Se așează dintr-o dată, ca și cum picioarele i-ar fi cedat brusc și-n cădere, brațul lui se freacă de al meu. Încerc să mă dau un pic mai încolo, să nu stăm totuși așa, lipiți, fără să ne cunoaștem, dar metroul prinde viteză și mă trezesc și mai aproape de el. Are căști în urechi (văd cum îi atârnă firul) și dă din cap pe ritmul muzicii, răspândind la fiecare mișcare un iz de parfum bun, franțuzesc. Habar n-am ce e, dar știu că profit de viteza metroului să pot rămâne practic lipită de el doar ca să-l inspir. Aproape că mă pot plimba pe Champs Elysées numai amușinându-l. La prima stație decid să-i văd și fața. Până-n douăzeci și ceva de ani. Genul curățel, proaspăt bărbierit, bronzat, cu ore de sală în portofoliu și care place mamelor de fete. Într-un cuvânt, banal. Dar stai, peste capul lui, exact pe rândul din față de scaune...hm...vreo treizeci și cinci, barbă de trei zile, tricou mișto, pantofi de bună calitate și o privire cu care ai vrea să te învelești chiar și pe caniculă.

Mai am o stație până să cobor. Practic, trei minute în care să inspir și să mă pierd. Dacă s-ar putea să pun parfumul celui de lângă mine pe gâtul ăluia din fața mea! Măcar să văd cum i-ar veni, deși știu bine răspunsul. Și apoi să împrumut și eu până la Dristor picioarele ăsteia de douăzeci de ani, de stă câteva scaune mai încolo. Așa, preț de o stație, două. În loc de asta cobor. Dar zâmbesc până acasă și-mi ofer un braț de chiparoase, că tot vorbirăm de parfumuri.