Iar scrii despre mine? Parcă te aud, deși vocea îți rămâne acolo, pe dinăuntru, zbătându-se cumva în privire, ca o pasăre închisă în spatele irisului. Vorbești cu ochii. De la o vreme, cam așa am ajuns să ne vorbim. Poate-i mai bine, cu ochii vocea nu o ia niciodată-n sus, nu riscă să ajungă un fel de val uriaș care să cadă peste celălalt.
Tu ești celălalt. Dintotdeauna așa a fost. Chiar și când nu erai, mintea mea te imagina. Oare cum o să fie? Oare ce culoare de ochi și de păr o să aibă? Oare o să-i placă să danseze? Să cânte la vioară? Chiar și atunci când nu existai, chiar și atunci, tot fată erai. Nu mă întreba de ce. Poate pentru că eu niciodată nu mi-am dorit să fiu băiat. Si nici să am unul. Deşi îi găsisem şi nume. Dar nu voiam. Mi-era frică. Eu nu ştiu să iubesc băieții şi altfel decât îndrăgostindu-mă. Niciodată n-am ştiut să iubesc aşa, pur şi simplu. Eu vreau să am. Să fie al meu. Să fie ca mine. Băieții nu stau. Sau, poate stau, dacă le-o ceri. Nu ceream.
Țin minte că odată am primit o păpușă care avea un biberon minuscul cu care îi puteai turna apă-n gură și o oliță unde să facă pipi. Doar că avea puță, păpușica mea. Și costumaș bleu. Am luat o foarfecă și am încercat să tai chestia aia care mă făcea să nu pot s-o țin în brațe, penisul ăla minuscul, de plastic, care crescuse acolo ca o dezamăgire. Păpușa nu semăna cu mine. Era urâtă. Exact asta am simțit, uitându-mă la ea cum rămăsese acolo, lângă cutie, dezbrăcată și cu părul scurt.
Când eram eu mică, femeile trebuiau să aibă trei calități ca să-mi placă de ele: să aibă copii, părul lung și-un câine. Neapărat toate trei. Eu te am pe tine. Și nu, nu mai insista, nu o să iau câine pentru că, știi și tu, e greu de îngrijit. De fapt, nu e greu, e doar că n-am chef. Poftim, am spus-o! N-am chef, dar mi-e frică să o zic așa, pur și simplu. Pentru că la capătul lesei voi fi eu, înțelegi? Şi nu vreau. Acum te-ai supărat, nu, nu zici nimic, doar te uiți la mine cu privirea aia albastră care vorbește mai tare decât crezi tu. Mi-am dorit să ai ochii albaștri, știai? Ca ai mei. Mi-am dorit să semeni cu mine. Semeni.
Cel mai greu când te superi e că nu știu ce să fac cu supărarea ta. Nu pot să o las acolo, de parcă ar fi un animal mort care zace la picioarele mele. Și atunci mă supăr și eu. Pe mine. Dac-ai ști ce groaznic e să te superi pe tine! Nimic nu mai este suficient de puternic ca să te împace. Și rămâi așa, cu negrul ăla pe dinăuntru, și te agăți de ceilalți, fără cuvinte, și aștepți. Și al naibii să fie, dar tare mai suntem răbdători când e de vorba să ne supărăm pe noi!
Mi-aduc aminte o zi. A fost demult. Tu nu mai știi. Erai mică, tare mică și nu voiai să te culci. Și eu nu voiam să accept că poți face și ce vrei tu, nu doar ce voiam eu. Nu puteam. Cu tine trează, eu nu reușeam să fiu decât mama ta. Și habar n-am de ce, dar în ziua aia, am simțit dintr-o dată, o nevoie oribilă să fiu și altcineva. Nu doar mama ta. Și am țipat la tine și tu ai început să urli și mai tare. Și eu am mai țipat o dată culcă-te, culcă-te acum!, și tu urlai și urlai și apoi ți-am dat o palmă. Poc! Așa s-a auzit. Și s-a făcut negru. Nu în jur. Ci în ochii tăi. De parcă cu palma mea am șters tot
albastrul care era acolo și am lăsat un hău.
Te-ai uitat la mine cu o privire de orb. Atât. Mama de care ți-era frică. Asta devenisem. Nu pentru tine. Tu ai plâns un pic, apoi te-ai culcat. Pentru mine. Aș fi vrut s-o sun pe mama și să pot să-i spun: mami, am făcut o prostie, ajută-mă! Schimbă-mă, vino! Fii tu mama! Şi a ei! Eu nu ştiu să fiu! Doar că asta ar fi însemnat că ea e mai bună ca mine. Ea oricum era mai bună. Dar nu i-o spusesem. Mamelor nu trebuie să le spui că sunt cele mai bune pentru că atunci nu mai rămâne nimic pentru tine. Şi asta e teribil. Dar şi tu ai zis asta despre ea, mai știi? Bunica e minunată, așa ai zis când ne-am certat acum câteva luni și eu m-am uitat la tine și am tăcut, deși să știi că bunica n-a avut niciodată părul lung și nici câine. Niciodată. Și să știi că și bunica mi-a tras, odată, o palmă. Eu nu-mi aduc aminte, dar ea îmi tot povestește. Habar n-am de ce îmi tot povestește. Uită atât de multe lucruri, dar povestea asta se tot ține de mintea ei și mi-o tot arată ca pe o bubă care nu vrea să facă coajă. Iar eu habar n-am ce-aș putea să-i spun și atunci nu-i spun nimic. Nici tu nu zici nimic. Doar din când în când, albastrul din ochii tăi pare că se înnegrește, se întunecă cumva, de parcă o mână nevăzută ți s-ar așeza pe față, acoperind-o cu totul. Sau poate mi se pare. Poate e doar o umbră. Poate așa vine creșterea, cu umbre.
Gata. Nu mai scriu despre tine. Știu, n-ai zis nimic, nici măcar să mă opresc și nici eu nu sunt destul de curajoasă ca să zic ceva. Niciodată n-am fost. Aşa am tăcut şi-atunci. Niciun cuvânt. Nici măcar stop. In ziua aia, m-am închis în baie, m-am așezat pe capacul de la toaletă și am decis ca din secunda în care te vei scula și mă vei chema la tine, dacă mai voiai să mă chemi, eu să devin cea mai minunată mamă din lume. Cea mai bună, cea mai blândă, cea mai înțelegătoare, cea mai cea mai. Apoi am tras apa la veceu de câteva ori și am așteptat. Când m-ai chemat, păreai deja mare. Așa par oamenii de care ne e frică.
Din ziua aia ai început să crești foarte repede, de parcă palma mea a apăsat o accelerație. De parcă lumea fugea cumva și eu îmi pierdeam răsuflarea, tot chinuindu-mă să țin pasul. Nu îndrăzneam să-ți spun să mă aștepți și pe mine, nu îndrăzneam să mai spun nimic. In timpul ăsta, tu erai din ce în ce mai mare, iar părul tău din ce în ce mai lung. Iar într-o zi, poate o să-ți iei şi-un câine. Să te apere. De tot ce nu pot eu.
Foto credit Svetlana Pochatun
