A plecat de acasă. S-a dus așa cum se duce tot omul cu minte încă necoaptă. Fără să spună nimic, fără să tragă aer în piept, trântind doar ușa după ea. Dar o cunosc destul de bine. Știu că odată ce a ajuns în stradă, a ridicat ochii în sus, lăsând lumina să intre brutal în ei. Abia apoi, a luat o gură de aer și a înghițit-o hulpav, cu pofta adolescentului ce se hrănește cu senzații înmuiate într-un pic de oxigen. Precis că s-a uitat în jur și că ori de câte ori cineva- de preferat vreun bărbat mai în vârstă ca ea- își proptea privirea pe fața ei, se apuca să i-o susțină cu surâsul ăla al ei nerușinat. Probabil că a luat-o pe unde a văzut cu ochii, prin ploaia de afară, prin primăvara care nu se lasă prinsă. Pe aleile din parcuri mirosind a reavăn. Prin piețele pline de bujori și lobodă. Printre "a fost o dată" și ce n-aș da să mai fie. Printre frici incontrolabile și pete de curaj călcate pe asfaltul umed.
În timpul ăsta, cât ea e pe afară, necontrolată și nesăbuită, eu încerc să fac un pic de ordine în urma ei. Să așez la loc ceea ce a distrus și amestecat, să-i ordonez un pic gândurile de prin cameră, să-i aranjez treburile și responsabilitățile. Să o fac să se simtă prost și să se rușineze când va catadicsi să vină acasă. La cum arată lucrurile din jur, pare că a plecat de destul de demult timp. Și până acum, niciun semn.
Vă rog, dacă vedeți o jumătate din mine cu minte necoaptă și suflet fugar, umblând de nebună prin ploaia de afară, să-i spuneți să se ducă acasă, că eu o aștept. Doar să vrea să se întoarcă. Doar să vrea.
Mai e puțin și face unsprezece ani. Nu săriți încă cu felicitările, că nu e cazul. Dar pentru că tot se apropie ziua ei (e la sfârșitul lui mai, nah, ca să știți) și pentru că tot e primăvară și oarecum vacanță (că Școala Altfel tot un fel de vacanță se cheamă), Ana mea a decis să atacăm subiectul «cadou». În ultimul timp mi s-a întâmplat destul de des să fiu întrebată „și...cum e cu o pre-adolescentă? Are hachițe, plânge mult, se enervează ușor, vrea toată ziua la mall, se uită prin fardurile tale și după băieți pe stradă?” Știți voi, genul ăla de întrebări la care odată ce începi să răspunzi îți vine să te duci într-un fund de lume și să rămâi puțin acolo.
Ei bine, dacă la doi-trei ani toată lumea mă întreba cum îl cheamă pe băiețelul meu (Ana nu are cercei și nici hăinuțe roz, însă joacă fotbal chiar foarte bine), acum, la unsprezece ani, fie-mea pare să continue să-și dezvolte latura rebelă și ușor băiețoasă din fragedă pruncie. Asta nu înseamnă că nu se uită prin fardurile mele, ci doar că alege de acolo, în perspectivă, chestii cât mai negre. Sau că nu vrea la mall. Vrea, dar și acolo, sare peste rochițe și fustițe cu sclipici și volane și se duce țintă la haine lălâi și ciudate. Sincer, alea-mi plac și mie și cam așa mă îmbrac și eu.
Revenind însă la cadou. Ca o adevărată domnișoară ce se respectă, anul acesta fiica mea a decis că de ziua ei vrea să primească ori o geacă de piele, ori un skateboard. Am luat skate-ul însoțit de un întreg harnașament de protecție, pentru că măcar de ăsta se va bucura acum, nu la toamnă când dă frigul. Deși dacă mă gândesc la mama Anei, aceasta avea bunul obicei să umble pe plajă, în august, în bocanci și geacă de piele peste costumul de baie. Dar avea un pic mai mult de unsprezece ani.
Acum că aveți poză și cu skate-ul pe care, o spun cu mândrie, merge binișor pentru cineva care a exersat doar o oră în Decathlon, hai să închei pe ziua de azi cu o melodie care răsună la mine-n sufragerie de mai bine de două săptămâni, grație Anei. Pe cuvânt că fata asta a mea n-are gusturi rele deloc. E drept că nu am avut plăcerea să-l cunosc încă pe băiatul de care-i place. Până atunci, mai bine un cântec vesel să cântăm. Și apropo, de unde îi iau eu geacă de piele?
