânți. Or ei au nevoie de părinți puternici și fericiți care să nu pună presiune pe ei, așteptând dovezi de iubire. Nu au de unde. Nu încă.



Dacă vi s-a părut interesant, un like și un share ar prinde bine.
duminică, 15 iulie 2018

Londra continuă

Are you ready? I said: aaaare youuu reaaady? Buuun, căci după cum v-am ameninţat zilele trecute, seria poveştilor londoneze nu s-a terminat. Ba dimpotrivă, având în vedere că astăzi o să vă spun cele mai cele lucruri pe care le-am făcut. Şi o să încep şi cu cele mai accesibile: două tururi de oraş gratuite. Hm, accesibil, nu? Am descoperit felul acesta de a vizita oraşe la Atena când gazda noastră ne-a rezervat un tur de trei ore prin capitală, în engleză, cu o tinerică minunată drept ghid, tobă de carte şi iremediabil îndrăgostită de locurile din jur. După trei ore am avut efectiv senzaţia că am început să mă orientez altfel în spaţiu: ştiam poveşti, aveam repere şi mai ales îmi făcusem o idee despre istoria Atenei.

La Londra nu aveţi nevoie de nicio gazdă care să vă rezerve un astfel de tur. Şi asta pentru că aveţi o listă cu toate tururile propuse pe spatele unei hărţi disponibilă gratuit la ghişeul unde se vând biletele de autobuz pentru centrul oraşului. Pe făcătorii ăştia de tururi îi cheamă Strawberry Tour şi îi găsiţi sau prin oraş (îi veţi recunoaşte după umbrelele cu căpşună) sau pe pagina lor de net. Inainte să intru în amănunte, să vă spun totuşi că aceste tururi durează trei ore la sfârşitul cărora îi oferiţi ghidului preţul pe care îl consideraţi voi corect pentru munca lui. In general, am văzut că se obişnuieşte să se dea cam 10 euro de căciulă, adică vreo şapte lire. Am observat însă şi o familie care a plecat fără să dea nimic şi un olandez care i-a dat ghidului o bancnotă de 20 de lire. Depinde de voi. 




Acum, despre tururi. Sunt multe şi pentru toate gusturile. Aveţi, de exemplu, turul Harry Potter, turul Jack Spintecătorul, turul barurilor, turul de Artă stradală din Soho, turul Fantomelor şi cele două, clasice, pe care le-am ales eu şi anume cel de pe malul estic şi cel de pe malul vestic al Tamisei. O să vă spun doar atât: până să merg în aceste tururi, mă plimbam de bezmetică printre monumente, făceam câte o poză cu telefonul, să fie, şi torturam infanta obligând-o să bată bulevardele aiurea şi să se uite la clădiri care nu-i spuneau nimic. Apoi, i-am cunoscut pe Adam şi pe Alex, ghizii de la Strawberry şi dintr-o dată totul a căpătat sens. Am avut parte de un curs de şase ore de istorie, în total, în compania a doi tineri absolvenţi de universitate (Adam a făcut de altfel, un master la Oxford), plini de umor, pe care i-am ascultat cu gura căscată, la poveştile cărora am râs şi care ne-am povestit într-un stil foarte degajat o groază de lucruri despre Marea Britanie şi Londra. Cât despre Ana, ea a fost super entuziasmată, mai ales că băieţii ăştia erau şi frumuşei. Ce trebuie să faceţi pentru a beneficia de un astfel de tur? Nimic. Intraţi pe pagina lor ca să vedeţi zilele şi orele tururilor (sunt cam în fiecare zi, de obicei în jur de 10h00) şi după ce aţi ales, vă duceţi la locul de întâlnire. In general, grupurile pot fi de la câteva persoane (la Atena am fost 8) până la câteva zeci (la turul din Londra făcut de Alex ne-am strâns cam 50 de turişti). Este şi o ocazie să cunoaşteţi oameni din toate colţurile lumii şi să descoperiţi oraşe atunci când, să zicem, călătoriţi singuri, în interes de serviciu şi n-aveţi decât o zi sau nici măcar la dispoziţie. Tururile sunt disponibile în engleză sau spaniolă. 

