M-am gândit că dacă tot e luni și început de săptămână, hai să o pornim cum trebuie și să vorbim un pic despre sex. Stați așa, nu închideți calculatoarele, facebook-ul și telefonul ca să rămâneți aici, pe capul meu, cu cine știe ce idei în minte. E vorba despre sex, probleme și... minori.

Concret, se dă următorul caz: una bucată puști de unsprezece ani, frumușel și scăpat total din mână de doi părinți divorțați care îl cam plimbă de la unul la altul și-l uită des pe la bunici. În consecință, puștiul decide să se revolte, adoptă un limbaj cu care câștigă rapid respectul celorlalți băieți din clasă, se împrietenește cu altul cu un vocabular la fel de colorat ca al lui și împreună decid să terorizeze toată suflarea feminină din jur. Să nu uităm că vorbim de niște fetițe de zece- unsprezece ani, în plin proces de transformare care și așa au mari probleme în a se accepta, darămite în a se vedea târâte, fără voia lor, în niște jocuri cu o puternică conotație sexuală.

Să nu aveți impresia că, în calitate de femeie și de mamă de fată, leșin la fiecare cuvânt mai porcos pe care îl aud în jurul meu. Am crescut de mică într-o gașcă de băieți, așa că sunt relativ imună și chiar amuzată de teribilismele pre-adolescentine ale masculilor în miniatură. Înțeleg perfect ceea ce fac și de ce o fac și chiar încerc să le țin partea în fața ochilor dați peste cap ai Anei care preferă să-i desființeze total în timp ce-i urmărește cu privirea. Mai mult, pot spune că simpatizez puternic cu puștii rebeli, ieșiți din tipare, ăia altfel decât restul clasei, care fac pe durii doar ca să-și ascundă timiditatea mai bine.

Din păcate, nu este cazul și băiețelului din povestea noastră. Inițial așa am crezut și eu și chiar am încurajat-o pe Ana să-i spună prietenește că pe ea chiar o deranjează înjurăturile și cuvintele porcoase aruncate în neștire către banca ei, doar-doar l-o sensibiliza un pic. Din păcate,  am aflat că nu e vorba doar despre cuvinte, ci și despre gesturi dintre cele mai explicite. Practic, e vorba de un act de hărțuire în care protagonistul nu a depășit încă un metru cincizeci dar  face uz de un întreg arsenal propriu unui adult. De aici și o serie întreagă de întrebări din partea Anei care, fără voia ei, a ajuns să afle evident mai mult decât și-ar fi dorit în materie de sex.

Acum, problema este ce fac eu cu acest băiețel. Am fost și am vorbit cu învățătoarea. Am aflat că e la curent cu situația lui, în special cu problemele de limbaj, că a anunțat familia și cam atât. M-am gândit să vorbesc eu cu părinții, doar că Ana se teme că-l vor certa acasă, iar el se va răzbuna pe ea, la școală, ceea ce pare plauzibil. Oricum, nu doar fie-mea e ținta porcăriilor lui, ci toate fetele sunt mai mult sau mai puțin luate în colimator. M-am gândit apoi că nu ar fi rău să o învăț pe Ana cum să detroneze un astfel de personaj din poziția de mascul alfa. Că practic aici e problema. Așa că i-am propus să asmută toată suflarea feminină din clasă împotriva lui, cu ironii puternice și de față cu ceilalți băieți, sperând cu puștiul va ieși terfelit și cu coada-ntre picioare. Din păcate, la unsprezece ani, fetițele sunt încă foarte fragile și speriate, așa că, deocamdată, au ales să-l ignore în masă în loc să-l pună la zid, ceea ce nu a rezolvat prea mult situația.

Acum, vin cu o rugăminte. Voi cum ați proceda cu puștiul acesta? Cum învăț eu copila să scape de el și să-l pună la respect? Eu înțeleg foarte bine că băiețelul ar avea nevoie de o familie implicată, de acces restricționat la tabletă și Net și de un psiholog. Dar până una alta, el își vede de viața lui care cred că implică și niscaiva filme deocheate și fiică mea se duce cu frică la școală. Așadar, aștept sugestii și planuri de bătaie. Și rog domnii cititori să vină cu idei, poate reușesc mai bine decât mine să se pună în locul băiețelului și să vadă ce i-ar putea schimba atitudinea.

sursa foto aici

Se vede acolo la voi? Știu că afișul nu e perfect, că ar fi mers oleacă mai mare, dar faceți și voi un mic efort, mai ales că evenimentul pare simpatic și promițător. Concret, în Parcul Titan a început de astăzi Festivalul Turcesc. Așadar, dacă nu aveți program în weekend, poate dați o raită să vedeți ce fac turcii de pe la noi. Până vă căutați ochelarii, o să vă spicuiesc eu din program: va cânta fanfara, vor fi spectacole de magie, dansul dervișilor, dansuri populare turcești (mă întreb dacă sunt d-alea din buric), un pic de chitară, un pic de muzică populară și ce mi-a atras mie atenția în mod special- concursul de duminică, de la orele 15h00, de mâncat baclavale.

