Mă sună la birou.
- Auzi mama, mi-a zis buni că ai pus pe blog două desene făcute de mine.
Aoleo, mă gândesc, să vezi acum ţipete şi reproşuri.
- Şi m-am uitat şi eu să văd care sunt şi dacă tot am ajuns acolo, am citit un pic şi ce ai scris.
Pe moment, am rămas fără replică, cu inima bătându-mi puternic în gât şi cu o senzaţie de vid în stomac, asemănătoare cu cea pe care copil fiind, o aveam când învăţătoarea începea să se uite prin caietul meu să vadă dacă am scris frumos. Concret, aşteptam un verdict care nu a întârziat să apară.
- Să ştii că scrii frumos!

Respir şi simt cum inima revine la ritmul normal. Aşadar, mi-a descoperit blogul. Pentru că am învăţat în lunile din urmă că sentimentele nu pot fi explicate, ci doar trăite, aleg să-i spun de-a dreptul:
- Să nu te superi, dar eu nu sunt încă pregătită să-mi citeşti articolele.

Simt din nou cum jugulara îmi pulsează şi palmele devine moi şi umede pe receptor. Transpir. Imi dau seama că pe undeva, mi-e oarecum frică de propriul meu copil. Că ar putea să se supere. Sau să se simtă rănit. Deşi, mă încurajez eu singură, încă de anul trecut am început să scriu pe blog mai mult despre mine decât despre ea. Şi chiar când o fac, încerc să fie despre vârsta ei, nu despre ea ca persoană tocmai pentru că realizez că nu mai ţine figura să dau din casă.
- Stai liniştită, zice. Am citit doar un articol şi mi-a plăcut. N-am stat să caut prin blogul tău.

O cred. De altfel, ăsta este unul din lucrurile care sper să rămână în familia noastră: încrederea. Greutatea cuvântului de onoare, a promisiunilor făcute. Uneori îmi spune singură, aproape revoltată: tu ştii că eu sunt exagerat de cuminte? Că eu nu te mint niciodată? Dacă i-ai vedea pe colegii mei cum discută cu părinţii lor sau mai bine cum nu discută, te-ai îngrozi!

Probabil că are dreptate. Probabil că ea aşa se vede- exagerat de cuminte. Probabil că pe undeva ar fi dornică să facă tâmpenii doar ca să poată apoi să le zică celorlalţi şi eu am făcut asta! Şi probabil că m-aş supăra. Cred, de altfel, că ăsta este unul dintre cele mai grele aspecte ale rolului de mamă: să-ţi dai voie să te superi fără să te simţi ulterior vinovată. Şi să încerci să nu iei personal certurile şi reproşurile . Ci doar ca pe nişte descărcări electrice, asemenea fulgerelor. De multe ori la fel de puternice. Încă învăţ. Nu-mi iese prea bine, dar remarc progrese. Mi-a trebuit mult timp pentru a înţelege că rolul meu este în momentul acesta de a educa, de-a ajuta, de-a fi pe fază şi nu de-a fi cool cu orice preţ. Până la urmă sunt mama, nu prietena ei şi de asta are nevoie. Am zis că nu vorbesc despre ea şi tot despre ea ajung să scriu. Că aşa suntem noi, mamele. Ocupate pe dinăuntru aproape în întregime de copii. Auzi, Ana, dacă citeşti, să nu te superi pe mine! O să înţelegi când o să fii mare! Şi, te rog, nu-ţi mai da ochii peste cap, că ştii că nu-mi place!