1
Avea bunică-mea fel de fel de obiceiuri de la care nu se
abătea niciodată. Așa învățase ea să traiască, cu ideea că oricând ceva se
putea schimba și ea trebuia musai să se descurce. Probabil că așa a simțit și-n
noaptea aia de iarnă când s-a trezit, la ușă, cu mătușă-sa de la oraș, venită
val-vârtej peste ea și sor-sa mai mică să le spună că tocmai ce rămăseseră
orfane. După ce mama îi murise la nașterea celei mici, acu' oamenii îl găsiră
și pe taică-su mort, în zăpadă. Așa că bunica mea
care avea nouă ani pe atunci, a luat-o pe sor'sa mai mică de mână și s-a dus să
slujească în casa mătușii care nu o iubea, dar avea nevoie de ea. La școala s-a
dus puțin. Cât să învețe să citească, să scrie greoi și să priceapă că orice
lucru poate deveni folositor. Când am cunoscut-o, bunica își păstra pensia în
bancnote noi, într-o cutie de la capul patului, aduna toate pungile de un leu
și nu arunca pâinea. Firimiturile le presăra pe marginea balconului de la
bucătărie, să le mănânce porumbeii. Iar feliile uscate le așeza pe o tavă și le
băga la cuptor, să facă pesmeți. Când pregătea supa ei cremă de cartofi, cu
smântână și frunze de țelină, îmi dădea câte un pesmet d-ăla să mi-l fac
crutoane. M-am gândit azi la ea cât prăjeam pâinea în cuptor, să am în casă. O
să vă mai spun despre bunică-mea, căci așa, cu povești, parcă trece timpul mai
ușor.
2
Bunica mea nu ieșea din casă decât foarte rar. Fusese operată
de varice în vreo două rânduri și cred că o dureau picioarele destul de tare.
Eu nu știam asta și nici nu o întrebam. Doar îi auzeam târșâitul picioarelor
de-a lungul holului lung dintre baie și bucătărie și câte un oftat cu care
aprindea lumina ba-ntr-o parte, ba în alta. Vă ziceam ieri că bunica asta a mea
avea niște reguli de la care nu se abătea niciodată. Uite, de pildă, ea nu suporta aspiratorul. Ce atâta modernism, îi
zicea mamei când o vedea că se apropie cu inamicul. Și pac îi trântea ușa-n nas
aspiratorului albastru, ca o țestoasă pe roți, și se apuca să dea ea cu mătura
cum știa mai bine. După ce termina, lua câte o revistă d-aia cu China din care
primea taică-miu la birou, se așeza pe marginea patului, cu picioarele ușor
crăcănate și se apuca să dea paginile una câte una, zicând din când în când: ia
uite, dom'ne, și la ei toate bune și frumoase ca și la noi, doar ochii ce le
sunt mai alungiți!. Bunica mea avea foarte
puțini prieteni. Un unchi din partea mamei, Nicu, care de câte ori se certa cu
ai lui, acasă, venea la noi și se plângea bunică-mii, poștașul și tanti
Magdalena, o femeie care locuia într-un bloc din Intrarea Ursulețului și care
mă ducea pe mine-n parc când eram mică. Femeia asta avea un coc ca o chiftea în
creștetul capului, o nepoată blondă care fugise cu un sirian și niște ochelari
imenși care m-au făcut să o încadrez definitiv la categoria urâtă din prima
clipă când am cunoscut-o.
3
În fiecare dimineață, după ce-și împletea părul lung într-o
coadă pe care o făcea ghemotoc la spate și o prindea cu ace, bunică-mea se
ducea târșa-târșa la bucătărie și-și punea de cafea. Avea un ibric special
pentru asta, cumpărat de la un evreu bătrân care-i fusese vecin, acolo, pe
strada Pacienței. Nu am prins casa aia. Când m-am născut eu, bunica locuia deja
la noi, în camera cu geamuri către bulevard și cu dulap mare, în care mă
ascundeam când voiam să mă joc cu ai mei. Așadar,
punea bunica niște apă pe foc și apoi, când începea să fiarbă, adăuga două
lingurițe rase de cafea sau de ce era prin casă și aștepta să se umfle.
Caimacul îl aduna cu o linguriță cu coadă lungă și-l lăsa să se prelingă pe
fundul cănii înainte să toarne cafeaua. Apoi, își trăgea un scaun de sub masă,
se așeza cu ochii pe geamul de afară, acolo unde un castan își făcea de cap în
funcție de anotimp și aștepta. Habar nu am la ce se gândea. Nu vorbea despre
ea. Din când în când, în zilele când probabil se simțea împăcată și
încrezătoare că și bătrânețea avea un farmec al ei, se apuca și-mi povestea de
când era ea mică. Cum a sărit la un moment dat gardul de la curtea mătușii și a
căzut cu fundul în niște urzici sau cum a făcut baie în Argeș și era să se
înece. Altădată, îmi povestea despre sora ei care a murit de tifos parcă, și
cumva, de pe la jumătatea poveștii, cuvintele nu-i mai ieșeau cum trebuie și
bunica tăcea, își lega cu încă un nod șorțul la spate, se uita la mine cu
sprâncenele împreunate și mă trimitea la joacă. Lasă-mă, că mă încurc de tine!
4
Toamna, când frunzele castanului începeau să semene cu niște
mâini bătrâne cu degete răsfirate, bunica începea să-și facă ordine prin
dulapul cel mare, de la ea din cameră. Pe vremea aia nu știam noi de dressing,
dar cred că de fapt, cam asta era. Un dressing avant la lettre. Din lemn masiv,
întinzându-se pe tot peretele, dulapul avea o parte cu sertare și una cu
umerașe, agățători și sforicele special prinse pe interiorul celor două uși
mari, ca să se așeze acolo panglicile mamei
sau curelele și cravatele tatei. În partea cealaltă, aia dinspre geam,
sertarele se înșirau pe verticală, adânci ca niște secrete de familie, de mâna
mea de copil nici nu ajungea până la capătul lor. Acolo își avea bunica
lucrurile. Nu multe, pentru că ce să mai fi făcut cu ele? De ieșit din casă, nu
prea ieșea, iar pentru statul la bucătărie sau la televizor, o fustă sau două
îi erau de ajuns. Dar avea bunica asta a mea o întreagă colecție de șorțuri și
basmale, de parcă la vârsta ei asta îi mai rămăsese ca singură doză de
cochetărie. Cel mai mult îmi plăcea basmaua cea verde, de și-o înnoda la spate
de două ori, "să-mi rămâie fruntea liberă, să nu fac riduri ca tanti
Rădița!" despre care o să vă povestesc cu altă ocazie. Odată, când stăteam
cu bunica, una lângă alta și ne uitam pe geam, la oameni și la mașini, mi-a zis
că cel mai mult îi place culoarea verde, că e ca iarba. Vie. Habar nu am dacă
fularul, căciula și mănușile de iarnă îi erau și alea tot verzi pentru că așa
și le dorise, sau pentru că așa se nimerise. Oricum, un lucru e cert: bunica
n-avea decât un singur set. Sigur, ar fi putut să mai ceară unul, măcar lui Moș
Crăciun, mă gândeam eu, dar ce-o să fac cu două căciuli, spunea ea, că doar nu
am două capete?! Chiar și acum, când vă vorbesc de bunica, tot așa o văd:
verde. Și vie.
5
Cred că aveam vreo doi ani când Rada sau tanti Rădița cum îi
ziceau ai mei ajunsese să doarmă la noi, în bucătărie, pe un pat pliant cu care
aveam să mă împrietenesc și eu mai târziu, când mergeam cu toții în vacanță, la
Cumpătu. Habar n-am ce căuta băbuța aia la noi, în casă, dar ce știu cu
siguranță este că nu-mi plăcea de ea și că o strigam tanti Lădița, pentru că,
nu-i așa, copiii au nevoie ca lucrurile să însemne ceva. Rada era bătrână,
stafidită și săracă. Avea o față mică și zbârcită,
ca un măr pădureț, și o nepoțică pentru care mama tot punea în pungi fel de fel
de hăinuțe rămase de la mine și cu care tare-mi mai plăcea să-mi îmbrac
păpușile. Cel mai greu a fost cu o rochiță de catifea vișinie, cu mânecuțe
bufante și guler răsfrânt. I-o dai Radei pentru fetiță?, m-a întrebat bunica,
cu degetele deja lipite de bucata de catifea. I-am dat-o, ce să fi făcut, dar
tare nu mi-a plăcut de femeie în ziua aia. Într-o zi a plecat. Bunica și-a dus
mâinile la ceafă, a tras un pic cele două capete ale basmalei verzi înainte să
intre în bucătărie, a strâns patul rămas gol și a pus pe foc ibricul de cafea
cumpărat, după cum v-am povestit ieri, de la evreul cel bătrân. Era vară deja
și aerul cald plutea pe deasupra covoarelor ca un fel de ceață. Până și
păpușile puteau rămâne în chiloți, de parcă s-ar fi pregătit de plajă. Când
parchetul se încingea de la cum bătea soarele pe el precum nisipul de la 2 Mai,
le scoteam și chiloții și le înșiram pe jos, în fundul gol, să se bronzeze. Ce
le faci, mă?, întreba bunica. Ridicam din umeri. Le făceam ca pe mine. Te joci
cu mine?, o întrebam. Că tu crezi că toată lumea are timp de pierdut, zicea ea
și pleca târșa-târșa la bucătărie. Doar uneori venea după mine și mă gâdila
când îi strigam din pragul ușii "bunicaaa- violonistaaa".
