Știu că nu e vineri, dar așa mă simt. Și nu pentru că am rămas home alone din motive de infantă făcută pachet și deportată la țară cu bunica, ci din motive de dată. Azi e 31 iulie, ultima zi de vară când poți încă privi în față, trage aer în piept și striga fericit: încă mai e! Încă nu se termină!

De mâine începe august. O lună și gata, se duce naibii și vara asta. Am așteptat-o un an întreg, am tremurat de frig, mi-am tras căciula mea cu moț peste urechile-nghețate de gerul din ianuarie, am plătit cu lacrimi în ochi facturile la gaze, am bătut străzile troienite și apoi înnoroite atâta amar de zile, am strâns din dinți în fiecare dimineață mohorâtă cărând un ghiozdan pe umăr și trăgând un copchil de mână, am făcut toate astea fără să crâcnesc cu gândul că mai e puțin și vine. Iar acum ea se duce ca o divă, trece pe lângă mine baletând ușor și mirosind a piersică, se îndreaptă fără măcar să privească spre chipul meu transfigurat de spaima de a mă vedea aruncată înspre un septembrie cu iz de școală și sfârșit de vacanță.

Dar azi e încă "vineri". Mai e un august ca o sâmbătă cu dimineți leneșe, cu cești de cafea aburindă, cu ore ce trec agale în pași de felină. Și apoi? Apoi e duminică dimineață. Până pe vreo 10 septembrie e încă week-end. Apoi vine după amiaza de duminică, aia în care începi să te pregătești, să-ți pui ordine în gânduri, aia în care te întorci, în care strângi, în care ajungi să ieși pe balcon din când în când doar pentru a-ți spune că uite, încă e lumină afară, încă mai ai timp, încă mai poți face ceva pentru tine.

Dar azi e încă vineri. Și Ana e la țară. Pentru vreo trei săptămâni. O s-o luăm într-o sâmbătă după-amiază, ca să ne mai rămână timp până la sfârșitul verii -- o auziți și voi cum se duce?