joi, 28 noiembrie 2019

La început

La început, pe lume,
Eram doar eu cu mama.
Toți ceilalți nu erau
Decât nişte voci
Pe care, dacă voiam,
Închideam ochii
Şi le dădeam mai încet
Până ce nu mai rămânea
Aproape nimic
Din ele.
Sau poate, doar un murmur
Asemenea unui cântec de leagăn
Pe care mama încerca
Să adoarmă
Cât eu stăteam trează
Şi mă minunam
Cât e de frumoasă.

                                                          photo credit Jenna Norman
miercuri, 27 noiembrie 2019

În marșarier

In capul meu
timpul se scurge altfel.
În fiecare dimineață,
mă trezesc mai tânără și mai neștiutoare
De parcă un ceasornicar bătrân și ușor nebun
A greșit mecanismul care face ca lucrurile
să se întâmple așa cum trebuie.
In timpul zilei, mi se întâmplă
să mă simt aproape normală
de parcă felul în care ceilalți
aleg să îmbătrânească
ar fi doar o boală contagioasă,
Iar eu nu aș fi pe stradă,
în metrou,
în magazine,
ci într-o lungă și perpetuă
perioadă de incubație.
Odată ajunsă acasă, însă
Limbile ceasurilor se opresc nedumerite
Și dintr-o dată, încep să dea în marșarier,
ca apucate de nebunie
și eu nu pot face nimic
să le opresc.
Ca un pește într-un acvariu
Mă învârt în cerc, pe covorul cu model
din sufrageria mea
și număr în gând
descrescător
până mă ia somnul.
Azi noapte am visat că eram mică
și mă dădeam în leagăn.
Tata stătea în spatele meu
și-mi făcea vânt.
Mai încet, îi strigam
Nu se poate, spunea tata
și se tot uita la ceas.
De dimineață, lucrurile păreau
aproape normale,
iar tata îmi zâmbea
dintr-o fotografie.


                                                      photo credit Noah Siliman
luni, 25 noiembrie 2019

Frumoasă

Tu nu pricepi nimic din frumusețe
Crezi că e vorba de culoare
De lumină
De simetrie.
Că ochii trebuie musai să fie doi
crescuți în partea de sus a feței
că nasul trebuie să coboare lin
spre buze
Că buzele sunt pur și simplu frumoase
Gâtul, pe măsura mâinilor tale
Sânii, moi.
Habar nu ai că frumusețea umblă de nebună prin lume
Că nu stă în niciunul dintre noi
Ci doar în ceilalți,
Oamenii frumoși din jurul nostru.
Tu-mi dai dreptate
- Ai dreptate, zici.
Eu tac
rămân cu fața la oglindă
și cu ochii închiși.



                                                      photo credit Tiago Bandeira

Supa de pui

În capul meu
Acolo unde nimeni nu știe
și nimeni nu vede
Gândurile se amestecă între ele
ca tăiețeii din supa de pui a bunicii.
Le pescuiesc cu lingura,
le înghit pe nemestecate,
le simt încă gustul în cerul gurii
și nu mai știu dacă ceea ce-mi trece prin cap
și prin stomac
e bun sau nu,
e acru sau dulce,
e de azi sau de demult.
In capul meu
Acolo unde nimeni nu știe
și nici nu va ști vreodată,
nici chiar tu,
iubirea se simte altfel
decât reușesc să o scot din mine.
Câteodată, gustul ei e metalic
și-mi aduce aminte de medicamente
și de culoare lungi, de spital.
Altădată, miroase a mama
Și a vară
Și a vinete coapte.
Iar uneori, bate vântul și
Valuri mari se ridică
Și mă tot inundă
De parcă aș fi o plajă
Pe care nici eu nu mai reușesc să ajung.
In capul meu
Acolo unde nimeni nu știe
și nimeni nu vede
tu stai și mănânci din supa de pui a bunicii mele.







sâmbătă, 23 noiembrie 2019

Ereditar

În fiecare după-amiază
Aștept să treacă de ora șapte
Ca să-mi torn un pahar de vin
Și să mă gândesc
Că mai e puțin
Până când lucrurile
vor începe să capete alte și alte sensuri.
Timp în care
eu voi semăna
din ce în ce mai mult
cu mama.




                                                             photo credit Mae Mu
vineri, 22 noiembrie 2019

Privire de ansamblu

În ochii tăi sunt perfectă așa cum sunt
Vezi tu, d-aia am nevoie să nu-i închizi,
Să nu-ntorci capul
Să nu rămâi în urmă.
Să nu traversezi pe partea cealaltă
Sau să te prefaci că dormi.

În fiecare ochi de-al tău
Este o mână de-a mea,
un picior,
un rinichi,
o ureche,
un sân,
un genunchi
și alte lucruri minunate.

De fiecare dată când pierd ceva
Mă uit la tine
Și mă bucur de toată dezordinea ta interioară
în care stau ascunsă
și plină de defecte.

                                                         photo credit Victorien Ameline

Demult

Aveai o bluză albă în ziua aia,
mi-ai spus.
Ba nu, era verde
am răspuns.
- Știi că noi, femeile,
avem ținere de minte mai bună?
Tu râzi și râsul ți-e la fel.
Eu tac și tac la fel.

În ziua aia,
ți-am dat jos bluza albă,
mi-ai spus.
Ba nu, am răspuns râzând
Și râsul tău și râsul meu
ba alb, ba verde...

Era iarnă, ai spus.
Iar eu cred că era altceva
Ceva mult mai colorat
Și mai tăcut.
Dar nu-mi aduc aminte ce.


