Ce-ți pasă, ție, îmi zice o prietenă, a ta e mare deja! Adevărul este că am început și eu să spun ca fosta mea soacră: doamne, bine că nu mai sunt tânără, că tare greu a fost! Așa și cu copiii ăștia: dacă e ceva care mă bucură în creșterea Anei e să mă văd scăpată de chinul și alergătura găsirii unei învățătoare bune și normale. O să-mi spuneți: stai liniștită că acuș' vine clasa a VIII-a și o să începi să te stresezi cu liceul! Nu zic că nu voi avea un nod în stomac și niscaiva emoții, dar serios, nu cred că mai sunt dispusă să mă las stresată de școala românească. Mi-a ajuns cât am pătimit și eu, și fiică mea, în primii ani. Acum e în regulă. Ii place, învață în funcție de pasiuni, dar suficient de bine la toate, are o idee destul de clară despre ce și-ar dori să facă în continuare, are prieteni, are un discurs coerent, fără greșeli de exprimare, e bilingvă şi se descurcă binişor şi în a doua limbă străină, citeşte la greu, e plină de inițiativă și de argumente și chiar când nu are, știe unde să le caute. Dar toate astea s-au întâmplat nu datorită primilor ani de școală, ci în ciuda lor. Și mai ales, în ciuda primei ei învățătoare.

Ana încă se mai scutură de groază când îşi aduce aminte de ea. Am tot povestit cum ţipa, cum îi ameninţa, cum a scos-o în faţa clasei ca pe vremea Inchiziţiei ca să decidă toată lumea ce să facem cu fata asta care nu participă la ora de religie, cum vorbea cu greşeli sau cum nu explica mare lucru în clasă, preferând să-şi păstreze energia pentru afterschool-ul unde preda. Dar şi mai grav sau poate cel mai grav este că această învăţătoare era cunoascută în şcoală ca fiind cea mai bună. Ştiţi voi, aia după care fug toţi părinţii, aia pentru care se fac mutaţii şi se duc parfumuri directoarei, aia despre care vorbesc mămicile de copii mai mari din parc şi în clasa căreia copiii nu vor avea loc în bănci de mulţi ce vor fi, aia pe care dacă o ratezi, ai senzaţia că i-ai distrus celui mic dreptul la fericire.

La prima şedinţă cu părinţii, va fi lapte şi miere. Vă va povesti cât de importanţi sunteţi voi, cât de importantă e şcoala şi cum să staţi liniştiţi că va avea ea grijă să meargă toţi copiii la toate concursurile. Căci fără competiţie, nu există performanţă, iar fără performanţă, şcoala nu are rost! Apoi, după ce se va uita în ochii voştri, îi va da cuvântul uneia dintre mamele pe care le ştie deja- căci doamna l-a avut la mine şi pe băiatul ei cel mare- ca să vă explice cum fără proiector nou şi fără jaluzele nu pot să se concentreze copiii. Ca să nu mai vorbim de scaune şi tablă şi chiar de o imprimantă şi da, normal că şcoala e gratuită, dar nah, obrazul subţire cu cheltuială se ţine, nu-i aşa? Şi nu vrem noi ca cei mici să înveţe într-o clasă nou-nouţă?!

Apoi, încet-încet, veţi descoperi că multe dintre aceste învăţătoare celebre ţipă la copii ca la uşa cortului, îi jignesc, se enervează la orice întrebare a celui mic, uneori stau în clasă pe facebook, alteori sar peste lecţii, au preferaţi şi preferate (încă mai am locuri la afterschool, să ştiţi), se crucesc când îndrăzneşti să deschizi gura la şedinţele cu părinţii ca să spui nu şi fac performanţă cu preţul liniştii, fericirii şi încrederii copilului tău.

Vestea bună este că nu este nevoie de doamna de la A ca să înveţe copilul la şcoală. Nu este nevoie să fie nici în cea mai bună şcoală, nici în cea mai dorită clasă. Este important să fie într-un anturaj bun pentru că, la vârsta asta, copilul are nevoie de prieteni şi rolul lor va deveni din ce în ce mai important pe măsură ce va creşte. Şi apoi, indiferent de şcoală şi de învăţătoarea, trebuie ca părintele să rămână prezent şi implicat. Să-l ajute pe cel mic să se organizeze şi să-şi facă un ritm de învăţare, să fie acolo pentru răspunsuri la întrebări, pentru laude şi pentru sugestii, să-i arate copilului că tot ceea ce i se întâmplă la şcoală, ca şi în viaţă, contează. Dar mai ales, să-i demonstreze că şcoala nu e locul unde ţi se decide reuşita sau eşecul, ci acela unde afli despre lume şi despre tine şi unde încerci să te construieşti pe tine, ca om. Şi la o adică, să-i spună că poate să conteze pe el pentru orice nedreptate. Când Ana mea a început şcoala, i-am zis de la început: atât timp cât eşti politicoasă şi ai argumente, ai tot dreptul să spui ce gândeşti şi să-ţi susţii punctul de vedere!

La sfârşit, am şi un sfat: în viaţă, nimic nu e bătut în cuie. Iar copiii noştri sunt foarte adaptabili. Credeţi-mă! Dacă vedeţi că învăţătoarea nu e persoana caldă şi bună la care visaţi, schimbaţi-o! Vă asigur că cel mic nu va suferi şi în orice caz, nu va avea probleme la şcoală din cauza asta. Dimpotrivă! Ana mi-a mulţumit cînd am mutat-o, deşi nu-mi ceruse explicit să o fac. Dar de-asta suntem părinţi: să decidem ce-i mai bine pentru ei, nu pentru noi.

Dacă vi s-a părut util articolul sau dacă doar v-a plăcut, un like și un share ar ajuta.