A fost o vreme când la noi acasă, mai tot timpul cineva suna la ușă. Eram mică pe atunci și în mintea mea, zilele era formate din școală, lecții și musafiri. Nu veneau oricum și oricând. Dădeau un telefon înainte, întrebau ce mai făcuse bunică-mea bun de mâncare (era vestită pentru borșurile de lobodă și imam-bayildi-urile ei), dacă mai aveau ai mei vreo casetă video nouă, că dacă nu, să încerce ei să facă rost de una. Am crescut cu vizitele ca principală distracție în niște timpuri când oamenii aveau mai ales prieteni reali, nu d-ăia de pe facebook. Am crescut cu vecini pe care îi știam după nume și zgomote: cu doamna doctor Ada care seară de seară ieșeau cu Lark la plimbare, cu Gina care stătea mult de vorbă cu mama, în bucătărie, cu Cati căreia i-a explodat butelia într-o iarnă, cu Gabi, vecinul de palier, care avea pistă pentru mașinuțe și trenuleț electric, cu Irina cu care mergeam la școală sau cu doamna Corciovescu, mereu elegantă, cu pălărie și port- țigaret.

A fost o vreme când vizitele presupuneau un întreg ritual. Intâi că nu puteai să-i suni omului la ușă așa, pur și simplu. Nu se cădea să-l deranjezi și să-l prinzi în capot sau, și mai rău, nepregătit să-ți ofere ceva de mâncat sau de băut. Așa că orice vizită se plănuia. Apoi nu puteai să te duci la om în casă, cu mâna goală. Măcar o sticlă de vin sau o floare pentru doamna. Sau niște bomboane de la Capșa pentru cei mici. Sau un borcan de zacuscă. Sau de murături. Ceva, acolo. Probabil că dacă fie-mea ar citi ce scriu eu aici (sunt sigură că din când în când o și face), și-ar da ochii peste cap și ar zice că vin cu povești de secol trecut. Doar că în alte părți, aceste povești încă se spun. Am văzut în Franța: acolo oamenii, vecinii, familiile, se vizitează. Se cheamă unii la alții, stau duminica, la prânz, cu toții la masă, desfac o șampanie, apoi o sticlă de vin, se țin uniți și împreună, cei tineri cu cei în vârstă. Au până și o Zi a vecinilor când totul blocul se vede și sărbătorește, iar cei noi au ocazia să-și cunoască colocatarii.

Noi ne-am dezobișnuit să avem sentimentul ăsta de apartenență la un clan. Cel puțin eu nu cred că l-am avut cu adevărat vreodată. Poate și pentru că familia mea a fost și este minusculă. Nu tu frați, nu tu surori, doar mama, două verișoare plecate prin lume, două mătuși și un unchi prin Ardeal. Chiar și așa tot ne-am putea strânge. Măcar din când în când. Am pune mâna pe telefon, am stabili o zi și o oră și apoi ne-am lăsa un pic de timp în care să ne gândim ce să pregătim bun de mâncare, cu ce să ne îmbrăcăm (eu am vreo două rochii ce zac prin dulap numai bune pentru un prânz în familie), să dăm o raită prin piață după un buchet de flori și o tură la Mega pentru vin și bomboane. Și aș lua-o și pe Ana, chiar dacă s-ar plictisi cu noi, oamenii mari. N-are decât să stea pe whatsapp. Și să mănânce toate bomboanele. Dar măcar va vedea că undeva în fundal, există o familie care continuă să-și depene povestea. Iar poveștile trebuie ascultate ca să poată fi duse mai departe.