                                                            photo credit Ava Sol
joi, 21 noiembrie 2019

In bucătărie

Stăm în bucătărie.
Față-n față
cu o mâncare de gutui.
Nu-mi place, dar mănânc
Semn că am crescut,
că am devenit mai înțeleaptă
că mi s-au schimbat gusturile
că nu mai fac mofturi.

Rămân cu ochii la tine
vreau să știu tot ceea ce faci
acolo, de față cu mine.
Am nevoie
să fiu sigură
să nu uit.
să văd:
cum înfigi furculița în bucățile înmuiate de căldură
cum deschizi gura
cum te auzi pe dinăuntru când mesteci
când înghiți
când mai vrei
când te-ai săturat.

E bun?, te întreb.
Uite, a mai rămas.
Mai ia,
Mai mănâncă,
Mai stai
Chiar și cu spatele.




vineri, 15 noiembrie 2019

Cea mai cuminte din clasă

    La cinci ani felul meu de a iubi avea legătură cu grămăjoara de cuburi pe care tovarășa mă punea să o împart celorlalți copii, pentru că eu eram cea mai cuminte din clasă. Iar eu păstram cele mai mari cuburi pentru colegul pe care-l iubeam. Întotdeauna era un coleg pe care-l iubeam. La cinci ani, băiatul de care-mi plăcea era înalt, brunet și colecționa gândaci în cutii de chibrituri. Venea bunicu-su să-l ia de la grădiniță: ai mâncat, mă? te-ai căcat? ai fost cuminte? ai mai scuipat? și-l punea să deschidă palma, să-i așeze acolo o cutiuță goală, care se desfăcea ca un sertăraș. Se duceau apoi împreună, în parc, și prindeau gândaci pe care-i băgau la repezeală între cei patru pereți minusculi, de carton, urmând ca acasă să le străpungă burta cu un ac cu gămălie și să-i țintuiască într-un caiet, așteptându-i să se usuce. 

Intr-o zi, a adus insectarul la grădiniță și mi l-a arătat și mie, iar eu m-am gândit că-ți trebuie mult curaj să pui mâna pe un gândac, mai ales pe unul negru, așa că am simțit cum mă îndrăgostesc și mai tare și poate d-aia, în ziua aia, i-am dat lui și cuburile mele. Mai puțin unul. Și acum, fetițo, ce o să faci cu-n singur cub? Ce naiba poți construi cu un singur cub? Tovarășa Liliana are ochelari, o fustă plisată și curul mare. Așa a zis tata într-o seară, în bucătărie, iar mama i-a zis atunci "mai taci, mă, că te aude copilul și apoi zice mai departe!". Cubul meu e roșu și frumos. Nu fac nimic cu el. Îl țin. Mi-l dai mie? îmi zice Radu și dă să mi-l ia. Radu are părul creț și ochii mari, cu gene lungi, ca de vacă. Mă dau mai pe spate. Atunci mă apucă de păr și trage. Îmi duc mâinile la cap și el îmi ia cubul. Tovarășa nu zice nimic. Se uită pe geam, cu fruntea aproape lipită de sticlă. Afară plouă. Radu așează cubul meu în vârful unui turn. Zâmbește mulțumit, iar eu cred că mă îndrăgostesc și de el.

    La doisprezece ani, m-am îndrăgostit de un băiat mai mare. În pauză ies în curtea școlii, cu fetele, și ridic privirea spre ferestrele de la etajul doi, unde are el clasa. De cele mai multe ori stă acolo, cu un coleg, și aruncă cu bucățele de cretă în mine. Mă feresc, deși sper să mă nimerească. Pe mine, nu pe fata cu care sunt. Pe ea o cheamă Ana și are cu cinci kilograme mai puțin decât mine. Știu asta pentru că a venit asistenta într-o zi, în clasă și ne-a chemat pe toate fetele la cabinet, să ne cântărească și să ne măsoare. Tu, asta mai bine hrănită, ia spune, ți-a venit ciclu? Îmi venise chiar în dimineața aia, dar mi-a fost rușine să recunosc. Nu o cunoșteam pe femeia aia și îi simțeam întrebarea direct în chiloți. I-a venit, că i-am văzut eu pachetul de vată, în ghiozdan! a zis atunci o fată înaltă, slabă și cu breton. Las-o, dragă, să vorbească singură, că doar știe și ea dacă-i curge sânge din păsărică! Asistenta a început să râdă și toate fetele s-au luat după ea. Nu și Ana. Ana era prietena mea. Doar că era mai slabă și deci, mai frumoasă. Și nici nu purta ochelari. Ana este superbă. Așa că mi-e frică să nu o atingă pe ea bucățica de cretă. Aruncă-n mine, îmi vine să țip, deși nu m-ar auzi nici dracu' la ce gălăgie e în curte. O bucățică de cretă ajunge la picioarele mele. O iau de pe jos și o bag în buzunar. După ore, o să le număr. Bucățelele. Și o să i le dau elevului de serviciu și el o să le ducă la cancelarie. Asta este un exemplu de 3R în acțiune: recuperare, recondiționare, refacere, o să zică tovarășa Valerica, responsabilă cu UTC-ul.

    La șaisprezece ani, iubitul meu are douăzeci, fumează, bea și vrea să-mi pună mâna pe țâțe. Îl las, dar doar după ce-mi spune că mă iubește și că-s cea mai frumoasă. Lucrează la Non Stopul de lângă liceu și-mi dă pe gratis, țigări la bucată. E frumos, brunet, are părul dat cu gel, poartă helănci negre, pe gât și când nu vrea să se culce cu mine, nu mă sună. Atunci îl sun eu și el nu răspunde. Sau are treabă. În weekenduri mergem la film. El nu are bani, pentru că lucrează la Non Stop și patron e unchiu-su care e scârțan. Plătesc eu, pentru că știu că banii nu aduc fericirea.

