Nu ştiu când şi cum s-a reinventat ideea de serbare şcolară de sfârşit de an, dar ştiu sigur că, încă o dată, lucrurile nu mai sunt ce au fost şi nici ce se doresc a fi. Adică serbarea nu mai e serbare, ci petrecere, iar scopul nu are nicio legătură cu şcoala, ci mai degrabă se dovedeşte un prilej de a ne întâlni în oraş, cu copiii, eventual după ce ne-am certat sănătos pe organizare şi idei de locuri de joacă. Pentru că da, suntem mulţi părinţi în clasă şi fiecare e cu ideile, părerile şi bugetul lui. Şi, surpriză, chiar şi copiii au fiecare părerea şi preferinţele lui, ceea ce face ca de multe ori, petrecerile organizate pentru ei să-şi rateze scopul. Concluzia: după ce că ne-am agitat să-i scoatem în oraş la final de an şcolar, tot ei sunt nemulţumiţi!

Acestea fiind zise, am o propunere. O lansez şi eu aici că poate prinde. Şi oricum, în altă parte nu am unde. Ce-ar fi dacă i-am lăsa pe copii să-şi organizeze singuri petrecerea de sfârşit de an? Nu vorbesc aici de picii de grădiniţă, acolo nevroza este şi mai mare pentru că se lasă invariabil cu costume care de care mai ciudate. Am trecut şi noi prin diverse stadii de transformare de la Scufiţa Roşie, la Găină, Furnică şi Maştera din Cenuşăreasa. Propunerea mea vizează copiii mai mărişori, cei cărora poţi să le pretinzi iniţiativă şi spirit practic. Copiii aceia care abia aşteaptă să li se ceară părerea, să demonstreze că te poţi baza pe ei, care au nevoie să înveţe să negocieze, să cedeze şi să lucreze în grup.

Să zicem că prin mai, cu vreo lună şi ceva  înainte de terminarea anului şcolar, îi invităm pe copii să decidă singuri unde vor să-şi facă petrecerea de sfârşit de an. Pentru asta, le dăm un buget. E esenţial să ştie de la început pe ce se pot baza şi mai ales să nu rişte să se lovească de refuzuri ulterioare din partea adulţilor pe motiv că, măi copile, tu nu vezi cât costăăă?. Aşadar, un prim pas ar fi ca toţi părinţii din clasă să decidă o sumă pentru petrecere. Al doilea pas, zic eu, ar fi să-i ajutăm totuşi un pic să se organizeze. Putem să le propunem să lucreze pe grupuri de câte cinci, şase şi să aibă la dispoziţie o săptămână pentru a veni cu nişte prime propuneri de locaţie. Acum, eu sunt perfect conştientă că ăştia mici sunt aiuriţi şi că e greu să le ceri eficienţă, dar d-asta suntem prezenţi şi noi, adulţii. Pentru că da, trebuie să rămânem implicaţi dar nu ca să decidem, ci ca să ajutăm şi să facem muncă de cercetare. De exemplu, să dăm telefoane la diverse locuri de joacă propuse de copii ca să întrebăm de costuri sau de zile disponibile sau să ne oferim să ne ajutăm unii pe alţii cu transportul în cazul în care copiii decid să facem petrecerea la iarbă verde.

Învăţătorul trebuie musai să-şi dorească să se implice pentru că va fi nevoie să le explice în clasă ce presupune organizarea unui eveniment, care sunt paşii de urmat: stabilirea numărului de participanţi, a zilelor disponibile, a bugetului, etc. Să nu credeţi că este o pierdere de vreme, dimpotrivă un astfel de demers are mari şanse să se transforme într-o lecţie extrem de interesantă care cu siguranţă le va servi în continuare.

La fel de important- va trebui ca cei mici să aibă stabilit încă de la început un deadline. Să zicem, o lună de zile timp în care aşteptaţi-vă că vor dori să vorbească mai mult la telefon, că vor mai veni acasă cu liste peste liste de locaţii şi propuneri şi va trebui să staţi împreună pe Internet ca să aflaţi preţuri şi oferte. Cu alte cuvinte, vreo lună de zile o să faceţi pe secretara. Ziceţi merci că nu vi se cer şi cafele!

Pe de altă parte, dacă nu se respectă deadline-ul, atunci lăsaţi proiectul să eşueze şi petrecerea să nu mai aibă loc. Fait enough? Eu zic că da. Mi se pare esenţial în educaţia unui individ să i se înculce de timpuriu simţul responsabilităţii şi să suporte consecinţele faptelor sale.Probabil că prima petrecere va fi un eşec. Probabil că cei mici se vor certa între ei, vor uita ce au de făcut, vor lăsa totul pe ultima sută de metri şi vor alege o locaţie numai să nu rămână făr' de serbare. Nu interveniţi decât dacă v-o cer. Şi da, lăsaţi-i fără petrecere dacă se va dovedi că nu s-au descurcat. Sau mergeţi la locul ales de ei şi nu criticaţi neregulile, cel puţin nu de faţă cu copiii. Ideea unei astfel de petreceri este de a le da copiilor încredere şi bucuria lucrului făcut de ei. Ar fi şi o bună ocazie de a se descoperi mai bine unii pe alţii, de a vedea cine ştie să negocieze, cine să cedeze, cine are stofă de lider şi tact, cine se înfurie şi cine dă cu pumnul în masă şi plânge când nu se face ca el.  Chiar şi pentru dascăl ar fi un bun prilej de a-şi cunoaşte clasa şi altfel decât stând smirnă, în bănci.

Am întrebat-o pe Ana mea ce părere ar avea de o astfel de idee, mai ales că petrecerile din clasa ei au provocat multiple discuţii şi nemulţumiri. După zece minute, începuse deja să se organizeze cu voce tare. A trebuit să o opresc şi să-i spun că era doar o idee de-a mea, fără nicio perspectivă reală de a se concretiza. Sau poate...