Eu am crescut nu doar cu această carte, dar și cu autorul ei la noi în casă. Până să mă nasc eu, ai mei îl strigau Dan. Sau, mai bine zis, Dane. După aceea însă, a devenit "tataluLucicu". Spus chiar așa, într-un cuvânt. Lucicu este un purceluș care locuiește împreună cu elefantul Remuluș și cu ursulețul Arhibald în casă cu autorul. Despre ei este și această carte și despre prietenii lor. Toți sunt animale, toți au nume trăznite - cine a mai pomenit un iepure pe care să-l cheme Menelau sau un măgăruș pe nume Eufrosin - mai puțin autorul și moș Pavel, "paznic la depozitul de butoaie din fața grădiniței". Mă gândesc acum cine știe ce pariu o fi pierdut bietul Pavel Popescu de a ajuns personaj în cartea asta! Căci acest Pavel chiar a existat. Era fotograf și traducător de carte franțuzească și era prieten cu ai mei. Era chel, mărunțel, cu un simț al umorului de două mai mare decât el, îi plăceau copiii doar la grătar, cum i-a zis odată lui tata, dar pe mine mă adora fiindcă mă dădeam mare cu înțelepciunea mea.

Cât despre Dan Bihoreanu, mulți ani am fost convinsă că el chiar are acasă un purcel, un elefant și un urs vorbitor. Și că elefantul este într-adevăr înnebunit după cornuri. Într-o zi, m-a întrebat dacă aș vrea să stau un pic locului, să mă deseneze pentru o altă carte de a lui. Pentru că el își făcea singur ilustrațiile. M-am uitat la el, m-am uitat la tata și am dat din cap că nu. De ce? a vrut să știe. Nu pot să stau nemișcată decât dacă mă adormi. Din păcate, când m-au trimis ai mei la culcare, s-a luat cu altele și mi-am ratat șansa "să joc într-o carte" cum am zis a doua zi la școală.