In concluzie, dacă nu aveți ceva mai bun de făcut, dacă nu sărbătoriți Constantini și Elene, eu zic că festivalul aista e numai bun de umplut măcar o zi de weekend. Cică și ploile se vor potoli. Mă rog, mâine încă există un risc (că tot aveam noi program și mare nevoie de vreme bună), dar duminică va fi cald și soare. Și dacă nu o să vă placă și nu o să vă placă la turci, atunci n-aveți decât să mai mergeți câteva minute cu mașina ca să ajungeți la Mega Mall. Unde n-are rost să vă spun eu ce să faceți. Doar atât, dacă cei mici au chef de film, să știți că Angry Birds e fain și-l recomand. Nouă ne-a plăcut.

M-am refugiat pe o insulă pustie. Nu m-a prigonit nimeni. Ba dimpotrivă. Am fost întrebată cum o să mă descurc de una singură. Fără nimeni care să facă focul sau să prindă un pește sau măcar să schimbe o vorbă cu mine. Am dat din mână a lehamite și a rămas bun și am plecat zâmbind. Și asta pentru că, odată ajunsă pe insulă, am scos din mine și am aruncat pe plajă zecile de fațete care mă locuiesc de atâta amar de vreme. De două luni strig catalogul. Timida e? Și rebela? Precauta? Furioasa a apărut? Ingrata? E atâta gălăgie la mine pe insulă încât, din păcate, nu vă mai aud. Habar nu am ce spuneți sau ce vreți, iar strigătele voastre se sparg de valuri înainte să ajungă la mine. Îmi pare rău să vă spun, dar e complet lipsit de sens să încercați să-mi mai vorbiți acum. Pur și simplu, parcă mi-ar fi crescut din interior două palme uriașe care-mi acoperă urechile. Aș vrea să vă zic că m-am decis să rămân aici atâta timp cât va fi nevoie. După cum v-am spus, suntem multe și până ne cunoaștem ca să restabilim ordinea și prioritățile e posibil să dureze ceva. Mai ales că există câteva dintre mine care-mi dau mult de furcă zilele astea și vorbesc toate deodată și se supără și cer atenție. Așa că stau cam prost cu timpul. Și cu răbdarea.

Cam atât de pe aici, de unde sunt eu. Sunt sigură că de la voi se vede altfel. Dar nu e nevoie să veniți până la mine. Serios, mă descurc. Doar că mă mișc încet, să nu care cumva să fac valuri. Pentru că e o insulă mică. Chiar foarte mică și nu vreau să pățească ceva.

sursa arhiva personală

Se dă una bucată copil. Sau mai multe, după caz; numărul lor nu va schimba datele problemei mele. Și anume cum facem să-i ajutăm pe cei mici ca atunci când devin puțin mai mari să poată și ei să câștige un ban cinstit.... Ce faceți acolo? De ce nu spuneți nimic? Păi nu, voi trebuie să răspundeți, că eu nu știu răspunsul. Eu sunt aia care întreb. Pentru că de la o vreme, fie-mea ar dori și ea să-și poată strânge niște bani de buzunar fără să fie tot timpul la mila noastră.

O soluție ar fi alocația. Puțină, cât e ea acolo, tot ar fi mai mult decât nimic. Doar că noi, în egoismul nostru părintesc, am decis să o strângem într-un depozit și așadar la aia nu se umblă. Am auzit apoi de părinți care răsplătesc cu bani eforturile intelectuale ale copiilor. Nu neapărat leul și fb-ul, dar hai cu mama la un concurs la matematică, hai și 10 lei la pușculiță. Mai bagi și un opțional de șah, mai dau și eu cinci lei. Și tot așa, pe principiul că actuala generație nu e dispusă să miște un deget dacă nu vede recompensa imediată. Fără să încerc să critic (am zis că încerc, nu și că reușesc, de acord?), o să spun că niciodată nu voi fi dispusă să-i dau Anei mele bani să-și facă datoria sau să o mituiesc pentru a face sau nu a face anumite lucruri. Din cauza asta nu sunt de acord să-i dau bani ca să facă treburi în casă. Chiar dacă ajutorul ei este real atunci când strânge masa sau spală vasele, nu cred că Ana ar trebui să aibă un statut aparte față de noi, ceilalți membri ai familiei, doar pentru că este mică. Și cum pe mine nu mă plătește nimeni să duc gunoiul sau să fac piața, nu văd de ce pe ea ar plăti-o cineva. Până la urmă, asta se întâmplă în orice familie: se împart responsabilitățile. Căci altfel, cred eu, există riscul ca cel mic, odată ajuns ceva mai mare, să nu mai dorească să miște un deget până nu e plătit.

Problema este că dacă nu-i dai alocația și nici nu-i recompensezi financiar ajutorul oferit prin casă, cum faci să-i oferi totuși celui mic posibilitatea să câștige un bănuț? Ana s-a gândit că ar fi dispusă să facă lucruri pe care ulterior, ar putea să le vândă. De exemplu, limonadă. Acum vreo trei veri, fiind ea la țară și plictisindu-se de moarte într-o curte prea mare pentru un singur copil, s-a gândit să-și deschidă o tonetă cu limonadă. Un leu paharul. Din păcate demersul nu a avut succesul sperat, copiii din sat preferând să-și păstreze bănuțul și să bea apă din fântână. Dar ideea Anei mi s-a părut foarte bună și până în clipa de față, cred că din punct de vedere etic, este cel mai corect demers. Să încurajăm copilul să facă ceva creativ care să-i poată aduce în mod real satisfacție. Chit că ajungem noi, părinții, să-i cumpărăm operele. Ana a avut o perioadă când făcea brățări. Culmea este că din propria ei inițiativă s-a apucat să se joace „de-a magazinul” în parc împreună cu o prietenă și a câștigat un leu pe o brățară. A fost o ocazie nu doar să-și vadă munca răsplătită, dar să învețe și câte ceva despre comerț. De exemplu: cum să-ți atragi clienții. Singură a observat că ideal este să atragă către magazin fetițe însoțite de bunici pentru că ele întotdeauna sunt mai dispuse să cedeze la hachițele celor mici, spre deosebire de bone care pot spune „eu n-am bani, cere-i lu' mama” sau mamelor care sunt mult mai rezistente la lacrimile ce se înnoadă în barbă. Pe de altă parte, din experiența magazinului din parc a învățat, pe propria piele, că atunci când vinzi un produs cu un preț care nu acoperă nici pe departe cheltuielile cu materialele, afacerea riscă să se prăbușească. Așadar, a doua zi, magazinul a intrat în faliment. Dacă vă întrebați cine a câștigat leul – Ana sau prietena – aflați că l-au împărțit frățește.

Până acum doi ani, mare parte din banii de buzunar ai Anei proveneau de la Sorcovă și Plugușor. Cum sărbătorile de iarnă ni le făceam la țară, satul era destul de mare pentru a permite unui pui de om plecat în zori să colinde suficient de multe case încât să strângă o sumă frumușică menită a-i oferi din când în când posibilitatea de a-și putea cumpăra singură câte ceva. Inevitabil însă, de pe la nouă ani, Ana a început să se jeneze să mai zbiere de nebună, pe la porțile din sat, câte un „aho, aho, copii și frați”, chiar dacă pentru asta și-ar fi văzut finanțele asigurate. În consecință, am tăiat de pe listă și aceasta sursă de venit.

Iată-ne ajunși și în prezent. Când banii de buzunar ai Anei sunt dați de noi, din când în când, fără niciun fel de legătură cu nimic, ci pur și simplu pe principiul „ia mă, să ai și tu de-un suc!” O fi bine, n-o fi bine, habar nu am. Referitor la sumele pe care i le dăm, ele variază între câțiva lei rămași rest de pe la pâine și 50 de lei pe care i-am dat o dată când tocmai ce primisem o primă și m-am simțit generoasă. Din păcate, sentimentul pe care i-l dăm este că se află la cheremul nostru și deci nu poate controla nimic, nu poate planifica și nici nu poate face mai mult decât să ne ceară și să spere. Ceea ce nu e tocmai corect. Mai ales că, din fericire, ea știe foarte bine să-și drămuiască banii și să și-i țină atunci când își dorește ceva. Până acum sunt chiar mândră de ce și-a cumpărat și de cum a știut să-i economisească Mai mult, am fost extrem de emoționată când de Crăciun și-a folosit practic toți bănuții să ne cumpere nouă cadouri.


Am remarcat că în străinătate, psihologii recomandă părinților să nu se grăbească să le dea celor mici bani de buzunar înainte ca aceștia să învețe să  numere. Pentru că demersul e inutil. Însă, odată cu intrarea la școală, este bine, spun ei, să li se ofere copiilor niște sume fixe pe săptămână care să crească odată cu vârsta și care să fie stabilite în funcție de veniturile părinților.  Iată și ce sume se vehiculează – e drept, asta în cazul copiilor francezi: între 2 și 5 euro pe săptămână pentru copii între 7 și 10 ani, 25 de euro la fiecare două săptămâni pentru cei de 11 ani (hai, Ana, că te scoți!) și 35 de euro pe lună pentru cei de peste 14 ani.

Așadar, voi ce părere aveți? Voi cum procedați cu ai voștri? Și ei ce zic, sunt mulțumiți?