Dar ea vrea. Ea, fiică-mea. Pentru că prietenele ei au, pentru că ea nu are niciun animal şi şi-ar dori, pentru că o pisică nu trebuie scoasă la plimbare, pentru că "o să găsim noi pe cineva la care să o lăsăm când plecăm în concediu", pentru că aşa nu o să-mi mai fie urât când tu lucrezi pe tura de seară. Şi pentru că orice copil vrea un animal. Ştiu şi eu asta. Eu am avut o broască ţestoasă. Impasibilă şi indiferentă la toate manifestările mele de iubire, Dindi (aşa o chema) a avut ghinionul să facă pneumonie şi nu s-a mai întors la mine acasă, unde cică, o trăgea curentul. Aşa că, repusă pe picioarele-i minuscule după o cură de antibiotice, a ajuns în pădure, la Băneasa.
- Vezi, o pisică ar fi muuult mai drăguţă decât o broască! Ar sta pe birou când mi-aş face temele şi ar veni să toarcă la mine-n braţe!
Mă uit la ea cum se maimuţăreşte. Ieri îmi vorbea din vârful buzelor, vădit plictisită că o bat la cap cu nu ştiu ce carte când ea avea serial pe Netflix. Aproape că ne-am certat. S-a culcat singură, supărată şi adolescentă. Mi se pare că doar în somn, când dispare încrâncenarea asta tipică vârstei, redevine copil. Aproape treisprezece ani. Grea vârstă.
Sunt în bucătărie. Vine după mine. Aoleo, să vezi că i-o fi foame şi nu e masa gata!
- Ce faaaci?
Se alintă. Fără să vreau, mă uit la picioarele ei să verific că şi-a pus papucii. E frig pe gresie şi ea e răcită de vreo câteva zile. Hm, are papuci. Tac din gură şi dau din umeri.
- Fac o tartă.
Aruncă un ochi în tavă.
- Pot să te ajut?
Mă uit la ea şi mă bufneşte râsul.
- Ce vrei de fapt de la mine?
Zâmbeşte.
- Să stau cu tine. Te iubesc.
Mă ia în braţe şi se lipeşte de mine. Într-o secundă, ca şi cum cineva ar fi apăsat o pedală, ochii mi se umplu de lacrimi. Mi-a fost atât de dor să o iau în braţe, să o simt a mea, dar la vârsta asta nu mai pot să mă apropii fără să risc să fiu respinsă. Aşa că aştept. Să vină ea, să aibă nevoie, să mă lase să o iubesc. Acum, că e aici, îmi încolăcesc mâinile în jurul ei şi îi respir mirosul din păr. Nu vreau să-i dau drumul. Işi pune capul pe umărul meu şi cu o voce încă înfundată de răceală, îmi şopteşte la ureche: acum îmi iei pisică?
4 comentarii:
nu, luați-vă câine. crede-mă...
Câine nu am cum. Eu plec cam o dată la 2 luni si nu am cui sa-l las. Plus ca nu am spatiu. Ne-am chinui cu totii.
Reticenta am fost si eu in legatura cu pisica, dar atat s-a rugat de mine, ca pana la urma am acceptat. Din decembrie de cand am adus-o acasa, nu este zi in care sa nu-mi multumeasca pentru ca am acceptat sa tina pisica in casa (asta a fost marea incercare pentru mine, de fapt) si nu este zi in care sa nu ma felicit pentru ca am acceptat, pentru ca pisica asta i-a facut atat de bine. Juniorul are 6 ani si jumatate si incearca inca sa inteleaga cum sta treaba cu divortul parintilor.
Ah, pisicilor se pare ca le place sa stea singure, a noastra cel putin e foarte incantata cand nu o "iubeste" nimeni cu forta :))
Cristina
Și noi avem un motănel british shorthair, se înțelege de minune cu doi copii de 7 și 4 ani, a fost o decizie nemaipomenită să îl luăm.
Trimiteți un comentariu