    La douăzeci de ani, iubesc un băiat foarte deștept. Mult mai deștept ca mine. Mi-o și spune și eu sunt foarte mândră că el e deștept, și că eu sunt cu el. Vorbește foarte mult și eu ascult. Asta îmi place cel mai mult la tine, îmi zice, că știi să taci! Așa-mi zice și eu dau din cap nu care cumva să scot vreo vorbă și să stric momentul. Mă uit la el cât de multe lucruri știe și, când îmi spune "ascultă la mine, că eu am dreptate", mă simt de-a dreptul norocoasă că uite, cumva, eu, grasa și ochelarista, am ajuns să fiu cu cel mai inteligent om din lume. Invăț să gătesc și o fac așa de bine încât o fac tot timpul. Mi-aș dori un copil cu el, de fapt mi-aș dori un copil ca el și, dacă nu aș risca să-l dezamăgesc cu vorbele mele, poate chiar i-aș cere-o. Când copilul nostru va începe să întrebe de ce aia, de ce ailaltă, el n-o să fie ca alți tați. El o să știe. Copilul nostru va fi o fată. Vorbește tu cu ea, că eu nu mă bag! așa-mi va zice și eu o s-o iau cu mine, la bucătărie, să vadă și ea cum se face; iar în timpul ăsta îi voi spune să fie atentă la cât bagă-n ea, că dacă ajunge o grăsancă, cine dracu' o s-o mai iubească?! Și pe bună dreptate.

    La patruzeci de ani, îl iubesc pe Smiley. Mă rog, nu e chiar iubire, ci un fel de iubire care-mi face inima să bată mai repede, în fiecare vineri seară, când începe Vocea României. E drept că am și o cardiopatie ischemică, dar pentru asta iau pastile. Smiley pare băiat bun. E și frumușel, mai ales că mie dintotdeauna mi-au plăcut bruneții. Și nici nu pare genul îngâmfat. E băiat cuminte și la locul lui. Unul ca ăsta ar fi bun și pentru fiică-mea, mai ales că nu e nici grasă și nici nu poartă ochelari. Așa-mi zic și mă-ntind pe canapea, că-n seara asta încep live-urile. La un moment dat, văd ceva pe jos care mișcă. Mă așez în genunchi. Acolo, pe covor, un gândac. E d-ăla care pute; îl apuc cu două degete, îl așez pe măsuța de cafea din fața mea, iau un ac dintr-un sertar și-l înțep în burtă. Pârâie ca un bostan copt. Scot din bibliotecă un caiet mare și-nfig gândacul pe o pagină goală. Încă două, trei foi, și am umplut insectarul. Mi l-a făcut cadou iubitul meu de la grădiniță când s-a mutat cu ai lui, în Canada. Sigur mă iubea și el!

                                                       photo credit K.G. Thilini Prasadi
joi, 14 noiembrie 2019

Lucruri de făcut într-o zi

Vino! Hai, mai repede! Mai repede, am zis și ca de fiecare dată când eu zic, tu trebuie să asculți. E o înțelegere tacită, un fel de pact pe care nu concep să-l negociez. Așa sunt eu. Acceptă-mă, iubește-mă și mai ales, nu rămâne în urmă. Și nu-mi cere să fac la fel. Nu pot să fac la fel. Știu, nu e corect, dar nimic dintre noi nu e făcut să fie corect. Frumos, poate. Dar nu și corect. O să înțelegi cu timpul. Acum doar te rog să mergi mai repede! Ca mine, vezi? Dacă eu pot, poți și tu. Atât de simplu. Nu e grabă, e felul meu de a mă bucura de viață. Pe fugă, din mers. Nu-mi place să stau și să aștept. Nici măcar pe tine. Grăbesc pasul ca să impun un ritm. Unu, unu... un, doi, unu! Eram în curtea școlii și mergeam în cerc, în șir indian, în timp ce profesoara cea grasă - da, da, ai auzit bine, profa noastră de sport era obeză - bătea din palme și fiecare bătaie se simțea ca un semn de punctuație. Virgulă, virgulă, punct, punct, virgulă așa era ritmul, iar noi ne învârteam prin curte, ciulind urechile de fiecare dată când ea țipa ateeențieeee șiiii...schimbă! Și noi atunci trebuie să ne întoarcem repede, în direcția ailaltă, și să continuăm să ne învârtim. Din când în când, se mai auzea câte unul zicând băi, boule, uită-te pe unde mergi!, semn că cel din spate începuse să se gândească la ale lui și să calce pe ceilalți.

Suntem aici de azi dimineață. Am ajuns la aeroport când încă nici nu răsărise soarele. Tu ai adormit în avion. Te-a sculat anunțul cu centurile de siguranță. Casa a rămas undeva, departe. Un punct pe hartă. Nu ne pasă. Adică mie nu-mi pasă. Pe tine nu te-am întrebat. Și nici nu am de gând s-o fac. Important este că ești cu mine. Te iau de mână și mă îndrept către metrou. Cică ar fi pe aici, pe aproape. Ăsta a fost unul dintre criterii când am ales hotelul. Și prețul. Intotdeauna și prețul. Zgârcită ca bunică-ta! Așa-mi ziceau. Mai știi? Nu, n-ai de unde să știi. Pe vremea aia, tu nu erai născută. Pe vremea aia, eu eram singură. Ei bine, bunică-mea își ținea pensia într-un portofel albastru, ascuns la capul patului, într-un fel de ladă cu capac pe care o deschidea doar de câteva ori pe an dintre care o dată în iulie, de ziua mea, când îmi făcea cadou o hârtie de o sută de lei, lucioasă, nefolosită, cum erau toate hârtiile ei din portofel. Așa i le cerea poștașului "ia, vezi mata, acolo, n-ai niște bancnote noi? Că eu nu vreau să pun mâna pe de-alea de umblară cu ele toți nespălații!" și poștașul stătea să i le aleagă că era bătrână și cu hachițe și că-i lăsa și lui niște firfirei. Pe vremea aia nu exista discriminare sau corectitudine. Lumea era împărțită nedrept și oamenilor li se părea dreaptă. Bunica-mea a murit într-o seară. Era ianuarie. Stătea lungită, în pat, la ea în cameră, cu veioza stinsă, fâșii de lumină intrau de pe bulevard prin perdele și se întindeau pe podea, iar ea părea că doarme. Cred că la început asta și făcea, dormea și apoi, dintr-o dată, somnul i s-a schimbat în moarte. Mulți bătrâni mor noaptea. E mai ușor de făcut pasul din somn în partea cealaltă. E mai mic. Nu-ți trebuie prea multă putere. 

Uite și stația de metrou. Chiar că e aproape. Coborâm. De data asta o iei înainte și mă lași fără să vrei, să mă uit la tine, din spate. Ești mișto, mă gândesc, și devin de-a dreptul fericită acolo, pe penultima treaptă înainte să ajung pe peron. Deși nu mi-a spus nimeni, știu sigur că e vorba de fericire. E ceva chimic în capul meu care se întâmplă de fiecare dată când tu te apropii de perfecțiune. O fi o proiecție d-aia de vorbesc psihologii sau poate s-o trezi copilul ăla interior, sau pur și simplu, oi fi atât de egoistă încât mă bucur să constat că nu mai e nimic de făcut la tine, ești minunată așa cum stai acolo, pe peron, cu genunchii ușor îndoiți și cu ochii-n telefon și de-acum încolo pot să-mi văd și eu de viața mea. Eu mult mai ușor să fii o mamă rea când ai un copil bun.

Vine metroul. Te văd cum stai până-n ultima clipă înainte să intri în vagon, lăsându-i pe ceilalți ba să iasă, ba să intre, ca apoi să te repezi înăuntru fix cu o fracțiune de secundă înainte să se închidă ușile. Habar n-am de ce faci asta. Probabil că tot simți nevoia să vezi de ce ești în stare sau poate că vrei să mă scoți din minți și să mă lași să urlu acolo, de față cu toată lumea aia, "mișcă-te, fetițo, că te prind ușile alea!"și-așa, cu toate perechile alea de ochi așezate pe noi, să poți în sfârșit să fii liberă să mă urăști. Doar că n-o să reușești. O să tot încerci și niciodată ura aceea nu va rezista așa, în forma ei de ură, mai mult de câteva secunde. Apoi va începe să se strâmbe, să se contorsioneze și să se preschimbe într-o iubire ciuntită, chinuită, ascunsă sub un strat gros de vinovăție lipicioasă de care eu, la capătul meu, voi apuca cu ambele mâini și voi trage, dezlipindu-l cu tot cu fâșii din tine. Cam asta e iubirea maternă. Un înveliș pe care tot vrem să-l smulgem și pe măsură ce reușim crește altul și altul, iar dedesupt, oricum nu e nimic care să conteze. Doar carne vie. Las' că pupă mama și trece. Dar nu trece, doar zicem așa poate, poate la un moment dat va apărea una care să reușească ce nicio mamă nu a reușit vreodată: să iubească pur și simplu. Doar orfanii au astfel de mame.D-alea imaginare.


Cât mai avem? mă întrebi și aproape că mă surprinde să te aud vorbind, deși nu suntem supărate. Tu să taci când vorbești cu mine! Așa mi-a zis tata și toți au izbucnit în râs. Mă uitam la gurile lor căscate din care hohotele ieșeau ca niște limbi de foc. Hahahaha, făceau gurile și din când în când un dos de palmă le trecea peste buze, ștergând urme de mâncare și ici, colo, câte o vorbă rămasă aiurea. Imi puseseră niște perne pe scaun ca să ajung la masă "uite, acum poți să mănânci și tu ca oamenii mari!". Doar că eu sunt un om mic, iar râsetele lor mă calcă cumva, pe cap, și simt că pernele se fac din ce în ce mai subțiri sub fundul meu și scaunul se topește  și eu o să cad sub masă, uite, deja simt cum alunec. Mă sperii și-ncep să râd și eu, ba chiar mai tare decât toată lumea și hăhăielile mele umplu pernele și eu redevin înaltă, din ce în ce mai înaltă și mai penibilă și brusc, râsul se transformă în plâns și de acolo, de sus, mă prăbușesc pe covor și  încep să urlu. Ce-are dragă?  întreabă bunica. Iar are draci pe ea? I-o fi foame, zice cineva și mă scoate de sub masă cu o prăjitură. Trei stații, îți răspund, atât mai avem, iar răspunsul ăsta scurt și banal se dovedește mult mai obositor decât am crezut. Nu e simplu să tot ieși de acolo de unde vrei să stai, să ieși așadar afară, la aer, să te uiți în jur, să ciulești urechile, să fii atent, pe fază, ba chiar de multe ori să fii de-a dreptul inteligent și s-o și dovedești, înainte de a putea să te întorci acolo, în mintea ta, unde singurătatea și tăcerea nu sunt neapărat ceva rău. Cred că d-aia și vreau să plec. Cu cât mai departe, cu atât mai bine. De parcă cu fiecare oraș nou, cu fiecare limbă pe care o înțeleg mai mult sau mai puțin, cu fiecare hotel, cu fiecare meniu, cu fiecare stradă, muzeu, biserică, piață, autobuz, magazin, cu fiecare pat străin și fiecare așternut spălat de toate amintirile, schimb și viața. Era bună prăjitura. Cu cremă de ciocolată și moț de frișcă. De la ea mi-a trecut și plânsul.

Coborâm la prima. De data asta, o iau eu înainte. Te ții după mine. N-ai încotro. Ieșim pe partea cu catedrala. Uite cât e de frumoasă! îți spun, iar tu mormăi că "mare chestie, încă o catedrală la fel ca toate celelalte catedrale!". Scot din geantă un ghid al orașului pe care am însemnat în avion, cât tu dormeai, toate lucrurile pe care vreau să le vedem. Îl deschid la prima pagină. Numărul 1: catedrala. Mai ridic o dată privirea către turla cea mare și decid că am văzut-o suficient. Pot să trec la numărul 2. Seara, la hotel, înainte să adorm, o să enumăr în minte tot ce am văzut în timpul zilei. Nu contează neapărat să-mi fi plăcut, ci să fie multe. Aici scrie "10 lucruri de făcut într-o zi".  Am obosit, o să zici după numărul 7 când afară va fi aproape întuneric. Încă un pic. Nu putem să renunțăm. Vreau să câștig! Dacă ei zic că se poate, putem și noi. Incă trei obiective și gata! Unu, unu...un, doi, unu! O să încep să-ți țin discursul ăla despre importanța culturii în viața unui om. O să-ți dai ochii peste cap. O să-ți spun că e responsabilitatea mea ca părinte să te cultiv, o să-ți dai ochii peste cap. O să-ți spun că habar n-ai ce noroc pe tine că poți călători și poți vedea atâtea lucruri minunate în timp ce alți copii n-au văzut nici marea. O să țip la tine cât tu o să-ți dai ochii peste cap, sperând să acopăr cu vocea mea minciunile pe care ți le voi spune. Adevărul este că nu vreau să te cultiv. Nu vreau nimic de la tine sau pentru tine. Nu vreau nici măcar să-ți placă. Vreau doar să bifez cele zece obiective din ghid și să mă culc cu sentimentul datoriei împlinite. Și să vii cu mine, asta vreau. Așa că hai, vino! Mai repede! Dacă eu pot, poți și tu!

                                                  credit photo Hugues de Buyer Mimeure
marți, 12 noiembrie 2019

La Ţigănci

Amiază. Undeva pe Mântuleasa.
Aştept un Uber.
Până aici totul e conform cu realitatea.
O rază de soare cade peste mine
mă face să închid ochii
şi să scap pe jos o umbră
ca o dâră.
Mi-e dor de tine!
Aş vrea
să te aud
să te văd
să exişti.

Vine Uberul.
Şoferul are cămaşă albă
Părul alb
Piele albă
Geacă albă
Maşina e albă.
Un fel de iarnă pe patru roţi.
Mă uit pe geam.
Mi-e dor de tine!
Aş vrea
să mă auzi
să mă vezi
că exist.

De aici lucrurile vor lua o întorsătură ciudată.
Rămasă pe strada Mântuleasa
Umbra se va ridica şi va pleca.
In timp ce şoferul va întineri
Iar lucrurile vor deveni
Din ce în ce mai negre
Şi mai simple.


                                                       photo credit Martino Pietropoli

vineri, 8 noiembrie 2019

In tăcere

Abia dacă mai rămăsese ceva din ea, iar puținul ăsta de care trebuia încă să se ocupe în fiecare zi - să-l scoale dimineața, să-l așeze pe marginea patului, să-l ducă la baie, să-l spele, să-i dea să mănânce, o nimica toată, dar chiar și așa, să-i dea - puțintelul ăsta nu era ea. Era al ei, asta da, dar nu era ea. Era doar o bucățică, o fărâmă, un rest după ce ea plecase, se rătăcise, se risipise. Chiar așa, se gândi, unde s-o fi dus? Când a încetat să mai fie ea și a rămas doar ciozvârta asta de corp, cu fața încrețită de parcă cineva ar fi strâns-o în pumni, cu încheieturile noduroase care se ițeau pe sub pielea subțire, aproape verzuie, cu picioarele mici și firave ce nu-i prea mai foloseau la mers, ci doar să nu i se termine corpul brusc. 

Care corp?, se gândi și se duse la oglinda sprijinită de peretele din fața patului, pusă acolo special parcă, să prelungească bucățica aia de viață care, iată, continua să se întâmple independent de ea. Oare cât va mai dura? Nu c-ar fi contat cu adevărat, pentru că uitându-se acum la ea, în oglindă, simți nevoia să se înfășoare cu brațele, nu de frig sau din prea multă iubire - adevărul e că niciodată nu se plăcuse prea tare- ci mai degrabă din nevoia de a se ține cumva, pe loc, de a se strânge laolaltă, așa cum obișnuia să facă cu firimiturile de pâine rămase după ce mânca, pe mușamaua cu flori, din bucătărie. Era ceva în gestul ăla, nu știa nici ea să zică ce, care-i plăcea la nebunie. Să-și treacă palma deschisă peste suprafața netedă și lucioasă ca un obraz tânăr, să strângă apoi, într-o grămăjoară minusculă, resturile de pâine, să le împingă către cealaltă palmă, făcută căuș și vârâtă sub buza mesei, împiedicând astfel căderea și apoi, să frece firimiturile între degete până făcea un cocoloș minuscul și cald, un fel de pâinică rotundă, ca o bomboană, bună de dat la păpuși, pe care o arunca pe geam, în curtea interioară a blocului. S-o mănânce porumbeii, își zicea și un zâmbet îi subția ochii, umplându-i la colțuri, de linii fine, ca niște raze. 

Doi sori în formă de lună nouă, așa erau ochii ei de la o vreme. Subțiați de parcă se pregăteau de la sine să dispară, să se închidă mai ușor și, de jur împrejur, plini de linii ca și cum pielea s-ar fi uscat și ar fi crăpat. Așa erau ochii ei. Pe cale de dispariție. Și albaștri. Ca cerul și ca marea și ca florile de nu-mă-uita. Cine naiba îi spusese așa? Unul din ei. Fuseseră trei cu totul. Doi de Adi și un Răzvan. Ar fi fost amuzant să fi fost trei de Adi. Adi 1, Adi 2 și Adi 3, ca-n filmele alea science-fiction, cu roboți care se tot înmulțesc până când ajung să populeze toată planeta care, în toate filmele cu roboți, se limitează, naiba știe de ce, la Statele Unite. Și nici măcar la toate statele. Niciodată n-a înțeles filmele alea. Asta pentru că ești fată și vouă vă plac filmele cu pupături! Așa-i zicea văru-său și apoi țuguia buzele cumva, caraghios și se bălăngănea de pe un picior pe altul, de parcă dansa și doamne, ce o mai enerva și începea să plângă. "Te spun !", așa-i zicea, dar nu-l spunea niciodată. N-avea cui. Acasă, toată lumea avea treabă, tot timpul. Auziți?, zicea ea și nu, nimeni n-o auzea. 

Dacă ar fi să aleagă acum un cuvânt, unul singur, din toate cele care există pe lume și să încerce să-și vâre în el toată familia, cu tot cu mama, tata, cei doi bunici și fratele mai mic, cuvântul ăla ar fi tăcere. A trăit în tăcere, a crescut în tăcere și așa a fost toată viața ei de după. O lungă și ciudată tăcere. Singurul zgomot de care-și aduce aminte e cel pe care-l scotea televizorul, de parcă ar fi fost viu și cumva, chiar era, așa-și zicea de acolo, de pe colțul ei de canapea unde stătea de fiecare dată când voia să se simtă și ea, parte din familie. Probabil că atunci a învățat să și tacă. Atunci și de fiecare dată când cineva,  nici ea nu mai știe cine, îi spunea de-a dreptul taci, că ești proastă! Dar tu nu erai, își zice singură, cu voce tare, în oglindă, și-și lasă brațele să cadă pe lângă corp și rămâne așa, pe loc, să se uite la ea, aia de dincolo, aia de departe și parcă ar vrea să-și spună ceva, ceva important, un fel de mesaj care să aibă forța să schimbe tot, niște cuvinte d-alea pline de sens care să umfle cu aer cald golul ăla din capul ei, ăla care orice ar fi făcut, tot acolo era. 

Pac, își trage cu putere o palmă peste frunte. Pac, încă una peste cap. Pac, o palmă peste obraz. Pielea i se înroșește, dar nu-i pasă. Cu fiecare lovitură, tăcerea se sparge, se crapă ca o pojghiță de gheață și sigur, sigur, la un moment dat, va ceda și atunci va fi așa de bine! Doamne, ce bine va fi, își spune și se oprește cu mâna-n aer și cu ochii-nchiși, anticipând valul ăla de aer călduț care se va așeza pe ea, ca o păturică, și sub care va putea vorbi și vorbi ore și ore și ore-n șir. Va vorbi cu mama și cu tata și chiar cu Adi2. Cu 1 nu mai vrea să vorbească niciodată. Nu-i mai trebuie. Cu 2 însă, da. Dar deocamdată nu se poate. Și nu doar pentru că, chiar în secunda asta cât ea își trage palme de una singură, pe undeva, prin casă, e Răzvan și probabil nu face nimic, doar stă, ci pentru că 2 e mort. Iar ea, uite, pac o palmă peste gură, ea e vie și d-aia aproape că începe să simtă cum o arde pielea, dar nu-i nimic, nu e nicio problemă, ea e puternică, proastă  și puternică și de câteva minute, puțin nebună de vreme ce se pocnește singură, doar că așa o să plece și răul. O să-l alunge ea cu loviturile astea care o fac pe cea din oglindă să se clatine ușor, de parcă un vânticel ar fi început să sufle brusc, prin cameră. Un curent de aer subțire care i s-ar fi încolăcit blând de tălpi, înainte să înceapă să urce încet, spre genunchi și coapse, strecurându-i-se apoi sub cămașa de noapte și umflând-o un pic, ca și cum s-ar fi apucat să facă piruete. Să danseze cu aerul, să-l adune în jurul ei, să-l strângă într-o grămăjoară, ca pe firimituri, să-l facă cocoloș și să-l bage-n gură, să-l mestece, să-l țină acolo cât mai mult, cât mai mult. Și să nu adoarmă. Niciodată. Nici culcată să nu mai stea. Doar în oglindă. Să rămână acolo, în picioare, să-și vorbească, să se ia în brațe și, din când în când, să-și tragă palme. Iar Răzvan n-avea decât să rămână de partea cealaltă a ușii, acolo, pe canapeaua din sufragerie, unde dormea deja de câteva luni bune. 

Ii va lăsa lui televizorul, iar ea va păstra masa din bucătărie. De fapt, nu toată masa: mușamaua. Să poată să-și lipească mâna de florile alea desenate și răceala lor să-i intre în piele și să-i dea un fior plăcut, ca atunci când își afunda tălpile în nisipul ud de pe malul mării și aștepta cuminte, să vină valul și să i le găsească. Acum e noiembrie, nisipul e rece, iar marea scoate zgomote să-i țină pe oameni departe. Oricum, nu vrea să o mai vadă. Nu-i e dor. Nu-i e dor de nimic. Cel puțin nu în secunda asta. Ar vrea să închidă ochii, doar că așa nu ar mai putea s-o vadă pe cealaltă, din oglindă, și asta nu e bine. Nu e deloc bine. Trebuie să fii de-a dreptul tâmpit să nu-ți dai seama, iar ea nu e tâmpită. Nu, nu! Ea nu e deloc tâmpită. Ba dimpotrivă, ea e deșteaptă și, dacă-și dă palme - pac, una peste peste cap și pac, una peste obraz și încă una peste gură -  e tocmai pentru că înțelege că trebuie să facă ceva ca să doară la suprafață și să nu mai doară acolo unde nu poate ajunge cu mâna, unde gândurile se fac un ghem împuțit cu care se îneacă. D-aia nu trebuie să doarmă. Niciodată nu trebuie să doarmă. D-aia i-a și spus lui Răzvan du-te pe canapea, hai du-te, fiindcă eu nu vreau să mai dorm niciodată! De fapt nu i-a spus, i-a urlat și el s-a dus și a dat drumul la televizor, fiindcă ce naiba să fi făcut?! și a început să schimbe posturile și până la urmă s-a oprit la o emisiune despre China și a rămas să se uite până la capăt, cât ea stătea în oglindă, pe întuneric, și se gândea la mama, la tata, dar mai ales la Adi2. Și un pic la ea. Nu la asta de-acum, bolnavă. La cealaltă. Aia din oglindă. Aia pe care nu vrea s-o mai vadă, doar să și-o aducă aminte.

                                                     photo credit Jordan Sanchez
luni, 4 noiembrie 2019

Nostalgii

Nu mai ştiu cum a venit vorba. Eram la masă, rupeam bucăţele mici de pâine şi le înmuiam apoi în sosul de roşii până când se făceau un fel de pastă pe care încercam să o apuc cu furculiţa. Din când în când, culegeam cu degetele câte o măslină, o băgam în gură şi o plimbam dintr-o parte în alta, înainte să-mi înfig dinţii în ea şi să-i scot sâmburele. Când eram mică nu-mi plăcea deloc mâncarea de praz. Mi se părea cumva, fără rost. Acum mi-a devenit oarecum indiferentă, aşa că tac şi mănânc.

Cred că eu am deschis subiectul. Am zis aşa, într-o doară, că uite, dom'le, urmează să plec câteva zile, în decembrie, la Viena şi apoi, alte câteva, la Milano şi că ce bine e să poţi să pleci când vrei şi cât vrei, fără să ceri voie ba în stânga, ba în dreapta. De fapt, eu voiam să zic că ce bine e să fii adult şi să nu mai trebuiască să dai socoteală tuturor, dar mama a înţeles altceva. Sau poate că a înţeles bine, dar s-a prefăcut că nu pricepe şi a schimbat vorba, cum face de fiecare dată când nu-i convine ce-i spun. Mai ştii, zice mama, cum era când nu aveam voie să plecăm din ţară și cum am mers  odată în vacanţă, cu maşina, într-un fel de tur, de a trebuit taică-tu să doarmă peste noapte, pe bancheta din spate, să nu care cumva să ne fure cineva, canistrele cu benzină? Dau din cap că da, că știu. Ba chiar îmi aduc aminte și locul: Borşa. Până atunci n-auzisem niciodată de orașul ăsta. La Geografie, învățam locurile în funcție de munți, văi și tipuri de industrie: extractoare, de mașini-unelte, pielărie, de materiale plastice și mai erau. Au trecut treizeci și ceva de ani de atunci. Le-am uitat. Dar de Borșa, încă îmi aduc aminte. Și de granițele închise. Și de-alea. Altădată eram la Oradea. La hotel. Mama stătea în cameră, lângă pat, aplecată pe vine şi încălzea într-o crăticioară aşezată pe un reşou, nişte fasole verde, la borcan. După masă, am ieşit cu tata să mă plimb şi am văzut că era un film la cinema-ul din colţ. Ceva cu nu ştiu ce sau cine, aurul şi ardelenii. Când am intrat în sală, erau oameni şi pe pereţi. Mirosea a transpiraţie, a coclit, a băutură şi pişat. După un sfert de oră, n-am mai avut aer. Am început să plâng. Mă sufoc, urlam! M-a luat tata de braț și m-a tras după el, spre ieșire, călcând, în întuneric, peste picioare şi sacoşe aruncate în toate părţile, de parcă nu era cinematograf, ci gară. 

Să ştii că n-am desert, doar nişte ciocolată, zice mama şi mă trimite în cămară, s-o caut pe raftul de sus. Ia şi cratiţa cu praz şi dă-o afară, la răcit!  Apuc vasul cu o mînă şi cu cealaltă împing uşa de la balcon. Un porumbel se uită la mine şi pare că aşteaptă ceva. Naiba ştie ce! Nişte pâine sau nişte vorbe. Bunica îi hrănea în fiecare dimineață. Le arunca bucățele de pâine înmuiate într-un castron cu apă. Băga mâna, lua pâinea în pumn, o storcea și o arunca pe acoperișul garajului care crescuse acolo, sub crengile castanului cel bătrân. L-a tăiat vecinul ăsta nou, acum vreo câțiva ani. Nu știu cum a obținut aprobare, dar a obținut. Apoi, a luat garajul și și-a făcut acolo un butic. Inchid uşa în urma mea. Nu-mi plac păsările.  Când eram mică, în curte la bunicul de la Hunedoara, a sărit un cocoş pe mine şi şi-a înfipt ghearele în pulpele mele, în timp ce cu ciocul mă ciupea de carne. De-atunci mi-e frică. Şi dintr-o noapte când am fost să dorm la unchiul unui prieten. Avea o casă mare, pe undeva, pe lângă Braşov. Şi-n camera în care stăteam eu, era un pat lipit de perete, acoperit cu o pilotă lucioasă şi galbenă, iar de jur împrejur era plin de păsări împăiate. Când am stins lumina, ochii lor continuau să lucească prin toate colţurile camerei, de parcă animalele ar fi fost vii şi flămânde. Stăteam sub pătură și așteptam somnul și dimineața,  iar aripile lor întinse păreau că mişcă aerul în jurul patului.

Am mâncat aproape jumătate de pachet de ciocolată. Întotdeauna fac aşa. Dacă încep să mănânc chiar şi numai o bucăţică de ceva dulce, nu reuşesc să mă mai opresc. Cred că aş putea să mănânc un tort de una singură. Nu am încercat încă, pentru că de fiecare dată când am avut tort, mai era cel puţin o persoană, cu mine. Când eram mică, mama făcea tort din pişcoturi, fără foc. De fapt, ăsta era tot şpilul: să inventezi cât mai multe mâncăruri la rece. Un fel de raw veganism timpuriu. Că nici carne nu se găsea. Nici ouă, nici brânză. Lapte era. Și iaurt. In borcănele de sticlă. Dar nu-mi plăcea. Puneam câte o linguriță de zahăr în el și așa-l mâncam. Are calciu, zicea mama. Nu-mi păsa. Și nu-l mâncam. Mie îmi plăcea salamul. Cumpăram câte unul sau două, d-alea "de Vară" și le puneam la uscat, în cămară. Cică erau cu soia. Nici nu știam ce mâncăm. Nu știam nici ce trăim. Pe 26 aprilie, eram cu o prietenă, la cules de mere, undeva pe lângă București. La Malul cu flori, așa se numea locul. Am stat toată ziua la aer, printre pomi. Am aflat abia a doua zi, de la Europa liberă, că fusese explozie, la Cernobîl. Poate că și de-acolo ni s-au tras diversele probleme de după. E posibil, mă gândesc.

Mai știi, îi zic mamei, când, într-o iană, ai luat salariul și te-ai dus în colț, la Mistrețul, să cumperi ceva și n-aveau ăia nimic, dar absolut nimic să-ți vândă și ai venit acasă și ai început să plângi? Sau când a vrut să te ia la bătaie una, în Piața Matache, fiindcă te-a văzut că vorbești cu bărbatu-său care era măcelar și a crezut că ești amanta lui, nu că încercai să faci rost de o pulpă de porc! Râdem amândouă. Nu-i de râs, dar râdem. Și când, după Revoluție, învățaseși să faci pizza acasă, cu sos bechamel în loc de mozarella, fiindcă aia care se găsea de cumpărat era de nemâncat - un fel de blat pâinos peste care era turnat bulion, așezate câteva felii de salam și rasă niște telemea. Vara, la Costinești, doar d-asta mâncam. 50 de vodkă cu suc de kiwi, de la dozator, și o pizza de la Săraci, de ți-o vindeau printr-un gemuleț, ca pe vremuri, la Langoșerie! Singurele ei calităţi era că se numea pizza, că era caldă, ieftină şi că se umfla în burtă și făcea acolo, pe dinăuntru, un fel de tampon pe care îl îmbibam apoi, cu alcool. Și mai era și că aveam șaptesprezece ani! Mai era și asta.

Îmi aduc aminte când au venit franţuzoaicele alea la noi, în bloc, zice mama şi trage spre ea pachetul de ciocolată, aproape gol. Erau două. Pe una o chema Cécile, adică Cecilia pe româneşte, iar pe cealaltă, la fel de blondă, dar mult mai frumoasă, nu mai ştiu cum o chema. Claire, zic, Claire o chema. Așa, Claire, spune și mama și continuă: veniseră să facă un fel de stagiu într-o fabrică, din Bucureşti şi stăteau într-o garsonieră, la etajul trei, pe care le-o lăsase un actor care plecase la Paris, imediat după 89. Și țin minte când într-o seară, m-am trezit cu ele la ușă. Aveţi să ne daţi cu împrumut, un burete de spălat vase? m-au întrebat. N-aveam, de unde dracu' să fi avut!, zice mama.  Și ce rușine mi-a fost! N-a mai avut nicio importanță cât de bine vorbeam eu franțuzește, ci doar că la momentul ăla, la noi în țară, nu existau bureți. Spălam vasele cu cârpe de bucătărie, pe care ni le făceam singuri, din chiloţi rupți sau cearceafuri vechi. Tu-ți dai seama, zice mama și ia o bucățică de ciocolată,  că eu am avut primul mop la cincizeci şi ceva de ani? Văzusem unul, cu găleată cu tot, la nevasta unui prieten de tot pleca prin Germania, în anii ăia de după comunism. Era roşie găleata. N-o s-o uit niciodată. Eram la femeia aia, în bucătărie şi ea tot vorbea şi eu nu mă gândeam decât la cum o fi să speli gresia, stând în picioare, nu aplecată de şale cum stăteam eu, în fiecare seară, să șterg cu cârpa, pe jos. Cum o fi?, așa mă tot întrebam.

Am terminat ciocolata. Trebuie să plec. Am o listă întreagă cu chestii de făcut şi nu mai pot sta. Nu te mai ridica, îi zic mamei, las' că încui eu uşa! Se ridică. Degeaba vorbesc, tot cum vrea ea face. Ar trebui să le scriem undeva, zice. Toate astea, ar trebui să le scriem. Să nu le uităm! Bine, mamă, zic. Așa o să facem. Așa am făcut.



 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes