Sus, în regatul părinților, habar nu am ce se întâmplă. O să știu în curând. Doar să aud odată cele trei bufnituri, de parcă cineva, habar n-am cine, ar bate la poarta unui castel. Așa-mi imaginez. Mi-e foame. Cam tot timpul mi-e foame. Și poftă. O să avem pui. Mirosea deja pe scări, când am intrat în bloc. E un bloc mic, de trei etaje (sau două, uite că nu am stat să le număr), iar în apartamentul mare, de sus, poți, dacă vrei, să ieși pe balcon și din sufragerie și din bucătărie. La bucătărie, masa nu are scaune, ci un fel de canapea care-i dă ocol pe trei laturi. Undeva, cum te uiți spre stânga, sunt borcane cu murături. Trei bufnituri și o să o luăm la fugă pe scări "cine ajunge primul e cel mai deșteeept!", "hai, măi, nu-i corect", o să zic eu. Sunt cea mai mică și singura fată și în plus, nu fug repede și nu-mi place să rămân ultima și să sting lumina. La televizor, cineva spune că-i luni și noi țipăm în cor "ba nu, e sâmbătă!" și râdem ca proștii.
Poc, poc, poc, se aude de undeva, de sus, și atunci ne repezim pe ușă "băi, așteptați-mă și pe mine!" zic și urcăm treptele câte două, ba chiar câte trei. In fața ușii, ne oprim. Intrăm încet. Acum e momentul când fiecare dintre noi, își va căuta din ochi părinții. Hai, vino și spune bună seara, zice tata și eu fac ce spune. Odată, într-o sâmbătă, oamenii mari dansau. Vă jur, i-am văzut cu ochii mei. Era o muzică la un pickup cică cu unul Gilbert Becaud. Și cineva, nu mai știu cine, o doamnă tunsă scurt care mirosea extrem de frumos, m-a luat de mână și mi-a arătat cum să mă mișc de pe un picior pe altul. Un pas la stânga, doi la dreapta. Așa mi-a zis, iar tata a dansat cu mama cheek to cheek, asta înseamnă obraz lângă obraz, în engleză. Așa mi-au zis. Iar în seara aia, tata mi-a promis că atunci când o să mai cresc, o să danseze la fel, și cu mine. Vocea cânta în franțuzește și eu credeam că pe omul ăla îl cheamă, Gil Berbeco. De la berbec, așa mă gândeam, că altfel nu înseamnă nimic.
După ce zic bună seara, fug în bucătărie pentru că masa e gata, și fiecare are locul său și mai ales, bucata lui de pui. Nu vă mint. Eu am intrat prima pe canapeaua de la perete și am primit o pulpă. Întotdeauna primesc o pulpă. Preferata mea. Nu știu cum se face că de fiecare dată pulpa are pielița crocantă și carnea fragedă. De fiecare dată. E acolo un talent care-mi scapă și pe care nici măcar bunica mea nu-l deține. Voi nu ați cunoscut-o pe bunică-mea, dar o să vă spun doar atât: e faimoasă pentru borșul ei de lobodă și pentru imam bayildi, adică vinete umplute. Serile, vin mulți oameni la noi acasă să mănânce din felurile astea două. Doar că noi nu avem nicio cameră la subsol. Doar un apartament de tip vagon și acolo, nu ai cum să bați cu piciorul în podea, pentru că deranjezi vecinii.
După ce o să terminăm puiul, o să ne repezim să ne întoarcem în camera noastră, de jos, doar-doar uită părinții de noi. Din păcate, tata nu uită niciodată de mine. Pe la unsprezece seara, poc, poc, poc, răsună tavanul semn că se dă stingerea. Urcăm cu toții și de multe ori, mai stăm în hol să așteptăm să ne găsim hainele aruncate pe câte un pat, claie peste grămadă. Mama ia un prosop din baie și mă tot freacă pe spate și mie nu-mi place. Știți ce-mi place mie? Imi place când ceilalți oameni mari, nu mama sau tata, îmi fac complimente. Sau mă întreabă cum mai e pe la școală. Intotdeauna e foarte bine la mine, la școală, pentru că eu învăț bine și iau note foarte bune. Intotdeauna. Nu ca băieții. Așa că, acolo, în hol, tata e tare mândru și de multe ori nici nu-i mai pasă că trebuie să ne întoarcem acasă, cu taxiul, din Piața Dorobanți, pentru că nu avem voie să circulăm cu mașina.
Odată, când am urcat din camera de jos la masă, l-am prins pe tata cu o țigară în mână. Stătea pe un fotoliu ca un jilț, cu brațe de lemn și tapițat cu mătase, în dungi, și fuma. Nu vreți să știți ce m-am supărat pe el, pentru că eu nu știam că tata fumase la viața lui. De fapt, habar nu aveam că tata mai avusese și altă viață înainte de mine și d-aia m-am supărat. După aia mi-a trecut. M-am luat cu desertul și cu un elefant de jucărie, preferatul meu. E foarte mare și pare așa, adevărat și degeaba sunt cea mai mică și singura fată, că nu vor să mi-l dea mie. Deși l-am cerut. Ba chiar de mai multe ori. Habar nu am de unde l-au cumpărat. La Romarta nu au elefanți.
Acum, am stins cuptorul. Am învârtit de buton până a ajuns la zero și am deschis ușa, cât să iasă căldura și să nu se ardă puiul. Tot nu iese cu pielea crocantă. Nu știu ce să-i fac. Poate că trebuie pur și simplu să accept că sunt lucruri pe care nu am cum să le schimb. Adevărul e că v-am mințit. Nu mai sunt mică. Am crescut. Ba chiar am un copil de paisprezece ani. Vă dați seama?! Din păcate, nu am mai fost demult în camera de jos. Iar în cea de sus, nu mai are nimeni putere să bată în podele. Acum, fiecare e cu împărăția lui. Ei, sunt cu cea din ceruri.
photo credit
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu