Am făcut o tartă. Cu dovlecei și brânză de capră, cu aluat făcut de mine. A mai și rămas, așa că am făcut și niște saleuri cu chimen. Vă spun toate astea nu ca să mă laud, ci ca să mă plâng.

Să vă povestesc. O dată pe săptămână, tura mea la radio începe dupa-amiaza. Asta înseamnă, concret, că după ce pleacă infanta la școală, îmi rămân câteva ore doar pentru mine.  Stiți voi ce înseamnă asta? Timp d-ăla cu care să faci ce vrei, să stai și să-ți auzi gândurile, să dai la maxim muzica franțuzească, să-ți sortezi cutiile cu pantofi și sticluțele cu ojă, să te uiți la rețete pe net și la decorațiuni de Crăciun pe vivre, să-ți faci a doua cană de cafea și să o bei cu picioarele pe masă, să vorbești cu voce tare și să-ți lași mintea să zburde liberă, încolo și-ncoace, ca atunci când erai în liceu, ai tăi la muncă și tu puteai să ai casa doar pentru tine.

In general, îmi organizez astfel timpul ca, în ziua cu pricina, să nu am de făcut lucruri care trebuie, ci, lucruri pe care vreau să le fac. Sau, și mai bine, să nu am de făcut nimic.. Doar să scriu, dacă am chef și de obicei, ăsta este momentul din săptămână când am răgazul să o fac. Ba, mai mult, cum în primele ore ale dimineții, copila e acasă (începe cursurile spre unsprezece), îmi rezerv dreptul să dorm mai mult, tocmai pentru că știu că urmează să am timp. Numai cuvântul ăsta mă face să mă întind de plăcere și să mai zăbovesc în pat.

Așadar, cu astfel de gânduri în cap, mă sustrag de sub plapumă undeva spre nouă fără ceva. Ana, deja trezită, stă cu un nas plin de muci, în telefon.
- Mi-e rău!, zice și se uită galeș la mine.
Simt cum, de undeva, din stomac, începe un fel de clocot interior și o voce strigă pe dinăuntrul meu: nuuuuuu, nu ziuaaaa meeeeea!
In secunda doi, mă și aud bodogănind-o pentru că, de duminică încoace, umblă despuiată prin casă, că a făcut sportul, că aia, că ailaltă. Am nevoie repede de un vinovat ca să-mi justifice reacția de nervi.In prima fază, nici nu vreau să concep că nu va merge la școală. Adică, înțeleg că e răcită, dar eu? Cu mine cum rămâne? Mă lamentez că uite, eu ți-am spus să te îmbraci că e frig și tu n-ai ascultat și că de ce nu i-ai dat scutirea ăluia, la sport, că uite acum ce pățiși! Apoi, o las moartă.Ca un copil care s-a bătut cu altul pe o jucărie, cedez și zic ușor oropsită.
- Bine, stai acasă!

Așa că m-am apucat și am schimbat tonerul la imprimantă, am fost la Mega, am spălat două mașini, am schimbat așternuturile și am făcut tarta aia de v-am spus de ea și saleurile. Sunt un pic tristă, dar o să-mi treacă.

                                                                     (asta e tarta)