Disclaimer: am scris acest articol inspirată fiind de o discuție cu fiica mea. Dacă vreodată îl va citi, aș vrea să știe că e perfect normal să-și dorească toate lucrurile scrise mai jos și nu, nu va părea pretențioasă și absurdă, ci doar o femeie normală cu dorințe normale.

Ințeleg că e greu, înțeleg că de multe ori lăsăm impresia că suntem complicate și că gândim prea mult. Că ne supărăm din nimicuri și că schimbăm subiectul în mijlocul discuției, că suntem pretențioase și implusive. Că ne enervăm și că plângem fără rost. Vorbesc despre noi, fetele. Ințeleg toate astea, dar aș vrea să înțelegeți și voi ceva. Voi, băieții. Aș vrea să pricepeți că avem nevoie să ne spuneți:

- că suntem frumoase, chiar și atunci când nu suntem

- că suntem atât de importante pentru voi, încât niciun efort nu e prea mare, chiar și când este

- că mâncarea noastră e cea mai bună și în orice caz mult mai bună decât cea a mamei


-  că sunteți disponibili, că nu vă e greu, că nu e complicat, pentru că, știți ce?, pentru noi nu ar fi

-  că nu există nicio prietenă- nici de-a noastră, nici de-a prietenilor voștri- mai mișto decât noi (știm că nu e așa, nu suntem nici proaste, nici oarbe- doar că nu e nevoie să ne scoateți ochii cu realitatea)

- că vă gândiți la noi și când nu suntem acolo (cât durează să cumperi o floare sau să dai un mesaj?!)

- că e în regulă să greșim,  să nu mai putem, să nu știm sau să fim ignorante, asta nu înseamnă că vă dezamăgim

- că dacă ne supărăm și plecăm, trebuie să veniți după noi, pentru că d-aia plecăm.

- că avem voie să avem zile proaste și că atunci când le avem nu vrem să vă ascundeți undeva, prin casă, ci vrem să stați acolo, să tăceți și să ne țineți de mână

- că nu este grav dacă, din când în când, vă plictisiți alături de noi, făcând lucruri care pe voi nu vă încântă, dar nouă ne plac

- că sunteți capabili să ne protejați; nu e nevoie să vă luați la bătaie, doar lăsați-ne să vă considerăm mai puternici decât noi și nu mai tot oftați când trebuie să cărați valizele la mașină sau să schimbați un bec

- că sunteți mândri de noi

- că nu v-ați dori să fim nici mai slabe, nici cu fundul mai mic sau cu sânii mai mari, ci că suntem pur și simplu perfecte, așa cum suntem

- că puteți fi și romantici, dacă vreți și bine ar fi să vreți

- că sunteți capabili de eforturi reale, de sacrificii, pentru că noi, fetele, avem nevoie de dovezi palpabile, de-ale la care să ne gândim serile, înainte de culcare

- că nu veți uita: aniversări, zile de naștere, rugăminți, flori preferate, cadouri

- că puteți să ne luați în brațe și să ne sărutați fără să vreți musai, o partidă de sex

- că nu e nevoie să strigăm tot timpul, în gura mare, când vrem ceva; da, știu că sunteți incapabili să citiți gânduri, dar d-asta există Internet- puneți mâna și documentați-vă. Majoritatea dorințelor, odată spuse, ajung să-și piardă din farmec și d-aia preferăm să așteptăm să se întâmple, fără să o cerem explicit

- că puteți aștepta și că, chiar dacă părem lipsite de inițiativă, știți că e doar de frica de a nu greși și a nu fi criticate

- că suntem fantastice în pat (și chiar dacă nu suntem, e singura modalitate prin care ne vom dori să devenim)

- că vreți să petreceți timp cu noi, să ne scoateți în oraș, la film, la petreceri. Avem nevoie să fim văzute, să vă vedem privirea aia când apărem machiate și aranjate


- că ne iubiți și că nu aveți de gând să vă opriți în a ne-o arăta, gândindu-vă că e de la sine înțeles. Pentru noi, nimic nu e de la sine înțeles


O să mă întrebați bine, bine și noi, noi ce primim în schimb pentru toate aceste eforturi. Sincer? Nimic. Doar că veți face pur și simplu niște femei fericite. Iar asta nu e puțin lucru. Pentru că, de cele mai multe ori, o femeie fericită înseamnă o familie liniștită.

Dacă nu mă credeți, așteptați să vedeți câte femei vor fi de acord cu ce am scris mai sus.

