Plânge în hohote. Lacrimi mari pe care la început dă să și le înghită, cu care se îneacă și pe care, până la urmă, le lasă să curgă.
- Dar eu te iubesc și vreau să stau cu tine!
La început, am luat-o în brațe. I-am șoptit exact ceea ce voia să audă "și eu te iubesc; cel mai tare și mai tare. Dar uneori....nu se poate să fie cum vrei tu!'
- Știu, spune cu o voce mică și plânge și mai tare.

Nu știu ce să-i mai fac. Ce să-i mai spun. Undeva, nervii încep să se întindă și parcă aș vrea să pot să opresc din priviri plânsetele deja exagerate. Serios, ce ți se întâmplă așa de grav? Aș înțelege dacă nu ne-am mai vedea cu lunile, dar așa? Doar pentru că vor trece zece zile fără mine?
- Da, dar asta înseamnă zece zile fără să mă iei în brațe, fără să mă pupi și să-mi spui noapte bună, fără....of, măcar lasă-mă să plâng!

Mă simt ciudat. Pe de o parte aș vrea să o consolez, pe de alta aș vrea să nu mai sufere așa de tare pentru atât de puțin. Aș vrea să pot avea cele zece zile departe de ea fără să știu că o dor.
- De ce nu încerci să te gândești la ce poți face cu cele zece zile care, apropo, nici măcar nu sunt așa de multe. Doar opt. Mai numără o dată ca să vezi. Ai putea să-ți faci un program, niște planuri: azi citesc, mai încolo mă joc în curte, mă uit la televizor, fac o prăjitură cu bunica, mă duc să ud grădina. Habar n-am, chestii d-astea menite să-ți ocupe timpul și mintea!
- Încerc, încerc, dar eu tot la tine mă gândesc!

Și atunci îi spun și ei ce mi s-a tot spus și mie de-a lungul vieții:
- Măi, Ana, nu poți să-ți construiești fericirea și starea de bine în jurul cuiva. Că nimeni nu poate să fie lângă tine ori de câte ori îți dorești tu asta. Nici eu, nici tata, nici iubiții, nici soțul. Așa ceva nu există în viață.
Două lacrimi mari pornesc la vale.
- Dar, mama, eu așa sunt! Nu știu cum să fac să nu mai simt ce simt!

Ana. Unsprezece ani. Îmi seamănă perfect. Ii știu lacrimile. Le-am plâns și eu. Pe aceleași. O mai fac uneori. Chiar și acum. Până când se vor usca, o iau în brațe și o țin acolo.Adormim amândouă. Când se trezește știe că nimic nu s-a schimbat. Ea va rămâne cu bunica, la țară. Eu voi pleca un pic. Și totuși, am obținut un zâmbet. Vede și ea că fericirea și starea de bine stau uneori doar într-o îmbrățișare. Doar să vină la timp. O știe și ea. O știu și eu. Ioana. Patruzeci și unu de ani.

Mother And Daughter by Saundra Lane Galloway