Sâmbătă seara, profitând de cheful subit al infantei de a petrece timp de calitate cu mă-sa, am decis să o duc la teatru. Așa am ajuns noi două la Nottara să vedem Exploziv o piesă scrisă de Elise Wilk și pusă în scenă de Andrei Măjeri la Teatrul Marin Sorescu din Craiova. Acțiunea se desfășoară într-o școală unde, într-o bună zi, ajunge să fie transferat Denis- un băiat rebel, spaima profesorilor și preferatul fetelor (inclusiv al psiholoagei școlii). Prin comportamentul lui nonconformist el ajunge să fie cel care va spune lucrurilor pe nume, chiar dacă atitudinea lui înspăimântă. La polul opus, se află băiatul cuminte care nu iese din vorba părinților și al cărui unic scop este să-și mulțumească mama, doar-doar va avea timp și pentru el. Piesa se termină cu o tragedie: băiatul cuminte se sinucide.

Am avut ocazia, așadar, să vedem o poveste despre adolescenți văzută din punctul lor de vedere. Un text bun, antrenant și actual, o punere în scenă alertă cu dans și cântec, o trupă de actori tineri care știa să imite comportamentul liceenilor din zilelor noastre, bref, un spectacol numai bun pentru ăștia micii. M-am bucurat să văd că tot rândul din spatele meu era ocupat de puști de liceu. Doar că bucuria mea s-a oprit în momentul în care actorii au început să vorbească pe scenă. Pentru că, în paralel, vorbeau și copiii ăștia. Suficient de tare încât să aud tot ce spun. Din păcate, comentariile lor nu erau nici măcar amuzante. M-am întors să evaluez situația. Cinci fete care se hlizeau pe seama bustului unuia dintre actori (aparent, nu mersese suficient la sală încât să le impresioneze). Am sperat că pe măsură ce se intra mai adânc în problemele adolescenței, fetele din spatele meu vor tăcea. Aș! M-am uitat în jur. O mână de puștoaice guralive în mijlocul unei mări de adulți.

Și în secunda aia am realizat că nimeni nu se încumeta să le atragă atenția pentru că știam și eu și știau și cei de lângă mine că orice tentativă de a le face să tacă s-ar fi sfârșit tragic...pentru noi. Probabil că ar fi râs și mai tare, probabil că ne-ar fi sfidat și în mod sigur, nici nu ar fi vorbit mai încet. Așa că, din când în când, mă mai întorceam către ele, abținându-mă de la orice comentariu, căci, nu-i așa, suntem o generație de părinți cool care preferă să-și crească copiii cât mai liber, ca pe niște prieteni, în loc să-i educe. Iar ei sunt din ce în ce mai puțin învățați cu critica, iar atunci când se simt mustrați, de obicei, reacționează exagerat.  Imi aduc aminte când mergeam cu Ana, mică fiind, la teatru sau la film și câte un copilaș tot lovea scaunul cu picioarele, fără ca mama sau tatăl lui să intervină. Sau dacă o făcea, era sub formă de rugăminte: aș prefera să nu mai lovești, dacă se poate, scaunul doamnei! Dacă nu se putea,  asta era situația: doamna trebuia să suporte! Că doar nu o să-l iei din sală fiindcă nu ascultă.

Departe de mine gândul de a face elogiul educației de pe timpuri. Dar mă întristează să văd că, așa sinceri, siguri pe ei și gata să se lupte pentru drepturile lor, ăștia mici ajung, de multe ori, să considere buna creștere și regulile de conduită din societate ca pe ceva opțional, desuet  și fără rost. Ba, de multe ori, nici nu-și mai dau seama că sunt impertinenți. Si din ce în ce mai mulți părinți îi lasă așa, căci important este să fie ei încrezători și să se simtă bine în pielea lor, gândindu-se, probabil, că pe măsură ce cresc, își vor da ei singuri seama de niște lucruri. Si apoi, e greu să te cramponezi, tu, ca părinte, să-l înveți respectul, când tot parentingul acesta modern îi învață libertatea- adesea, cu orice preț (my two cents).  Educația trebuie făcută. De părinți, nu de prieteni. Din păcate, cât timp ne dorim să fim doar BFF-ul lor (Ana mea ar fi mândră de mine că știu astfel de acronime), e greu să le pretindem să tacă când alții vorbesc. Mai ales că, în adolescență, ei au tot timpul ceva de spus.