M-am întâlnit cu
un orb pe stradă
Doar eu îl
vedeam, aşa credeam.
Stătea pe loc, ca
o ameninţare sau
ca un trunchi de
mesteacăn,
alb de
bătrâneţe, de
neputinţă şi de câte şi mai câte.
-Ce faci măi, orbule?
l-am întrebat
Iar el a zâmbit
de parcă vocea mea era lumină.
Apoi s-a întors cu spatele și a plecat spre apus,
Lăsând să-mi cadă,
la picioare,
Umbra lui
inutilă, ca o piele de şarpe.
Să calc pe ea ca
pe un covor roşu
Şi să văd și eu cum se
simte.
