Postul ăsta s-ar fi dorit altfel. Eu ar fi trebui să vin aici, în faţa voastră, pe la orele 10:30, imediat după plecarea trenului, şi ar fi trebui să vă spun să vă luaţi şerveţelele că urmează să vă puneţi pe plâns. O să facem şi asta, vă promit, doar că nu azi. Azi nu pot. Azi mă doare capul, destul de tare, fix în spatele ochilor. Aşa că astăzi o să vorbim tot de ea, de tabără, dar pe alt ton.

De exemplu, o să încep prin a vă spune că această tabără e prima din viaţa mea. Da, da, aţi auzit bine, e prima şi pentru mine nu numai pentru Ana. Şi asta pentru că eu nu am vrut nici în ruptul capului să merg vreodată într-un loc unde confortul meu ar fi riscat să stea sub semnul întrebării. Pur şi simplu, nu mi-a trebuit. Nici perspectiva de a scăpa de pisălogeala părintească, nici ideea de a face fel de fel de trăznăi, nici bucuria de a pune pastă de dinţi pe clanţa de la baie sau de a mă bate cu perne nu m-au făcut să dau patul meu de acasă, chiftelele bunicii sau buda mea curată pentru o săptămână de distracţie cu gaşca, undeva în sălbăticie. E drept că la decizia mea de a mă ţine strâns legată de mâna părintească a contribuit şi faptul că eram tipul de gagică blondă şi grăsună, complet împiedicată şi extrem de fomistă.

Şi totuşi, deşi aceste trăsături cumulate ar fi avut toate şansele să facă din mine o mamă posesivă şi extra grijulie, am decis că dacă Ana vrea, ei bine o voi lăsa în tabără încă din clasa I. Între noi fie vorba, eu credeam că nu o să vrea. Cum să-şi lase ea cei patru muţunache cu care doarme şi fără de care nu a vrut să se urce în avionul de Viena? Unde să plece ea, care încă se cere îndelung pupată şi alintată în fiecare seară, înainte de culcare? Şi cum să doarmă cu lumina stinsă, ea căreia îi e frică de întuneric? Ei bine, ca şi cum toate aceste probleme nici nu ar fi existat vreodată, Ana a sărit în sus la auzul veştii, a bătut din palme, mi-a declarat cu un zâmbet ironic bucuria de a scăpa de noi şi a spus de dimineaţă, în gară ce mişto e să te simţi mare şi responsabil!

O fi, nu zic nu, dar eu mă simt singură. Nu zic mai mult, că am spus că postul lacrimogen îl păstrez pentru zilele viitoare. Deocamdată aştept să mă sune să-mi spună că a ajuns cu bine. Dumnezeule, nu are decât opt ani şi eu am ajuns deja să stau lângă telefon şi să aştept! Ultima dată când făceam asta aveam vreo 20 şi toată viaţa înainte. Ăia care aveţi copii mici pe acasă, duceţi-vă şi strângeţi-i în braţe cât se mai lasă. Iar ceilalţi care nu mai aveţi copii mici, mai faceţi unul sau luaţi-vă încă un telefon, în caz că nu-l auziţi pe primul!