Iubire. Cică totul e despre iubire. Nu eu am spus-o. Am citit-o. Și am crezut-o. De altfel, cine sunt eu să zic ba nu, nu e așa, nu aveți dreptate! Nu pot să zic asta. Nu știu să zic nu. De fapt știu, dar nu vreau. Nu acum. Acum prefer să fac altceva. Să mănânc struguri, de exemplu. Albi. Cei negri nu-mi plac. Întotdeauna încep cu boabele mari. Îmi place să le bag în gură și să le sug un pic, ca pe niște dropsuri, înainte de a le sparge între dinți. Odată, acum vreo câțiva ani, am mâncat de una singură aproape un kilogram de struguri. Nu credeam că sunt capabilă de așa ceva, dar pe măsură ce boabele păreau că mi se așează pe interior, ca bilele alea de la extragerile Loto - de fiecare dată când o bilă cădea, îmi țineam pentru o secundă respirația, deși eu nu jucam, dar îmi plăcea amestecul ăla de frică și de dorință, de parcă așteptam ceva - eu continuam să mănânc, nu de foame sau de poftă, ci de parcă eram dependentă de momentul ăla când pocneam între dinți învelișul alb, ca o piele tânără, fără riduri. Să rupi, să spargi și iar să rupi și să spargi. Mai ales că de câțiva ani, nici măcar nu mă mai tem de apendicită. Sau nu la fel de tare. Fricile au și ele vârsta lor și acum am ajuns la momentul la care alte lucruri mă sperie. 

Când eram mică, a făcut bunică-mea odată, o mâncare de bame. Era cu sos de roșii, iar păstăile alea ușor băloase și cu un gust de care efectiv, nu-mi aduc aminte, pluteau prin farfurie și țin minte dezamăgirea când le-am văzut acolo, în fața mea și cum, pentru o fracţiune de secundă, tot ce-mi doream era să treacă naibii ziua aia mai repede și să ajung la următoarea când aveam să primesc, speram eu, cartofi prăjiți. Au fost ani când masa de prânz era cel mai important și mai fericit moment al zilei. Masa de prânz și duminica dimineață când se dădea, la televizor, Cartea Junglei. Mie de mică mi-au plăcut foarte tare animalele. Și mâncarea. Mai puțin bamele. Mai ales după ce mi s-a făcut rău de la ele. Tata a crezut că am făcut criză de apendicită, pentru că mă durea în dreapta jos și m-a dus la spital. Intotdeauna tata credea că fac apendicită, de parcă era doar o chestiune de timp, de parcă era sigur că mai devreme sau mai târziu o să ajung și eu să rămân peste noapte în spital și o să mă taie ca să scoată o bucată de maț inflamat. 

Când eram mică mă gândeam la apendicită ca la un fel de moarte, atât era de sigură și de înfricoșătoare. Sau, cel puțin, tata părea foarte speriat când vorbea de ea. Când vorbea de ambele. Și atunci trebuia să scot sâmburii de la fiecare boabă de strugure. Să nu care cumva să se umple mațul ăla. Nu era simplu să mănânc struguri și să stau apoi - când înghițisem deja zeama și gustul dulce dispăruse -  să culeg de prin gură sâmburii mici și amari, ca să-i scuip într-un castronel de plastic, d-ăla luat de mama, de pe Lipscani. Într-o vară, m-a luat cu ea să cumpere farfurii și pahare colorate pentru vacanţă. Urma să plecăm într-un tur prin țară, așa zisese tata și eu mă bucuram că aveam să facem ceva deosebit - de obicei mergeam la Cumpătu în iulie și la 2 Mai, în august și apoi, încă o săptămână, la Cumpătu - așa că da, vreau să fac un tur și vreau să merg cu mama să cumpăr lucruri de plastic! De fapt, vreau să cumpăr orice. Și mai ales, vreau să merg cu mama. 

Pe Lipscani, la magazinul de Mase plastice, nu e nicio masă. De fapt, e doar una mică, în spatele căreia stă o femeie mărunțică, făcută permanent și care se uită la mine de parcă ar ști ea ce prostii am făcut la școală. Sau poate că privirea aia e pentru mama. Pentru că mama e mai frumoasă decât ea. Și mai înaltă. Şi pentru că poartă pălărie, în timp ce ea are un fel de bentiţă tricotată de un albastru d-ăla, de colac de veceu, care îi ţine fruntea la vedere. Mama se apleacă și începe să se uite la toate castroanele, farfuriile și paharele colorate care zac pe jos, așezate unele peste altele. Le ia pe rând, le ridică în dreptul ochilor, le ține apoi în lumină și verdele și roșul și galbenul se fac mai frumoase parcă, și mama zâmbește și cumva, mă gândesc că așa se simte, probabil, când te duci la magazin acolo, în Germania, unde cică a fost vecina de la trei când era mai tânără. A venit la noi, într-o seară, când se luase lumina şi ea nu mai avea lumânări, şi acolo, în bucătărie, pe întuneric, ne-a povestit cum odată, era cică la Francfurt şi a luat un căruț d-ăla mare, de la intrarea într-un magazin şi a început să-l împingă printre rafturi pline până sus cu fel de fel de lucruri, de nici ea nu știa ce sunt. Şi, la un moment dat, s-a apucat pur și simplu să pună în coș tot ce i-a picat sub mână, până aproape că nu a mai reuşit să mişte căruţul. Ai înnebunit?, i-a zis bărbată-su când a văzut ce face. Cu ce naiba vrei să cumperi toate astea? La care ea a zâmbit și i-a răspuns că n-are de gând să cumpere nimic, că o să le pună pe toate înapoi, dar că a vrut și ea să vadă cum se simte. Până la urmă a cumpărat un tub cu pastă de dinți d-aia verde cu albastru, și un săpun roz. Aşa ne-a povestit şi la sfârşit, când era deja pe palier, mi-a zis că dacă vreau, când vine curentul, pot să urc până la ea să-mi arate cutia de la pastă, că o păstrase ca amintire. 

În ziua aia, pe Lipscani, mama a ales trei farfurii galbene, trei pahare galbene și un castronel verde. Apoi şi-a deschis geanta, a căutat portofelul, a scos de acolo o hârtie şi i-a întins-o vânzătoarei. În tot timpul ăsta, vânzătoarea nu a zis nimic, absolut nimic, iar eu mi-am ţinut respiraţia de frică să nu cumva să ne trezim că de fapt, nu aveam voie să cumpărăm nimic colorat. Doar alb pentru voi două, doar alb! De acolo, de pe ultimul raft! Aşa mi-am imaginat eu că ar putea să spună femeia aia şi am început să o trag pe mama de mână să ieşim cât mai repede din magazin, să plecam, să fugim, să ne ascundem. Stai, mamă, ai răbdare, a zis mama şi mi-am dat seama că de-acolo, de sub borurile pălăriei ei de vară, mama nu mai vedea pericolele. Trebuia să o apăr eu. Aşa că m-am uitat la vânzătoarea aia cu fruntea tăiată pe mijloc de un rid adânc şi cu buza de sus umezită de sudoare şi i-am strigat tu nici măcar nu ştii unde e Francfurt! Atât eşti de proastă!  Mama mi-a dat o palmă, iar cu cealaltă mână a luat sacoşa de pe masă şi m-a tras afară. Vânzătoarea a tăcut. Eu am început să plâng, dar în acelaşi timp eram bucuroasă. O salvasem pe mama. Restul nici nu mai conta. 

Din ziua aia, am început să mănânc şi mai mulţi struguri. Uneori, când nu mă vedea nimeni, îi mâncam cu tot cu sâmburi, pentru că nu poţi să o salvezi pe mama şi să-ţi fie la fel de frică de apendicită. Exclus! Doar tata se sperie în continuare. Doar el. Mă duceam în cămară, luam de pe raftul de sus castronelul verde, aşezam în el cel mai mare ciorchine pe care îl găseam şi mă duceam în baie, să-l mănânc în faţa oglinzii. Iar acolo, cu gura plină, simţeam cum mă iubesc cu adevărat şi chiar mi-o spuneam de-a dreptul te iubesc şi apoi râdeam singură şi mă gândeam că eu nu sunt eu, ci altcineva şi că mama, aia pe care o salvasem, nu era mama, ci altcineva. Că e tata. Sau altcineva pe care nu-l cunoşteam încă. Sau nu personal. Un actor sau un cântăreţ. Brunetul din Modern Talking, de exemplu. Aşa îmi imaginam şi într-o zi am ieşit din baie, m-am dus în hol, am luat din cuier pălăria mamei, aia cu boruri largi, şi m-am întors în oglindă şi am rămas aşa, cu ea pe cap şi cu ochii la mine, zâmbind şi încercând să-mi dau şi eu seama cum se simte. 

                                          photo credit Victoria Borodinova