Mă plângeam deunăzi că un stomatolog a băgat spaima în infantă, fluturându-i nonşalant pe sub nas perspectiva de a-i extrage doi dinţi. Şi vă spuneam că m-am enervat. Şi cineva mi-a atras atenţia că e foarte posibil ca tocmai spaima mea de a-mi vedea copilul suferind să o facă pe Ana să se teamă. Şi că pe viitor, poate ar fi mai bine să o las singură în cabinet şi eu să rămân la uşă. Astăzi vreau să vă povestesc despre ce se poate întâmpla atunci când mama rămâne la uşă. E o poveste mai lungă, aşa că vă invit să luaţi loc, vă aştept să vă faceţi şi o cafea sau un ceai şi mă pun imediat pe povestit.
Povestea începe într-o zi de vară, la Sinaia. Aveam nici trei ani când am decis să mă cocoţ pe un gard şi să încerc să sar de acolo. O buşitură, un pocnet surd şi mâna mea flutura inertă din încheietură. Totul sub privirile mamei care nu a avut timp să mă prindă. A urmat apoi un lung periplu pe la spitale. Mai întâi la Azuga, unde nu aveau aparat pentru radiografie, apoi la Braşov şi în final la Bucureşti. Fractura era gravă: ambele oase rupte din încheietură şi încrucişate în cădere. Ştiu şi acum momentul în care a fost nevoie să-mi întoarcă mâna pe dos pentru a-mi face radiografia. Îl ştiu pentru că nu mi-a spus nimeni că o să mă doară. Dar nu asta a declanşat spaima care avea să mă urmărească timp de vreo douăzeci de ani. Spaima de doctori, de spital, de mirosul acela care mă făcea să mă ţin de pereţi să nu leşin şi care-mi provoca crize de tahicardie la nici zece ani.
Frica aceea a izbucnit brutală în dimineaţa operaţiei. Fie vorba între noi, nici nu a fost cine ştie ce operaţie: o anestezie şi apoi un doctor extraordinar care a reuşit fără să taie nimic să-mi repoziţioneze perfect osişoarele. Doar că nimeni nu mi-a spus că în momentul anesteziei, mama nu va fi lângă mine. Nimeni nu mi-a zis că după ce intrăm în cabinet, o să vină o infirmieră şi o să mă ducă undeva, pe un pat, unde o să dorm puţin înainte să vină mama să mă ia. Ştiţi ce simte un copil în momentul în care un străin vine şi-l smulge din braţele mamei ca să-l ducă nu se ştie unde? Ştiţi ce simte un copil când se trezeşte singur, într-o cameră, înconjurat de multe halate albe care încearcă să-l ţintuiască pe o masă? Şi ştiţi ce simte o mamă căreia nu i s-a spus ce i se va face copilului şi care aude din spatele unei uşi răcnetele disperate ale puiului care urlă mămicoooo, nu pleeecaaaa!
Operaţia a reuşit perfect. Anestezia nu a lăsat sechele. Mâna a devenit perfect funcţională. Doar eu nu am mai fost ca înainte. Îmi aduc aminte că părinţii mei au fost nevoiţi să nu mai invite în vizită niciun prieten doctor ani buni după aceea, fiindcă eu mă ascundeam într-un dulap şi refuzam să mai ies. Mersul la doctor pentru o răceală sau un guturai era o adevărată luptă cu demonii. Nu dormeam nopţile de groază, făceam temperatură ce inducea doctorul în eroare, vomitam de spaimă, scuturam termometrul sub pătură să ascund faptul că aveam febră şi minţeam că nu mă doare când mă durea. Şi toate astea pentru că preţ de câteva minute, eu am fost abandonată. Mama a rămas de cealaltă parte a unei uşi pe care nişte necunoscuţi nu voiau să o deschidă.
Sigur, privind lucrurile cu mintea de acum, îmi dau seama că mama nu avea ce să caute în sala de operaţie. Dar ea ar fi trebuit să ştie la ce să se aştepte. Nimeni nu i-a spus nimic şi deci nici ea nu mi-a spus nimic. Ana mea a ştiut fiecare pas de urmat la operaţia de polipi. A ştiut că la un moment dat va veni o asistentă şi o va duce într-o cameră unde va fi adormită. A ştiut că o să i se ia sânge pentru analize. O ştiut că i se vor pune nişte picături usturăcioase în nas. A ştiut că o să o usture în gât şi că-i va veni să tuşească. A ştiut şi a trecut cu bine peste ziua aia.