"bunicaaaa- pianistaaaa". Habar n-am de unde și până unde. Bunica mea
nu cânta. Niciodată.
6
Bălășoieni. Așa se numea satul de unde venea bunica și la
vremea aia, mi se părea cel mai urât și totodată cel mai caraghios nume de
localitate. Nu se ducea prea des pe acolo. Trebuie să meargă cu mașina, cu tata
și când viața ta liberă era doar de duminică dimineață până duminică seara, era
greu să vrei să mai sacrifici timp. Odată am fost și eu cu ei doi. Nu-mi plăcea
acolo. Tot ce-mi aduc aminte era curtea Mărioarei, o nepoată aproape la fel de
bătrână ca și bunica și care avea o casă cu
verandă, unde se înșirau ghivece ciobite cu mușcate roșii. Miroseau într-un fel
frunzele lor verzi, cu găurele făcute de cine știe ce purici de parcă aveau
model. Când nu mă vedea nimeni, harș rupeam câte una și o striveam între
degete, ducând-o apoi la nas și trăgând puternic pe nări aerul ăla cu iz
acrișor pe care, bucureșteanca de mine, nu-l mai întâlnise. M-ați luat de la
casa mea și m-ați adus aici, cu voi, zicea bunica atunci când bătrânețea o
speria și o întuneca pe dinăuntru. Unde să te fi lăsat, măi mamă, de una
singură, într-o casă cu bucătărie la comun?, spunea tata care, ca orice copil,
găsea fel de fel de explicații și de scuze. În zilele bune, bunica îmi povestea
de Mițulică. Un pisic pe care îl avusese ea demult și care sărise gardul și
fugise. Și nu s-a mai întors?, o întrebam. Ei, ba cum, a venit după vreo trei
zile cu coada-ntre picioare. Și tu ce-ai zis atunci?, întrebam eu, doar-doar
făceam povestea mai lungă. Mițulică, i-am zis, Mițulică, unde ai fost,
golanule? Dar el nu se supăra că-i vorbeai așa, nuuuu?! Ce să se supere, mă,
zicea bunica, că doar era animal, nu om! Dar eu nu știam cum se vorbește cu
animalele, că mie nu voiau să-mi ia nimic. Iar bunica tăcea în loc să-i roage
și ea odată cu mine. Tăcea și se gândea la ale ei.
7
Știa bunica asta a mea să facă un chec cum nu mai văzusem
nicăieri, pe vremea aceea. Cu bucățele de coajă de portocală confiată, cu
stafide lăsate în rom și tăvălit apoi prin zahăr, checul bunicii era, imediat
după imambayaldî-ul și borșul de lobodă, acel lucru care dădea identitate
neamului Lazăr, cum se numeau ai mei când eram eu mică. Și nu era tot. Când
aveam norocul să găsească mama, la Casa de comenzi, vreo pungă de cacao, se
apuca bunica să facă prăjitura Cartof. O modela
bucată cu bucată, în palme, și o așeza apoi, pe un platou pus la rece, în
cămară. Nu dădeam buzna să fur, că am uitat să vă spun, dar cu bunica asta a
mea nu era de glumă. S-a înfuriat odată pe mine, nu mai știu cu ce ocazie, de
m-a apucat de guler și m-a proptit fix în dulapul cu tigăi și polonice din
bucătărie. Avea optzeci de ani și mi-a zis printre dinți " ai grijă, că eu
nu știu de glumă!". Avea dreptate. Glumea rar și când o făcea, râdea de
tine, nu cu tine. De cele mai multe ori, tăcea din gură și-și vedea de ale ei.
Serile, când îi mai căutam de vorbă, mă lăsa să rămân pe un scaun, la ea în
cameră, și-mi recita din Muma lui Ștefan cel Mare. Știa doar începutul și mi-l
spunea de fiecare dată când îi ceream să-mi zică o poezie. Povești nu știa.
Nu-i spusese nimeni, niciodată. Așa că nici ea nu zicea. Când mergeam cu ea, în
vacanță, la Breaza, mă băga seara, în pat și-mi zicea: acum închide ochii și
dormi! Și adormeam până la urmă și visam la prăjiturile ei!
8
Habar nu am dacă așa fusese toată viața sau dacă lucrurile se
așezaseră în felul ăsta de la o vârstă încolo, dar bunica mea trăia după niște
ritualuri bine stabilite. În fiecare zi, către prânz, punea la fiert un pic de
țuică pe care apoi, o bea pe îndelete, dintr-un păhărel anume, cumpărat
probabil de la același evreu vecin cu ea, în casa din Pacienței. Momentul când
bucătăria se înveselea de aburii alcoolului forfotind pe foc, era momentul ei.
