Astăzi este ultima zi a Festivalului Național de Teatru, ediția 2017. Despre spectacolul de încheiere a FNT o să vă povestesc mâine. Il găsiți în program, dacă nu mai puteți aștepta și sunteți curioși să vedeți despre ce este vorba.

Acum însă o să vă povestesc despre un altul. De fapt, nu. Nu o să vă povestesc mai nimic, pentru că ar fi o cruzime din partea mea să vă stric bucuria de a-l vedea. O să vă spun însă....de fapt, nu. O să vă rog, însă, să vă duceți la Pe jumătate cântec de Crista Bilciu, un one woman show cu Anda Saltelechi. Știu, nu e un nume ușor de reținut. Nici așa de cunoscut. Nu încă. Dar vă dau cuvântul meu de onoare că persoana care-l poartă este de neuitat. Ca și spectacolul. O piesă cum rar mi-a fost dat să văd, cu un text care m-a bulversat și mi-a adus aminte prin forța lui de cel al Aglaiei Veterani și al ei "De ce fierbe copilul în mămăliga".

In mare, e o poveste. Povestea Francescăi, o fetiță de cinci ani care va crește sub ochii voștri până la treizeci și trei. Douăzeci și opt de ani jucați în fața voastră, timp de o oră și ceva, cu bune și cu rele. Cu frustrări și cu dorințe înăbușite. Cu d-alea copilăriei și d-alea vieții. Francesca avea un vis. Să cânte. Nu a fost să fie. Visul a rămas blocat undeva, pe dinăuntru și de acolo, de unde a rămas, a născut suferință și moarte. Francesca vă va spune povestea multora dintre noi. Dar mai ales vă va aduce aminte să vă trăiți viața. Ca și cum nu ar exista mâine. Pentru că uneori, chiar nu există. Mâinele se poate opri într-un cântec pe care nu ai avut curajul să-l cânți decât pe jumătate. Iar jumătatea rămasă nerostită te poate ucide. Precum un cancer.

Pe Anda Saltelechi o mai puteți vedea pe scena Teatrului Odeon în Jurnalul lui Robinson Crusoe, Svejk sau Titanic Vals toate în regia Alexandru Dabija, în Casanova și Kafka. 5Vise, ambele de Dragoș Galgoțiu sau în spectacolul lui Dinu Cernescu Un tramvai numit dorință. Mă gândesc că ar fi un mare câștig pentru Odeon să includă Pe jumătate cântec în repertoriul curent. Mai ales că spectacolul ia premii peste premii și ar merita din plin o sală și un public al lui. Iar sala de jos a teatrului îi vine mănușă (eu acolo l-am văzut). Ar fi mare păcat ca o astfel de piesă să fie lăsată să se piardă. E pur și simplu prea frumoasă.

sursa foto aici

Și încă ceva: spectacolul nu este pentru copii. Nici măcar pentru cei mai mărișori. Nu-i luați cu voi.