După cele două tururi, urmează cele două zile petrecute în afara Londrei. La Oxford şi la Brighton. Ambele destinaţii sunt cam la o oră şi ceva distanţă de capitală şi biletele de tren pentru un adult şi un copil dus-întors au fost de vreo 30 de lire la Oxford şi 20 la Brighton. Înainte să intru în amănunte, trebuie să vă fac o mărturisire: unul dintre lucrurile care se aflau pe lista scurtă de visedeîndeplinitînaintesăcrap era să ajung şi eu într-un orăşel englezesc aşa cum văzusem în filme. Aşadar, atunci când eram cu biletele de avion pentru Londra în buzunar, eu nu mă gândeam decât la orăşelul meu. Iată de ce am ajuns noi la Oxford. Dintr-o dată, m-am simţit ca-n Harry Potter. De altfel, câteva scene au fost filmate acolo. Ca să descoperim locurile în timp util am luat un free urban tour  care ne-a ajutat să ne facem o idee. 



După trei ore, timp în care mă gândeam la învăţământul de la noi şi la anii lumină care ne despart de învăţământul de la ei, am decis că dat fiind visul meu, ziua aia merita să fie consemnată printre amintiri ca fiind aproape perfectă. Şi atunci, am descins în cea mai veche cafenea din oraş şi am lăsat-o pe Ana să facă cinste cu un adevărat Five o'clock tea, cu prăjiturele şi gem şi cu ceai cu lapte. Iar ca ziua să fie şi mai frumoasă, ne-am dus spre după amiază în grădina botanică, absolut fantastică. Atât de fericită am fost cu excursia mea la Oxford încât infanta, setată să mă enerveze, a ajuns să-mi spună măi, mamănici nu pot să mă mai oftic pe tine, cu zâmbetul ăsta larg care ţi-a rămas pe faţă! Dacă ajungeţi prin preajmă, vedeţi că sunt nişte librării foarte frumoase. Şi luaţi-vă un tur, economisiţi timp şi energie şi mai ales aflaţi poveşti despre Alice în Ţara Minunilor, Tolkien sau Harry Potter. O să vedeţi chiar şi sala în care s-a filmat momentul cu împărţirea pe caste.




La Brighton am ajuns la sugestia nepotului meu care tocmai fusese cu gaşca. In plus, am şi eu un fix (pe lângă cel cu orăşelul de provincie) şi anume să văd marea acolo unde există. Iar Brighton este, aţi ghicit, chiar pe malul apei. Mi-a plăcut nespus ieşirea asta. In primul şi-n primul rând pentru că, nu ştiu ce curenţi şi energii s-au abătut asupra Anei când a intrat cu picioarele în apă, dar a fost într-o pasă excelentă toată ziua. Nu numai că nu ne-am hârâit, dar chiar a catadicsit să se arate veselă şi binedispusă într-atât încât a ridicat embargoul pe poze şi m-a lăsat s-o imortalizez. Orăşelul este adorabil: colorat, animat, plin de turişti şi de baruri şi cafenele, cu o stradă comercială unde vă sugerez să vă uitaţi după magazinele de ceai şi cafea, un parc frumos în jurul unei clădiri somptoase care adăposteşte un muzeu şi o plajă care nu există. Aţi auzit foarte bine: imaginaţi-vă nişte camioane care au strâns pietre de pe versanţi şi le-au vărsat pe malul mării. Nu e vorba de pietricele, ci de bolovănaşi mai mari sau mai mici pe care e imposibil să mergi în picioarele goale. Chestia cu camionele era o metaforă, nu luaţi de bună toate poveştile pe care vi le spun!