Copiii pot suporta durerea cu stoicism, dar se prăbuşesc cu totul când vine vorba de frică. Frica de necunoscut, că nu ştii ce ţi se întâmplă. Şi, din păcate, la noi totul e o nebuloasă. Noroc cu netul, că altfel habar nu aveam ce voi păţi la naştere; de explicat, nimeni nu mi-a mai explicat nimic, odată internată. Nu pot pricepe de ce majoritatea doctorilor trec cu dezinvoltură peste partea în care pacientul este informat cu privire la ce urmează să păţească. Iar, dacă este copil, cu atât mai puţin. Habar nu am de ce majoritatea doctorilor care lucrează cu copiii pornesc de la premiza că un ţânc ce plânge şi face scandal fără să-l doară neapărat e doar răsfăţat. Nu, dragi doctori, copilul ăla e speriat de moarte! E terorizat! De voi, care nu vă propuneţi să-l liniştiţi, sau care nu aveţi timpul să o faceţi, de părinţi sau bunici care, atunci când era mic, îl tot ameninţau ca proştii cu chestii de genul dacă nu o asculţi pe mamaia şi nu-ţi pui căciula o să vină doctorul să-ţi facă injecţie, de asistenta care, atunci când trebuie să-i ia sânge, îi spune stai cuminte că nu-ţi fac nimic.
Copiii nu sunt tâmpiţi, simt şi văd ce se întâmplă. Un copil căruia i-au spus o dată că o injecţie nu doare când ştiai că va durea îşi va pierde încrederea în tine şi va ajunge să se teamă din start, tocmai pentru că habar nu are la ce să se mai aştepte. Pe de altă parte, dacă urmează să-l doară şi ştie că e necesar să treacă prin asta pentru sănătatea lui (credeţi-mă, copiii sunt mult mai curajoşi şi mai înţelepţi decât credem noi), atunci tot ce îţi va cere va fi să stai cu el. Să fii acolo, să-l ţii de mână dacă se poate. Uneori nu se poate, dar atunci să nu uiţi să-i spui şi lui, să-l avertizezi că va rămâne singur. Şi pentru că tot am spus asta, aş vrea să le mulţumesc doctorilor care au fost de gardă în seara cu accidentul Anei, pentru că m-au lăsat să rămân lângă ea şi pentru că i-au spus şi ei şi mie ce urmează să facă! Nu ştiu care ar fi fost situaţia dacă în seara aia ar fi trebuit să rămân la uşă.
Şi încă ceva. Un mesaj pentru doctorii care îşi încep discursul către copii cu fraze de genul vai, la vârsta ta ţi-e frică? Păi eu te credeam mare şi curajos!, vă rog încetaţi să mai ziceţi prostiile astea, nu ajută la nimic. În schimb, ar ajuta să le spuneţi că e ok să se teamă şi că le promiteţi că veţi face tot ce puteţi ca să-i doară cât mai puţin. Cum ar fi, de exemplu, să încercaţi să lăsaţi dintelui temporar încă două săptămâni de răgaz: poate cade singur şi nu mai trebui extras. Ştiu, nu e mare lucru pentru voi, dar hai să nu ne mai grăbim să rezolvăm chiar totul pe bandă rulantă, ok?
Iar ca părinte, ce să vă spun? Eu am ales să nu rămân la uşă şi să fac tot ce pot ca să doară cât mai puţin. Ce-i drept, supărând uneori medicii, schimbându-i alteori şi, nu de puţine ori, obosindu-i cu întrebări. Dar am nevoie ca mâna aia mică să stea cuminte la mine în palmă şi să mă strângă tare semn că are încredere. Şi eu, la rândul meu, încerc să o strâng tare semn că nu plec nicăieri. Chiar dacă o va durea -- mai ales dacă o va durea.
joi, 18 iulie 2013
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
10 comentarii:
Experienta doctori/spital este foarte traumatizanta pentru copii si asta ar trebui sa fie evident pentru orice adult. Din pacate nu e... :(
Perfect de acord, așa funcționează și al meu, dacă știe ce i se va întâmpla, suportă durerea și e cooperant. La 3 ani i-au luat sânge din venă și nu clipit, pentru că i-am explicat pas cu pas ce va simți, că durerea e suportabilă, ca și cum te-ar zgâria un pisic, de exemplu. La dentist, la fel, s-a dus singur după ce i-am explicat care sunt senzațiile și la ce să se aștepte. La vaccinurile de la școală tot așa, e primul care se bagă. :) Acuma, nu știu la chestii mai complicate, că, slava Domnului, n-a fost cazul...
