Eu cred că în altă viață am fost ceva neam de nomad, că altfel nu-mi explic! Parcă toată viața mea e cu geamantanul la picior. Fac și desfac valize de când mă știu. Mai ales vara. Mai ales vara asta. Cum mai trecu ea! Nici nu am avut timp să mă dezmeticesc că se duse de nebună, lăsând în urmă iarbă îngălbenită de prea mult soare și fructe coapte. Imi place vara. Mai ales spre mai când încă nu e, dar știu că urmează să vină. Ca-n iubire: cel mai frumos e așteptarea cu certitudinea că se va întâmpla. Când se întâmplă, deja începe să treacă.

In iunie, am făcut bagajele de Londra. In iulie, am împachetat pentru tabăra ei de la Bran și pentru zilele la Moeciu cu restul familiei. V-am zis că nu e mare. Familia. O verișoară, o mătușă și doi nepoți. Apoi, ea a plecat la țară. In august, am plecat și eu pe coclauri. Am fost la un capăt de lume, cu pădurea în față, cerul greu de stele deasupra și cinci măgari. Undeva, pe lângă cheile Loarei. In Franța. O să vă povestesc odată. Intre timp, ea era plecată la Barcelona. Fiecare cu valiza ei. Acum ne-am regăsit. Ne-am tras sufletul cât să desfacem geamantanele, să ne aruncăm rufele la spălat și să pregătim altele curate. Plecăm. O ultimă tură de mare. Nu mult: trei nopți cât să mai tragem de vară și de vacanță. Și mai ales de timp.

                            (dovada că măgarii chiar au existat; cel de-al cincilea era ieșit din cadru)