Am terminat şi cu excursiile. Am lăsat pentru la urmă cel mai frumos lucru pe care l-am văzut la Londra. In orice caz, cel mai frumos pentru Ana. O comedie muzicală. Recunosc că am fost surprinsă să văd câte teatre şi săli de spectacole pot fi în oraşul ăsta şi ce viaţă culturală intensă se desfăşoară. Dar mai ales la ce standarde! Dragii mei, după ce am văzut The Lion King la Lyceum Theatre, am ajuns să privesc producţiile româneşti de acest tip cu simpatia cu care îţi priveşte rudele de la ţară. Producţia pe care am avut şansa să o aplaud mi-a întrecut orice aşteptări: ce buget şi ce talent şi câtă şcoală şi măiestrie pentru o asemenea mobilizare de forţe! Pentru că exact asta am simţit. Că am asistat la un spectacol care s-a dorit perfect. Ce decoruri, ce costume, ce inginerie să facă punerea în scenă, ce voci, ce coregrafie, ce orchestră! Ana a avut lacrimi în ochi şi recunosc că nici eu nu am fost departe. Dacă vreodată vă duceţi la Londra, aruncaţi un ochi înainte pentru că, luate din timp, biletele la un astfel de spectacol sunt în jur de 20 de lire. Şi merită fiecare bănuţ. Este realmente o experienţă! Şi da, copila a fost arhi fericită, mai ales că ea a fost cea care în prima zi a văzut afişul şi şi-a dorit din tot sufletul să meargă. Noroc cu verişoară-mea (mama nepotului cu Brighton-ul) că ne-a cadorisit cu biletele.



Şi dacă la sfârşit vă întrebaţi câte rude mai am prin Londra, o să vă spun că nepotul are şi o soră sau vară-mea mai are şi o fată, cum vreţi voi. Gata, acum ştiţi tot. Ba nu. Mai trebuie să vă povestesc ceva. Cum să faceţi faţă furiilor adolescentine care bineînţeles că izbucnesc exact când vă e lumea mai dragă. Dar despre asta, pe luni-marţi încolo.

vineri, 13 iulie 2018

Femeia de sub pătură

Te iubesc! Asa-i ziceam lui tata până-i simţeam zâmbetul la capătul firului şi el îmi spunea şi eu, iubita mea, si eu. Mie îmi plăcea să-mi spună cineva iubita mea. Atât. Să o spună, să o repete, să elibereze consoane şi vocale în aer i u b i t a care apoi să vină spre mine, să mi se ofere, să aştepte să le iau şi să le zornăi în faţa tuturor, spunând că sunt ale mele. Erau doi băieţi la mine acasă. Colegi de clasă. Matei şi încă unul pe care nu mai ştiu cum îl chema. Veniseră la mine, după şcoală, că eu aveam video. Era un film cică faimos, dar noi am dat pe repede-nainte exact când ei erau în pat şi el ridica pătura ca să o vadă pe ea goală. G o a l ă! Cu o vocala mai puţin decât iubită. Şi cu o consoană mai puţin, ca şi cum unele lucruri trebuie să rămână constante, De exemplu, lipsurile. Băieţii îşi dădeau coate. Aveam vreo doisprezece ani. Abia îmi venise ciclu. Când bărbatul ăla a ridicat pătura, nu ştiu de ce am simţit nevoia să strâng picioarele. Apoi l-am sunat pe tata. De fapt, m-am dus să sun pe cineva. Nu le-am spus pe cine. Doar voiam să zic cuiva te iubesc cu toată gura şi să-i fac pe ăia doi să-şi dea iar coate. Mă gândeam că a doua zi, la şcoală, toată lumea o să creadă că am iubit. Ştiam că Matei nu va putea să-şi ţină gura. Dar el le-a povestit despre femeia de sub pătură. Bă, le zicea el băieţilor strînşi la banca lui şi a celuilalt pe care nu mai ştiu cum îl chema.  Vă daţi seama? Aia era goală! Trei vocale.  Dar nu alea bune.


joi, 12 iulie 2018

Urmăritorul

Fac o pauză de povestiri londoneze (căci da, nu s-au terminat), ca să vă împărtăşesc o poveste de pe meleagurile patriei.

Se făcea că într-o zi, două fetiţe de 13 ani au decis să dea o raită prin parcul de lângă casă. Parc mărişor care, la ora aceea, (undeva, spre 11h30) era plin de copii. Şi cum stăteau ele de vorbă pe o bancă, numai ce văd un domn, la vreo treizeci de ani, care se aşează fix în faţa lor şi nu le scapă din priviri. Şi cum 13 e the new 16, fetele noastre au decis că mai bine schimbă banca şi aleea că poate aşa scapă şi de necunoscut. Greşit. Trei alei mai încolo, omul nostru reapare şi tot cu ochii pe ele, încercând să se apropie. Fetele decid să meargă la locul de joacă acolo unde ştiu că e plin de adulţi. Bărbatul le urmăreşte fără însă a încerca să intre în vorbă cu ele.  Doar e acolo, prezent, cu ochii pe ele şi nu dă semne să plece. Atunci una dintre ele, a mea, pune mâna pe telefon şi-l sună pe taică-su care ajunge în câteva minute în parc, dimpreună cu poliţia. Individul este luat şi dus la interogatoriu. Fetele se întorc în siguranţă, acasă. 

Acum, o să vă întrebaţi, probabil, de ce nu au plecat din prima, din parc. Pentru că, chiar dacă arată mai mature, mintea e tot de 13 ani şi discernământul aşişderea. Concluzia- nu vă amăgiţi că dacă ştiu la ce folosesc prezervativele, poartă 39 la picior şi se descurcă mai bine ca voi pe calculator, sunt capabili să ia decizii de oameni mari. Tot copii sunt. Probabil că aceia dintre voi care au copii încă mici îşi spun că ai lor nu vor avea ce căuta singuri, în parc, mai devreme de majorat. O să mai vorbim peste câţiva ani. Fără să compar cu generaţia mea, mi se pare normal ca independenţa lor să facă parte din procesul de creştere. Oricum nu putem să-i păzim de toţi şi de toate. Aşadar, o idee ar fi să-i învăţăm ce să facă în situaţii de pericol. Iar felul în care fetele din poveste- a mea şi prietena  ei- au acţionat, mi s-a părut demn de laudă. Au observat un comportament suspect, au rămas în locuri aglomerate, au sunat un adult şi au văzut că poliţia îşi face treaba. Apoi, au cerut o îmbrăţişare fiindcă erau destul de speriate. Poate o să vreţi să aflaţi şi de ce nu m-au sunat pe mine, deşi eram acasă şi deci, foarte aproape de parc. Pentru că, după spusele fetelor, voi, mamele, vă stresaţi prea tare şi de spaimă, ajungeţi să ţipaţi sau să ne certaţi! Good point!

Cât despre individ, nu ştiu urmarea. Ştiu doar că astfel de potenţiale pericole sunt peste tot în lume şi în viaţa Anei mele e doar începutul. Dar după ce am văzut cum a acţionat, am încredere în ea că se va descurca. Altfel, aş vrea să-i mulţumesc universului că taică-su a răspuns şi a venit în parc, pentru că exista şi un plan B, din ce mi-au spus copilele: în caz de tentativă a individului de a se apropia de ele, să-l pocnească cu genţile în cap. Până la urmă, 13 rămâne 13.




marți, 10 iulie 2018

Pe scurt

Am ajuns la vârsta la care:

  • îmi place din ce în ce mai mult de mine
  • ştiu să primesc complimente
  • accept cadouri şi bucurii, fără să tot zic nu era nevoie
  • nu mi-e ruşine să spun ce vreau
  • îmi place compania femeilor
  • nu mă mai enervez așa de uşor
  • nu mai ţip la copil- mă rog, nu așa de des
  • când ţip, nu mă mai simt prost
  • nu mă mai deranjează că semăn cu mama
  • nu semăn cu mama chiar așa de tare
  • mă cunosc din ce în ce mai bine 
  • nu mă simt vinovată să-mi fac bucurii doar mie
  • fac Pilates pentru că-mi place
  • m-am lăsat de fumat pentru că nu mai aveam nevoie
  • port hainele la comun cu fiică mea
  • evit dulciurile
  • nu mai mănânc pâine
  • nu mă mai uit la televizor
  • am seriale preferate şi da, la unele mă uit doar pentru că-mi place de tipul din film
  • ronţăi fructe în pat şi las castronul pe jos până dimineaţă
  • am învăţat să descarc poze pe calculator, să plătesc facturi on line şi să mă cert doar când e nevoie
  • mi-am făcut Pilonul III
  • mă gândesc să emigrez
  • îmi place ceaiul
  • mi-aş dori să fac un master
  • mă bate gândul să-mi cumpăr maşină
  • mi-am cumpărat, în schimb, ciocan şi un set de şurubelniţe
  • am bătut primele cuie şi am înrămat primele tablouri
  • am desfundat chiuveta
  • am pus jardiniere pe balcon
  • îmi place şampania 
  • fac complimente oamenilor pe stradă
  • dansez în magazine dacă cântă Get Lucky
  • mă gândesc la un tatuaj
  • aş scrie o carte (de fapt, am scris-o, dar încă nu ştiu ce să fac cu ea)
  • port rochii cu genunchii la vedere
  • cer ajutor
  • îmi plac picioarele mele
  • am pantofi cu toc
  • mă duc la masaj facial (am fost doar o dată, dar o să mai merg)
  • iau Calciu
  • am riduri 
  • fac cumpărături on line
  • mi-am lăsat părul lung
  • mi-e dor de Ana când era mică
  • zâmbesc mult
  • am bufeuri
  • mi-ar plăcea să vizitez Japonia
  • mă uit pe etichete înainte să cumpăr
  • mi-e dor de un concert
  • ştiu că răutatea se naşte din suferinţă și din teamă
  • mă gândesc să mă fac roşcată
  • am patruzeci şi trei de ani

sâmbătă, 7 iulie 2018

Londra- capitolul I

Cucu! I'm back, cum s-ar spune pe la noi, prin urbe. Şi dacă sunteţi şi voi gata, haideţi să vă povestesc, pe scurt (nu de alta, dar sunt într-o pauză, la radio), ce poţi face vreo zece zile prin Londra şi pe lîngă. De la bun început trebuie precizat ceva: aţi fost de curând prin Occident? Ştiu şi eu, pe la Viena, Paris, Amsterdam? Vi s-a părut scump? Ha! Mă faceţi să râd. Trebuie să vizitaţi Londra ca să înţelegeţi cu adevărat ce înseamnă preţuri mari. Aşadar, primul sfat: duceţi-vă la Londra când v-o permite bugetul. Altfel riscaţi să fie destul de frustrant. Totuşi, se poate şi aşa şi o să vă spun cum.

Eu fac parte din categoria oamenilor norocoşi. Şi anume, am prieteni şi rude în punctele cheie de pe glob. Concret, vară-mea locuieşte la Londra şi mai mult, a avut şi spaţiu să mă ţină la ea. In tinereţe a locuit la Paris, aşa că, cum s-ar spune, mă ţin şi eu după ea ca scaiul după oaie şi uite aşa, mai văd şi eu lumea. Mai mult, pentru că e verişoara mea mai mare, a avut şi grijă de mine şi a răsfăţat-o şi pe fie-ea care, în sfârşit, a catadicsit să zâmbească. Altfel, se pare că e în fişa postului de adolescent să fie morocănos şi veşnic nemulţumit. Dar despre asta, data viitoare.



Să revenim la vacanţă. Partea bună cu Londra este că  este o destinaţie unde e uşor de ajuns. Aveţi low-costuri la sume absolut modice: eu am plătit 80 de euro pentru două bilete, fără bagaj de cală. Asta este avantajul de a merge vara când tricourile ocupă mai puţin loc decât puloverele. De la aeroport găsiţi autobuze care vă duc în centrul Londrei. Puteţi cumpăra bilete şi pentru întors. Detaliile le găsiţi pe paginile aeroporturilor, nu vă mai dăscălesc eu acum cu astfel de detalii.

Londra este un oraş extrem de mare. Se întinde ca o clătită uriaşă, iar primul şoc pe care l-am avut a fost preţul călătoriei cu metroul. Spre deosebire de alte destinaţii (Atena, de exemplu) aici chiar e greu să nu iei deloc metroul, sperând să economiseşti nişte bani. Noi am cumpărat două cartele pe care le-am tot alimentat cu lire (cam la trei zile mai puneam 20 de lire), dar cred că ar fi trebuit să mă interesez de abonamente şi mai ales de reduceri pentru copii. Nu am făcut-o, deşi ar fi fost de ajuns să arunc un ochi aici. Mi se pare că se poate chiar obţine o cartelă gratuită pentru copii dacă o cereţi din timp.

Primele două zile de Londra am bătut străzile, cheiurile Tamisei şi parcurile, într-un fel de încercare de a lua pulsul oraşului. Care oraş, sub un soare copleşitor, s-a dovedit impresionant de viu şi de cald. Am avut senzaţia că zece zile cât am stat acolo, am fost martora unui fel de festival al fericirii. Eu nu ştiu ce-şi pun oamenii ăştia în ceai de toată ziua sunt aşa de tonici şi de zâmbitori, In orice caz, văzuţi din exterior, par foarte veseli, amabili, toleranţi şi politicoşi. Adică, genul ăla de oameni pe care ţi i-ai dori prieteni şi vecini.



Avantajul la un sejur ca al nostru, mai lung, este că îţi permiţi să laşi monumentele alea, de listă, mai la urmă şi să începi cu ceva mai distractiv. In cazul nostru: Portobello Market. Este un târg care se întinde pe o stradă întreagă din Nothing Hill plin cu tarabe cu de toate: mâncare, prăjituri, legume şi fructe, haine, antichităţi, băuturi, iar mâncare, iar haine, într-un du-te vino plin de culoare şi de gust care ne-a încântat şi pe mine şi pe Ana. Pe mine, pentru că îmi place mult pitorescul târgurilor de acest fel, pe Ana pentru că şi-a cumpărat un tricou cu nu ştiu ce personaj din nu ştiu ce film. 15 lire. Tricoul. A fost mulţumită vreun sfert de oră.



Şi pentru că tot vorbim de târguri, aflaţi că mai este unul poate şi mai fistichiu: Camden Market. Aveţi metrou direct şi de acolo încă cinci minute de mers pe jos până ajungeţi într-un loc plin de terase, mâncare stradală şi buticuri cu haine care de care mai faine. Mai ales pentru fanii stilului rock, gotic sau hippie, ăsta este locul! Ana s-a făcut cu o pereche de şalvari absolut demenţiali. Sper să nu-i ia cu ea în tabără ca să-i pot împrumuta şi eu.


Tot la capitolul târguri, pieţe şi vânzători ambulanţi, pe malul Tamisei, cam în faţa lui Tate Museum, muzeul de artă contemporană, se mai adună buchinişti şi puteţi găsi diverse fotografii sau desene drăguţe şi la preţuri rezonabile. Şi o ultimă indicaţie referitoare la pieţe: Borough Market. Promiteţi că dacă aveţi timp, daţi o raită, da? Găsiţi de toate, dar mai ales o super ambianţă şi nişte brânzeturi şi brioşe de mi-a lăsat gura apă. De altfel, pieţele de genul ăsta sunt o soluţie pentru a mânca bine şi mai ieftin decât într-un restaurant.



Şi pentru că am amintit de Tate museum pe care nu am apucat să-l văd, să vă povestesc în ce muzee am intrat. Bineînţeles, după cum probabil că vă aşteptaţi, în alea gratuite. Nu însă în toate că nu am avut nici timp şi sincer, nici chef. Ei bine, profit de ocazie să vă mărturisesc că de ceva vreme încoace am decis că viaţa e prea scurtă ca să faci lucruri de care, de fapt, nu ai chef. Aşadar nu am fost la British Museum şi nici la London Dungeon, m-am dus însă la Natural History Museum, la cel de Ştiinţe şi la preferatul meu- Victoria and Albert Museum, aşa numitul V&A Museum. Toate trei se vizitează absolut gratuit, doar expoziţiile temporare sunt contra cost.

Ce m-a impresionat la Muzeul de Ştiinţe Naturale? Trei lucruri: clădirea în sine şi mai ales prima sală, scheletele de dinozaur şi de balenă, dar mai ales grupurile de copii de toate vârstele venite cu profesori pentru a învăţa concret despre viaţă. Să vă povestesc despre sala dedicată reproducerii şi naşterii? M-am simţit ca din lumea a treia când am văzut cum se face şcoală în ţările normale. Ah, şi a mai fost un episod care mi-a rămas în minte. Nişte băieţi la vreo 15 ani au descins în masă la toalete. Care, de data asta, erau comune. In spiritul specific vârstei, îşi băteau unii altora în uşă, făceau gălăgie şi mai grav, blocau toaletele. A venit proful şi le-a zis pe un ton calm, dar ferm: domnilor, vă rog un pic de respect! Suntem într-un muzeu! Şi ăia au tăcut! Înţelegeţi? Au tăcut! Fără comentarii, fără băşcălie, fără gesturi obscene când proful le-a întors spatele şi a plecat. Cam asta este ce numesc eu bună creştere. O să vorbim şi despre asta.


La Muzeul de Ştiinţă am ajuns târziu şi practic n-am avut prea mult timp să petrecem înăuntru. E un muzeu interactiv unde le sfătuiesc pe femeile normale, ca mine, să-şi trimită copiii cu taţii. Eu, în afară de a apăsa pe buton acolo unde scria apăsaţi pe buton nu am ştiut să-i arăt Anei altceva. Şi atunci, ca să mă dau şi eu mamă cool, am făcut o greşeală. Am acceptat fără să văd despre ce e vorba să dau 12 lire ca să intru cu infanta într-un simulator de zbor. Practic, am dat bani ca să stau cu capul în jos vreo zece minute. A fost groaznic, dar încă o dată, infanta a râs.



Şi acum, despre frumos. Căci despre asta este V&A Museum. O clădire superbă care strânge în interior obiecte frumoase din diferite colţuri de lume şi din diverse epoci. De la tapiserii din Evul Mediu, la servicii de ceai din dinastia Ming, la colecţii de haine sau monumente funerare, de la mobilier Rococo, la săbii de samurai sau statui budiste, muzeul acesta merită cel puţin o jumătate de zi. După ce ieşiţi, puteţi să vă continuaţi plimbarea prin cartier şi să aruncaţi un ochi la Royal Albert hall şi apoi, pentru o gură în plus de aer, daţi o tură şi prin Hyde Park.

Tot pe lista obiectivelor pe care le-am vizitat, a mai figurat The Tower of London. Mi-a părut bine că m-am îndurat să dau 30 de lire pe două bilete pentru că a fost o descoperire minunată. Mai ales colecţia de bijuterii ale coroanei a fost impresionantă. Din fericire, căci a presupus o coadă de o oră sub un soare arzător. De altfel, cu ocazia acestei vizite am reuşit să fac şi eu nişte poze reuşite cu celebrul London Bridge. Tot 30 de lire şi o coadă de aproape două ore de această dată a presupus şi vizita la Westminster Abbey. Şi da, merită. Şi nu, nu e doar încă o catedrală. Este un fel de incursiune în trecutul uneia dintre cele mai puternice ţări din lume. Din păcate nu am reuşit să intru şi la St Paul. Atenţie, ambele catedrale se pot vizita gratuit, în fiecare zi de la 17h00 sau, în fiecare weekend, de la 15h00, în timpul serviciului religios. Singura problemă: odată intrat, acolo rămâi până la sfârşit. Ceea ce riscă să dureze chiar şi trei ore.



Am terminat cu muzeele. Dar mai avem: parcuri, excursii în împrejurimi, tururi gratuite, restaurante, baruri şi five o' clock tea-uri. Şi bineînţeles tips and tricks pentru vacanţele cu adolescenţii. Acum însă vă las, căci duty calls, cum se spune la noi, în urbe. Pup you all!








joi, 5 iulie 2018

Londra, mon (nouvel) amour!

Acum două zile, în timp ce stăteam la o coadă uriașă la Westminster Abbey, mă gândeam că orașul ăsta de care mi-a fost așa de teamă, pe care l-am tot evitat și ocolit sub diverse pretexte- las' că știu eu că e scump, că englezii sunt cu nasul pe sus, că eu, francofonă cum mă știu, nu mă voi simți în largul meu, etc- deci orașul ăsta m-a făcut să mă simt așa cum demult nu m-am mai simțit: nu doar în largul meu, dar extrem de relaxată cu propriile mele limite și defecte. Adică, și ce dacă vorbesc engleză cu greșeli, și ce dacă sunt româncă și nu am prea mulți bani, și ce dacă am venit pregătită pentru ploaie și m-am trezit cu caniculă (din superstiție, am refuzat să mă uit la prognoza meteo înainte să plec), și ce dacă nu am știut cum să procedez la metrou și mi-am luat amendă (pe care, by the way, mi-au anulat-o când au înțeles că m-am încurcat), și ce dacă m-am apucat să dansez cu Ana într-un magazin pentru că ne plăcea melodia, și ce dacă la spectacolul cu Lion King am fost primele care ne-am ridicat în picioare, la aplauze și am țipat "bravo" cât ne-au ținut plămânii! Nimic din ce am făcut nu a părut să intrige sau să provoace șușoteli. Din toate orașele în care am călătorit până acum, Londra are relaxarea unei doamne în vârstă, inteligentă și de familie bună atât de sigură pe ea și pe nivelul ei de educație încât își permite să rămână ea însăși în orice situație. Incepând de la apelativul "love" pe care englezii îl folosesc în discuțiile banale (cum naiba să nu te relaxezi când ți se spune așa), continuând cu "how are you today" cu care deschid conversația, inclusiv la aeroport sau la Tesco și la care chiar așteaptă răspuns, totul asezonat cu zâmbete și cu glume, londonezii ăștia sunt extrem de naturali și într-un mod pe care nu știu să-l explic, par primii europeni fericiți că locuiesc în țara lor. Poate doar la olandezi am mai simțit asta.



Spre deosebire de Paris care este de o frumusețe inaccesibilă- monumental, luminos, cochet, dar în același timp cu un aer ușor demonstrativ- Londra este frumoasă prin simplitate și eleganță. Cartiere întregi de case cu fațade identice, din cărămidă, cu grădini, parcuri- care mai mari, care mai mici, cu ochiuri de apă cu lebede și pelicani- peluze până în zare pline de oameni ieșiți la iarbă verde, străduțe înguste mărginite de restaurante chic, cupluri de homosexuali plimbându-se de mână, doamne elegante alături de tineri cu părul în toate culorile, plini de tatuaje și piercinguri, hoarde de turiști, muzicieni și artiști, zgârie nori lângă biserici vechi, piețe gălăgioase și colorate, cozi la metrou cum n-am mai văzut, poduri peste râu, palate și săli de teatru, Londra este un amestec de nou cu vechi, de simplu cu spectaculos, de colorat cu alb-negru care te face să o percepi ca pe un oraș viu, în care chiar te poți imagina, locuind. Da, e scump, îngrozitor de scump, dar despre asta vom vorbi mai încolo. E un oraș care, spre deosebire de altele la fel de frumoase, nu pare să-și propună să judece. Doar dacă nu vrei tu să ieși în evidență cu orice preț și atunci, devine necruțătoare. Concret, oamenii ăștia aplică legea și o respectă. In zece zile cât am stat nu am văzut pe nimeni să încerce să intre în față, să dea ochii peste cap că e metroul plin, să se enerveze că vânzătorul stă mai mult cu doamna în vârstă de vorbă, să bată din picior că așteaptă după chelner. Să fie stilul britanic așa de relaxat sau pur și simplu să fie traiul într-un loc unde lucrurile funcționează și unde oamenii au încredere în structurile statului care să ducă la această relaxare? Din păcate, cred că nu am cum să răspund la această întrebare. Stiu doar că e plăcut să auzi oameni care vorbesc cu respect despre țara lor și despre regină. Apropo, nu era acasă cât am fost noi acolo. Asta în cazul în care vă întrebați ce mai face.



Atât pentru azi. Dar, vă aștept și zilele viitoare pe aici pentru că asta a fost doar introducerea. Urmează programul pe zile, sugestii și sfaturi, dar mai ales, mai ales detalii despre cum să rămâi zen și să te bucuri de vacanță chiar și atunci când adolescentul din dotare pare setat să ți-o strice cu orice preț.


 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes