joi, 20 iunie 2013

Apa, apa, apa...

Nu am vrut să arunc cu piatra de la început. Am zis că hai să mai stau un pic, că poate aşa e în primele zile şi că lucrurile se vor aranja cu timpul. De fapt, aşa şi părea până ieri când discuţia a deviat şi leoaica din mine, cea care îşi apără puiul, a izbucnit. Sunt sigură că habar n-aveţi despre ce urmează să vă povestesc, aşa că, pentru a nu mai prelungi suspansul, vă spun eu: despre înot.

Am dat-o pe Ana la bazin, într-o încercare de a învăţa un pic să mişte corect din picioare. Cam ăsta era targetul pentru cele 6 ore de înot plătite la Bazinul Olimpia. De ce şase? Că atât mai apucă înainte de a pleca la mare. Pentru a înţelege mai bine ce urmează să vă povestesc, să vă spun şi faptul că ea a mai făcut niscaiva ore de înot în urmă cu vreo doi ani, la un club de fiţe unde mai mult îi lăsa în jacuzzi decât în piscină. Concluzia? Adora înotul, dar habar nu avea cu ce se mănâncă. Cei de la Olimpia au şi instructori de-ai lor, dar în mare parte închiriază culoare de înot altor cluburi de prin Bucureşti.

Ca să nu o mai lungim, i-am luat o jumătate de abonament la o echipă de instructori de la Delfinul. Aşa am nimerit.  M-am dus la recepţie, am cerut informaţii despre cursuri de iniţiere şi m-am trezit cu un tip de la Delfinul care mi s-a părut ok şi ca persoană şi ca tarife. I-am spus ce vreau, i-am spus că aş dori să-mi recomande o oră la care nu sunt prea mulţi copii şi că Ana  nu numai că nu ştie să înoate, dar că, în trecut, a mai încercat să facă înot şi nu s-a ales cu nimic. Ba mai mult, când a avut accidentul cu dinţii, ea era înscrisă, culmea, la acelaşi bazin, dar la alt club şi la a doua oră de curs a luat vreo trei guri bune de apă, din motive de instructori indolenţi care nu au observat că un copil se tot duce la fund. Şi s-a tot dus, până s-a sesizat cineva că lipseşte de la numărătoare. Doar că atunci era un abonament luat de la reduceri, într-o grupă foarte numeroasă şi mi s-a părut că nu aveam ce pretenţii să formulez.

Şi acum, vă invit să vă aşezaţi confortabil în fotolii şi să ascultaţi povestea ce urmează. Săptămâna trecută iau copilul, îl duc la bazin, îl schimb şi mă duc cu el pe marginea piscinei. Sfatul meu este să nu care cumva să lăsaţi copiii singuri la prima oră de sport, oricare ar fi ea şi să plecaţi. Mai ales dacă vi se spune insistent că puteţi să vă duceţi liniştiţi acasă. Nici nu ştiţi ce puteţi rata din momentul în care vă întoarceţi cu spatele. Şi anume, un copil care se trezeşte că la prima oră de curs este pus să facă chestii pe care ceilalţi copii le făceau deja de vreo săptămână. Ana a intrat în panică, a început să plângă, a înghiţit nici nu mai ştiu câte guri de apă. Concluzia: s-a speriat de mama focului şi am scos-o din piscină în lacrimi şi cu moralul la pământ că nu a reuşit să ţină pluta deasupra capului şi să înoate pe spate vreo... cinci bazine? Sau că nu a putut să stea suficient cu capul sub apă sau să sară de nu ştiu unde. Hai, mă laşi, la prima oră să facă toate astea când ea nici nu ştia cum îi cheamă pe oamenii ăia care ţipau la toată lumea?!

La a doua oră, am mers cu vreo zece minute mai devreme, să am timp să vorbesc cu instructorul pe îndelete. Şi i-am spus că nu am pretenţia să o înveţe mare lucru în şase ore, că ştiu că asta nu e posibil, dar clar am pretenţia să nu mai văd o lacrimă pe obrazul unui copil care până atunci nu avusese nici cea mai mică frică de apă şi care de regulă plânge foarte rar. Cred că am fost suficient de explicită, pentru că omul s-a executat, a luat-o cu binişorul, i-a explicat, nu a ridicat tonul, bref, am plecat cu un copil fericit şi încrezător.

Şi abia acum vine partea amuzantă. Ieri, la piscină. Intru şi văd că de data asta ora se va ţine cu trei dudui arţăgoase. OK, îmi zic, asta e, abonamentul este la echipa respectivă, or fi vorbit între ei să ştie cum stă treaba cu fiecare copil în parte. Din prima, văd că îi spune ceva Anei care se uită mirată, apoi speriată şi care intră în apă cu buza de jos uşor tremurândă. Zece minute mai târziu, o tot văd că se freacă la ochi. Hm, poate  i-a intrat apă, mă gândesc şi rămân pe margine, la capătul culoarului, sprijinită de un perete. Ia stai, dar parcă plânge! Oau, chiar plânge şi plânge rău. Mă duc la dom'şoara urlătoare:
- De ce plânge?
- Zici că nu poate să facă ce-i spun eu.
- Aha. Şi cam cât o lăsaţi să plângă aşa?
Şi aici vine momentul în care mama vede roşu. Căci, iată ce zice dom'şoara pe un ton de m-a speriat şi pe mine:
- Vă rog să plecaţi de aici că nu o ajutaţi cu nimic să vă vadă lângă ea.
- Nu cred asta. Şi nu plec nicăieri.
- Nu aveţi voie să staţi lângă piscină, zice şi îmi arată cu degetul să plec afară.
- Stau pentru că e nevoie. Copilul meu plânge.
- Că nu poate să facă! Trebuia să-i luaţi ore individuale dacă voiaţi atenţie.
- Ia staţi aşa, trebuia să-mi spuneţi că nu vă descurcaţi cu mai mulţi copii. Eu nu am trimis copilul în cantonament, ci la lecţii de iniţiere. Eu cred că plânge pentru că îi e frică de dumneavoastră. Pentru că urlaţi foarte tare. Şi vă rog să nu mai ţipaţi, nici la ea şi nici la mine.
- Şi până acum tot aşa aţi stat lângă ea? zice pe acelaţi ton urlător.
- Până acum nu a fost nevoie.

Ea pleacă supărată, bodogănind că "ia uite dom'ne vrea să stea lângă fie-sa că plânge, ce să-ţi spun!", eu îl zăresc pe instructorul cu care făcuse iniţial. Şi cu care vorbisem şi eu iniţial. Şi căruia îi dădusem banii. Nu vreţi să ştiţi ce a fost la gura mea. Nu porcării, ci d-alea cu puţin îmi pasă de nervii voştri şi de cum aţi fost obişnuiţi să vă purtaţi cu copii, cu al meu nu faceţi tot ce vă trece prin cap că oricum nu mă vede nimeni. După care l-am trimis la copil şi i-am spus să facă ce o face, dar să nu o mai văd plângând în halul ăla.  Dacă nu reuşeşte să înoate, nu-i bai, dar măcar să nu plece cu frică de apă şi de lecţiile de înot, că nu suntem la armată, ci la un club privat unde ar trebui să am şi eu, ca părinte, un cuvânt de spus şi nu să mi se arate uşa cu degetul.

O să mă întrebaţi de ce naiba nu am luat copilul şi nu am plecat acasă? Am vrut să o fac, dar m-am gândit că astfel Ana riscă să creadă că ea nu e în stare să facă ce i se spune şi că ar fi a treia oară când ar încerca să înveţe să înoate şi nu ar reuşi. Mai bine o las să termine cursurile, stând pe aproape şi gata de atac în caz de plânsete.

Ştiu că un sport nu e neapărat uşor şi plăcut din prima. Ştiu asta pentru că îmi aduc aminte cum o dureau picioarele după ce-şi dădea jos clăparii. Şi nu avea decât trei ani şi jumătate. Dar nimeni nu urla la ea. D-aia acum schiază binişor şi d-aia o iubeşte pe Dna Puşa a ei. Ştiu şi că un instructor învăţat să facă performanţă tinde să ceară mult de la început. Dar ştiu că nu e obligatoriu să fiu nesuferit şi să inspire teamă. Ştiu asta pentru că instructorul ei de patinaj este cel care conduce echipa de hochei şi totuşi copiii îl adoră, fără să i se urce în cap. Şi mai ştiu că Ana ştie să schieze şi să patineze graţie unor oameni care au luat-o cu binişorul, au încurajat-o şi nu au băgat spaima în ea, pe principiul las' să vadă cine e şeful!

La lecţia de mâine, eu nu am cum să merg cu ea. Instructorul o să răsufle uşurat. Hehe, doar că va merge ta-su! Şi da, ştiu că la prima vedere pare blând şi inofensiv, dar, dragi antrenori de la Delfinul, sfatul meu prietenesc este să fiţi cu mare băgare de seamă să nu apară lacrimi în exces pe obrazul Anei. Şi să nu ţipaţi, bine?! Calmi, drăguţi, zâmbitori, aşa, ca la privat, că nu e bine să enervaţi un tată de fată. Să nu ziceţi că nu v-am spus. Şi apropo, să ştiţi că Ana nu e singura care plânge. I-am mai văzut şi pe alţii şi dacă nu rezolvaţi, vă spun părinţilor!

15 comentarii:

Anonim spunea...

Eu am fost la mare de la 3 ani, la 8, deci dupa clasa 1,am invatat SINGURA sa inot,pt ca am vrut eu, la mare pt ca e apa sarata si e mai usor, ma rog, cu tata pe langa mine.Asta pt ca am pierdut cateva colace luate de val, pt ca taica-miu ma mai baga cu capul la fund si pentru ca-mi placea foarte tare apa.Din anul ala am inceput sa ma duc pana la geamandura, sa ma bucur de valuri intr-adevar.
Pe de alta parte eu am facut mult sport la viata mea, din clasa 1 pana intr-a 4 am facut tenis de 3 ori pe saptamana,apoi pana intr-a saptea cand am inceput meditatiile la mate, am facut atletism.(asta inainte de 89, evident).Acum, prin prisma meseriei, am de-a face din cand in cand cu profesori de sport si pot sa spun cu mana pe inima ca n-am intalnit NICIUN om printre ei.Sincer.Pare o generalizare de 2 lei dar stiu9 in afara de aia din copilarie) cel putin 5 care dau cursuri de inot pe bani, inca vreo 10 care se ocupa de hanbal, baschet, volei,vreo 5-6 care sunt diriginti la 5-8, vreo 4 care fac sport cu copii de 1-4.Nu mi-as lasa copilul cu ei.Eu consider ca un parinte isi poate invata copilul mult mai bine chestiile astea neimportante, atata vreme cat nu e vorba de performanta.Exista cartulii de inot, cumpara una si ai acolo toate stilurile cu explicatii cu tot.Du-o la mare, nu-i pune tampenii din alea pe brate pt ca o incurca, tine-o un pic si-o sa inceapa sa inoate.Probabil ca tu nu stii sa inoti d-aia ti se pare filosofia lu peste.

Ioana spunea...

Asa e, un nu prea stiu sa inot. dar sotul a facut inot si a incercat sa o invete el, dar si-a dat seama ca nu reuseste sa-i explice cum sa-si coordoneze miscarile. D-aia ne-am gandit ca un curs de cateva ore o va ajuta si apoi odata ce va prinde un pic, va prelua ta-su.
Pentru noi, e prima data cand avem o astfel de experienta urata. Ea e super sportiva, face schi, patinaj, e foarte buna la atletism, se da pe tot ce are roti, asa ca le are cu sportul. Dar acum, e complet demoralizata si speriata.

AndreeaG spunea...

Foarte bine ca ai scris! Eu as fi dat si nume, in special pe al doamnei urlatoare, trebuie sa fi avut un ecuson ceva pe ea.
Bravo pt atitudine! Daca toata lumea strange din dinti si pleaca acasa sa-si verse nervii, atunci nici un prestator de servicii nu va invata niciodata ca nu e in ordine ce face. Iar cei care lucreaza cu copii at trebi taxati in plus, macar astia "de la privat" despre care am pretentia ca ar trebui sa fie altfel.

Corina Tuca spunea...

Ati gresit total clubul! Si ati gresit cand ati acceptat sa mergeti la un instructor fara a avea recomandarea unui parinte sau a altcuiva care stie ce se intampla la o ora normala de curs! Ati pornit de la premisa gresita (gresita pe plaiurile noastre) ca pentru niste bani oamenii isi vor face meseria cu profesionalism. Acest lucru este foarte rar in Romania!

Ioana spunea...

Da, se pare ca am gresit, dar este prima data cand patesc asta. Oricum, mai avem trei ore, voi sta acolo si ceva ma face sa cred ca nu va mai tipa la ea:)

Mitică GRIGORE spunea...

Noi am facut 35 de sedinte la Miramar si, pe langa ele, mergem si impreuna in weekend. Fiul meu de 5 ani a pornit de la zero si acum face scufundari si inoata singur. Imi spune ca zilele in care nu merge la bazin sunt triste pentru el. Instructorii sunt ok.

ioana spunea...

Multumesc pentru informatie.

Adri spunea...

Eu am invatat sa inot un pic inainte de-a face 30 de ani :-)) Incercasem cu vreo doi ani inainte si am avut un instructor de felul asta: primul lucru pe care a vrut sa-l invat a fost... sa fac pluta cu fata complet in apa :-)) Majoritatea instructorilor de inot nu pot sa se puna in pielea cursantilor. Pentru ca lor li se pare simplu sa inoate, nu se gandesc ce inspaimantatoare e apa pentru cineva care habar n-are cum sa se tina la suprafata.

Anne spunea...

Noi am facut tot la Olimpia dar cu instructorii de aici
http://www.cursuri-inot-copii.ro/locatii-inot-bucuresti/olimpia.html
Foarte ok, glumeti, nu am auzit sa ridice cineva vocea, copilul nr. 1 aproape invatase sa inoate - adica mergea singur de la margine la culoar :) nu stiu cat a apucat sa faca, in jur de 10-12 sedinte, una pe saptamana, cand a trebuit sa intrerupem din motive serioase de sanatate, sper sa putem relua. A mai fost si la Lia vara trecuta, curs intensiv de 2 saptamani, 5 zile/saptamana, nu a invatat mai nimic si nu voia sa mearga, ce-i drept erau si multi copii si un singur om. La Olimpia se lucra in grupuri de 3-4 copii.
Bravo ca nu ai renuntat si ca ai luat atitudine, asa se transmite copilului ca lucrurile care nu-s ok pot fi schimbate.

Anonim spunea...

Baiatul meu merge la acelasi bazin. Cursurile au fost organizate de gradinita. Instructorul Alex TOma este ok. Progresul l-am vazut in cele 8 sedinte facute.

Ioana spunea...

Am retinut numele. Merci

Orin spunea...

Hmmm... ce povestești tu aici sună ca pe vremea grădiniței mele cînd eram aruncată cu forța în apă, indiferent cît de tare îmi era frică. Îmi pare rău că ați dat de asemenea instructori, eu pînă la urmă am învățat singură dar eram ceva mai mare, în clasa a V-a. Cum au fost celelalte ședințe ale Anei?

Ioana spunea...

Pai, dupa primele trei sedinte, a racit destul de urat. Nu de la inot, ci de la serbare. Asa ca, am ramas doar la trei sedinte. sa vedem daca reusim sa o ducem maine, in functie de nas curgator. Oricum, mi-a declarat ca ei ii e frica de oamenii aia.

Ioana spunea...

Orin, cum ai invatat sa inoti singura? Pe bune?

Orin spunea...

Pe foarte bune! În capul meu era o chestie de genul: trebuie să îmi înfrunt frica! (am luat apă la bord la greu în două rînduri la mare, luată de valuri, tîrîtă de ele pe fundul mării pînă la mal, fun stuff)
La un moment dat am zis că așa nu se mai poate așa că m-am dus la bazinul (tot Olimpia) din Sibiu. Eu, mică, bazinul 1,80 m, avea chestii din alea de separat culoarele, între ele vreo trei metri. Na, mă lansam de pe margine pînă la cîte unul dintr-ăla, stil broască (aka bras, cum îi zic acum că îl înot cît de cît corect). Și dădeam din mîini și din picioare cît de eficient puteam pînă mă prindeam de separatorul de culoare, îmi trăgeam sufletul acolo după care, înapoi! Și tot așa pînă am mai prins curaj să înot în lungimea bazinului și nu doar așa cîte puțin.
Nu sînt eficientă în învățatul picilor, i-am dus la mai multe cursuri, deabia acum doi ani și-au dat drumul la mare (în Grecia), Arin înoată mai mult pe sub apă, iese să ia o gură de aer și se bagă la loc, altfel zice că nu poate. :) Mai am răbdare.

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes