miercuri, 11 decembrie 2019

Dispariția Dorei Tănase

- Știi, mama, o fată de la noi s-a pierdut azi, în școală. A plecat pe hol, în pauză și n-au mai găsit-o.
- Cine? zice mama absentă și își mută privirea de pe fața ei pe cea a bărbatului de lângă ea, de parcă ar fi o ceașcă cu cafea pe care o dă mai încolo.
- Dora Tănase, zice copila și se ia după privirea mamei care se termină acum cu un obraz tânăr și prost bărbierit.
 Bărbatul devine atent, se întoarce spre fetiță și dă să-i zâmbească. Apoi se răzgândește și rămâne doar atent la discuție. Dacă cineva ar fi acum în creierul lui, ar putea să vadă cum fel de fel de bucăți i se colorează pe rând, pe dinăuntru,  în funcție de gândurile care îi străbat mintea cu viteza cu care mașinile gonesc pe o autostradă.

Mama lasă ochii în jos și tace. Fetița își continuă jocul pe telefon. Urmează stația Obor cu peronul pe partea dreaptă, zice cineva, dar nu contează. Ele merg până la Victoriei și acolo schimbă.
- Doamna a zis că poate a fugit din școală!
Mama ridică privirea ușor buimacă.
- Cine, mamă? Cine a fugit?
- Dora, fata care a dispărut. Noi ne gândeam că dacă o fi luat-o vreun pedofil și cine știe ce i-o fi făcut, nu?
Bărbatul își mută privirea către stânga. Acolo, o femeie bătrână stă cu mâinile în poală de parcă s-ar ține să nu se pișe pe ea și strânge între picioare o paporniță din care ies câteva tulpini de praz. Păi, da, că a început postul, își spune bărbatul și o bucățică de creier tocmai i se colorează în roșu.
- Dora Tănase a luat patru la matematică. Poate și d-aia a fugit. Poate că nu s-a pierdut, ci s-a ascuns pe undeva, de frică.
- Poate, zice mama și aruncă un ochi pe ecranul telefonului. Ia uite ce rochie frumoasă, își zice și dă un like, să fie.
-  Eu așa cred, că s-a speriat, continuă cea mică, uitându-se pe furiș la pantofii bărbatului. Sunt destul de uzați, și din loc în loc, au mici urme de noroi și de praf alb. O fi var, se gândește fata și-și aduce aminte că și nea Fane avea niște pantofi așa. I-a văzut când a chemat-o atunci, la gard, să-i dea o sticlă de nu știu ce pentru bunică-sa. Și când a întins mâna, degetele lui au apucat-o de încheietură și ea nu a reușit să zică nimic, dar absolut nimic. Doar s-a uitat la pantofii lui și cât degetele alea mari și aspre o țineau, ea număra în gând stropii albi, de zugrăveală, de pe tenișii lui. Apoi i-a dat brusc drumul și ea a rupt-o la fugă până în fundul curții și cât nea Fane râdea gros pe uliță, ea vomita în spatele stivei de lemne. Nu i-a zis nimic lui mamaie. Doar i-a cerut să o lase să nu mănânce nimic la cină și să doarmă cu lumina aprinsă.
- Iar Dora, zice fata, Dora era tare frumoasă. Mă rog, poate încă mai e. Auzi, mama, tu crezi că Dora a murit?
- Doamne, dar ce-ți trece și ție prin cap!
- Dacă murea, o găseau, nu?!
Bărbatul închide ochii. Pare că doarme, dar nu, doar stă așa. Ascultă și-n creierul lui culorile se amestecă. Miroase a praz. Ultima dată când a mâncat era la maică-sa acasă. Acum un an. Chiar înainte să moară. A murit în somn. Puf! Și gata! Culmea e că o chema Dora. Urmează Victoriei cu peronul pe partea dreaptă.
- Hai să coborâm, zice mama.
Fetița se ridică și se mai uită o dată la pantofii bărbatului. Nu, nu e var. E doar praf. Ridică privirea și-i zâmbește. Zâmbește și el.
- Eu nu cred că s-a pierdut pur și simplu, cred că a venit mama ei  și a luat-o de la școală. Nu?
Mama dă din cap. I-a cam rămas sufletul la rochia aia. Poate dacă era îmbrăcată cu ea, l-ar fi făcut pe tinerelul ăla din metrou să se uite și la ea. Așa, dormea de-a-ncurulea.




