O văzu de cum se urcase cu cele două sacoșe în stație, la Moșilor. Deocamdată însă, nu putea face nimic. Scaunul din fața fetei era liber și degeaba căută cu privirea vreo urmă de murdărie sau de udătură, plasticul era doar un pic zgâriat, așa că se așeză cu un e-heee prelung și așteptă. Iar asta știa cum se face. Avea antrenament, cum zicea mătușă-sa de la Orăștie care și-a petrecut viața așteptând ba un bărbat, ba pensia. Chiar, ar trebui să-i mai dea un telefon și ăleia, că așa e creștinește, își spune și se gândi că dacă ea ar fi Dumnezeu, sigur ar durea-o în cur de o babă proastă care locuiește undeva, prin România. Se hotărâ să n-o mai sune, că și-așa nu avea ce să-i zică. De la o vârstă-ncolo, nu prea mai e mare lucru de spus.  În plus, nici măcar nu e mătușă-sa bună, e d-asta prin alianță și mai e și surdă. Ia mai dă-o naibii, zise și se întoarse un pic, către fată, de parcă ar fi vrut să se asigure că e tot acolo. Iși trecu dosul palmei peste gură și rămase cu ochii lipiți pe ușile care se desfăceau și se închideau la intervale regulate, ca niște valve uriașe și murdare. 

Atunci a zărit-o. Blondă, cu părul rar și lipit de transpirație și cu o privire ușor hăituită de parcă se afla acolo ca să scape. La fix, și-a zis Cornelia și un zâmbet triumfător i-a traversat fața. 

- Doamna cu copilul, a țipat ea peste capetele tuturor, doamna cu copilul, veniți aici, că vă lasă fata!

Pe când vocea ei se ridica precum ceața peste capetele călătorilor, inima i se zbătea în gât, cu un soi de bucurie pe care nici ea nu știa de unde s-o apuce și pe care o simțea peste tot, încălzindu-i fiecare organ pe dinăuntru. Iși aduse aminte când odată, demult, să fi avut vreo patru ani, a găsit în curte, la mare, un pui de cățel. Lobiță, așa-l chema. Un ghemotoc de blană pe care a pus stăpânire, luându-l în brațe, strângându-l până îl auzea scheunând, trăgându-l de coadă sau de urechi cu o forță care ieșea de undeva, din ea și căreia nu-i putea rezista. Se uita la fata cu părul lung, căști în urechi și fese tari din care mai că-ți venea să muști (bine că nu-i și Liviu aici, s-o fi văzut! Că așa se întâmplă, dai într-o zi peste o din asta de stă, chipurile, și se uită pe geam, în troleu, și te trezești că te sună să-ți spună mama, eu mă însor!) și știa că aproape că avea nevoie să-i facă rău. Ba nu, eu doar mă apăr, se gândi și trase una din sacoșe cât mai aproape de picioarele fetei, doar-doar ar fi făcut-o să plece mai repede. 

- Haideți, doamnă, veniți să stați cu copilul aici, că domnișoara pare în formă, n-are ea nevoie să stea jos!

Fata tace și Cornelia se uită la burta ei. Plată. Abia când începe să crească ceva, acolo, abia atunci, femeile mai fac loc și altor femei. Cică ar fi instinctul matern. Matern pe dracu, se gândi Cornelia și căută în geantă un evantai, că nu mai putea de cald. E vorba că dacă-i borțoasă, iese din joc! Nimic nu sperie un bărbat mai tare decât o burtă care se umflă pe zi ce trece, ocupând totul în jur. Asta dacă n-au făcut-o ei să se umfle și atunci stau așa, cu ochii lipiți și mâinile întinse, de parcă tot ce e de jur împrejurul buricului ieșit în afară, n-ar mai conta. Dar tot se cacă pe ei de frică! Dar asta are abdomenul plat, fără pic de grăsime. Las' că-i cresc ei colacii  mai încolo! Niciuna nu scapă și asta o făcu să se simtă, cumva, împăcată cu kilogramele ei.

- E un loc și aici, zice un domn, pe jumătate întors către femeia cu copil. 

Pizda mă-tii de bou, își zice Cornelia! Ah, cum îl urăște! De fapt, pe toți îi urăște. Mai puțin pe Liviu. Pe el îl iubește. Uneori noaptea, când nu poate să adoarmă, se apropie de ușa camerei lui, își lipește urechea și stă acolo, ascultându-l cum respiră. Respiră așa de frumos, nu sforăie deloc. Seamănă cu ea, nu cu ta-su! 

- Cum să stea dom'ne acolo, nu vezi că e-n soare? se răstește la domn, speriată pentru o secundă că fata ar putea să rămână nemișcată, pe scaunul din fața ei. Or asta e imposibil. Nu se poate așa ceva, fata trebuie să dispară, iar Cornelia trebuie să o facă să plece. Se uită satisfăcută la femeia care dă să-și facă loc, cu copilul în brațe, și începe să o dirijeze ca un agent de circulație: pe aici, haideți, lăsați-o să treacă, nu vedeți că e cu bebelușul?!, chiar așa, dom'ne, n-aveți pic de bun simț! Oamenii tac și se dau în stânga și-n dreapta, de parcă nu e mamă, ci un fel de fiară ce-și croiește drum spre vizuină. Sau poate că le e silă. Poate și asta, se gândește fata și dă să se ridice, băgându-i sub nas, Corneliei, două buci tari și rotunde. Mama are părul desfăcut și câteva șuvițe i s-au lipit de tâmple. Sub rochie, uterul bombat ca un dâmb pare un fel de graniță naturală peste care nu se trece. Copilul are ochii-nchiși, pleoapele vineții și ușor umflate și un șnur roșu în jurul încheieturii. Ce urât e, se gândește fata și-și așează o palmă pe burtă, de parcă ar avea nevoie să se linișteașcă că nimic nu mișcă acolo.

Acum Cornelia e fericită. Se uită satisfăcută la copilul care își țuguie buzele în somn și caută după un șervețel în geantă.

- Ia, îi zice mamei, șterge-l pe față, că uite cât de roșu e! Poate ar fi bine să-l trezești și să-i dai și niște apă. Cu căldura asta, poate să fie periculos!

 Femeia se mulțumește să ridice din sprâncene ș-i așează mai bine capul copilului, pe umăr.

- Mă descurc, spune sec și întoarce privirea pe geam, la ziua care dă să se apropie de sfârșit.

Cornelia rămâne pe scaun și aproape că nu respiră. Mototolește șervețelul și-l ascunde în pumn, de parcă ar fi ceva rușinos. Apoi, la următoarea stație, trage aer în piept, scapă un e-heee, și-și desface larg, picioarele, la fix cât să-i încapă cele două sacoșe. Se uită pe geam și așteaptă să coboare.

                                                         source photo aici