Am văzut că lumea vorbeşte despre cărţi pe ziua de azi şi mi-am zis ia să mă bag şi eu în vorbă, că şi eu citesc o cărticică frumoasă! Cărticică e impropriu spus. Cartea astea e specială. E frumoasă fără să aibă trăsăturile obişnuite ale cărţilor frumoase, e fascinantă fără să te ţină cu sufletul la gură, o laşi din mână şi apoi o cauţi iar, te simţi pe alocuri pierdut pentru ca în nici câteva secunde să te trezeşti luat pe sus de personaj şi dus unde vrea el. Şi el vrea departe şi tot timpul altundeva.

Cartea este despre o călătorie. Şi despre l'usage du monde, ca să respect titlul ei original din care a decurs românescul Rostul lumii. Cartea e adevărată. Omul ăla de pe copertă, băiatul ăla cu părul în vânt şi cu zâmbetul din colţul gurii chiar a existat. Nicolas Bouvier avea 25 de ani când a hotărât să lase totul baltă şi să plece cu un prieten pictor şi un Fiat Topolino din Balcani până în Afghanistan. Călătoria lor de un an şi jumătate a început la Belgrad şi s-a sfârşit la Khyber Pass. Dar ceea ce te face să vrei să-i însoţeşti nu este neapărat descrierea locurilor ci mai ales felul în care ele ajung să-şi pună amprenta pe existenţa a doi puşti. Că la 25 de ani nu cred că te poţi numi bărbat.

Cartea vorbeşte despre libertate. Libertatea în stare pură, aia pe care vrei să o urli din toţi rărunchii, aia pe care vrei să o arunci tuturor în faţă când viaţa ta abia depăşeşte două decenii. E o carte de aventuri, o carte despre câte poţi face atunci când timpul nu contează fiindcă îl ai din plin. E şi o carte despre regrete. Nu ale autorului, ci ale cititorului.

Voi, la 25 de ani, ce aţi fi vrut să faceţi şi nu aţi apucat?