Gata, e mare. Sau așa mi se pare mie. Parcă ploile din vara asta ce tocmai trecu au udat-o și au crescut-o brusc și dintr-o dată. Mă gândeam la asta când aproape că se aruncase la picioarele mele, de bucurie că-i cumpăr ghetele. Negre, cu ținte, de rocker.
- Hai că-ți vin bine. Ți le iau că sunt frumoase!
- Mama, astea nu sunt frumoase. Sunt cool și le iubesc!

Cum o zice ea. Important este că sunt impermeabile. Scrie pe ele. Și acolo unde mergem trebuie să nu-i intre apă în galoși. Fiindcă acolo plouă mult. Am văzut și pe prognoză. Mi-au zis și prietenii la care vom sta. Am crescut un pic tensiunea, așa-i? Parcă vă aud "unde naiba pleacă asta iarăși?". Păi, dragii mei, m-am gândit că nu e vacanță stănceștiană dacă nu-l fixez bine pe soț la volan și nu-l pun să rămână așa preț de vreo...două mii de kilometri. De data asta vrem să ajungem până în Olanda și-n Belgia. Nu mult. Doar cât să dăm o raită, să vedem și noi cum e în partea aia de lume unde nu am ajuns vreodată, să bem bere, să mâncăm ciocolată (eu mai puțin că m-am cam dolofănit în ultimul timp), să mergem cu vaporașul, să ne holbăm la morile de vânt și la clădiri și catedrale, să ne vedem cu oameni de care ne e dor și apoi să o luăm înapoi, spre casă.

Așadar, cam peste două săptămâni din care una o să fie drumul (trei zile la dus, trei la întors), vă aștept cu impresii și sugestii despre "ce să faci cu copilul prin Benelux". Cu copilul mare, că deh, până acum o oră, stătea cu ta-su să facă playlist-ul pentru mașină. O să avem pe lângă jazz-ul nostru clasic, ceva Queen, Katy Perry, AC/DC, Adele- astea toate la cererea infantei, la care s-au adăugat niscaiva franțuzisme și portughisme de-ale mele de genul Stromae, Zaz, Mariza și spre disperarea soțului cântecele din Notre Dame de Paris, spectacolul ăla franco-canadian de prin 1998. Și da, am învățat versurile și da, am de gând să le cânt. Și da, încă sunt mai mare ca ea și n-are ce să-mi facă. Ha!

Gata, vă las. Mă duc să termin bagaje, să prind o lăcustă de-mi intră acum zece minute în casă și pe care nu vreau să o las captivă și să caut o pensiune pe lângă Regensburg unde să dormim o noapte. La final, iată și o poză. Cu ea și cizmele dumisale. A crescut, așa-i?

Să mă lămurească şi pe mine cineva: de ce se plimbă jurnaliştii de la Antena 3 în jurul Cotroceniului? Serios, care e scopul final al acestui pelerinaj la palat? Din ce mă duce pe mine capul ăsta prost de muiere, lucrurile sunt destul de simple: există un mogul, corupt până în măduva oaselor, fost agent de Securitate, care a fost înfundat. Păi şi asta nu e de bine? Adică, nu ar trebui să ne bucurăm cu toţii că atunci când furi sfârşeşti la mititica? Sau are cineva senzaţia că totul a fost o înscenare şi că Dan Voiculescu a fost de fapt un bărbat muncitor care a rânit ca un sclav, a pus ban pe ban, a jucat cinstit şi la sfârşit a câştigat o avere binemeritată, aşa cum aţi fi putut face oricare dintre voi, ăştia care staţi zilnic peste program, care vă sculaţi cu noaptea-n cap şi vă vedeţi copiii doar după ce se culcă? Cum e, parcă nu aşa stau lucrurile. Aşadar, eu zic că ar trebui să ne bucurăm cu toţii că Voiculescu a ajuns la închisoare. Nu vorbim acum despre ceilalţi care ar trebui să ajungă şi ei în celulă, vorbim despre cazul în speţă şi vorbim mai ales despre un prejudiciu pe care domnul acesta hoţoman şi nelegiuit l-a făcut Statului – adică, mai pe româneşte, ca să mă înţeleagă şi doamna de se plimba în jurul Cotroceniului ca să alunge energiile, nouă, tuturor. Banii ăia de ne plângem cu toţii că îi tot dăm şi nu-i regăsim nici în spitale, nici în şcoli, nici pe străzi sau mai ştiu eu unde, banii ăia trebuie recuperaţi. În mod ideal toți, dar pentru moment măcar o parte din ei. Repet, vorbim de cazul în speţă, că el a generat actuala mişcare de gravitaţie în jurul Cotroceniului.

