Când am luat-o de la gară mi s-a părut mai mare. Era tot ea, dar parcă aerul de munte o făcuse mai serioasă şi mai calmă. S-a lipit de mine şi a răsuflat uşurată.

- Ce-ai făcut în săptămâna asta?

S-a aşezat cu un aer de om obosit pe fotoliul roşu din camera ei şi a oftat:

- E greu să ai responsabilităţi! Nu-mi place să iau decizii tot timpul.

Ce a aflat ea într-o săptămână? Că poate să doarmă singură, fără cele patru jucării de care nu s-a despărţit până acum niciodată. Că într-adevăr nu-i place de nicio culoare mămăliga cu brânză şi smântână, că îi place să se joace cu fetiţe mai mari lângă care să se simtă în siguranţă. Că sculatul de dimineaţă poate să fie obositor chiar şi pentru un copil, că are nevoie (poate mai mult decât alţii de vârsta ei) de o mângâiere şi de o încurajare. Îmi pare rău pentru ea, dar cred că va fi genul de gagică ce va pretinde să i se spună de trei ori pe zi că e frumoasă şi deşteaptă ca să poate funcţiona. A aflat că este foarte bună la tras cu arcul şi că a rămas cu frică de apă de la ultima experienţă la bazin. A înţeles că dacă rămâne singură în cameră să-şi plângă de milă nu va veni nimeni să o distreze şi că trebuie să facă ea un efort să socializeze. A văzut că nu-i deloc amuzant să ai grijă tot timpul de lucruri, să ţi le pui în ordine, să nu pierzi şi să nu uiţi. S-a hotărât că-i place tocăniţa şi că e super distractiv să ai banii tăi cu care să mergi la supermarket să-ţi cumperi ce vrei (noroc că nu a avut mulţi bani). Şi a înţeles că cea mai mare bucurie pentru un copil cu familie normală este să se simtă iubit şi ocrotit. De asta chiar i-a fost dor. Şi asta a avut nevoie să audă în fiecare seară la telefon ca să poate să se distreze în timpul zilei.

- Şi tu mama, ce ai făcut săptămâna asta?

M-am aşezat lângă ea pe fotoliul roşu din camera ei, am luat-o în braţe, am ţinut-o strâns preţ de câteva clipe şi i-am spus:

- Nimic special. Mi-a fost dor de tine.

Ce am aflat eu într-o săptămână? Am aflat că din când în când e bine să nu găteşti, să nu alergi, să nu ai grijă, să nu tresari, să nu faci. Dar doar din când în când. În rest, am aflat că trei camere la bloc pot deveni un spaţiu dureros de mare atunci când nu e ea. Am aflat că e încă mică şi că are nevoie de mine şi deşi ea plângea la telefon, eu mă bucuram în egoismul meu că mă vrea lângă ea. Am aflat că în Centrul Vechi se întâmplă chestii şi că există şi teatre vara şi prietene de care îmi era dor şi nici nu-mi dădeam seama. Am aflat că ea se descurcă mai bine decât îşi dă seama şi că pe măsură ce va trece timpul se va descurca din ce în ce mai bine. Şi că o jumătate din sufletul meu va râde de independenţa ei, iar cealaltă va plânge în hohote de dor şi de singurătate. Şi am mai aflat că nu am calculi biliari şi nici vreo afecţiune la ficat, că analizele au ieşit rezonabile, dar că probabil am mâncat ceva aiurea care m-a făcut să zac vreo trei zile şi să-mi petrec vinerea la doctor.

Acestea fiind zise, acum aţi aflat şi voi de ce nu am mai dat niciun semn de viaţă în ultimele zile.