marți, 10 decembrie 2019

Celebritate

Era fiica unei mame celebre. Nu la fel de celebră ca vedetele de la Hollywood, dar suficient de cunoscută cât să o facă pe vânzătoarea de la Pâine să-i zâmbească larg și să o cheme la ușa din spate, ca să-i poată băga, pe șest, în sacoșă, trei franzele calde, în timp ce-n magazin, rafturile erau goale și inutile, ca multe alte lucruri din acele vremuri. Văzuse, încă de mică, cum lumea întorcea capul pe stradă după mă-sa, șușotind "ai văzut-o și tu? Hai, mă, că ea e!" și deprinsese, aproape instinctiv, fel de fel de tehnici pentru a profita de celebritatea cu care se născuse alături și pe care avea tendința să o considere aproape normală. Noroc cu ceilalți oameni - trecători, vânzători, copiii din parc sau de la școală și părinții lor - care se tot fâstâceau când dădeau nas în nas cu maică-sa, înainte să vadă cât și dacă face pe nebuna. Nu făcea. Poate și pentru că așa-i era felul, dar cu siguranță, chiar dacă ar fi avut, să zicem, veleități de vedetă, i le-ar fi scos partidul din cap, cât ai zice pește. Fata știa asta. O văzuse pe viu, într-o iarnă, când se duseseră împreună, în Obor, să ia niște carne. Măcelarul o cunoștea pe femeie de la televizor, dintr-un serial cu comuniști, și-i pusese deoparte, într-o hârtie maronie și plină de grăsime, un kilogram de fleică, să fie pentru Crăciun. În ziua aia, maică-sa și-a pus paltonul bun, cizmele de și le luase cu ani în urmă, de la Arezzo, și așa împopoțonată, se furișă undeva, în spatele halei, să-și ia "porcul" ce urma să troneze sub formă de friptură, pe mijlocul mesei mari și negre, din sufrageria lor cu balcon.
Doar că soția măcelarului a zărit-o când tocmai ce dădea să-i strângă mâna lui bărbată-su, cu niște lei ținuți strategic în palmă, și s-a repezit în părul ei, blestemând și urlând de se uita lumea ca la urs "cine te crezi, fă, cretino, să te dai, cu copilul lângă tine, la bărbatul alteia!". În anul acela, a sunat-o pe o verișoară de-a soacră-sii, din Argeș, căsătorită cu unul de la C.A.P și i-a dat o invitație la teatru contra unui pui pe care l-a făcut la cuptor, chiar în dimineața de Crăciun când dăduseră ăștia, în sfârșit, drumul la gaze.

La școală, știa toată lumea cine e maică-sa, și chiar și ăia care nu știau, aflau repede, pentru că fata nu reușea să țină prea mult timp un astfel de secret. Și la urma urmei, de ce ar fi făcut-o?! Da, sigur, era povestea aceea cu modestia pe care i-o tot spunea bunică-sa de fiecare dată când se lua la harță cu noră-sa. Ce să-ți spun, Sarah Bernard din București, pe dreapta!, zicea a' bătrână și râdea cumva, răutăcios, spre maică-sa care ieșea val-vârtej din bucătărie, de frică să nu spargă de draci, vreo farfurie și după aia să plângă după ea, că  nu mai avea de unde să cumpere serviciu ca al lor, adus tocmai din China, de bărbată-su. El nu era celebru. Doar fusese la un moment dat în China de unde venise cu un set de căni și un altul de farfurii și cu o rochiță albă, cu volane, care se lega la spate cu o fundă imensă. I-o fi bună?, s-a întrebat, uitându-se către cea mică și s-a dovedit nu doar că i-a venit la fix, dar că fetița a fost așa de încântată de rochiță că, în perioada următoare, nu voia să se bage-n pat decât îmbrăcată cu ea. În loc să o certe sau să refuze categoric astfel de capricii, maică-sa a decis că bine, n-are decât să doarmă-n rochie dacă vrea, cu condiția să și-o tragă peste pijama. Așa avea să-i fie și mai cald peste noapte, și-n plus, nici măcar nu arăta prea ciudat. Era la ordinea zilei ca iarna, la școală, să-i îndese pe sub sarafan o pereche de pantaloni de trening - roșii sau albaștri cu dungă albă, că doar așa erau la Romarta - drept pentru care o rochiță cu volane peste o pijama cu ursuleți arăta chiar drăguț, a spus mama și a ieșit din cameră, trăgând mai aproape de pat, caloriferul electric cumpărat pe sub mână, din fabrică,  de la Târgu Mureș. Noroc cu directorul, că m-a recunoscut!, zicea de fiecare dată când își așeza aproape tandru mâna pe eleminții fierbinți, făcând-o pe fată să zâmbească admirativ și pe soacră-sa să boscorodească în barbă că mare chestie să stai pe o scândură, în fața oamenilor, și să dai din gură! Deși, o dată pe zi, cât erau cu toții plecați ba la serviciu, ba la școală, lua caloriferul și-l trăgea de fir, ca pe un câine, până la ea în cameră, să-ncălzească și acolo puțin.

Copiii din clasă, ăia cu care era colegă deja de câțiva ani, știau cu toții a cui fată este, iar acele mici ah-uri sau oh-uri pe care le auzea ori de câte ori le venea vreun coleg nou cu care intra imediat în vorbă - dacă-ți spun cine e mama, o să leșini! - o făceau pe fată să se simtă mai importantă și mai ales, să adere mai ușor la grupul celor cu adevărat privilegiați. Erau pe puțin vreo zece, toți cu părinți lucrători în comerțul exterior sau pe la Casele de comenzi, așa cum era mama lui  Miluț Rareș, din banca a treia, rândul de la geam. A fost prima dată când a simțit ce înseamnă să urăști pe cineva. S-a întâmplat într-o zi de noiembrie. Afară începuse să ningă și proful de desen tocmai ieșea din clasă când l-a văzut pe Miluț Rareș cum își bagă mâna sub bancă și scoate de acolo o banană. Ultima banană, ea o mâncase cu un an în urmă, fix de Revelion. Știa asta pentru că primise un ciorchine de Crăciun și-l împărțise pe zile, să-i ajungă cât mai mult. Iar pe ultima o ținuse pentru petrecerea de la miezul nopții. Ba chiar a dat noroc cu banana, când ai ei s-au apucat să ciocnească paharele, urându-și să fie sănătoși și să se termine dracului cu Nea Nicu și căcănarii lui de comuniști! Apoi, au pupat-o fiecare pe câte un obraz și i-au zis să nu care cumva să zică la școală ce vorbesc ei în sufrageria cu balcon!

În ziua aia, Miluț Rareș nu a mâncat banana. A luat-o de-acolo de unde o lăsase, a băgat-o în ghiozdan și apoi, s-a întors către restul clasei și a zis cu voce tare mai am zece kilograme acasă, dacă vreți să știți!. Și atunci ea a simțit cum furia urcă și urcă și i-a țipat cât a putut de tare Miluț, ești un adevărat dușman al poporului!, iar el s-a strâmbat la ea și a început să fugă prin clasă și să strige ofticoasaaaa, ofticoasaaa! și copiii au râs și au țipat și ei grasaaa- ofticoasaaa, iar ea a strâns pumnii, și-a mușcat buza și le-a zis printre dinți că sunt niște comuniști tâmpiți! Apoi s-a făcut liniște. Copiii au tăcut. Nu s-au mai fugărit prin clasă. S-au dus cu toții la locul lor, s-au așezat în bănci și au rămas așa, cu cărțile deschise, chipurile să mai repete, deși nimeni nu reușea să citească nimic. Din când în când, aruncau câte o privire pe furiș, la portretul lui Ceaușescu de deasupra catedrei și nu știau ce urma să se întâmple. Nici ea nu știa. Se gândea că dacă era adevărat că până și pereții aveau ochi și urechi, cum zicea toată lumea, atunci sigur mâine sau poimâine or să o cheme la cancelarie și acolo tovarășul director, ăla înalt, cu chelie și sprâncene ca de femeie, o va întreba cum o cheamă și la ce clasă e, și cum îi cheamă pe mama și pe tata și mai ales, cu ce se ocupă. Și-atunci a decis să spună că mama ei e ca verișoara aia, din Argeș, care lucrează la Universal, la raionul de Metraje și că taică-su e angajat la C.A.P.

Așa s-a decis în ziua aia și exact așa i-a povestit și unui băiat nou care a venit la ei în clasă, în trimestrul doi. Și dacă vrei să știi, eu mănânc pui în fiecare zi, a spus ea, iar băiatul a rămas cu gura căscată și a înghițit în sec, fiindcă ai lui - profesori la facultate, amândoi - abia reușeau să pună mână pe câte niște felii de parizer pe care le dădeau prin făină și ou și le făceau șnițele. Într-un mod neașteptat, fata reușise să  păstreze doza aceea de celebritate cu care crescuse de mică, chiar dacă acum ea izvora dintr-o minciună pe care nimeni din clasă nu îndrăznea să o demonteze, de frică să nu fie acuzat, la rândul lui, de complicitate la denigrarea severă a partidului comunist și a  poporului muncitor. Abia la ședința cu părinții, când directorul a luat-o pe maică-sa de cot și a tras-o spre el, șoptindu-i cu buzele aproape lipite de ureche dacă vă rog să-i cereți soțului să-mi facă și mie rost de un pui, doi acolo, că am musafiri duminică..., abia atunci lucrurile au ieșit la iveală. Nu la școală. Acolo, sub privirile vigilente pe care iubitul conducător le arunca din tabloul de deasupra catedrei, a rămas în continuare fata vânzătoarei și a C.A.P-istului. Era un mediu mult mai sigur și la fel de capabil în a stârni oh-uri și ah-uri, ceea ce pentru ea, la vârsta aceea, era suficient.

