marți, 16 iulie 2013

Un aer de demult

Nici nu mai ştiu de când ne cunoaştem. Să tot fie vreo zece, doisprezece ani. A apărut la noi în casă pe vremea când locuiam într-o garsonieră, foarte aproape de fosta Operetă. Era frumos acolo. De la geam se vedea până hăt departe, spre Casa Poporului. Pe vremuri, din spatele blocului începea Uranusul cu străzile lui şerpuitoare, cu casele de două sau trei etaje ce stăteau maiestoase în curţile mărunte din care seara se ridica mirosul de Regina Nopţii şi se auzeau clopotele de la Mitropolie şi de la Mihai Vodă.

Într-una din acele curticele mă jucam eu cu Irina. Ne cunoscusem la grădiniţă şi ne împrietenisem în ziua în care ei i-a căzut un dinte şi plângea după bunica. Bunica ei era armeancă. Venise în exil în România cu soţul şi cei trei fii ai lor şi cu o soră paralizată care îşi petrecea viaţa într-un fotoliu, înşirând mărgele pe aţă. Acum, bunica nu mai există. Nici sora, Zaroug o chema. Nici Uranusul şi nici casa. Au demolat-o într-o dimineaţă cu o bilă uriaşă de fier ce a zdrobit cu forţă sufrageria mare cu masa sub care ne ascundeam de părinţi, camera rotundă cu televizor, bucătăria cu holul ei uriaş pe care mintea noastră de copii îl transforma în patinoar.

În dimineaţa aceea, am stat ţinându-ne de mână, în plină stradă, urmărind cu privirile bălăngănitul bilei ucigaşe până când pereţii au cedat cu un icnit şi s-au prăbuşit într-o mare de praf şi cărămizi. Atunci, Irina a luat o cărămidă de pe jos şi strângând-o la piept, ca pe o păpuşă, a pornit cu ea spre noua casă. Nu ştiu dacă o mai are şi acum. Nu ştiu dacă a luat-o cu ea în Canada.



Sursa foto aici

De la geamul garsonierei mele, se vedea o bucată a copilăriei. Garsoniera am pierdut-o acum câţiva ani. Un proces, o retrocedare. Noi am picat la mijloc. Ne-am bucurat că aveam deja altă casă. Pe el, l-am luat cu noi. Nu am vrut să-l lăsăm acolo. Şi aseară...ei bine aseară s-a stricat.

Fără să dea niciun semn, ca o pisică care se ascunde într-un colţ, departe de privirile indiscrete ale familiei, aerul nostru condiţionat a rămas blocat. Acum hârâie încet, cu trapa închisă, ca şi cum toate gândurile le-ar ţine pentru sine. A devenit introvertit. Şi inutil. Şi de neraparat, zice consortul. Eu nu vreau încă să cred. Dar, nu ştiu de ce, m-a făcut să-mi aduc aminte de mine pe vremea când urcam agale străzile din Uranus, cu mama de mână şi cu bucuria că aveam să mă joc cu Irina. Astăzi îmi e dor de ea. Şi de atunci.

4 comentarii:

Anonim spunea...

foarte filozofic .un amestec de nostlagie si prezent.cred ca opera ta este un scurt roman spiritual ....bravo!

pipioz spunea...

frumos scris...

Ioana spunea...

Ei, chiar roman spiritual, n-as zice:))

Ioana spunea...

Apropo Pipioz, cred ca nu m-ai intrebat cum se numea emisiunea cu dadaca. Din pacate nu mai stiu; au trecut prea multi ani de atunci.

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes