Nu ştiu cum sunt alţii, vorba poetului (ştiu că nu e poet, relax), dar eu am avut nevoie de criza de patruzeci de ani ca să decid să mă duc, în premieră, la Vama Veche. Nu mai faceţi ochii mari, că vă văd! Cât am fost adolescentă, mă duceam în Costineşti. Apoi, am început să bat litoralul turcesc, bulgăresc şi în final grecesc, înainte de a mă reîntoarce pe plajele autohtone. Recunosc că după nişte ani de Thassos, mi-a trebuit un pic de curaj să încerc trei zile la Neptun acum cîţiva ani. N-a fost rău, dar nici bine. N-am mai vrut acolo.

Dar anul ăsta am simţit aşa, o nevoie, de a încerca şi eu să văd care e treaba cu Vama Veche asta! Am avut nevoie să ajung în punctul ăla unde tot ce caut este experienţa, spectacolul, întîmplarea, partea bună şi timpul plin şi nu liniştea, confortul şi siguranţa. Să ajung să mi se pară amuzant drumul cu un tren şi două microbuze, să pot pleca doar cu un rucsac în spate şi să stau într-o cameră proaspăt construită, singura terminată dintr-o vilă în construcţie, să transform cele trei zile de vacanţă în 72 de ore de timp pentru mine.

La patruzeci de ani, nouă, femeilor, ni se întâmplă numai lucruri bune: suntem în sfârşit scăpate de toate complexele tinereţii (știu, am glezne groase și fundul mare, dar nici că-mi pasă), ne cunoaştem destul de bine ca să ştim ce vrem, nu mai căutăm să ascultăm ce zice lumea, avem dorinţa, voinţa şi putinţa să ne facem singure pe plac. Iar dacă avem norocul să ne fi ajuns şi copiii suficient de mari încât să putem reîncepe a respira, atunci criza de patruzeci poate să fie, de fapt, extrem de plăcută. Se spune că e vârsta la care îţi doreşti să faci ce n-ai putut sau n-ai avut curajul să faci la douăzeci. Sigur, nu înseamnă că acum îl vei avea, înseamnă doar că e posibil să nu mai ai altă şansă.

Așadar, iată-mă ajunsă la patruzeci şi ceva de ani în Vama Veche. Ce-am făcut? Păi, mi-am cumpărat o fustă albastră cu buzunare colorate, un inel cât jumătate de deget şi brăţară de piele, am dansat la Stuf până târziu în noapte, am băut cocktailuri şi mi-am luat bere la micul dejun, am cunoscut oameni de pe facebook în carne şi oase, am ascultat muzică franţuzească, m-am tutuit cu ospătarii, am stat şi m-am uitat la lume cât fie-mea a rămas cu nasul într-o carte preţ de o zi întreagă, am ales să ne culcăm la două noaptea şi să ne trezim la unsprezece dimineaţa, m-am întors singură cu două microbuze şi un tren, lăsând-o pe Ana cu nişte prieteni, în camping, pentru încă o săptămână. Şi cel mai important, am reuşit să nu mă cert cu ea. Cu asta mică. Pentru că nu am aşteptat nimic de la ea ca să mă facă pe mine fericită. Nici să se trezească de dimineaţă, nici să lase cartea sau youtube-ul, nici să stăm de vorbă, nici să vrea sau să nu vrea să mergem pe plajă, nici să danseze sau să-i fie foame. De data asta, am ştiut ce vreau şi mi-am făcut singură pe plac.

Cred că patruzeci de ani e o vârstă tocmai bună pentru mers în Vamă. Pentru spectacolul de afară şi liniştea de pe dinăuntru.

                            (singura poza pe care am făcut-o și nici măcar nu a ieșit ce trebuie)