Acasă însă, după ședința cu părinții și după ce a ascultat în tăcere, toată tărășenia cu Miluț Rareș, mama a intrat în bucătărie, a trimis-o de acolo pe soacră-sa ia, du-te mata și uită-te cum dă Nea Nicu din mână, la televizor! a luat din cămară farfuriile chinezești și le-a izbit, pe rând, de plăcile de gresie, astupându-și hohotele de plâns sub zgomotul de cioburi. Apoi, a măturat, a adunat cu făraşul mizeria, a pus mâna pe telefon și a sunat-o pe verișoara din Argeș s-o roage să-i facă rost de doi pui pentru tovarășul director.

                                                         sursa photo aici
joi, 5 decembrie 2019

Dans

Aseară, ai venit la mine în cameră
Şi m-ai invitat la dans.
Dumnezeule, de când nu ai vrut
să mai dansezi cu mine!, am spus
în gând.
Şi te-am lăsat pe tine
să alegi cântecul: Mamma Mia ai vrut
Culmea, nu?!, am spus
cu voce tare.
Şi tu ai râs şi ai început să cânţi
la refren.
Şi eu mă întrebam dacă e
sau nu
o simplă coincidenţă.

Aseară, am dansat cu tine
pe covorul cu flori
de la mine din cameră
Şi la sfârşit,
Ne-am prăbuşit
Una în braţele celeilalte
epuizate, probabil,
de efort şi
aşteptare.

De dimineaţă, mi-ai umblat în dulap
şi ai ales:
- ciorapii mei negri
- eşarfa de la Paris
- brăţara cu bufniţă
- ghetele mele fără toc.

Mă uitam la tine,
ca-ntr-o oglindă.
Îţi zâmbeam
Şi pe dinăuntru
dansam neobosită.




Pe jos

În camera mea, pe covor,
E un orb care stă și cerșește
Iar mâna lui întinsă,
ca o vorbă care se tot repetă,
Mă ajută să mă țin de ceva
și să trec mai departe.
La început, nu mi s-a părut
nimic ciudat.
Mă trezeam,
Aprindeam lumina la bucătărie,
Puneam de cafea
Și-apoi, împreună
Sorbeam fiecare din ceașca lui,
Tot așteptând să se lumineze
și să uităm că nimic
din ceea ce se petrecuse peste noapte
nu se întâmplase cu adevărat.
Azi de dimineață, însă,
l-am găsit dormind.
Stătea culcat pe o floare
Cu petale portocalii
de pe covorul din sufragerie
Părea un copil obosit
sau un animal uriaș și diform.
Avea mâinile sub cap
de parcă nu mai aștepta nimic.
În timpul ăsta, florile de pe covor
Se deschideau rând pe rând
și mirosea din ce în ce mai frumos.
Ce ciudat!, mi-am zis
Și l-am lăsat să doarmă,
Cât am băut singură, două cafele,
Și m-am uitat pe Internet
după un alt covor.


miercuri, 4 decembrie 2019

Fata cu păr albastru

Fata cu păr albastru
Avea ochii negri
Ca pământul,
Ca geaca mea de piele
din vara lui '90,
"Salutări din Costineşti"
scriam acasă...
Ca literele,
Ca siluetele din pozele
Cu mama
Şi cu tata
Când viața lor
Avea sens şi fără mine.
Părul ei albastru
Era prins la spate
Şi părea
Un fel de cer
Dintr-o vară
Rămasă în urmă.

Miercuri

Aerul are ceva ciudat
în dimineața asta.
De parcă particulele de oxigen
ar avea culoare
iar culoarea ar fi una nemaivăzută
și înșelătoare.
Pe blocul de vizavi
Lumina lasă cercuri.
Un fel de oglinzi
în care platani dezbrăcați
își aranjează crengile subțiri și noduroase
ca mâinile bunicii.
Pe stradă, nu se întâmplă nimic,
degeaba mă tot uit afară
sperând la o formă de viață.
Doar crengile platanilor
rămân cu fața la mine
frumoase și reci
ca niște oglinzi
în care lumea se vede altfel
fără tine.

Pe fundul apei

Oamenii care se iubesc
Nu ar trebui să vorbească între ei.
Ei ar trebui să rămână tăcuți
ca peștii.
Cupluri de dorade
Cu piele netedă și strălucitoare
Așa ar trebui să fim și noi, iubitule!
Din gurile întredeschise
Să nu ne mai iasă întrebări
sau semne de exclamare,
ci doar bule mici
ca surprizele de Ou kinder.
În loc de mâini și de picioare
Să ne crească aripi mici și delicate
asemenea unor evantaie
cu care să ne trimitem semnale
seara, la culcare.
Am căuta împreună
moluște și crustacee
Am dormi, înveliți
cu iarbă de mare.
Și am rămâne tăcuți
și împreună
Imaginându-ne cât de multe
am avea să ne spunem.

                                                        Photo credit Pascal Uhlig
 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes