E iarnă. De fapt nu, nu e. E iulie, e cald, mi-e cald, dar nu-i nimic, ne prefacem. Eu mai ales. Tu nu. Tu chiar crezi. E sâmbătă de dimineață. Mult prea de dimineață. Abia șapte și ceva. Aș mai fi dormit. Tu nu. Mamiii, vino! Vin. Ești în pat. Miroși a somn. Piele caldă, mâine întinse. Mă apuci de după gât și mă tragi lângă tine, îmi lipești obrazul de al tău și apoi mă pupi cu zgomot, după care scoți un aaaah prelung ca atunci când termini de băut apă. Hai, îmi spui. Te iau în brațe și te ridic. Incă pot. Plec cu tine în brațe către sufragerie, către camera cealaltă, cum îi zicem noi și te las pe canapea, de parcă ai fi un pachet. Un pachețel, îți zic și tu răspunzi "și-n pachețel, un pachețel, găsise el". Dar nu asta vrei acum. Nu Apolodor. Vrei jocul cu cățelul. De fapt, sunt două: de-a cățelușul bolnav sau de-a cățelușul înghețat. Am ajuns să te întreb direct: bolnav sau înghețat și nimeni în afară de noi nu înțelege despre ce vorbim. E iulie, e cald, mi-e cald și tu stai cu o mânuță ridicată de parcă m-ai invita să ți-o sărut și nu miști. Aha, deci înghețat, zic și  încep.
- Vaaaai, uite un cățeluș! Dar de ce nu mișcă? O fi statuie?
Atunci tu scoți un sunet ca un fel de scâncet (tare bine te pricepi să faci astfel de sunete, ba poți chiar și să plângi și să urli, la asta te descurci minunat).
- Hm, zic eu și mă prefac mirată. Parcă ar fi viu, cățelușul ăsta. Să vezi că a înghețat, sărăcuțul!
Tu scâncești și mai tare. Acum vine partea în care eu trebuie să te iau în brațe, să te ridic și să te așez o pernă mai încolo, chipurile la mine acasă. Eu sunt o femeie matură, care se plimbă sâmbătă dimineața prin parc, trăiește singură, nu are copii, nu are soț, are însă, un șemineu și nevoie de companie. Așa ai decis tu.
- Gata, cățelușule, spun în timp ce caut ceva cu care să te învelesc.
- Mamiii, șoptești, mamiiii, nu mă înveli, că e cald.

Așa e. E cald. Mi-e cald. Si somn, dar nu contează. Acum lași mâna în jos semn că începi să te dezgheți și îți apropii gura de fața mea, prefăcându-te că mă lingi de bucurie. De fapt, tu nu te prefaci, chiar mă lingi și asta te face să râzi în hohote. Sughiți. De fiecare dată se întâmplă așa. Nu știu de ce. Acum o să vrei apă. Mamaaa, vreau apă! Știam eu. Mă ridic și încerc să-mi fac și o cafea, dacă tot am ajuns în bucătărie. Vinooo! Vin. Iei paharul între mâini și-l duci la gură. Iți bagi limba în el și-ncerci să bei ca un cățel. Lasă joaca, bea normal! Normal nu-ți place. Nici mie. Opt și jumătate. Mă gândesc la cafea. Tu nu. Mamaaa, acum și celălalt. Despre cățel e vorba. De fapt, e o iluzie că aș avea de ales. Singurul lucru pe care pot spera să-l aleg e ordinea: întâi înghețat și apoi bolnav, sau invers.

Nu mai am chef. Mă uit la tine cum îți bagi un deget în paharul cu apă și-ncerci să-i atingi fundul. Dai pe tine. E cald, e sâmbătă, e devreme și perna din stânga, de pe canapea, e un pic umedă. Te trag mai spre mine. Să zicem că eu eram un cățel...mama, mă asculți? Te ascult. Cu o mână, aia care stătea nemișcată mai devreme, mă apuci de bărbie și-mi întorci fața către tine. Vrei să fii sigură. Te înțeleg. Uite, tu erai tot doamna aia singură, care trăia singură și se plimba în parc....singură, zic eu, și tu dai din cap că da, da, exact așa și eu eram un cățeluș. Bolnav, zic. Ba nu, te repezi tu să spui și-ți arunci papucii din picioare semn că începi să nu mai ai stare. O să fiu un cățeluș ud și tu o să mă găsești și o să mă iei acasă ! Și apoi...apoi, ce fac?, întreb și încerc să trag un pic de timp, doar doar mă lași să mai tac câteva secunde. Nu mă lași. Apoi...începi tu, apoi tu vii și mă găsești și zici ia uite un cățel ud!

Mai e puțin și se face nouă. Ar trebui să ieșim în parc. Incă un joc, îmi repet, încă unul și apoi o să mă duc să-mi fac o cafea. Cât durează un joc? Cinci minute. Apoi, încă vreo câteva minute, o să fie partea aia în care tu o să mă întrebi dacă ai putea să te transformi cu adevărat în cățel înainte să-mi ceri să-ți cumpăr un cățel și eu o să zic că nu, și tu o să lași buza în jos și aproape că o să începi să plângi. Hai, ne mai jucăm o dată, o să spun eu și o să încerc să-mi fac rolul cât pot eu de bine, să fiu cea mai minunată doamnă singură care trăiește singură și se plimbă singură, doar ca să alung lacrimile ce dau să vină acolo, pe perna din dreapta, că aia din stânga a ieșit din joc. E la uscat, pe balcon. Nouă și ceva. E cald. Mi-e cald. Somnul a trecut. Și supărarea ta. Hai, cățelule, să te scot în parc, zic și devin nerăbdătoare să ieșim din casă, de parcă dintr-o dată aerul a rămas puțin. Mă gândesc că la capătul aleii care coboară spre lac e o tonetă cu cafea și vreau să ajung mai repede, acolo. Tu nu. Mamaaa, întâi trebuie să mă usuci, că eu eram ud, ai uitat? Incă un joc. Cât durează un joc? Câteva minute. Numai bine se usucă și perna.