Dacă eram prin preajmă, mă trimitea în camera mea
și ea se așeza tacticoasă la masă și aștepta vizita vecinei. Habar nu am despre
ce puteau vorbi căci pe vremea aia eram prea cuminte să trag cu urechea, dar le
auzeam vocile întinerite cumva și asta îmi dădea un sentiment de siguranță.
Bunica nu mânca de seară. Sau mai bine zis, nu mânca ce mâncam și noi. Se
mulțumea cu un iaurt și cu doi biscuiți, să nu mă îngraș, zicea ea, după care
mai rămânea cu ochii la televizor vreo oră, să se uite la Ceaușescu sau, cu un
pic de noroc, la vreun film cu Florin Piersic. Înainte de culcare, bunica lua
un flacon cu glicerină, își turna un pic în palme și se dădea pe mâini. Le avea
frumoase pentru un om bătrân. Fără pete, cu vene albăstrui, proeminente și cu piele
fină de parcă timpul se decisese să-i lase totuși ceva, al ei, care să-i aducă
aminte de vremurile când nu era bunica nimănui.
9
Bunica mea vorbea cu porumbeii, vorbea cu polonicele, vorbea
cu geamurile atunci când le spăla, cu crutoanele din supă, cu morcovii pe
care-i decojea, cu cârpele de vase, cu scrobeala pe care o fierbea, cu apa din
oală când o căra la baie, să se spele - "ia vezi, să nu mă opărești, că te
ia mama naibii", cu poștașul care îi aducea pensia, cu nucile trimise de
bunicul Tudor, de la Hunedoara, cu Tanti Magdalena, vecina care locuia la
parter, într-un bloc din Intrarea Ursulețului, cu
gunoierii de pe stradă, cu mătura și cu fărașul, cu clanțele pe care abia
reușea să le mai rotească, cu sârmele de rufe pe care le ștergea întotdeauna cu
o cârpă umedă, înainte să întindă haine, cu Irina Loghin, când o vedea la
televizor, cu profesoara mea de franceză când era la noi, cu șorțul de
bucătărie când și-l dădea jos, cu furculițele dacă-i cădeau din mână, cu vreo
pisică de prin curtea blocului, cu ea când se zărea în vreo oglindă, cu
Dumnezeu în fiecare seară. Și câteodată și cu mine.
10
O dată la câteva săptămâni, bunica se închidea la ea în
cameră, se punea în pat și rămânea acolo, pe întuneric, singură cu migrena. Nu
lupta, nu se zbătea, nu se ridica să se vaite sau să ceară ajutor. Doar stătea
și aștepta să treacă, să se plictisească, să o lase-n pace, să se ducă-n treaba
ei, alungată de rugăciuni și pastile de piramidon. Medicamentele și le lua din
banii ei. Când venea poștașul cu pensia, îl poftea înăuntru și-l omenea, cum
zicea ea, cu o țuiculiță și o monedă de
cincizeci de bani. La schimb, îi cerea bancnote nou nouțe pe care le aranja
într-un portmoneu albastru, ascuns sub niște cârpe, în comoda de la capul
patului. Din când în când, mama dădea târcoale și-i spunea soacră-sii:
"măi mamă, dă-mi și mata niște bani, dacă tot vrei să-ți iau
medicamente!". Îi dădea, că fără pilule, greu trecea durerea de cap.
Ridica cu o mână capacul de la comodă, scotea portmoneul, căuta hârtia cea mai
mototolită și pe-aia i-o dădea maică-mii. Pe-alea bunele și le ținea acolo,
lângă ea, să fie de înmormântare.
11
Bunica adormea la filme. Avea fotoliul ei în sufragerie,
aproape lipit de ușa cu glazvand, cu brațe suficient de solide cât să se poată
prinde de ele și ridica sau așeza cu un icnet scurt, de nu știai cine geme -
bunica sau mobila. Nu se punea la televizor decât după ce termina de spălat pe
jos în bucătărie, de împăturit cârpele de vase, de adunat în palma făcut căuș
firimiturile de pe masă, de frecat aragazul, de șters și aranjat la locul lor
oalele și farfuriile. Abia apoi, bunica se
oprea cu o mână pe clanță, mai arunca o privire în urmă și ieșea pe ușă de
parcă pleca de la birou. Când începea vreun film, bunica se uita așa, preț de
vreun sfert de oră, și apoi, se întorcea către noi, ceilalți, strânși unii-n
alții, pe canapeaua cea verde și zicea, spre disperarea maică-mii: măi, eu nu
înțeleg, despre ce e vorba aici? Mă gândesc că de fapt, nici nu se uita la
ecran. De fapt, în primul sfert de oră, ea era cumva, pe drum spre casă în
mintea ei și încă nu-și lăsase suficient de în urmă, serviciul. De la o vreme,
nici că mai erau cine știe ce filme la televizor. Oricum, ei îi plăceau alea
românești, unde nu trebuia să se chinuie să citească și unde se luptau românii
cu turcii. Ia uite bieții căluți, zicea bunica, ce mai trebuie ei, drăguții, să
tot alerge! Când mai era puțin și câștigau ai noștri bătălia, bunica adormea.
Stătea cu ochii-nchiși, în tăcere, și brațele fotoliului păreau un fel de
margini de cuib. Mami, zicea tata, mami, hai, du-te și te culcă! Nu răspundea.
Deschidea doar ochii, se apuca de brațele fotoliului și rămânea cu privirea
lipită de ecran, în tăcere, de parcă încerca să se dumirească pe unde a ajuns.
Apoi, inevitabil, ne întreba: voi ați înțeles despre ce e vorba în filmul
ăsta?.
12
Bunica mea se numea Maria. Pe bunicul meu nu știu cum îl
chema. Într-o zi, pe când tata era mic, a plecat și gata. Atât mi s-a spus
despre el. Și că e mort. Bunica mea nu s-a mai recăsătorit. Nu a mai avut alt
bărbat, presupunând că fusese căsătorită cu primul. Deși nu cred. Cred că s-a
dus fără să se uite în urmă. Sau poate că ea a plecat. Era orgolioasă, ca toți
cei care știu că nu datorează nimic, nimănui. Maică-sa murise la nașterea
surorii, taică-su sfârșise înghețat, într-o iarnă,
când se întorcea de la cârciumă, sor'-sa aia mică a murit de tuberculoză. Cum
să datorezi cuiva, ceva? Bunica a lucrat fată-n casă la niște oameni bogați.
Avea optsprezece ani când a născut copilul. Feciorul acelor oameni a tăcut. Așa
că tata avea o linie lungă și neagră în certificatul de naștere. Bunica l-a
crescut cu mâna, cum zicea ea. A cusut goblenuri cu Maica Domnului la care se
ruga în fiecare seară. Când s-a căsătorit cu mama, tata a vândut casa bunicii
și a luat-o cu el. Pe dinăuntru, tata rămăsese mic. Doar așa o ținea pe bunica
tânără. Doar așa.
13
Când
eram eu mică, la grădiniță, ieșeam după-amiezele cu bunica, în părculețul de la
Facultatea de Drept. Dacă ați locuit vreodată în zonă, știți despre ce vorbesc.
Dacă nu, vă spun că părculețul era, de fapt, un fel de rond cu câțiva pomi și
câteva bănci pe care se adunau bătrânii din cartier sau studenții de la cămin,
să se pupe. Copii nu prea erau și nici leagăne. În schimb, erau multe tufe cu
fel de fel de bobițe pe care le culegeam, pe
șest, când nu se uita bunica și le dădeam apoi, de mâncare, păpușii din
cărucior. Când mergeam cu bunica în parc, întotdeauna aveam o păpușă cu mine.
Asta pentru că bunica nu se juca, nu știa nici jocuri, nici povești și nici nu
părea să-și dorească să învețe. Se așeza pe câte o bancă și-și găsea un
pensionar, ca ea, cu care să-și aduca aminte de tinerețe. Uneori, nu era nimeni
și atunci stătea pur și simplu, cu mâinile-n poală și gândurile aiurea. Dar, de
fiecare dată, când mergeam la Drept, bunica îmi cumpăra langoși. Era o
langoșerie cum ieșeai din blocul nostru, pe aceeași parte cu magazinul de
ochelari și de blănuri. Nimic nu era mai bun decât aluatul acela crocant și
unsuros, dat prin zahăr pudră și așezat pe un pătrățel de hârtie maro, să nu te
frigă la degete. Stai, mă haplea, nu vezi că ies aburi? Vedeam, dar nici că-mi
păsa. Langoșul fierbinte era, după bananele verzi, de Crăciun, cel mai bun
lucru din lume. Nici că mai aveam nevoie de povești. Odată, când eram mare și
începusem să fiu și obraznică, i-am spus bunicii, într-o ceartă de-a noastră
"tu, toată viața, nu mi-ai cumpărat decât langoși, nimic altceva!".
Și uite că-acum, fix de langoșii ei îmi aduc aminte, nu de altceva.
14
Bunica
mea nu mergea niciodată la cumpărături, nu stătea la coadă, nu ieșea mai deloc
din casă, iar când o făcea, era ba cu mine, ba cu tata. Așa era felul familiei
de a avea grijă de ea, iar bunica, de la o vârstă-ncolo, și-a dat seama că
n-are niciun rost să se mai lupte pentru libertatea ei. Oricum nu avea ce face
cu ea, și oricum la noi în casă era un du-te vino de oameni. Pe unii din
prietenii tatei îi știa de pe vremea când fi-su era la liceu, la Spiru. Pe
alții, îi avusese la mese și petreceri, în
tinerețe. O strigau Mutti, deși bunica nu știa germană. Nici altă limbă. Dar
cumva, în felul ei bizar de a se descurca, ajunsese la un moment dat să
comunice cu o franțuzoaică venită la noi, în casă, după revoluție. Le-am găsit
pe amândouă la bucătărie, bunică-mea spunându-i ça va bien, ça va bien, timp în
care cealaltă o ajuta să curețe niște spanac.
Când aveam musafiri, în tinerețea alor mei, bunica nu stătea cu noi. Cumva, ne vedea mici pe toți, așa că ne lăsa să ne distrăm singuri, în casă, cât ea stătea la bucătărie și pregătea "farfurii". Așa le spunea ea la platourile cu bucățele de telemea, jumătăți de ouă fierte, felii de salam, ceapă roșie și măsline, care tronau printre paharele de Stalinskaya.
Când aveam musafiri, în tinerețea alor mei, bunica nu stătea cu noi. Cumva, ne vedea mici pe toți, așa că ne lăsa să ne distrăm singuri, în casă, cât ea stătea la bucătărie și pregătea "farfurii". Așa le spunea ea la platourile cu bucățele de telemea, jumătăți de ouă fierte, felii de salam, ceapă roșie și măsline, care tronau printre paharele de Stalinskaya.
15
Bunica
nu era frumoasă. Nici în tinerețe nu fusese. I-am găsit odată niște poze, în
comoda de la capul patului, chiar lângă portofelul albastru unde-și păstra
banii de pensie. Într-una dintre ele era îmbrăcată într-un fel de costum
popular și stătea sprijinită de o roată de tors, cu o țigară în mână. Tu ai
fumat?, am întrebat-o și cumva, mi-aș fi dorit să spună da, să aflu că nu era
un fel de Maica precistă cum zicea ea de multe ori despre sine "eheee,
dac-ar fi toate femeile ca mine, altfel ar sta
lucrurile pe lume!". De fapt, zicea asta doar ca să o scoată din minți pe
maică-mea, că știa și ea că nu era nicio sfârâială să fii bătrână, singură, cu
un copil făcut la nici douăzeci de ani, cu patru clase și cu amintiri din
copilărie ce o făceau să se scuture când mai povestea. Din toată femeia care
fusese demult, la bătrânețe bunicii îi mai rămăsese doar părul. Lung până peste
fund, negru și drept, părul bunicii părea aproape viu. Aș fi putut sta zile în
șir să mă joc cu el, să-l coafez, să-l împletesc cozi, să i-l dau într-o parte,
să-l strâng la spate și să-l desfac din nou. Aș fi putut, dacă m-ar fi lăsat.
Când eram mică, în vacanțe, mă duceam dimineața la ea în pat și stăteam acolo,
turcește, uitându-mă la părul ei ireal de lung. Tu piaptănă-ți păpușile, îmi
zicea cât își descâlcea firele cu un pieptene cu dinți deși, pe care-l ținea
într-o cutie rotundă de pe măsuța de toaletă. Apoi, curăța zimții, strângea
firele de păr căzute, le răsucea pe deget, le făcea cocoloș și-mi spunea sec:
ia și tu ăsta și aruncă-l la veceu. Și nu uita să te speli pe mâini dup-aia!
16
Nu
știu de unde îl cunoștea bunica pe Nenea Costel, dar știu că de câteva ori pe
an, mai ales înainte de Crăciun și de Paște, suna la ușă, încă din zori,
trezind toată casa cu vocea lui și mai ales cu mirosul de vin care ieșea din
damigenele care se bălăngăneau când într-o parte, când în alta. Nenea Costel
era din Focșani, habar nu am cum se cunoscuse cu bunică-mea, dar un lucru era
sigur: femeia asta care nu bea mai deloc era, din nu știu ce motive bizare, pe
lista lui de clienți fideli. Ani mai târziu, a
ajuns fecioru-su să se ocupe de vie și dacă ei sunt acum la doua generație de
viticultori, familia mea, este deja la a treia de băutori. Chiar acum, cât am
în minte imaginea damigenelor grăsulii ce se întindeau pe jos, în debara
noastră lipită de bucătărie, mi-am pus un pahar de vin roșu pe care-l beau în
cinstea unor zile de care aproape că uitasem și a unor oameni despre care nu
m-am gândit să povestesc vreodată.
17
Femeia
care se numea Maria Lazăr și pe care eu o strigam "bunica" avea spre
optzeci și cinci de ani când a murit și vreo șaizeci când a încetat să-și mai
ducă propria ei viață, mulțumindu-se cu cea pe care i-o rezervase fi-su. Tata a
decis că el nu se mișcă de lângă mă-sa sub nicio formă, ceea ce a obligat-o pe
maică-mea, extrem de îndrăgostită la vremea respectivă, să-și ia valiza,
bărbatul și soacra și să se instaleze într-un apartament de patru camere, din
centru. Deși avea camera ei, cu ferestre către
bulevard și cu mobilă stil adusă din casa cea veche, din strada Pacienței,
bunica a decis că a fost smulsă dintr-un loc unde îi era bine și despre care nu
înceta să vorbească de fiecare dată când se certa cu ai mei. Pe fi-su continua
să-l trateze ca pe un plod neîndemânatic, iar faptul că reușise să aibă la
rândul lui un copil -- adică pe mine-- nu o impresiona defel. Cum bucătăria din
apartamentul de patru camere se întindea mai degrabă pe lungime decât pe
lățime, masa la care mâncam era neîncăpătoare pentru toată familia. Așadar,
mâncam pe rând, întâi eu cu tata, serviți fiecare de mama lui și abia apoi cele
două mame, una într-un capăt, cealaltă în celălalt, cu ochii în farfurie și cu
gândurile făcute ghem și ținute bine, pe dinăuntru, să nu ajungă la urechile
celor doi copii.
18
Bunica mea nu
vorbea niciodată despre bunicul meu. Bunicul meu era doar tatăl fiului ei și nu
avea nume. Singura poveste pe care mi-a zis-o despre el se întâmpla pe vremea
când tata avea doi ani și breton și stâlcea cuvintele. Și cică într-o zi,
taică-su s-a prefăcut că vrea să mănânce cu furculița lui, iar tata s-a apucat
să urle "e furtulița meaaaaa!". Așa povestea bunica și începea să
râdă, bucurându-se că uite, tata e încă mic acolo, la ea în cap și că
"ăla" e încă prezent și face glume.
Într-o zi însă, a plecat sau poate că ea a plecat. Nu știu. Nu mi-a zis. Bunica
mea nu părea să fi avut niciun fel de tinerețe. Între momentul când era copil
și se juca pe malurile Argeșului și cel în care tata era la liceu, nu părea să
se fi întâmplat mare lucru. Poate așa, una-două povești cu câte un vecin sau cu
câte vreo rudă de prin satul ei. După care, brusc, amintirile reîncepeau să
apară, ca și pozele. Tata avea imaginație. Îi plăcea să se joace, să ia
realitatea și să facă diverse cu ea până când reușea să deschidă porțile lumii
ăleia din capul lui. Poate și d-aia i-o fi zis lui maică-sa, auzi, ia
îmbracă-te tu în hainele astea și lasă-mă să-ți fac o poză. Hai, măi, mamă,
serios, nu o să râdă nimeni! Și bunică mea l-a lăsat, doar un băiat avea și ea.
Al ei și numai al ei, că "ăla" trăsese linie acolo unde ar fi trebuit
să pună un nume.
19
Când se punea la
televizor, bunica își trăgea de sub măsuța din sufragerie un scăunel din lemn,
mititel, pe care-și întindea cu un oftat, picioarele înfășate în ciorapi
medicinali. Scăpa un "of, Doamne!" și se apuca apoi să-și
"fricționeze" cum zicea ea, mâinile cu vene proeminente și piele
moale și curată. La noi acasă, aveam două astfel de scăunele aduse dimpreună cu
o covată, de undeva, de prin zona Bihorului. Tot de-acolo aveam și un costum
popular bărbătesc pe care-l țineau ai mei într-o
ladă de zestre, d-aia adevărată, cumpărată de mama mamei, de pe cine știe unde.
Lada era așezată în camera mea, la perete, și se transforma ba în cal, ba în
elefant, în funcție de-a ce mă jucam. Bunica nu înțelegea prea bine ce fac eu
acolo, călare, cu un cordon de-al mamei petrecut printr-un mâner, pe post de
dârlog. Stai, drace, potolit, că mai cazi de acolo și naiba te ia și pe tine,
și pe mine, că n-am avut grijă! O lăsam să iasă din cameră și cum auzeam pașii
târșâiți pe holul dinspre bucătărie, mă urcam înapoi și dădeam bice. Cred că
știa și ea că puțin îmi pasă și probabil că nici ei nu-i păsa prea tare. Dar
na, își făcea datoria de bunică așa cum credea ea că se face. Doar că ea nu
avusese niciodată o bunică. Abia avusese o mamă de care nu vorbea niciodată. Și
nici eu nu întrebam.
20
Puține meserii o
impresionau cu adevărat, pe bunica mea. Printre ele, cea de poștaș și de
doctor. Exact în ordinea asta, pentru că, spunea ea, la vârsta mea degeaba ai
nevoia de al doilea, dacă nu vine întâi primul, să-ți aducă pensia. Poștașul
nostru, cum îi spuneam noi, era un bărbat rotofei, cu fața roșie și zâmbitoare,
ochi albaștri și părul lins, blond și cu cărare într-o parte. Conversația
bunică-mii cu el începea în ușă, se continua în hol și sfârșea invariabil, în
bucătărie, la o dulceață de cireșe amare cum
"nu mai știu femeile din ziua de azi să facă!"Doctorul era unul și
același. Generalist, vecin, plin de umor, se știa cu bunica din tinerețe. Ce
mai faci, Coană Mare?, îi spunea și se retrăgeau apoi, la ea în cameră,
chipurile s-o consulte. De fapt, se așeza într-un fotoliu, în dreptul geamului
și o asculta cum se vaită. Cum o doare capul uneori zile în șir de e nevoită să
rămână în pat, pe întuneric, cu draperiile trase, cum alteori simte niște
crampe în picioare și ia uite, parcă iarăși s-au umflat venele astea păcătoase,
cum pare-i-se că nu mai aude bine, deși la televizor nu are probleme, doar cu
ăștia de prin casă de zici că toți au prune-n gură când vorbesc! Doctorul dădea
din cap, mai spunea din când în când câte un "aha", iar la sfârșit,
înainte să iasă din camera ei, îi repeta "tu ești mai puternică decât
viața, o să trăiești mult!". Și-așa a și fost. Chiar și când a murit, nu
s-a întâmplat pur și simplu. Ci a cerut-o ea. Gata, Doamne, nu mai vreau, a
spus într-o zi și Dumnezeu a fost bun și n-a mai obligat-o.
21
Bunica mea nu făcea
cumpărături. Niciodată. Dacă avea nevoie de ceva, cerea sau o lăsa moartă. O
dată la câteva săptămâni, îi dădea maică-mii o listă scrisă cu litere strâmbe,
de tipar, să se ducă cu ea la farmacie. Păi și banii?, zicea mama și bunica
pornea târșa-târșa către camera ei, bodogănind după cum îi era obiceiul
"zgârcită te-a făcut mă-ta aia!". Nimeni nu avea voie să-i umble
bunicii în portofel. Abia dacă umbla ea și asta, de cele mai multe ori, doar ca
să-și numere banii și să-i vadă acolo, la adăpost.
Ce faci mami, cu ei, dacă nu ieși din casă?, o întreba mama mea. Mami, așa-i
spunea, dar nu era fraieră să creadă o iotă din ce scotea pe gură. "Eu
m-am înțeles foarte bine cu bunică-ta până te-ai născut tu", așa-mi zicea
"și apoi, nu știu ce s-a întâmplat, dar s-a stricat totul între noi".
Doi copii în aceeași casă e bine. Chiar și mai mulți. Dar niciodată două mame.
Până la urmă, una dintre ele trebuie să dispară, să renunțe. Mama mea pleca des
de acasă. Atunci bunica era regină. Iar eu, stăteam prin camera mea, jucându-mă
cu vreo păpușă. Abia când mă chema la masă, bunica își aducea aminte de mine și
punea în mâncărurile ei tot ceea ce nu putea să pună în cuvinte.
În total sunt 80 de episoade. Incă nu m-am decis ce să fac cu ele. Până mă hotărăsc, pe celelalte 59 le găsiți împrăștiate, pe pagina de fb a blogului.
4 comentarii:
Ce frumos ai scris..
Ioana ,esti una din cele mai placute revelatii in materie de literatura romana contemporana pe care le-am avut in ultimul timp. Iti multumesc pentru cartea ta atat de sincera,de asumata, de feminina,de trista...Mi-ar placea mult sa asist la viitoarea ta lansare si sa-mi dai un autograf.Sper ca esti bine si acolo unde iti doresti tu sa fii...
Laura C.
Mulțumesc din suflet. Din păcate, pandemia asta mi-a distrus speranța de o lansare în condiții normale. Poate organizez o sesiune de autografe in Cismigiu:))
Citind, parca imi revine sufletul la loc. În causul lui, în care e cald, te simti in siguranta, cu "cerul înstelat deasupra noastră si legea morală in noi"
O lectură tonică, catharctică, "anamnezică"
Trimiteți un comentariu