Toată copilăria mea aşteptam să aud cheia în uşă, să o aud că vine. Nu voiam neapărat să o şi văd, mi-era de ajuns să aud zgomotul cheii în broască, ţăcănitul acela de zăvor care parcă îmi deschidea o supapă şi mă lăsa să respir iarăşi în voie. Abia atunci reuşeam să închid ochii şi zâmbeam cuibărită sub plapumă, simţind deja în nări mirosul ei, amuşinând-o, adulmecând-o ca un pui care se întoarce involuntar după mirosul de lapte. Abia când o auzeam ajungând cu bine acasă, abia atunci puteam şi eu să dorm liniştită. Poate de aici şi oroarea mea de mai  târziu de a sta prinsă de telefon. De a aştepta să sune. Să mă sune. Şi ca un făcut, parcă toată adolescenţa mi-am petrecut-o lângă telefon. Îl aşteptam pe el să sune ca mai apoi, cu gândurile puse în ordine (mă rog, câtă ordine poate să fie în capul cuiva de şaptesprezece, optsprezece ani) să mă apuc în sfârşit să fac ceva cu zilele mele. Şi mai apoi cu nopţile.

Dar cu mama lucrurile nu s-au schimbat. Încă pleacă des. Încă am nevoie să o aud şi să o ştiu ajunsă cu bine acasă. O sun în fiecare seară. Aseară am sunat de vreo zece ori. Am stat agăţată de ţârâitul telefonului ca un spânzurat atârnând în funie şi care simte cum se sufocă şi nu poate face nimic. Acelaşi mesaj robotic de fiecare dată, aceeaşi tăcere. Aceeaşi absenţă la capătul firului umplută doar de scenariile mele apocaliptice. Pe la zece seara, deja nu mai reuşeam să-mi mai stăpânesc tremuratul mâinilor. Unde sunt? Pentru că erau două: mama şi copilul meu. Singure una cu alta, la peste o sută de kilometri distanţă de mine. Fără vecini pe care să-i pot întreba de ele. Şi fără răspuns la telefon.

Când au sunat la unsprezece să-mi spună noapte bună, am izbucnit cu furia celui care a fost strâns de gât dintr-o eroare.
- Unde aţi fost? Dă-mi-o pe bunică-ta să o cert! i-am zis Anei la telefon.
M-am răcorit din câteva vorbe. Cică uitase telefonul pe silent. Îmi venea să bag mâna prin telefon şi să iau şi să strâng în braţe ce era al meu. Să-l ţin şi să nu-i mai dau drumul. Dar nu am făcut nimic. Am aşteptat să intre aer acolo unde fusese doar frică şi cu gândurile puse în ordine, m-am apucat să fac ceva cu puţinul de timp ce-mi mai rămăsese până a doua zi. Dar nu am mai făcut nimic. M-am cuibărit sub pătură şi am zâmbit. Gata, trecuse!

Sunt groaznică şi egoistă. Asta ca să nu ziceţi cumva că nu v-am spus. Aşa de groaznică şi de egoistă încât vreau să profit de timpul rămas fără copchil în bătătură şi să îmi petrec serile în braţele soţului, cu o bere în mână şi cu capul în televizor. Şi aici e momentul în care interveniţi voi. Am nevoie de o listă, mă rog, mai degrabă o listuţă, de filme bune. D-alea pentru gagici. Nu vreau cu împuşcături, sefeuri, curse de maşine, suspans şi acţiune pe toţi pereţii. Vreau să aibă un scenariu bun şi replici la care să râd sau să plâng fiindcă sunt bine scrise. Mai am un pic, un pic de tot până să mă uit iarăşi doar la desene animate. Aşa că, ajutaţi-mă! Ciné-serile le-am început acum două zile când am văzut La grande bellezza. Vai ce film, vai ce film! Dacă nu aţi văzut Roma, acum o să vă doriţi să o vedeţi. Dacă aţi văzut-o, o să vi se facă un dor cumplit. Dacă v-a speriat vreodată trecerea timpului, acum o să o vedeţi cu alţi ochi. Dacă nu v-a păsat de asta până acum, ei bine, o să vă pese. Dacă vă plac filmele lui Fellini, o să vă gândiţi la ele în timp ce o să vedeţi filmul ăsta.

***

Şi pentru că nu sunt totuşi atât de nesimţitoare încât să-mi petrec timpul fără copilă gândindu-mă doar la mine şi la nevoile mele, iată şi o întrebare legată de odraslă. Voi ăştia de aveţi curte, ştiţi să-mi spuneţi şi mie de unde aş putea să cumpăr o piscină gonflabilă pentru copii? Am aruncat un ochi pe net, dar mintea mea de filolog refuză să priceapă o iotă din dimensiunile afişate pe ecran. Cu alte cuvinte, cam cât ar trebui să aibă o piscină în care să se poată bălăci doi copii de nouă ani? Aşa, un minim decent cam cât ar fi?

***

Punctul trei şi ultimul. Ce aţi mai citit? Personal, am avut parte de o infuzie de literatură în ultimul timp graţie unor prieteni cu o idee strălucită: să facem schimb de cărţi. Dau eu vreo zece de mi-au plăcut, dau şi ei vreo zece de le plăcură. Şi uita aşa fără bani şi fără stres, am citit şi am plâns de-am rupt la Vânătorii de zmeie  a lui Khaled Hosseini, am înghiţit cu noduri Copilăria lui Isus a lui Coetzee, mi-a plăcut Bastarda Istanbulului a lui Elif Shafak şi mi-am lămurit multe dileme în ceea ce priveşte homosexualitatea cu Cimitirul lui Telespan. Chiar mi-a plăcut cartea asta şi clar aş vedea-o pe ecran. Acum sunt cu Alice Munro în poşetă şi nu pot spune că mă dă pe spate. Hai că eu am zis, acum e rândul vostru să ziceţi: ce-aţi mai citit, ce filme aţi mai văzut şi de unde cumpăr eu piscină?

Ana îi spune doamna nebună. Când o vede se trage lângă mine şi din priviri caută un loc pe unde, la nevoie, ar putea să o zbughească. Cică în tinereţe ar fi fost o frumuseţe, dar şi-a nenorocit viaţa cu bună ştiinţă. Şi-a lăsat copilul de izbelişte ca să profite de tinereţe. Apoi, când asta s-a dus, s-a lăsat pradă alcoolului. Are o pisică birmaneză pe care o tunde şi o plimbă în lesă. Sau uneori doar o cară în braţe prin parc şi încearcă să atragă cu ea oamenii din jur, doar-doar are cu cine schimba o vorbă. Pe cei din bloc îi urăşte, aşa că atunci când nu-i înjură de mamă, îi bombardează de pe terasa blocului cu mici proiectile făcute din rahatul mâţei. A avut un iubit cu care s-a ţinut în ultimii ani. Ieşeau cu pisica în parcarea blocului, se aşezau pe câte o bordură şi până seara se îngropau în cutii de bere. El cerea bani pe care apoi nu ţi-i mai dădea înapoi. El obţinea bani cu împrumut pe care ajungeai să-i dai de multe ori de frică. Probabil că se şi droga. Probabil că era şi  violent. De multe ori, poliţia venea însoţită de Salvare. Coborau toţi trei. El pe targă, ea cu pisica la subraţ, bălăngănindu-se pe picioarele-i schiloade, cu faţa buhăită de băutură, cu pielea flască, înfăşurată în câte un capot răpciugos cu flori decolorate,  înjurându-l de mamă pentru că iar i se făcuse rău. Apoi, într-o zi, l-au coborât cu targa cu cearceaful tras până peste cap. Gata cu el. Supradoză sau stop cardiac sau dracu' ştie ce o fi avut. Ea a purtat negru vreo două zile, apoi a început să arunce iar cu biluţe din rahat de pisică. După  vreo câteva luni a adus un altul acasă. La fel ca primul, dar cu pielea mai deschisă şi cu părul alb în cap. La fel de ponosit ca primul, la fel de amărât şi cu respiraţia acră de la alcool. Se ţineau unul de altul pe stradă, îngropându-se pe caldarâm între cutii de bere şi păr de mâţă. Sâmbătă a venit poliţia şi Salvarea. L-au găsit în curtea din faţa blocului. S-a aruncat în gol. Sau poate că le face ea ceva de ăştia nu mai rezistă. Poate că nu e doar alcoolică. Poate că e şi periculoasă. Sau poate că pisica e turbată şi are o muşcătură mortală care te înnebuneşte şi te face să-ţi doreşti moartea. Sau poate nu s-a aruncat. Poate a căzut. Poate a avut doar ghinion și de aici o moarte tragică. Mister total. Vă ţin la curent! Să nu veniţi la mine, în vizită. E mai bine.


 P:S Copilul e în siguranţă, la ţară.