Pai pana la urma asa functioneaza orice om normal. Avem nevoie sa cunoastem ce ni se intampla ca sa putem coopera.
Ca adult, eu lesin cand mi se ia sange. Posibil sa fie si zecile de sticlute de sange pe care mi le-au colectat in timp ce eu nu ziceam nici "mac" pentru ca eram "fetita mare" care "nu plange"
Daca in Bucuresti se inatmpla ce spuneti sa vedeti cum e in orasele mai mici. Pe 07 iulie anul acesta baietelul meu de 4 ani jumatate si-a fracurat mana, duminica la ora 8 seara, ambele oase ale antebratului. Am fost efectiv trimisi acasa cu un copil cu mana in ghips provizoriu si cu recomnadarea sa-i dam Nurofen 5 ml. A doua zi i s-a facut interventia, reducere se numeste, pentru a aseza oasele la loc, cu anestezie generala. Ghipsul pus i-a cazut pur si simplu de pe mana, cu toate ca ne-a spus dr ca va tine 10 zile. Am fost iar la spital, iar i-au pus ghips, iar radirografie, ghips care nu a tinut nici nacar pana seara cand am constata ca era moale in a umte locuri. In ziua urmatoare i s-a pus alt ghips pentru care am asteptat 5 ore un doctor. Iar in orasul in care sunt este un singur medic chirurg pediatru care oricum nu este zilnic, nu exista ortoped pediatru si tot ce se intampla in spiatal e de necrezut. Cred ca am scris cam mult si incoerent dar sunt extrem de mahnita si ideea e ca macar aveti la ce doctori sa apletai si care isi vor face treaba intr-un fel sau altul, dar ei exista acolo.
Copilul trebuie sa stie anumite chestii, exact cum spune Mara, iar cel mai important e ca ceea ce ii face un dr. e spre BINELE lui.Trebuie sa stie ca anumite lucruri au consecinte, trebuie sa stie ca multe chestii o sa le simta , mai mult sau mai putin, ca asta e ,suntem din carne si nervi nu din fier.Copilul nu trebuie speriat gratuit niciodata.
Cate extractii dureroase a suportat pana acum Ana de a inceput sa planga in secunda in care doar a auzit cuvantul?Doar cuvantul, ca-mi imaginez ca dr ala nu a venit cu-n cleste enorm "deschide gura ca sa-ti scot io acum, in secunda asta, toti dintii !!!"
Din ce am citit eu in textul celalat TU te-ai simtit jignita de vagul repros ca Ana n-a tinut aparatul suficient(iar ea stanjenita,nu reiese din ce ai scris ca i-ar fi fost frica ori rusine de dr respectiv ci ca se simtea cu musca pe caciula ca nu prea purtase aparatul), TU te-ai simtit jignita de comentariul legat de tartru si-n final cuvantul ingrozitor "extractie" a pus capac.
E adevarat ca tonul face muzica, e adevarat ca cei mai multi dr nu stau de vorba civilizat cu pacientii(eu am 8 interventii chir la activ, am avut de-a face cu toate categoriile de dr, asistente si infirmiere, cunosc al naibii stilul dur al unora,mai stiu si ca dupa Cernobal la mine in clasa se vorbeau niste tampenii cat casa legate de iodul ala, pt ca nimeni nu ne spusese de ce tre sa-l luam iar noi presupuneam ca Ceausescu vrea sa ne omoare... etc)dar vezi, tu extrapolezi supararea TA legata de pseudojignirile medicului la adresa ta (si pe cuvant ca ala nu pare,de aici, de la mine din fotoliu, ca a vrut sa te jigneasca, absolut deloc!) pe sensibilitatea si durerea copilul.
Pai daca maine face o criza de apendicita si o duci de urgenta la spital iar dr pronunta cuvantul "operatie" ce-o sa faceti amandoua, infarct? O sa stai 2 saptamani sa te obisnuiesti cu notiunea?
Cand am spus s-o lasi singura nu m-am referit s-o trimiti de acasa , sa traverseze tot Bucurestiul, "du-te mama la dentist si trateaza-te ca io sunt stresata!" ci, daca se poate, sa mearga altcineva cu ea, un om mai relaxat, mai..nesperiat, asa...:)...cu toate ca tatii(marea majoritate) lesina ei mai intai la faze din astea.
