Vino! Hai, mai repede! Mai repede, am zis și ca de fiecare dată când eu zic, tu trebuie să asculți. E o înțelegere tacită, un fel de pact pe care nu concep să-l negociez. Așa sunt eu. Acceptă-mă, iubește-mă și mai ales, nu rămâne în urmă. Și nu-mi cere să fac la fel. Nu pot să fac la fel. Știu, nu e corect, dar nimic dintre noi nu e făcut să fie corect. Frumos, poate. Dar nu și corect. O să înțelegi cu timpul. Acum doar te rog să mergi mai repede! Ca mine, vezi? Dacă eu pot, poți și tu. Atât de simplu. Nu e grabă, e felul meu de a mă bucura de viață. Pe fugă, din mers. Nu-mi place să stau și să aștept. Nici măcar pe tine. Grăbesc pasul ca să impun un ritm. Unu, unu... un, doi, unu! Eram în curtea școlii și mergeam în cerc, în șir indian, în timp ce profesoara cea grasă - da, da, ai auzit bine, profa noastră de sport era obeză - bătea din palme și fiecare bătaie se simțea ca un semn de punctuație. Virgulă, virgulă, punct, punct, virgulă așa era ritmul, iar noi ne învârteam prin curte, ciulind urechile de fiecare dată când ea țipa ateeențieeee șiiii...schimbă! Și noi atunci trebuie să ne întoarcem repede, în direcția ailaltă, și să continuăm să ne învârtim. Din când în când, se mai auzea câte unul zicând băi, boule, uită-te pe unde mergi!, semn că cel din spate începuse să se gândească la ale lui și să calce pe ceilalți.

Suntem aici de azi dimineață. Am ajuns la aeroport când încă nici nu răsărise soarele. Tu ai adormit în avion. Te-a sculat anunțul cu centurile de siguranță. Casa a rămas undeva, departe. Un punct pe hartă. Nu ne pasă. Adică mie nu-mi pasă. Pe tine nu te-am întrebat. Și nici nu am de gând s-o fac. Important este că ești cu mine. Te iau de mână și mă îndrept către metrou. Cică ar fi pe aici, pe aproape. Ăsta a fost unul dintre criterii când am ales hotelul. Și prețul. Intotdeauna și prețul. Zgârcită ca bunică-ta! Așa-mi ziceau. Mai știi? Nu, n-ai de unde să știi. Pe vremea aia, tu nu erai născută. Pe vremea aia, eu eram singură. Ei bine, bunică-mea își ținea pensia într-un portofel albastru, ascuns la capul patului, într-un fel de ladă cu capac pe care o deschidea doar de câteva ori pe an dintre care o dată în iulie, de ziua mea, când îmi făcea cadou o hârtie de o sută de lei, lucioasă, nefolosită, cum erau toate hârtiile ei din portofel. Așa i le cerea poștașului "ia, vezi mata, acolo, n-ai niște bancnote noi? Că eu nu vreau să pun mâna pe de-alea de umblară cu ele toți nespălații!" și poștașul stătea să i le aleagă că era bătrână și cu hachițe și că-i lăsa și lui niște firfirei. Pe vremea aia nu exista discriminare sau corectitudine. Lumea era împărțită nedrept și oamenilor li se părea dreaptă. Bunica-mea a murit într-o seară. Era ianuarie. Stătea lungită, în pat, la ea în cameră, cu veioza stinsă, fâșii de lumină intrau de pe bulevard prin perdele și se întindeau pe podea, iar ea părea că doarme. Cred că la început asta și făcea, dormea și apoi, dintr-o dată, somnul i s-a schimbat în moarte. Mulți bătrâni mor noaptea. E mai ușor de făcut pasul din somn în partea cealaltă. E mai mic. Nu-ți trebuie prea multă putere. 

Uite și stația de metrou. Chiar că e aproape. Coborâm. De data asta o iei înainte și mă lași fără să vrei, să mă uit la tine, din spate. Ești mișto, mă gândesc, și devin de-a dreptul fericită acolo, pe penultima treaptă înainte să ajung pe peron. Deși nu mi-a spus nimeni, știu sigur că e vorba de fericire. E ceva chimic în capul meu care se întâmplă de fiecare dată când tu te apropii de perfecțiune. O fi o proiecție d-aia de vorbesc psihologii sau poate s-o trezi copilul ăla interior, sau pur și simplu, oi fi atât de egoistă încât mă bucur să constat că nu mai e nimic de făcut la tine, ești minunată așa cum stai acolo, pe peron, cu genunchii ușor îndoiți și cu ochii-n telefon și de-acum încolo pot să-mi văd și eu de viața mea. Eu mult mai ușor să fii o mamă rea când ai un copil bun.

