A plecat de acasă. S-a dus așa cum se duce tot omul cu minte încă necoaptă. Fără să spună nimic, fără să tragă aer în piept, trântind doar ușa după ea. Dar o cunosc destul de bine. Știu că odată ce a ajuns în stradă, a ridicat ochii în sus, lăsând lumina să intre brutal în ei. Abia apoi, a luat o gură de aer și a înghițit-o hulpav, cu pofta adolescentului ce se hrănește cu senzații înmuiate într-un pic de oxigen. Precis că s-a uitat în jur și că ori de câte ori cineva- de preferat vreun bărbat mai în vârstă ca ea- își proptea privirea pe fața ei, se apuca să i-o susțină cu surâsul ăla al ei nerușinat. Probabil că  a luat-o pe unde a văzut cu ochii, prin ploaia de afară, prin primăvara care nu se lasă prinsă. Pe aleile din parcuri mirosind a reavăn. Prin piețele pline de bujori și lobodă. Printre  "a fost o dată" și ce n-aș da să mai fie. Printre frici incontrolabile și pete de curaj călcate pe asfaltul umed.

În timpul ăsta, cât ea e pe afară, necontrolată și nesăbuită, eu încerc să fac un pic de ordine în urma ei. Să așez la loc ceea ce a distrus și amestecat, să-i ordonez un pic gândurile de prin cameră, să-i aranjez treburile și responsabilitățile. Să o fac să se simtă prost și să se rușineze când va catadicsi să vină acasă. La cum arată lucrurile din jur, pare că a plecat de destul de demult timp. Și până acum, niciun semn.

Vă rog, dacă vedeți o jumătate din mine cu minte necoaptă și suflet fugar, umblând de nebună prin ploaia de afară, să-i spuneți să se ducă acasă, că eu o aștept. Doar să vrea să se întoarcă. Doar să vrea.

sursa foto aici