Dimineaţă, pe peronul de la Muncii, printre oameni îmbrăcaţi care mai de care mai diferit, surprinşi fiecare în felul lui de răceala de afară, ea stătea elegantă şi dreaptă, aproape ţanţoşă aş spune, cu bărbia uşor ridicată şi privirea lipită de un afiş de pe peretele tunelului. Să fi avut spre şaptezeci de ani, o fustă verde, lungă şi uşor plisată, ciorapi de mătase, pantofi cu un pic de toc, din piele crem, aproape noi şi un jerseu lung, de culoarea untului, care cobora până peste genunchi. O doamnă, asta era, aşa cum vezi prin alte oraşe din lumea asta. Aproape că îţi venea să pui mâna pe ea, să-i atingi hainele, să le simţi moliciunea, să le admiri etichetele şi să le respiri mirosul. In mână nu ţinea nicio sacoşă, doar o poşetă verde, pe umăr, care nici măcar nu era plină cu de toate, aşa era de mică.

Mă gândeam că m-aş fi putut duce la ea să-i spun de-a dreptul: sunteţi foarte frumoasă şi când o să fiu bătrână, aş vrea să fiu ca dumnneavoastră. Dar a venit metroul şi am lăsat-o moartă. Apoi m-am tot gândit la ea şi la faptul că ceea ce am avut preţ de câteva minute în faţa ochilor a fost pur şi simplu o femeie în vârstă cu posibilităţi materiale. Atât de simplu. Ştiţi vorba aia altfel vorbeşte omul când are un ban în buzunar? Exact despre asta este vorba în societatea noastră. Nu avem ocazia să vedem multe doamne ca cea de dimineaţă, de la metrou, pentru că nu există multe ca ea. La noi, femeile bătrâne nu se numesc în vârstă, ci babe. Şi nu, nu e vorba că suntem lipsiţi de educaţie, că suntem lipsiţi de gust, prost crescuţi, răi sau proşti. Suntem pur şi simplu un popor de sărântoci. Şi de aici decurg problemele. Ce teorii de parenting poţi să ţii unor oameni care îşi hrănesc copiii cu covrigi şi merdenele pentru că sunt ieftine? Sau ce principii de moralitate să pretinzi de la nişte indivizi care stau pe întuneric, câte trei într-un pat, pentru că nu au alternative?

E simplu să le reproşezi că săraci fiind, nici nu fac nimic să iasă din situaţia respectivă. Dar pentru asta, trebuie să fii capabil- ori să ai noroc, ori să trăieşti într-o societate care să se ocupe de tine, ca individ. De nişte structuri care să-ţi ofere consiliere profesională, care să te ajute cu stagii de formare şi care să îţi ţină copiii la şcoală. In România, mai mult sau mai puţin, tot ce este gratuit a ajuns să fie prost sau inexistent. In plus, ca să te descurci trebuie ori să ai datele necesare din naştere, adică să te ducă mintea, ori să fii suficient de ignorant şi deci de coruptibil. Ca şi şcoala românească, viaţa în România nu este făcută pentru individul din clasa de mijloc. Acesta trăieşte prost, mănâncă prost, se îmbracă prost şi este nefericit şi frustrat.

Şi acum, arătaţi-mi şi mie un om care, fiind el sărac şi trist, poate să fie cooperant, serviabil, zâmbitor şi atent cu ceilalţi? Nu doar că nu poate, dar este şi invidios pe cei care pot. Cred că la ora actuală, această Românie marcată de lipsuri, lipsită de perspective şi înrăită de un trai urât şi greu, nu mai are decât o satisfacţie: să-i dea în cap celeilalte Românii care încearcă să iasă la lumină şi să rămână în Europa. Nici nu caută să înţeleagă despre ce e vorba şi care pot fi consecinţele. La ora actuală, duşmanul oamenilor din satele şi comunele ţării este în primul rând semenul lor- cel care are, care poate, care îşi permite, precum doamna de dimineaţă, de la metrou.


                                               (Portret de femeie, Henri Felix Cayon, 1912)