Vine metroul. Te văd cum stai până-n ultima clipă înainte să intri în vagon, lăsându-i pe ceilalți ba să iasă, ba să intre, ca apoi să te repezi înăuntru fix cu o fracțiune de secundă înainte să se închidă ușile. Habar n-am de ce faci asta. Probabil că tot simți nevoia să vezi de ce ești în stare sau poate că vrei să mă scoți din minți și să mă lași să urlu acolo, de față cu toată lumea aia, "mișcă-te, fetițo, că te prind ușile alea!"și-așa, cu toate perechile alea de ochi așezate pe noi, să poți în sfârșit să fii liberă să mă urăști. Doar că n-o să reușești. O să tot încerci și niciodată ura aceea nu va rezista așa, în forma ei de ură, mai mult de câteva secunde. Apoi va începe să se strâmbe, să se contorsioneze și să se preschimbe într-o iubire ciuntită, chinuită, ascunsă sub un strat gros de vinovăție lipicioasă de care eu, la capătul meu, voi apuca cu ambele mâini și voi trage, dezlipindu-l cu tot cu fâșii din tine. Cam asta e iubirea maternă. Un înveliș pe care tot vrem să-l smulgem și pe măsură ce reușim crește altul și altul, iar dedesupt, oricum nu e nimic care să conteze. Doar carne vie. Las' că pupă mama și trece. Dar nu trece, doar zicem așa poate, poate la un moment dat va apărea una care să reușească ce nicio mamă nu a reușit vreodată: să iubească pur și simplu. Doar orfanii au astfel de mame.D-alea imaginare.

Cât mai avem? mă întrebi și aproape că mă surprinde să te aud vorbind, deși nu suntem supărate. Tu să taci când vorbești cu mine! Așa mi-a zis tata și toți au izbucnit în râs. Mă uitam la gurile lor căscate din care hohotele ieșeau ca niște limbi de foc. Hahahaha, făceau gurile și din când în când un dos de palmă le trecea peste buze, ștergând urme de mâncare și ici, colo, câte o vorbă rămasă aiurea. Imi puseseră niște perne pe scaun ca să ajung la masă "uite, acum poți să mănânci și tu ca oamenii mari!". Doar că eu sunt un om mic, iar râsetele lor mă calcă cumva, pe cap, și simt că pernele se fac din ce în ce mai subțiri sub fundul meu și scaunul se topește  și eu o să cad sub masă, uite, deja simt cum alunec. Mă sperii și-ncep să râd și eu, ba chiar mai tare decât toată lumea și hăhăielile mele umplu pernele și eu redevin înaltă, din ce în ce mai înaltă și mai penibilă și brusc, râsul se transformă în plâns și de acolo, de sus, mă prăbușesc pe covor și  încep să urlu. Ce-are dragă?  întreabă bunica. Iar are draci pe ea? I-o fi foame, zice cineva și mă scoate de sub masă cu o prăjitură. Trei stații, îți răspund, atât mai avem, iar răspunsul ăsta scurt și banal se dovedește mult mai obositor decât am crezut. Nu e simplu să tot ieși de acolo de unde vrei să stai, să ieși așadar afară, la aer, să te uiți în jur, să ciulești urechile, să fii atent, pe fază, ba chiar de multe ori să fii de-a dreptul inteligent și s-o și dovedești, înainte de a putea să te întorci acolo, în mintea ta, unde singurătatea și tăcerea nu sunt neapărat ceva rău. Cred că d-aia și vreau să plec. Cu cât mai departe, cu atât mai bine. De parcă cu fiecare oraș nou, cu fiecare limbă pe care o înțeleg mai mult sau mai puțin, cu fiecare hotel, cu fiecare meniu, cu fiecare stradă, muzeu, biserică, piață, autobuz, magazin, cu fiecare pat străin și fiecare așternut spălat de toate amintirile, schimb și viața. Era bună prăjitura. Cu cremă de ciocolată și moț de frișcă. De la ea mi-a trecut și plânsul.

Coborâm la prima. De data asta, o iau eu înainte. Te ții după mine. N-ai încotro. Ieșim pe partea cu catedrala. Uite cât e de frumoasă! îți spun, iar tu mormăi că "mare chestie, încă o catedrală la fel ca toate celelalte catedrale!". Scot din geantă un ghid al orașului pe care am însemnat în avion, cât tu dormeai, toate lucrurile pe care vreau să le vedem. Îl deschid la prima pagină. Numărul 1: catedrala. Mai ridic o dată privirea către turla cea mare și decid că am văzut-o suficient. Pot să trec la numărul 2. Seara, la hotel, înainte să adorm, o să enumăr în minte tot ce am văzut în timpul zilei. Nu contează neapărat să-mi fi plăcut, ci să fie multe. Aici scrie "10 lucruri de făcut într-o zi".  Am obosit, o să zici după numărul 7 când afară va fi aproape întuneric. Încă un pic. Nu putem să renunțăm. Vreau să câștig! Dacă ei zic că se poate, putem și noi. Incă trei obiective și gata! Unu, unu...un, doi, unu! O să încep să-ți țin discursul ăla despre importanța culturii în viața unui om. O să-ți dai ochii peste cap. O să-ți spun că e responsabilitatea mea ca părinte să te cultiv, o să-ți dai ochii peste cap. O să-ți spun că habar n-ai ce noroc pe tine că poți călători și poți vedea atâtea lucruri minunate în timp ce alți copii n-au văzut nici marea. O să țip la tine cât tu o să-ți dai ochii peste cap, sperând să acopăr cu vocea mea minciunile pe care ți le voi spune. Adevărul este că nu vreau să te cultiv. Nu vreau nimic de la tine sau pentru tine. Nu vreau nici măcar să-ți placă. Vreau doar să bifez cele zece obiective din ghid și să mă culc cu sentimentul datoriei împlinite. Și să vii cu mine, asta vreau. Așa că hai, vino! Mai repede! Dacă eu pot, poți și tu!

                                                  credit photo Hugues de Buyer Mimeure