Ei bine, aşa se numeşte cartea pe care au scris-o împreună prozatoarea Care Santos (Poftă de ciocolată, Aerul pe care-l respiri,  Încăperi ferecate) şi Francesc Miralles, un scriitor şi jurnalist specializat în psihologie. Ca să nu mai prelungesc suspensul legat de prezenta cărticică, daţi-mi voie să fiu dură şi să vă spun că e cea mai proastă carte pe care am avut ocazia să o citesc în ultima vreme. Problema nu este subiectul, ci felul în care este scrisă. Deşi, fie vorba între noi, nici subiectul nu e cine ştie ce. Tot timpul cât am citit-o (se citeşte extrem de uşor) am avut senzaţia că romanul e doar un pretext pentru cei doi autori ca să susţină nişte teorii, altfel, foarte pertinente, din psihologie. Doar că, scriitură este aproape infantilă, seacă şi de-a dreptul plictisitoare.

Cartea se doreşte a fi un fel de lecţie de viaţă, un text motivaţional care invită cititorii să devină conştienţi de valoarea prezentului şi de importanţa de a se bucura de el. Pentru asta, cei doi autori (mi-am şi imaginat cum Miralles punea pe masă ideile şi Santos le îmbrăca apoi în cuvinte) au scris despre Iris, o fată tristă, singură, deprimată care va fi salvată de la sinucidere de o întâmplare bizară ce o va face să-şi revizuiască atitudinea faţă de trecut. Este exact ca şi cărţile alea de pe la tarabe cu titluri de genul Fericirea este chiar aici, Zece paşi ca să trăieşti clipa, Pofta de viaţă vine mâncând (nu există cărţile astea, ziceam şi eu aşa) dar care face pe nebuna- ea, cartea- şi aspiră la titlul de roman.

Nu ştiu cum sunt celelalte cărţi scrise de cuplul Santos-Miralles (cică ar mai fi comis-o împreună), nici cum scrie fiecare separat, dar ştiu că ce mi-a fost dat să citesc nu mi-a plăcut. E un text şcolăresc, cu personaje previzibile, banale, plictisitoare care trăiesc doar ca să scoată pe gură nişte fraze de genul celor care strâng like-uri pe facebook. Şi ca şi cum nu ar fi fost de ajuns platitudinile pe care le întâlneşti la tot pasul, autorii au presărat textul şi cu versuri din diferite şlagăre în engleză. Vorba fiică-mii: really?

Vă las un fragment mai jos şi vă spun că cel mai frumos loc din lume nu e sigur între paginile cărţii ăsteia. Nu pentru mine.

Acum avea treabă. Duşul "antitristeţe" se dovedise eficient, căci venise clipa să ia o decizie. Şi-a pus pantalonii de bumbac cu care umbla prin casă, a deschis agenda şi a însemnat numărul de telefon al unei agenţii imobiliare din cartier. Auzind vocea care i-a răspuns, a realizat că era neobişnuit ca tipii să lucreze şi sâmbăta.
- Nu mă aşteptam să găsesc pe cineva, a spus ea mirată.
- M-am angajat de câteva săptămâni, încă nu-mi permit să-mi iau o sânbătă liberă...Numele meu e Angela, cu ce vă pot fi de folos?