Prima dată când am mâncat piure de castane, eram în Franța, într-un fel de tabără, undeva la mama naibii, pe marginea unui lac de prin sudul țării. Cel mai apropiat sat era la cinci kilometri de mers pe jos. De dormit, dormeam în paturi de campanie, suprapuse, în niște corturi mari. Cum am ajuns acolo nici noi nu înțelegeam prea bine. Se pare că niște copii de profesori fuseseră băgați pe ultima sută de metri în grup și atunci noi, ăştia opt câţi eram cu totul în grup, n-am mai avut loc la familii. Așa că ajunși la Paris, ne-au pus pe un tren și ne-au trimis vreo șase ore, de-a-n curulea, până undeva prin Midi, într-o tabără cu copii din medii defavorizate sau din orfelinate. La momentul ăla, în vara lui nouăzeci, franceza mea se reducea la câteva cântecele, o listă de verbe conjugate corect și citirea cu intonație a textelor din manualul de școală. Dracu a înțeles ce au început să bodogăne copiii ăia când s-au trezit cu noi. Din când în când mai auzeam un "putain" și un "merde" sau amândouă, legat, ceea ce mă făcea să cred că nu erau chiar încântați de prezența noastră. 

Cel mai trist a fost însă a doua zi când, proaspăt sculați din somn după o primă noapte de dormit în cort, am constatat că micul dejun fusese deja servit cu vreo oră înainte și deci, vive la France si canci mâncare. Noroc că noi, românii, învățăm relativ repede și nici nu ne jenăm să dăm din coate când e vorba de supraviețuire. Așadar, în dimineața următoare, cine era în picioare încă înainte să se deschidă bucătăria? Gașca noastră de români care s-a repezit la masă, visând deja la croisante, pains au chocolat sau mai știu eu ce nebunii despre care ni se tot povestise până atunci. In loc de toate astea am primit o jumătate de baghetă și...o cutiuță din aia, ca de gem. Inăuntru- piure de castane. Credeți-mă, nimic nu mi s-a părut mai bun în momentul ăla decât pasta aceea extrem de dulce pe care, în mod normal, francezii o mănâncă cu fromage blanc și Chantilly. O săptămână cât am stat la corturi, ne-am hrănit, practic, doar cu piureu de castane, nu de alta, dar era singurul aliment comestibil din meniu. Intre noi fie vorba, mai era și brânză Roquefort sau Camembert, dar pe vremea aia îmi ziceam că nici măcar Ceaușescu nu ajunsese să ne dea să mâncăm brânză mucegăită. 

Au trecut aproape treizeci de ani de la vara aceea și încă îmi lasă gura apă când mă gândesc la piureul de castane. Anul ăsta, am intrat întâmplător într-un magazin de pe marginea șoselei care ducea la Brioude și acolo, pe un raft, le-am văzut: borcănele mici, aliniate cuminți ca niște soldați la paradă. Am luat unul să i-l aduc Anei cu gândul să o fac să guste din copilăria mea, așa cum mama îmi dădea pâine cu pepene roșu cum se mânca la ea, la Hunedoara. 

Duminică, pentru că tot era ziua ei de nume, l-am desfăcut. Am luat un bol mic, am pus cu grijă pe fund o linguriță cu vârf de piure, pe deasupra am pus una de Mascarpone, am acoperit totul cu frișcă și am înfipt două limbi de pisică luate de la Mega. Și mi-am zis în sinea mea putain de merde, qu'est -ce que c'est bon!

                                                                 (sursa foto aici)