Toată copilăria mea aşteptam să aud cheia în uşă, să o aud că vine. Nu voiam neapărat să o şi văd, mi-era de ajuns să aud zgomotul cheii în broască, ţăcănitul acela de zăvor care parcă îmi deschidea o supapă şi mă lăsa să respir iarăşi în voie. Abia atunci reuşeam să închid ochii şi zâmbeam cuibărită sub plapumă, simţind deja în nări mirosul ei, amuşinând-o, adulmecând-o ca un pui care se întoarce involuntar după mirosul de lapte. Abia când o auzeam ajungând cu bine acasă, abia atunci puteam şi eu să dorm liniştită. Poate de aici şi oroarea mea de mai  târziu de a sta prinsă de telefon. De a aştepta să sune. Să mă sune. Şi ca un făcut, parcă toată adolescenţa mi-am petrecut-o lângă telefon. Îl aşteptam pe el să sune ca mai apoi, cu gândurile puse în ordine (mă rog, câtă ordine poate să fie în capul cuiva de şaptesprezece, optsprezece ani) să mă apuc în sfârşit să fac ceva cu zilele mele. Şi mai apoi cu nopţile.

Dar cu mama lucrurile nu s-au schimbat. Încă pleacă des. Încă am nevoie să o aud şi să o ştiu ajunsă cu bine acasă. O sun în fiecare seară. Aseară am sunat de vreo zece ori. Am stat agăţată de ţârâitul telefonului ca un spânzurat atârnând în funie şi care simte cum se sufocă şi nu poate face nimic. Acelaşi mesaj robotic de fiecare dată, aceeaşi tăcere. Aceeaşi absenţă la capătul firului umplută doar de scenariile mele apocaliptice. Pe la zece seara, deja nu mai reuşeam să-mi mai stăpânesc tremuratul mâinilor. Unde sunt? Pentru că erau două: mama şi copilul meu. Singure una cu alta, la peste o sută de kilometri distanţă de mine. Fără vecini pe care să-i pot întreba de ele. Şi fără răspuns la telefon.

Când au sunat la unsprezece să-mi spună noapte bună, am izbucnit cu furia celui care a fost strâns de gât dintr-o eroare.
- Unde aţi fost? Dă-mi-o pe bunică-ta să o cert! i-am zis Anei la telefon.
M-am răcorit din câteva vorbe. Cică uitase telefonul pe silent. Îmi venea să bag mâna prin telefon şi să iau şi să strâng în braţe ce era al meu. Să-l ţin şi să nu-i mai dau drumul. Dar nu am făcut nimic. Am aşteptat să intre aer acolo unde fusese doar frică şi cu gândurile puse în ordine, m-am apucat să fac ceva cu puţinul de timp ce-mi mai rămăsese până a doua zi. Dar nu am mai făcut nimic. M-am cuibărit sub pătură şi am zâmbit. Gata, trecuse!