Sau poate ca cel mai bine ar fi s-o duci de fiecare data, indiferent de problema, in privat, intr-un mediu extrem de colorat, frumos, dragut,unde, uneori, oamenii se comporta altfel.Dar sa stii ca si acolo cuvantul "extractie" tot asa suna, iar probabilitatea s-o scoata pe Ana din cabinet ca sa ti-l sopteasca tie la ureche tot f. mica e.Tu stii f bine ca felul de a vorbi al oamenilor tine de felul lor de a fi,de sensibilitatea lor, de dragostea fata de semeni,de empanie, de delicatete, de cod genetic...nu sunt toti ca tine si nu prea au de unde sa stie de ceea ce ai trait tu atunci cand erai mica.Relaxeaza-te si vezi partea neintunecata, doctorii aia nu vor sa te jigneasca pt ca nu castiga nimic din asta, ba din contra,ei doar constata una-alta,asta e,nimeni nu-i perfect, ei ti-au spus,n-au dat cu parul!zi mersi ca exista mai multe cabinete unde te poti duce, ca ai bani sa-ti tratezi copilul, ca nu esti in situatia Oanei de mai sus ori in situatia altor mii de parinti care nu-si permit nici macar sa viseze la un dentist ori la aparate dentare.
:)
Of, ma enerveaza ca nu te semnezi si ca trebuie sa ma adresez cu "draga anonima", dar fie: deci, "draga anonima" se pare ca nu ai inteles nimic din textul meu. In primul rand pentru ca eu nu sunt genul de mama stresata care lesina cand copilul trebuie sa îndure ceva spre binele lui. Dimpotrivă, ma duc cu copilul la analize fără sa-mi ceara nimeni, doar pentru ca stiu ca sunt binevenite anual. In al doilea rand, sunt foarte docila in fata medicilor, cu conditia sa simt ca stiu ce fac sau sa ma convinga (sigur, la camera de garda, in urgenta, nu pretind sa fiu convinsa, dar atata timp cat nu e pe masa de operatie nici nu vreau sa fiu data afara).
Un doctor care imi spune ca un aparat dentar trebuie purtat la inceput 15 minute si apoi imi spune ca "de ce l-a purtat doar 15 minute" nu e pentru mine foarte convingător. Apoi, un doctor care propune o extractie nu pentru ca ea se impune neaparat (s-a dovedit ulterior ca putem sa asteptam vreo trei saptamani ca dintii sa inceapa sa fie mobili inainte de a fi scoși)ci doar pentru ca e calea cea mai simpla (si este, recunosc, dar nu si cea mai comoda si nici cea recomandata), iarasi nu e convingator si da, mi-am permis sa ma enervez. Ana nu a suportat extracții dureroase ci chestii mult mai complicate de care doctorul știa: repoziționare de dinte luxat, fixare cu sarme, schimbare de sarme si alte belele care au decurs din accidentul de acum un an. Chestia cu tartrul, hai sa spunem ca e o rafuiala personala cu stomatologii, deci aici pot accepta ca poate am fost exagerata.
Cat despre mediul privat, mie mi se fâlfâie dacă e frumos pictat peretele, dacă asistenta zâmbește cu gura pana la urechi sau sunt michimausi la recepție. Pe mine ma interesează profesionalismul ăluia din fata mea: daca el considera ca trebuie sa scoată un dinte doar pentru ca nu are rost sa ne mai complicam si nici sa mai așteptam fiindca el pleaca in vacanta, atunci imi pare rau, dar tind sa ma enervez. Ana a fost la clinica de stat un an de zile cu problemele ei, au lucrat studenții pe ea (deh, era o mană cereasca un caz ca al ei) si am fost foarte mulțumită. Dar asta pentru ca a suportat durerea care a fost necesara ca sa încercăm sa rezolvam problema. In schimb cu dureri care pot fi evitate nu sunt de acord. In alta ordine de idei, am fost la un alt doctor (cel care a spus sa amânăm extractia) si care a pronuntat si el cuvantul in fata Anei, dar explicandu-i ce si cum, spunandu-i cum va face si ce va face si...surpriza: Ana nu a plans si nici eu nu m-am enervat:))Si da, ai dreptate, bărbatul meu ar fi lesinat demult daca ar fi trebuit sa mearga el cu ea:)
Revin cu un nou comentariu. Ioana, eu am si experienta personala cu aparat dentar. Cand eram mica, dar deja aveam dintii definitivi am cazut pe scari si mi-am lovit ambii dinti din fata. NU am purtat aparat dentar pt ca asa erau vremurile acum vreo 25 de ani cand s-a intamplat si eram in acelasi oras. Insa la 27 de ani m-am hotarta sa port parat dentar pe care l-am purtat vreo 2 ani cu vizite apropae lunare la Constanta si dintii dupa ce nu am mai purtat aparatul in vreo 6 luni tot starmbi erau. Nici nu am socotit cati bani am dat dar oricum multi. La 36 de ani am schimbat dintii din fata. In nici 2 luni erau ca noi, frumosi drepti, asa cum imi dorisem. ma intreb si acum de ce dr din constanta au insistat cu varianta aparatului si in timp am inteles ca era totul pentru bani. In sfarsit sa revin la povestea baietelului meu. Imi permit sa merg la bucuresti sau in alta parte dar am ales sa merg la spitalul din orasul meu pentru ca inca mai credeam in medici si ca totusi o fractura nu e un lucru atat de complicat, dar uite ca pt ei a fost. Deci bucurati-va ca aveti de unde alege si da, este foarte important sa ti se vorbeasca frumos dar mult mai iportant este ca sa isi faca meseria in interesul pacientului in primul rand. CAt despre mine am avut dureri de dinti foarte mari in copilarie dar cea mai mare trauma cred ca afost faptul ca erau strambi, urati, diferiti ca si culoare, nu am tinut niciodata minte sa-mi fie frica sa merg la dentist.
Oana, imi pare tare rau pentru ce ai patit cu cel mic. Intr-adevar, la o fractura nu te astepti ca poti avea probleme cu ghipsul, dar se pare ca pana si aici pot surveni neplaceri.
In alta ordine de idei am citit cu atentie despre ce ai patit tu cu dintii. Si la mine stresul cel mai mare este ca Ana sa nu ramana cu sechele de orice fel sau cu complexe. De aia poate si sunt foarte exigenta in privinta medicilor si incerc sa iau decizia cea mai buna. Nu stiu daca voi si reusi pentru ca situatia e destul de complicata. Aparatul dentar trebuie pus nu pentru a indrepta dintii ci pentru o ocluzie deschisa pe care o avea inca inainte de accident. (are maxilarul superior mult peste cel inferior si deci un profil de maimutica:) Asa ca aparatul e basca problema cu dintii busiti in accident. Si tocmai pentru ca o asteapta un sir lung de vizite la stomatolog, pentru multi ani de acum inainte, incerc sa fac tot posibilul sa nu se sperie si sa nu o doara, daca nu e necesar.
Ioana,
sper sa reusesti sa iei cele mai bune decizii pentru si mai ales impreuna cu Ana.
Da, eu recunosc ca am avut mult timp complexe din cauza dintilor, mi-era greu sa zambesc pentru ca in afara de faptul ca erau strambi erau plombati pe interior si aveau nuante urate ca si culoare si fata de ceilalti dinti. Dintii despre care vorbesc sunt cei din fata sus. Medicii argumentau mereu ca radacinile sunt bune si ca dupa ce voi purta aparat ii vor fateta. Dar la final medicul ortodont a spus ca nu face si astfel de interventii si eu apoi am tot amanat, s-a nascut baietelul meu, a trecut timpul si mi-am facut si eu timp pentru mine si pentru dinti. Acum e ok si inca nu reusesc sa zambesc normal dupa ce ani de zile aveam alfel de zambet.
Si baiatul meu a mers inainte de a avea mana fracturata la dentist, la acelasi dr care mi-a facut mie dintisorii noi si chiar daca nu e stomatolog pediatru si nu a lucrat pe dintisori de lapte i-a tratat o carie si chiar si plombat o masea.Lui i-au aparut carii cred din cauza alimentatiei si a unei igiene care e mai greu de realizat ca si intensitate la varsta lui. Ce ma bucura mult este ca a mers cu placere la dentist si ca medicul a stiut cum sa vorbeasca cu el si cum sa il linisteasca, nu a plans absolut deloc si chiar vrea sa mearga sa tratam si cealalta masea. Asta s-a intamplat tot in Tulcea de unde suntem noi si inca mai cred ca exista si oameni care s-au facut medici pentru a-i ajuta in primul rand pe ceilalti.
Eu acum am o problema cu medicii si nu stiu daca data viitoare cand vom fi nevoiti sa mergem la spital vom mai avea curajul sa mergem tot acolo. Dar uneori poate fi vital sa ajungi cat mai repede la spital, eu de asta ma tem acum si sper sa nu fie nevoie niciodata de asa ceva.
Trimiteți un comentariu