Părinţii mei credeau în şcoală. Pe vremea lor, toată lumea credea și avea și de ce. Părinții mei credeau în calitatea profesorilor. Credeau în cuvântul şi-n profesionalismul lor. Credeau cu tărie că altă şansă nu ai pentru a reuşi în viaţă. Am fost educată să-mi fac datoria. Să învăţ, să ştiu, să ridic mâna. Notele de zece erau monedă curentă. Cele de nouă ridicau întrebări de genul dar ce n-ai ştiut? Cele de opt, practic nu existau. Doar în liceu, când important era să continui să învăţ la ceea ce-mi plăcea şi-mi doream să studiez în continuare. Şi aşa am şi făcut. Am luat bacul cu brio, am intrat la facultate din prima, am fost în primii cinci la absolvire, am avut bursă, am citit pe rupte, ce mai, am fost minunată. Am fost! La aproape patruzeci de ani, pot să spun cu mâna pe inimă că marea mea reuşită profesională a fost aceea de a fi elevul model. Apoi, odată cu şcoala s-a terminat şi performanţa. Cea adevărată, cea cu care eu şi toţi cei din jurul meu eram obişnuiţi. Cea la care sincer, mă aşteptam. Să nu mă înţelegeţi greşit: de muncit, am muncit încă din facultate. Apoi, la nici două luni după ce mi-am dat licenţa, m-am angajat. Au trecut de atunci... hm... şaptesprezece ani. Sunt tot aici. Aici unde îmi place, unde îmi este cald şi relativ bine, unde munca este de creaţie şi oamenii din jur sunt foşti premianţi ca şi mine. Dar aş fi putut mai mult. Sau mai bine zis, aş fi vrut mai mult. De ce nu am făcut? Ce s-a întâmplat cu mine, cea de altădată, cea lăudată şi premiată? Unde am greşit -- sau cine a greşit?
Şcoala românească m-a învăţat să fac ce mi se cere. Cât pot de bine. La schimb, primeam note bune, zâmbete şi coroniţe. Școala nu m-a învăţat să ridic mâna ca să întreb de ce? Nu a vrut să-mi ştie părerea, iar atunci când mi-am spus-o, trebuia să citez şi sursa. Şcoala noastră m-a făcut să-mi fie ruşine dacă greşesc. Ani de zile mi-a cerut să zic ca ea, fără să-mi dea ocazia să văd ce mi se întâmplă dacă voi face ca mine. Nu m-a încurajat să risc. Şcoala românească m-a făcut să rămân la aproape patruzeci de ani elevul model de altădată. Atât. Şcoala mea a fost atât de naivă încât a crezut că îmi face bine. Iar eu, prea cuminte, nu am ieşit din vorba ei. Cei care au ieşit, au reuşit mai bine.
Ani de zile mi s-a spus că nu învăţ pentru alţii, ci pentru mine. Păi tocmai aici este şi problema! Cum să fii performant, cum să faci o carieră, cum să te vinzi şi să convingi, dacă tu ai fost educat să strângi informaţie, să o stochezi în toate cotloanele creierului, să te îmbuibi cu cifre şi citate cu care habar nu ai ce să faci pe urmă? Şi câte s-ar fi putut face! Doar să mai poţi şi să mai vrei să înveţi, după ce asta ai făcut atâţia ani. Eu am terminat școala obosită. Sigură pe ce știu, dar nu pe ce pot.
Au trecut şaptesprezece ani de când am terminat şcoala. Iar școala e la fel. Fidelă aceloraşi principii şi suficientă sieşi. Singura diferenţă este că acum nici ea nu mai crede în ceea ce face. Greşeşte, o ştie, dar parcă nici nu-i mai pasă. Important este ca şi viitoarele generaţii de copii să facă cum cere tradiţia: să stea cuminţi în bancă, să nu vorbească, să nu întrebe, să asculte şi să ridice mâna pentru note bune. Iar apoi?! Apoi, cui îi pasă?
Păi, mie. Mie, elevului model de altădată, care nu a ştiut ce să facă cu tot ce a învăţat. Și care, din păcate, a și uitat mare lucru din ce a învățat (iar ce nu am uitat, s-a datorat unor profesori care au ales să facă școală cum știau ei, nu cum scria la carte). Mie, părintelui de şcolar care se uită cu tristeţe cum copilul lui se plânge că nu-i place la şcoală pentru că acolo nimeni nu vrea să asculte ce are şi el de spus. Mie, mamei care vede cum fiica ei vrea să se joace şi nu prea mai are când.
Eu şcoala nu pot să o schimb. Dar pe mine, da. Pe mine, părintele care va trebui să înveţe să se relaxeze, să respire şi să accepte că şcoala românească nu te pregăteşte să fii nici fericit, nici realizat, nici dispus să-ți asumi riscuri. Pe mine, părintele care va trebui să-şi încurajeze copilul să gândească, să citească, să întrebe şi să povestească despre tot ceea ce va dori el. Pe mine, adultul care va trebui să nu uite că are în faţa sa un copil care atunci când obţine performanţă, nu o face pentru sine sau pentru viaţa lui viitoare, ci doar pentru ca tu, omul mare, să fii mândru de el! Iar tu, adultul, va trebui să-l vrei fericit și dornic să afle, nu să strângă performanțe încă din copilărie. Pe mine, părintele unui copil care la aproape nouă ani a declarat că marea lui pasiune e să înveţe să gătească. Iar eu va trebui să mă schimb ca să-l pot susţine atunci când şcoala românească se va ambiţiona să-i scoată gărgăunii din cap în loc să-l ajute să devină poate, cel mai bun bucătar.
Copiii voștri sunt fericiți la școală? Și voi, voi ce ați vrea să se schimbe?
joi, 16 ianuarie 2014
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
37 comentarii:
Cata dreptate ai! Ah si in Romania poti sa stai linistit, nu exista "facultate de bucatari" cum ar veni! Deci daca ai pasiunea asta poti sa ti-o tii la tine in bucatarie. Ca de aia nici restaurante decente nu prea exista. Cata vreme scoala romaneasca se va baza pe "metoda papagal" nu stiu ce asteptari sa avem, pe bune!
De mult n-am mai citit un text despre care sa zic cu atata convingere ca parca a fost scris de mine. Zic eu, un alt fost elev model, absolvent sef de promotie, etc. Si nu zic ca o duc rau, profesional vorbind, o duc OK. Dar marile "sclipiri" profesionale pana la urma le-au avut unii care nu au fost dintre cei cuminti si conformisti in scoala. (cred ca e clar ca vorbesc de realizarile pur intelectuale, in cercetare, nu de cei care si-au bagat picioarele de tot in scoala, s-au apucat de bisnita cu tigari si acum sunt multimilionari, asta e alt fel de realizare )
Alta Ioana
Pai da, Ioana, de aia cu sclipiri vorbeam si eu, de oamenii care au avut curajul sa riste si sa se arunce, fara spaima esecului. Cu increderea ca lucrurile se invata, nu trebuie sa stii neaparat lectia de acasa.
Alexandra, pai ea stie deja ce vrea, in urma unei emisiuni pe paprika: scoala de bucatari din Provence:)))
Uite un articol genial despre învățământul obligatoriu. Merită citit și de cei care nu au copii.
http://www.contributors.ro/dezbatere/nimeni-nu-s-a-nascut-adult-despre-invatamantul-obligatoriu/
şcoala de atunci pregătea elevii pentru un altfel de societate, care a fost răsturnată în ´89.
tocmai am citit un studiu care spune că oamenii realizaţi financiar nu înseamnă nici pe departe că sunt mai deştepţi decât ceilalţi, înseamnă că au ştiut să profite de oportunităţi, sau, complez eu, de o singură oportunitate, din care trăiesc bine toată viaţa.
Sau au avut curajul sa se arunce si sa profite de oportunitati. Eu aici am o mare problema. Intotdeauna mi se pare ca ceilalti au mai mult de oferit decat mine. Mare prostie!
Ah Ioana pai asa sa ii fie atunci! Provence! Eu nu cred ca a avea 10 la scoala trebuie sa te duca neaparat in bani multi. Nici in Romania si nici in alte tari. Viata e un melanj intre oportunitati, noroc si firea fiecarui om. Nu alegi daca te nasti om care iubeste adrenalina si se arunca cu capul inainte sau te nasti om echilibrat care e precaut. Ca s-au vazut si foarte multi care s-au aruncat si si-au rupt "gatul" financiar vorbind :)
Alexandra, pai problema este ca scoala nu te invata sa te orientezi. Mai mult, nu reuseste sa te faca constient de calitatile tale si de posibilitatea de a le dezvolta. Nu te ajuta sa inveti sa lucrezi in echipa sau sa stii sa cauti atunci cand ai nevoie. Eu sunt o persoana foarte silitoare, dar lipsita de initiativa pentru ca imi este frica sa nu o dau in bara. Nu vorbeam neaparat de bani, desi sincer, uneori imi e ciuda sa vad ca nu am stiut sa-mi exploatez mai bine calitatile.
hm, si eu care credeam ca parintii mei, care mereu voiau mai mult, niciodata nu erau multumiti de performantele mele m-au facut sa nu fiu constienta de calitatile mele, sa nu am incredere in mine si mereu sa consider ca ceilalti stiu mai multe, pot mai bine.....
sa fi fost scoala de vina?!
ady
Parintii mei nu voiau neaparat mai mult. Voiau sa fac cat pot eu de bine. Dar, mi-as fi dorit ca scoala sa ma ajute sa fiu mai libera in gandire, mai putin docila si incorsetata. Pe vremea mea nu am constientizat ca ceva nu e in regula, vad insa la Ana care e o fire rebela, ca se revolta si se enerveaza pentru ca nu suporta sa faca lucruri repetitive. Ea vrea sa stie "de ce e asa" si apoi sa treaca mai departe.
categoric azi şcoala îI ajută pe copii să fie liberi în gândire. Pentru că aşa e societatea.Orice s-ar spune, e o societate liberă. Ai libertate de a alege în viaţă, lucru aproape imposibil înainte de 89.Şi atunci era posibil, dar infinit mai greu de realizat decât astăzi.
înainte de 89, altă societate, altă şcoală.
în privinţa faptului că Ana vrea să ştie de ce e aşa, cred că aşa sunt toţi copii la vârsta asta.Şi băieţii mei au fost la fel. Şi noi, cei născuţi în anii 70 sau 80, tot la fel am fost.
Excelent si cu degetul pe rana in acelasi timp, acest articol. Mi-am permis sa preiau un citat si sa promovez articolul pe facebook. Sper sa fie cu folos.
Absolut adevarat! Teoria formelor fara fond a ajuns la apogeu.
Multumesc pentru articol, fiecare parinte e dator sa il citeasca.
Bravo!
Multumesc frumos pentru aprecieri.
Eu va multumesc.
Ca sa parafrazez titlul: asa, si? mai departe? Subscriu 50% la articol (fosta premianta myself), dar numai 50%. doar 50% pentru ca sper din toata inima ca viata dvs. nu s-a redus la scoala. Sau chiar atit de strivitoare a fost acea influenta a scolii? Invatatul muncii in echipa se face doar la scoala? sau si cu prietenii, in fata blocului/casei (dupa posibilitati)? Iar in ce-i priveste pe copiii de acum: ca parinte, eu cred ca putem influenta macar partial cum se desfasoara lucrurile la scoala. Mergind la discutii cu invatatoarea/profesorii pina se plictisesc de noi. Intervenind la sedintele cu parintii. Discutind cu directorii daca nu e suficient. Apelind la Facebook si mass-media daca toate cele anterioare dau gres. E foarte comod sa spui "scoala face" si "scoala drege". Invatamintul public il suportam toti, din taxele noastre - prin urmare, avem un cuvint de spus. Ii doresc fiicei dvs. sa ajunga la scoala de bucatari din Provence - e un loc minunat!
Alexandra, bineinteles ca nu s-a redus la scoala. Am o familie, muncesc, am un blog:) Dar scoala ar trebui sa fie in stare sa dea un feed-back corect si pertinent. Nu o face. Putini sunt aceia care stiu ce vor si mai ales care isi cunosc cu adevarat calitatile si defectele atunci cand termina scoala. Personal, cred ca un om ar trebui sa se dezvolte de-a lungul scolii, sa invete cum sa invete si ce se poate face cu ceea ce a invatat. Sa poata sa-si spuna un punct de vedere si sa si-l sustina cu argumente. Sa citeasca si sa-si mentina vie curiozitatea. Sa fie incurajat sa aiba pasiuni si sa aiba ocazia sa vorbeasca despre ele.
Pe de alta parte, nu cred ca in Franta exista multi absolventi de Sorbona, sa zicem, de care ulterior sa nu fi avut nimeni nevoie. La noi, colcaie absolventii pe toate drumurile si nu reusesc sa faca nimic cu diplomele lor. Unde mai pui ca de multe ori, diplomele alea nici nu sunt relevante?
Practic, in Romania, faptul ca ai terminat o facultate, doua, noua, ca ai doctorat sau master nu prezinta nicio garantie. Nu e normal. Si din pacate, de multe ori se dovedeste ca faptul ca ai doctorat sau zeci de mii de diplome chiar nu inseamna nimic, mai ales daca ai copiat lucrarea de pe Net. Iar la noi se copiaza in draci, se fac facultati pe banda rulanta, se face colectie de mastere si se plagiaza la doctorate.
Cat despre copiii de acum, spre deosebire de noi ei trebuie sa faca fata si unui sistem rupt parca de realitate. Ce as putea sa ma duc eu sa-i spun invatatoarei? Schimbati programa, lasati-l pe Creanga la clasa a II si incercati cu poezii de Nina Cassian, sa vedeti atunci ce vor mai vrea copiii sa citeasca? Nu-i mai bateti la cap cu evaluarile ca pentru ei, oricum nu sunt relevante in anul doi de studiu? O sa mi se raspunda atunci ca asta e scoala de stat si daca nu-mi place sa-mi gasesc o alta. Si atunci, degeaba platesc taxe! Oricum, si eu sper sa ajunga in Provence, macar in vacanta daca nu la cratita:)
Este foarte adevarat tot ce ai scris.
In toata scoala pe care am facut-o doar un singur profesor a incercat sa ne deschida ochii ... sa ne trezeasca ca sa vedem ca sistemul de invatamant este defect si ca trebuie sa facem noi singuri exact opusul.
Este mare pacat ca atat eu, cat si multi altii ne-am conformat cu ce am primit si nu am avut curajul sa ne indreptam mai devreme pasii spre o schimbare in bine.
Pai da, cam asta. Ani de zile am dat vina pe mine pentru ca nu am stiut sa ma orientez. Dar, apoi mi-am dat seama ca si "orientarea" asta se invata.
Sunt atitia panglicari care traiesc de pe urma muncii si trudei celor care au invatat o viata ca mi se face greata.
Scoala in ciclul primar si gimnazial ar trebui sa puncteze cel mai mult dezvoltarea creativitatatii,
in ciclul liceal dezvoltarea personalitatii, in studentie accesul la o informatie bine structurata iar ulterior cercetarea stiintifica.
Scoala in Romania pune accentul pe acumulare de informatie in cea mai mare parte si acest fapt poate sa para trist daca te bazezi pe ea
pentru dezvoltarea ta personala, sau mai putin trist daca ti cont de ceea ce spune A. Einstein: "Şi nimeni nu va recunoaste că administraţia şcolii
şi atitudinea învăţătorilor şi profesorilor nu are influenţă asupra modelării structurii psihologice a tinerilor."
Iti scriu din postura unui fost elev premiant, fost student bursier si doctorand mediocru, sau din postura unui om care a inteles ca scoala ar trebui
sa te faca sa apreciezi valoarea dar in aceasi masura sa iti spuna ca valoarea nu are nici o legatura cu succesul.
Iti scriu din postura unui fost angajat (designer) ce a riscat sa faca doar lucruri care ii plac,
unui prezent freelancer care incearca sa aiba succes prin valoare intr-o tara in care multi o caracterizeaza ca fiind lipsita de asa ceva,
dar in primul rand iti scriu din postura unui profesor care nu e apreciat de majoritatea colectivului in mod personal, de catre societate la modul general
dar totusi iubit de elevi, un profesor care e impotriva unui sistem ineficient,
care nu realizeaza rapoarte doar ca sa se faca ca face, care nu v-a avea viata lunga in sistem pentru ca nu fuge la tot felu de cursuri goale pentru credite,
care nu semneaza condica, un profesor care ii incurajeaza pe elevi sa nu le fie
frica sa se exprime in fata celor care ii intimideaza atata timp cat au argumente solide dar toate acestea sa le faca prin respect, un profesor
care nu urmareste sa pastreze linistea
la ore pentru ca brainstorming-ul nu poate fi facut decat prin galagie; care le transmite elevilor ca scoala e o reflexie a ceea ce urmeaza
dar in care nu platesti la acelasi nivel atunci cand gresesti.
Sunt un om care a riscat sa faca mai mult decat sa puncteze si sunt sigur ca mai sunt destui ca mine.
Am ajuns sa fim de acord cat e de rau si sa ne promovam cat de bine punctam. Ne multumim cu depistarea problemelor si ne apreciem pentru asta;
problemele sunt percepute, uni reusesc sa le scrie frumos,
cei care nu reusesc, se ragesesc in randurile altora si isi dau dreptate.
Vreau sa iti pun o intrebare dar inainte vreau sa iti spun o intamplare banala: La scoala eram luat la rost ca tot timpul incurc cataloagele
cand le pun la loc,
intr-un dulap in care nu exista nici un semn dupa care sa te ghidezi. Puteam puncta frumos vis-a-vis de pretentia
de a pune catalogul la locul lui atata timp cat nu exista un reper, dar am ales sa zambesc...
sarcastic cum de altfel imi sta in fire si nu am spus nimic. In ziua urmatoare am adus autocolante listate cu fiecare clasa pe care
le-am lipit in dulapul respectiv si uite asa a fost rezolvata o problema care exista cu mult timp inaintea sosiri mele in scoala.
Intreabare: In textul tau ai punctat bine si ai primit peste 1000 de aprecieri(una si din partea mea), dar ce faci mai departe?
Cu respect, Ovidiu Marian.
Domnule Ovidiu Marian, in primul rand felicitari pentru ca ați reușit sa fiti un profesor iubit si apreciat de copii. In ceea ce priveste intrebarea dumneavoastra, pai, ce sa fac mai departe?! Voi continua sa scriu si ma duc la vot:))
Draga Anonim, panglicari sunt peste tot. Problema mea si a multora dintre noi este faptul ca avem o scoala rupta de realitate. Din punctul meu de vedere, facultatea nu ar trebui sa fie pentru toata lumea. Dar, aceia care reusesc si se decid sa faca o facultate, ar trebui sa poata sa-si asigure un viitor.
Din pacate cei mai dintre cei care se hotarasc sa faca o facultate nu o fac in urma unei simtiri interioare sau urmind o indrumare profesionala ci o fac de cele mai multe ori din snobism manati de parinti pentru ca ajung la virsta periculoasa si nu stiu ce au de facut cu viata lor nefiind indrumati corect nici de profesori nici de parinti.
De pe pozitia unui parinte, vad invatamantul poate plin de defecte.... dar cat sunt eu de cunoscatoar al scolii ...ori probabil vorbesc doar din influentele pe care mi le ofera societatea in amsamblu. Ca profesor lucrurile se vad diferit .... si nu neaparat prin prisma a vre-un interes propriu ! Daca as fi Newton, Galilei ori Arhimede, as spune ca acestea depind in mare masura, de sistemul de referinta din care privesti...... dar poate e mai bine sa nu privim nimic si doar sa ii ascultam pe cei care doresc sa se exprime !
as incepe si eu prin a spune 'asa si ?'.....Toata lumea are dreptate....
Eu cred ca daca iti place ceea ce faci , o faci cu pasiune si asta este cea mai mare multumire de sine...restul vine de la sine....
Scoala nu te informeaza in legatura ucu aptitudinile pe care le ai si pe care le-ai putea valorifica mai bine.... Nimic mai fals. De fiecare data un profesor sau un invatator te informeaza, dar bineinteles ca tu ca parinte in loc sa iei aminte la sfat, ai impresia ca oamenii aia au ceva cu copilul tau care, bineinteles, este cel mai frumos, cel mai destept, cel mai istet si cel mai creativ. Am mai descoperit si sondaje pe internet, unde este tara in care copiii sunt cei mai fericiti la scoala... =)))) Am descoperit si cum arata scoala unde baiatul meu s/ar simti fericit. A trebuit sa ii pun doar cateva intrebari. Rezultatul a fost deloc surprinzator: No teachers, no homework, no tasks, no worry !!!
George, pe mine, ca parinte, nu m-a informat nimeni pana acum. Daca este insa sa ma iau dupa rezultate, intr-adevar am cel mai destept, mai frumos si mai istet copil. Daca este sa ma iau dupa acest copil "mirobolant", scoala este plictisitoare, temele repetitive si doamna tipatoare. Iar daca este sa ma iau dupa manuale, copilul are dreptate. Ea si acum plange ca vrea la gradinita unde "invatam in fiecare zi altceva". Si asta pentru ca educatoarea ei era genul de profesor facut pentru meseria asta.
Nu sunt insa de acord cu resemnarea autoarei. In definitiv profesorii, chiar si cei de la stat, sunt platiti de parinti (direct sau indirect). Deci parintii ar trebui sa poata schimba sistemul. Daca vor. Eu vreau....
... și l-ați schimbat?
Curajul de a risca tine si de firea omului. Asta inseamna a iesi din zona de comfort. Nici pe mine nu m-a incurajat nimeni, dar am riscat de foarte multe ori. Uneori m-am dat si cu capul de pereti. Dar asa sunt eu. Am vrut sa fac ce vreau eu, nu ce spuneau parintii sau scoala.
Poti risca la orice varsta, poti invata sa iesi din zona de comfort oricand, sa-ti testezi limitele. Asa ca nu e tarziu sa o faci acum.
Mihaela
Mihaela, total de acord cu tine. Doar ca vezi tu, daca in timpul scolii am fi pusi mai des in situatia de a iesi din zona de confort, de a nu fi pedepsiti daca zicem si altfel decat scrie la carte, poate ca adulti ne-ar fi mai simplu sa schimbam macazul. Intr-adevar, eu sunt o persoana careia nu-i place sa-si asume riscuri, poate daca in timpul scolii mi s-ar fi dat mai des ocazia, mi-as fi dat singura seama de asta si as fi putut lua masuri. Fiica mea e la polul opus. Ea tot vrea sa fie altfel si cum scoala nu incurajeaza in niciun fel initiativele personale, a ajuns sa-mi spuna " ca oricum nu are rost" ca tot ce scrie in carte sau spune doamna conteaza.
Ce-mi place legea atracției, mai ales când funcționează cu viteza luminii. Draga mea, (nu îți găsesc numele, în grabă), nu dispera. Se va schimba totul în bine, în foarte bine. Aceasta este menirea mea. Și mai sute, mii ca mine. La nivel mondial deja a început revoluționarea sistemelor de învățământ. De anul trecut din febr. Va cădea, în aproximativ 6 ani, sistemul universitar. Nu zic în România, vorbesc la nivel macro. Dar în țară mă ai pe mine. Revin pe meleagurile noastre în curând și mă țin de visul meu. Vor exista școli alternative, de la generală până la liceu, inclusiv. Școli de gândire creativă, școli la care visezi tu și pe care eu le dezvolt în mindmap-ul obiectivelor mele. O lecuță mai e de așteptat și gata, se vor face toate.
Sunt speaker motivațional și până acum am lucrat în special cu copiii. Pentru părinții ce vor să afle mai multe despre cum să își ajute copiii, aici sunt. Putem oricând să ne unim forțele. Vă aștept la planificat viitorul: daiana.radulescu@gmail.com:
Liniște și armonie tuturor!
Felicitari pentru articol!
Ma bucura abordarea subiectului de catre un parinte, la opinia caruia mai subscriu si altii.
Cred ca una dintre explicatii este faptul ca pregatirea multora dintre profesorii de astazi a fost realizata in acelasi spirit ca in urma 20-30 de ani. Desi invatamantul nonformal a inceput sa-si faca loc in mintea unora dintre ei, nu este nici usor de abordat necesitand mai mult timp de pregatire (fiindca e mai usor sa dai dictari si sa umpli table decat sa creezi jocuri) si nici directivele nu lasa loc autonomiei profesorului (presiunea MEN prin teste standard se traduce in presiunea profesorului asupra copiilor).
Pe scurt, nici profesorii (nu toti, dar majoritatea) nu-s pregatiti sa predea in alt stil, nici MEN-ului nu-i pasa, fiind preocupat cu simulari, testari si evaluari.
Solutia ar fi inscrierea copiilor la ateliere de lucru (daca mai au timp liber).
Am scris recent pe tema scoala vs. viata aici:
http://spreadingeducation.wordpress.com/
Asta cu timpul e o mare problema, Alexandra. Depinde tot de noi, parintii, cat suntem de dispusi sa le oferim copiilor nostri timp liber. Uite, de exemplu, Ana mea urmeaza sa dea in cateva luni aceasta evaluare la clasa a II-a. La ea in clasa sunt deja parinti care isi pun copiii sa lucreze suplimentar din culegeri. Normal ca in momentul ala nu mai e timp de nimic. Daca insa accepti, ca parinte, ca un sport, o joaca in parc sau o dupa amiaza petrecuta in bucatarie pot fi uneori poate mai importante decat niste probleme in plus, atunci automat ii faci timp copilului si pentru viata si nu numai pentru performante.
Trimiteți un comentariu