Mai întâi m-am oprit şi mi-am cumpărat ceva de mâncare. Neapărat ceva bun. De data asta au fost nişte felii de mango, ananas şi pepene galben aranjate frumos, într-o casoletă de plastic cu care m-am plimbat preţ de patruzeci şi cinci de minute, schimbând două trenuri. Ajunsă în cameră, am avut timp doar să-mi arunc valiza pe pat şi să desfac flaconul de gel de duş oferit de cei de la hotel. Mirosea a lavandă şi era plin de chimicale. Am mâncat la repezeală două bucăţi de mango şi am ieşit. Până la metrou aveam cam zece minute de mers pe jos, pe o străduţă în linie dreaptă, mărginită de câteva prăvălii şi un parc. Cântau mierlele.

Am decis să cobor din metrou la întâmplare, aşa că, în primele secunde, habar n-aveam unde mă aflu. Începuse să bată uşor vântul, aducând cu el ploaie. Am luat-o la dreapta, ţinându-mă după o doamnă elegantă, de vreo şaizeci de ani, frumos coafată, cu haină de vizon, pantofi cu toc şi mirosind a parfum bun. Mi-am dat seama că la noi, nu o să vezi niciodată o astfel de femeie mergând pur şi simplu pe stradă, ziua în amiaza mare. La Gucci aveau reduceri. Şi la Valentino.

Am continuat să merg pur şi simplu, aproape fără scop, până am ajuns la statuile aurite ce mărginesc unul dintre poduri. Aş fi putut să mă duc peste drum unde era o expoziţie gratuită. Mai ales că începuse să plouă destul de tare. Dar, nu. Am preferat să o iau de-a lungul grădinilor şi mai încolo, până spre muzeu. Terasele erau pline, iar ploaia părea complet inofensivă. In faţa mea, o familie de ruşi: mama, tata, un copil şi nişte bunici. Râdeau cu toţii de mamă care tocmai fusese lovită peste cap de o cioară în zbor. Copilul avea cam cinci ani, era blond cu ochii albaştri şi avea o şapcă pe care scria Mickey Mouse. Alţii care s-au pus în mişcare cu tot familionul să ducă odrasla la Disney, mi-am zis; asta dacă nu cumva cumpăraseră şapca de la magazinul de pe Champs Elysées.

Cerul începuse să se înroşească de apus, iar ploaia aducea cu sine o lumină lăptoasă. Aveam părul ud şi mi-era foame. Imi părea rău că nu-mi luasem cu mine casoleta cu felii de mango, ananas şi pepene galben. Apoi, am început să casc gura la nişte buticuri cu de toate. Mă gândeam să mai cumpăr o umbrelă că alea de acasă s-au rupt cu toatele. Nu ştiu cum face copilul ăsta al meu că distruge o umbrelă pe săptămână. Cică i-a îndoit-o vântul. Până la urmă, la capătul străzii, am făcut stânga şi m-am trezit lângă un teatru, într-o piaţetă de care uitasem complet că există. De partea cealaltă, un parc cu alei şi platani golaşi. Dacă nu ar fi fost ude băncile, aş fi vrut să rămân un pic acolo. Să stau şi să mă uit la copii şi la bătrâni. Imi place seninătatea cu care îşi lasă timpul să treacă.

Mai încolo, când lumina zilei a fost devorată complet de noapte, m-am întors în cameră. Mi-am scos pantofii, m-am trântit în pat, am terminat feliile de mango şi de ananas (le-am păstrat pentru mai târziu pe cele de pepene galben) şi am vorbit cu mama. Era bine. Un pic răcită. Mă gândeam că ar fi meritat şi ea o haină de vizon. Mi-a povestit de un congres al PSD-ului. Şi mi-a zis să profit cât pot de Paris.