1
Avea bunică-mea fel de fel de obiceiuri de la care nu se
abătea niciodată. Așa învățase ea să traiască, cu ideea că oricând ceva se
putea schimba și ea trebuia musai să se descurce. Probabil că așa a simțit și-n
noaptea aia de iarnă când s-a trezit, la ușă, cu mătușă-sa de la oraș, venită
val-vârtej peste ea și sor-sa mai mică să le spună că tocmai ce rămăseseră
orfane. După ce mama îi murise la nașterea celei mici, acu' oamenii îl găsiră
și pe taică-su mort, în zăpadă. Așa că bunica mea
care avea nouă ani pe atunci, a luat-o pe sor'sa mai mică de mână și s-a dus să
slujească în casa mătușii care nu o iubea, dar avea nevoie de ea. La școala s-a
dus puțin. Cât să învețe să citească, să scrie greoi și să priceapă că orice
lucru poate deveni folositor. Când am cunoscut-o, bunica își păstra pensia în
bancnote noi, într-o cutie de la capul patului, aduna toate pungile de un leu
și nu arunca pâinea. Firimiturile le presăra pe marginea balconului de la
bucătărie, să le mănânce porumbeii. Iar feliile uscate le așeza pe o tavă și le
băga la cuptor, să facă pesmeți. Când pregătea supa ei cremă de cartofi, cu
smântână și frunze de țelină, îmi dădea câte un pesmet d-ăla să mi-l fac
crutoane. M-am gândit azi la ea cât prăjeam pâinea în cuptor, să am în casă. O
să vă mai spun despre bunică-mea, căci așa, cu povești, parcă trece timpul mai
ușor.
2
Bunica mea nu ieșea din casă decât foarte rar. Fusese operată
de varice în vreo două rânduri și cred că o dureau picioarele destul de tare.
Eu nu știam asta și nici nu o întrebam. Doar îi auzeam târșâitul picioarelor
de-a lungul holului lung dintre baie și bucătărie și câte un oftat cu care
aprindea lumina ba-ntr-o parte, ba în alta. Vă ziceam ieri că bunica asta a mea
avea niște reguli de la care nu se abătea niciodată. Uite, de pildă, ea nu suporta aspiratorul. Ce atâta modernism, îi
zicea mamei când o vedea că se apropie cu inamicul. Și pac îi trântea ușa-n nas
aspiratorului albastru, ca o țestoasă pe roți, și se apuca să dea ea cu mătura
cum știa mai bine. După ce termina, lua câte o revistă d-aia cu China din care
primea taică-miu la birou, se așeza pe marginea patului, cu picioarele ușor
crăcănate și se apuca să dea paginile una câte una, zicând din când în când: ia
uite, dom'ne, și la ei toate bune și frumoase ca și la noi, doar ochii ce le
sunt mai alungiți!. Bunica mea avea foarte
puțini prieteni. Un unchi din partea mamei, Nicu, care de câte ori se certa cu
ai lui, acasă, venea la noi și se plângea bunică-mii, poștașul și tanti
Magdalena, o femeie care locuia într-un bloc din Intrarea Ursulețului și care
mă ducea pe mine-n parc când eram mică. Femeia asta avea un coc ca o chiftea în
creștetul capului, o nepoată blondă care fugise cu un sirian și niște ochelari
imenși care m-au făcut să o încadrez definitiv la categoria urâtă din prima
clipă când am cunoscut-o.
3
În fiecare dimineață, după ce-și împletea părul lung într-o
coadă pe care o făcea ghemotoc la spate și o prindea cu ace, bunică-mea se
ducea târșa-târșa la bucătărie și-și punea de cafea. Avea un ibric special
pentru asta, cumpărat de la un evreu bătrân care-i fusese vecin, acolo, pe
strada Pacienței. Nu am prins casa aia. Când m-am născut eu, bunica locuia deja
la noi, în camera cu geamuri către bulevard și cu dulap mare, în care mă
ascundeam când voiam să mă joc cu ai mei. Așadar,
punea bunica niște apă pe foc și apoi, când începea să fiarbă, adăuga două
lingurițe rase de cafea sau de ce era prin casă și aștepta să se umfle.
Caimacul îl aduna cu o linguriță cu coadă lungă și-l lăsa să se prelingă pe
fundul cănii înainte să toarne cafeaua. Apoi, își trăgea un scaun de sub masă,
se așeza cu ochii pe geamul de afară, acolo unde un castan își făcea de cap în
funcție de anotimp și aștepta. Habar nu am la ce se gândea. Nu vorbea despre
ea. Din când în când, în zilele când probabil se simțea împăcată și
încrezătoare că și bătrânețea avea un farmec al ei, se apuca și-mi povestea de
când era ea mică. Cum a sărit la un moment dat gardul de la curtea mătușii și a
căzut cu fundul în niște urzici sau cum a făcut baie în Argeș și era să se
înece. Altădată, îmi povestea despre sora ei care a murit de tifos parcă, și
cumva, de pe la jumătatea poveștii, cuvintele nu-i mai ieșeau cum trebuie și
bunica tăcea, își lega cu încă un nod șorțul la spate, se uita la mine cu
sprâncenele împreunate și mă trimitea la joacă. Lasă-mă, că mă încurc de tine!
4
Toamna, când frunzele castanului începeau să semene cu niște
mâini bătrâne cu degete răsfirate, bunica începea să-și facă ordine prin
dulapul cel mare, de la ea din cameră. Pe vremea aia nu știam noi de dressing,
dar cred că de fapt, cam asta era. Un dressing avant la lettre. Din lemn masiv,
întinzându-se pe tot peretele, dulapul avea o parte cu sertare și una cu
umerașe, agățători și sforicele special prinse pe interiorul celor două uși
mari, ca să se așeze acolo panglicile mamei
sau curelele și cravatele tatei. În partea cealaltă, aia dinspre geam,
sertarele se înșirau pe verticală, adânci ca niște secrete de familie, de mâna
mea de copil nici nu ajungea până la capătul lor. Acolo își avea bunica
lucrurile. Nu multe, pentru că ce să mai fi făcut cu ele? De ieșit din casă, nu
prea ieșea, iar pentru statul la bucătărie sau la televizor, o fustă sau două
îi erau de ajuns. Dar avea bunica asta a mea o întreagă colecție de șorțuri și
basmale, de parcă la vârsta ei asta îi mai rămăsese ca singură doză de
cochetărie. Cel mai mult îmi plăcea basmaua cea verde, de și-o înnoda la spate
de două ori, "să-mi rămâie fruntea liberă, să nu fac riduri ca tanti
Rădița!" despre care o să vă povestesc cu altă ocazie. Odată, când stăteam
cu bunica, una lângă alta și ne uitam pe geam, la oameni și la mașini, mi-a zis
că cel mai mult îi place culoarea verde, că e ca iarba. Vie. Habar nu am dacă
fularul, căciula și mănușile de iarnă îi erau și alea tot verzi pentru că așa
și le dorise, sau pentru că așa se nimerise. Oricum, un lucru e cert: bunica
n-avea decât un singur set. Sigur, ar fi putut să mai ceară unul, măcar lui Moș
Crăciun, mă gândeam eu, dar ce-o să fac cu două căciuli, spunea ea, că doar nu
am două capete?! Chiar și acum, când vă vorbesc de bunica, tot așa o văd:
verde. Și vie.
5
Cred că aveam vreo doi ani când Rada sau tanti Rădița cum îi
ziceau ai mei ajunsese să doarmă la noi, în bucătărie, pe un pat pliant cu care
aveam să mă împrietenesc și eu mai târziu, când mergeam cu toții în vacanță, la
Cumpătu. Habar n-am ce căuta băbuța aia la noi, în casă, dar ce știu cu
siguranță este că nu-mi plăcea de ea și că o strigam tanti Lădița, pentru că,
nu-i așa, copiii au nevoie ca lucrurile să însemne ceva. Rada era bătrână,
stafidită și săracă. Avea o față mică și zbârcită,
ca un măr pădureț, și o nepoțică pentru care mama tot punea în pungi fel de fel
de hăinuțe rămase de la mine și cu care tare-mi mai plăcea să-mi îmbrac
păpușile. Cel mai greu a fost cu o rochiță de catifea vișinie, cu mânecuțe
bufante și guler răsfrânt. I-o dai Radei pentru fetiță?, m-a întrebat bunica,
cu degetele deja lipite de bucata de catifea. I-am dat-o, ce să fi făcut, dar
tare nu mi-a plăcut de femeie în ziua aia. Într-o zi a plecat. Bunica și-a dus
mâinile la ceafă, a tras un pic cele două capete ale basmalei verzi înainte să
intre în bucătărie, a strâns patul rămas gol și a pus pe foc ibricul de cafea
cumpărat, după cum v-am povestit ieri, de la evreul cel bătrân. Era vară deja
și aerul cald plutea pe deasupra covoarelor ca un fel de ceață. Până și
păpușile puteau rămâne în chiloți, de parcă s-ar fi pregătit de plajă. Când
parchetul se încingea de la cum bătea soarele pe el precum nisipul de la 2 Mai,
le scoteam și chiloții și le înșiram pe jos, în fundul gol, să se bronzeze. Ce
le faci, mă?, întreba bunica. Ridicam din umeri. Le făceam ca pe mine. Te joci
cu mine?, o întrebam. Că tu crezi că toată lumea are timp de pierdut, zicea ea
și pleca târșa-târșa la bucătărie. Doar uneori venea după mine și mă gâdila
când îi strigam din pragul ușii "bunicaaa- violonistaaa".
"bunicaaaa- pianistaaaa". Habar n-am de unde și până unde. Bunica mea
nu cânta. Niciodată.