Cum sunteţi? Mai puteţi? Hai că încă două zile de respiro şi vine tura a doua de sarmale. Dar până atunci, pe scurt, concluziile Crăciunului 2018.

Știu, știu, aveți dreptate. N-am mai trecut de ceva vreme pe aici, de fapt, ajung tot mai rar, dar asta nu înseamnă că nu-mi pasă sau că nu-mi mai place de el, de blogul meu. Doar că am ajuns, cumva, ca în relațiile alea de durată: de la un punct încolo, o iei ca pe un dat și nu mai simți nevoia să investești nici timp, nici sentimente.
Acum ar trebui să urmeze partea în care să vă povestesc diverse, însă nu prea am ce. N-am mai văzut niciun film, nu am mai fost la teatru, n-am ajuns la niciun târg de Crăciun, nu mi-am cumpărat nimic. Ba da, mint, aici aș putea să vă fac o recomandare: cârnații copți de Mangalița, de la Carrefour. De-li-cioși! Băgați la cuptor, stropiți cu un pic de ulei, lângă fel de fel de legume (cartofi, morcovi, ciuperci, dovlecei), cu muștar și o salată, ce să mai zic, o nebunie! Și pentru că tot se poartă zilele astea articolele culinare, să știți că am făcut și eu cozonac. Da, da, e bine folosit singularul, pentru că mi-a ieșit unul singur! Asta după ce prima cocă a ajuns la gunoi din motive de necrescut.

Cred că acum e momentul ăla în care ar trebui să încep să vă urez diverse, că dacă nu am apucat să intru pe-aici în ultima perioadă, mă îndoiesc că voi avea mai mult timp în zilele ce urmează. Mai ales că voi lucra de Crăciun. Vă las câteva secunde să-mi plângeți de milă și continui imediat.

Ziceam așadar că ar trebui să profit de momentul acesta de tihnă ca să vă spun Sărbători fericite și vise împlinite! Chiar așa, ce vă doriți pentru anul care vine? După lista clasică cu sănătate, copii fericiți, timp și altă clasă politică, ce v-ați dori pentru voi? Eu cred că aș vrea să-mi schimb ușile la apartament, să zugrăvesc, să ajung la Lisabona și să scriu o carte. Mă rog, nu neapărat în ordinea asta.

Uitați cum facem: vă pun mai jos o poză cu cozonacul și vă aștept cu lista cu dorințe. Poate dacă suntem mai mulți, se împlinește (vă propun s-o experimentăm pe cea cu clasa politică).

Acum vreo lună, am decis să testez şi eu infanta la limba română după ce a schimbat trei profesoare în trei ani şi mi-a declarat senină mama, eu nu ştiu dacă ştiu! Inițial am întrebat în stânga şi-n dreapta, ba prin vecini, ba pe facebook, doar-doar găsesc pe cineva care să o testeze și eventual să-i spună ce ar mai avea de făcut. Apoi, am aflat că există relativ aproape de casă, un fel de centru de meditaţii. Iu-huu, mi-am zis în sinea mea, mai ales că dintr-o dată, problemele mele şi ale Anei păreau că-şi vor găsi, în sfârşit, rezolvare: oamenii de aici propuneau pregătire la toate materiile, cu profesori tineri și cu metodă, ba mai mult, aveau și program flexibil, preţ rezonabil şi, în plus, un sediu suficient de aproape de şcoala fetei astfel încât să poate merge singură.

Buuun. Sau mai bine zis, până aici e bine. Dau un telefon, vorbesc cu o secretară, explic ce vreau, mi se spune să vin să ne cunoaştem, mă duc, mai spun o dată ce vreau, mi se mai zice o dată că e ok, vom învârti programul până vom găsi varianta optimă, că pregătirea se poate face şi dimineaţa şi după-amiaza şi chiar şi sâmbăta şi că să vin cu copilul la un test pentru a-i stabili nivelul. Oau, zic în sinea mea şi plec de acolo super fericită că m-am scăpat de-o grijă şi că vai ce oameni drăguţi şi ce centru ok!

O săptămână mai târziu, într-o sâmbătă pe la unsprezece, o iau pe fie-mea şi hai cu mama la testare! Mai mult, domnişoara cu care vorbisem mi-a zis că putem testa copila şi la mate, chiar dacă cea mică  pretinde că e bună, măcar să vedem cum stăm. In plus, testarea nu se plăteşte, ci permite înscrierea copilului într-o grupă de acelaşi nivel. Super profi!

Ajungem, sunăm, ne deschide uşa o domnişoară psiholog care se ocupă un pic de noi până când Ana intră în sală şi se pune pe treabă. Rămân pe un fotoliu într-un fel de sală de aşteptare şi intru în vorbă cu domnişoara. Nici nu ştiu cum a trecut timpul. Aproape două ore am povestit fel de fel de lucruri, mi-a dat nişte ponturi despre cum să fac să funcţioneze relaţia cu adolescenta (pe unele le-am pus în practică şi...it works!), eu i-am povestit din temerile mele, ea m-a încurajat, am vorbit despre copil, cum e, ce-i place, ce nu-i place, bref, o discuţia foarte faină cu un interlocutor minunat. A ieşit şi Ana din testare şi am început să căutăm o zi şi o oră liberă pentru pregătirea la română. Luni şi marţi nu, miercuri ar putea, dar după-amiază, poate joi sau, şi mai bine....

Şi cum ne dădeam noi de ceasul morţii, iată că apare un domn şi, din prezentări, aflu că-l cheamă Cătălin şi că e patronul centrului de meditaţii. Dăm mâna, după care dânsul se aşează pe un scaun, cu un dosar în faţă, dar cu urechea la ce vorbeam noi, fetele.
- Să ştiţi că la vârsta ei e mai bine să înveţe dimineaţa, atunci e randamentul mai bun, zice dintr-o dată auzind cum eu refuz varianta unei clase de pregătire la orele opt a.m.

Nu ştiu de ce, dar eu am o problemă cu oamenii necunoscuţi care îmi spun fără să le fi cerut părerea, ce e mai bine sau mai rău pentru copilul meu. Asta dacă nu sunt doctori. Aşa sunt eu, ce să-i faci.
- Ştiţi, americanii zic că pentru a obţine randament maxim, ideal e să ţinem cont de bioritmul fiecăruia, iar asta a mea e complet inertă dimineaţa, replic eu şi zîmbesc larg.
- Hai, dom'ne, zice el, ce ştiu americanii ăia?! Și continuă: e singurul copil?
Altă întrebare căreia nu-i văd rostul, dar răspund totuşi. O fi doar curios.
- Da!
- Eu am trei, spune domnul, ca și cum, cu fiecare copil în plus, acumulezi și mai multe cunoştinţe de pedagogie sau psihologie. Nu văd legătura, așa că-l întreb direct:
- Sunteți psiho-pedagog?
- Nu, dar vă spun cum e mai bine. Insă dumneavoastră n-aveți decât să faceți cum credeți.

 Aham, măcar e rezonabil, mă gândesc și-i spun și lui că exact asta intenționez: să procedez cum cred eu mai bine și anume să nu scol copilul la 6 a.m ca să ajungă la meditații la 8 a.m și după aia să mai stea o oră pe stradă, până la 11h00 când are școală până la 17h00. E prea mult. Așa simt eu.

Şi atunci, ce să vezi?! Domnul Cătălin se enervează. Nu ştiu de ce, dar se supără rău, foarte rău,  se ridică în picioare şi-mi zice aproape brutal.
- Eu zic să punem punct aici oricărei colaborări!
La început cred că nu am auzit bine.
- Colaborări sau conversaţii?
- Nu, nu, colaborări. Noi v-am zis cum e mai bine, dar dumneavoastră ţineţi morţiş să ne învăţaţi cum se face, aşa că n-aveţi decât să vă luaţi meditator acasă.

Încerc să pricep ce e în mintea domnului. Nu-mi aduc aminte să fi încercat să-l fi învățat ceva. Ba chiar aș zice că el a încercat să-mi tot explice cum ar trebui să fac, deși discuția nu-l privea personal. Hai să nu mă enervez și să rămân pe o pantă constructivă:
- Dar sunt şi alte variante de program, nu?! De exemplu, după-amiaza? întreb şi mă întorc către domnişoarea cea drăguţă care încearcă să îngaime ceva, dar nu are curaj. O înţeleg, deşi mi-ar fi plăcut un pic de atitudine. Dar, deh, e mai simplu să taci.

In orice caz, domnul Cătălin e deja foarte nervos. Se apropie de mine şi de Ana şi îmi ţipă în faţă:
- Din cauza ăstora ca dumneavoastră, zice el, furios, merge ţara asta atât de prost! Pentru că vreţi să distrugeţi tot ceea ce vrem să facem noi, ceilalţi!

Aşadar, acum ştiţi cine e vinovatul. Eu. Din cauza mea şi a celor ca mine se duce dracului toată societatea. Pe domnul Cătălin îl găsiţi la centrele VictoriaEdu. De fapt, dacă aveți opinii personale și nevoie de meditații, ideal este să mergeți când nu e domnul prezent pentru că, cu excepția conversației avute cu el, lucrurile s-au desfășurat foarte ok.

Ziceți drept, ați crezut că e vorba despre mine, așa-i? Ei bine, nu. Nu e un articol despre corazon, ci despre literatură. Mai bine zis despre o carte. "O iubire imposibilă" se numeşte cartea scrisă de Christine Angot. Am terminat-o acum vreo săptămână şi am rămas cu ea în minte. E o carte ciudată, dură, care totuşi, nu lasă urme, nu te face să te strâmbi de groază. Doar din când în când te surprinzi strângând pleoapele, ca şi cum nu ai vrea să vezi evidenţa.

Am făcut o tartă. Cu dovlecei și brânză de capră, cu aluat făcut de mine. A mai și rămas, așa că am făcut și niște saleuri cu chimen. Vă spun toate astea nu ca să mă laud, ci ca să mă plâng.

Să vă povestesc. O dată pe săptămână, tura mea la radio începe dupa-amiaza. Asta înseamnă, concret, că după ce pleacă infanta la școală, îmi rămân câteva ore doar pentru mine.  Stiți voi ce înseamnă asta? Timp d-ăla cu care să faci ce vrei, să stai și să-ți auzi gândurile, să dai la maxim muzica franțuzească, să-ți sortezi cutiile cu pantofi și sticluțele cu ojă, să te uiți la rețete pe net și la decorațiuni de Crăciun pe vivre, să-ți faci a doua cană de cafea și să o bei cu picioarele pe masă, să vorbești cu voce tare și să-ți lași mintea să zburde liberă, încolo și-ncoace, ca atunci când erai în liceu, ai tăi la muncă și tu puteai să ai casa doar pentru tine.

In general, îmi organizez astfel timpul ca, în ziua cu pricina, să nu am de făcut lucruri care trebuie, ci, lucruri pe care vreau să le fac. Sau, și mai bine, să nu am de făcut nimic.. Doar să scriu, dacă am chef și de obicei, ăsta este momentul din săptămână când am răgazul să o fac. Ba, mai mult, cum în primele ore ale dimineții, copila e acasă (începe cursurile spre unsprezece), îmi rezerv dreptul să dorm mai mult, tocmai pentru că știu că urmează să am timp. Numai cuvântul ăsta mă face să mă întind de plăcere și să mai zăbovesc în pat.

Așadar, cu astfel de gânduri în cap, mă sustrag de sub plapumă undeva spre nouă fără ceva. Ana, deja trezită, stă cu un nas plin de muci, în telefon.
- Mi-e rău!, zice și se uită galeș la mine.
Simt cum, de undeva, din stomac, începe un fel de clocot interior și o voce strigă pe dinăuntrul meu: nuuuuuu, nu ziuaaaa meeeeea!
In secunda doi, mă și aud bodogănind-o pentru că, de duminică încoace, umblă despuiată prin casă, că a făcut sportul, că aia, că ailaltă. Am nevoie repede de un vinovat ca să-mi justifice reacția de nervi.In prima fază, nici nu vreau să concep că nu va merge la școală. Adică, înțeleg că e răcită, dar eu? Cu mine cum rămâne? Mă lamentez că uite, eu ți-am spus să te îmbraci că e frig și tu n-ai ascultat și că de ce nu i-ai dat scutirea ăluia, la sport, că uite acum ce pățiși! Apoi, o las moartă.Ca un copil care s-a bătut cu altul pe o jucărie, cedez și zic ușor oropsită.
- Bine, stai acasă!

Așa că m-am apucat și am schimbat tonerul la imprimantă, am fost la Mega, am spălat două mașini, am schimbat așternuturile și am făcut tarta aia de v-am spus de ea și saleurile. Sunt un pic tristă, dar o să-mi treacă.

                                                                     (asta e tarta)

- Mâine să nu mă trezești, bine?
Copilul nostru, stăpânul nostru, mă gândesc și dau din cap cum că am înțeles.
- Să trăiți, îi răspund și-o pup de noapte bună.
 Mă bag apoi, în pat, și-mi aduc aminte că parcă îmi spusese că-și face lecțiile duminică. Eh, mă gândesc, poate că n-are așa de multe. Apoi îmi dau seama că zicea că urmează teza la mate. O fi învățat, îmi zic, deși, dacă nu mă înșeală memoria, parcă am auzit-o plângându-se că nu și-a terminat toate exercițiile. Sting lumina și mă încurajez singură, de sub plapumă:las' că are o duminică întreagă la dispoziție, că doar nu o să doarmă toată dimineața!

Ei bine, n-a dormit-o chiar pe toată, doar până pe la zece și jumătate. Apoi, cu două clătite în față și o cană cu ceai, s-a apucat tacticoasă să se uite la un serial. Și a trecut o oră și încă una și ea părea calmă și senină, bucurându-se cum se cuvine de o zi liberă. In timpul ăsta, eu eram pe patine cu rotile. Sculată de la nouă, mi se părea că ziua era deja mai plină decât una de la birou: fă micul dejun, aranjează prin bucătărie, termină un articol, pune un piept de rață la cuptor, caută o rețetă de sos pentru rață, fă un piureu de păstârnac, scoate carmea de vită de la marinat și prăjește-o pentru tocana de mâine, aruncă un ochi pe vivre după niscaiva cadouri, citește știrile, răspunde la vreo două mesaje.Și-n timpul ăsta, ea...stă!

Ne-am ciondănit. Eu că să se ducă la lecții, ea că se duce, dar nu acum. Eu că e inconștientă, ea că nu înțelege ce vreau de la ea. Eu că ea nu-și dă interesul, ea că eu sunt exagerată și tot timpul nemulțumită. Eu că ea se sustrage responsabilităților, ea că eu nu văd că e printre primii cinci din clasă?! Eu am tăcut. A tăcut și ea. Și-a terminat episodul și s-a dus la lecții. Ba chiar am avut timp să mergem și la film, la Spărgătorul de nuci. Frumos, ca toate filmele Disney, dar pentru copii mai mici, undeva, zic eu, până-n zece, unsprezece ani.

Apoi ne-am întors și ea s-a așezat din nou... la filme. In timpul ăla eu i-am făcut pachetul pentru școală, am curățat aragazul, am pus o mașină la spălat, am strâns niște rufe și mi-am dat seama de ce am o problemă să o văd că stă. Pentru că aș vrea și eu, dar nu pot. Exact, într-un fel, sunt un pic geloasă. Eu nu pot să stau pur și simplu și să nu fac nimic. Și nu e doar lipsa de timp, ci că pe undeva, noi, femeile, suntem construite în felul ăsta. Bărbații nu sunt așa. Cumva, ei reușesc să iasă din vrie de cum se intorc acasă, de la muncă. Pentru noi, însă, de multe ori, abia atunci începe șmotrul. Și tind să cred că simpla imagine a unei ființe umane care zace pe o canapea, fără să facă ceva obligatoriu sau folositor, ne scoate din minți. Și nu, nu cred că vrem ajutor, ci vrem să vedem că și celorlalți le e la fel de greu ca nouă. Sau chiar dacă vrem ajutor, nu vrem neapărat să ne auzim cerându-l. Vrem ca ceilalți să ni-l ofere. Pe bune, băieți, e chiar așa de greu?!

Intorcându-mă acum, însă, la ea, adolescenta în stare vegetativă de pe canapea. Psihologii spun că vârsta asta este cea a reveriei. Concret, copiii ăștia de 13-16 ani adoră să nu facă nimic, tocmai pentru a-și da timp să viseze cu ochii deschiși. Sunt perfect constienți că pierd ore bune, dar, ghiciți ce, ei știu că au tot timpul de partea lor și deci, nu e bai că aruncă un pic din el, pe geam. Ca și părinți, trebuie doar să avem grijă ca această stare de reverie (unii ar numi-o lâncezeală) să nu aibă impact asupra responsabilităților lor. Adică n-are decât să zacă fără să facă nimic după ce și-a făcut temele. Mai mult, la adolescență apare un fel de plăcere pură în a lăsa totul pe a doua zi. E normal, zice psihologul Daniel Marcelli conform căruia "adolescenții găsesc o bucurie aproape senzuală în plicitiseală și în a visa cu ochii deschiși". Nu vă îngrijorați: majoritatea știe și ea foarte bine să distingă realitatea de imaginar. Chiar dacă visează să danseze ca ăia de la Urban Dance Camp sau să cânte la ghitară ca Slash, adolescentul e conștient de limitele lui, dar asta nu ne îndreptățește pe noi, părinții, să fim exact cei care să-i tăiem elanul. Relax, știe și el că succesul vine la pachet cu efortul și cu munca. Doar că mai vrea să viseze un pic! Doar un pic!




P.S Pentru cine nu mă cunoaște încă, aia cu "copilul nostru, stăpânul nostru" a fost o glumă.