Se așeză pe scaun, la coafor și, cât femeia aia mărunțică își plimba degetele prin părul ei despletit, își zâmbi singură, în oglindă. De fapt nu-și zâmbea ei, celei de acum, ci celei ce urma să apară acolo, în fața ei, pe măsură ce mâinile alea cu unghii roz sidefat, tundeau, vopseau, întorceau cu peria, purtându-se cu părul ei de parcă ar fi fost viu. Iar ea...ea zâmbea cu siguranța femeilor care se știu frumoase și pentru care mersul la coafor e mai degrabă o chestiune de educație și de stimă de sine decât o încercare disperată și costisitoare de a fi altcineva, chiar și pentru o zi sau două, până când părul ar fi început să se îngrașe și să redevină lucios, cerându-se spălat. Din fericire, ea nu făcea parte din categoria aia, a amărâtelor ălora dispuse să facă orice pentru un pic de admirație și de ce nu, de sex - că, să fim serioși, dacă nu era pentru vreun botez sau vreo nuntă, mersul la coafor era sigur despre asta, un fel de girofar menit să facă lumină în dormitor.

Din fericire, nu era și cazul ei. La ea în dormitor, întunericul era împrăștiat în particule mici, aproape imponderabile, de o veioză cu abajur verde ars, cu picior din fier forjat ce se răsucea armonios, dând obiectului acel aer vintage care Corinei îi plăcea atât de tare. In fața patului, un dulap imens, Biedermeier, se lăfăia pe un perete întreg, lăsând din când în când, în toiul nopții, să scape câte un zgomot, de parcă s-ar fi întors de pe o parte pe alta. Sprijinită de dulap, o oglindă ovală, cu ramă albă, moștenire de familie. Ii plăcea să dea ochii cu ea de fiecare dată când intra în cameră, de parcă avea nevoie să se vadă ca să știe că e acolo. La fel și acum. Cât mâinile alea i se plimbau prin păr, ea rămăsese cu ochii lipiți de oglindă, așteptându-se. Frumoasă era de când se știa, ceea ce făcea ca-n cazul ei, mersul la coafor să fie doar o chestiune de mândrie și de imagine - aia a mamei și a bunicii cu care crescuse în casă încă de mică și care și acum, la treizeci și ceva de ani ai ei, i se adresau tot cu "draga noastră dragă" și care nu înțelegeau de ce ar fi trebuit să bată la ușa camerei ei, că doar nu mai ești cu Radu. Tată nu avea. Nu avusese niciodată, ceea ce o făcuse pe mă-sa să se simtă specială, iar pe ea, să se simtă într-un fel pe care nu-l putea defini și nici nu încerca. Avea însă trei rinichi și prefera să vorbească despre ei de fiecare dată când discuția ajungea la bărbați.

..... va continua

                                                       credit foto Arthur Edelman