A depus armele abia după ce am ridicat tonul. Abia când i-am spus gata, ajunge! Chiar mă întrebam când se va sfârşi sau dacă se va sfârşi. Te iubesc prea mult! Acum nişte ani aş fi spus că nu există acest prea mult. De altfel, sunt sigură că se va întoarce roata şi că nu va mai trece mult şi o să mă usuc de dorul cuvintelor. Dar deocamdată am ridicat tonul. Nu de la început. Mai întâi am răspuns, am spus şi eu te iubesc. M-am lăsat strânsă în braţe, mângâiată, ţinută, m-am lăsat sufocată de iubire şi la rândul meu am luat în braţe, am mângâiat şi ţinut strâns. Apoi am încercat să mă desprind. Încet, fără brutalitate, cu vorbe blânde, mângâind mâna care se întindea disperată spre mine să mă apuce şi să mă ţină. Te iubesc prea mult! îmi spunea şi vocea i se prăbuşea de undeva de sus şi cădea cu zbucium până în adâncul meu acolo unde ar fi trebuit să se nască răspunsul. Şi eu pe tine i-am spus, dar în acelaşi timp încercam să mă desprind din îmbrăţişare şi să ies din casă. Peste câţiva ani mă voi chirci de durere, voi sta cu genunchii la piept şi mă voi lăsa legănată de golul rămas acolo unde altădată era preaplinul.
Dar ieri a trebuit să ridic tonul. Să rup un pic cu dinţii suferinţa, să-i spun că asta e situaţia. Că nu e nici primul, nici ultimul copil care e trimis cu bunica la ţară. Că nu e singurul copil care nu are cu cine să se joace şi că e momentul să-şi pună imaginaţia la contribuţie şi să-şi caute distracţii. Slavă domnului, are curte mare, iarbă şi pomi, furtun plin cu apă, jucării şi cărţi şi o culegere de terminat. A trebuit să-i spun că nu am cum să lucrez o oră pe zi în plus ca să pot să-mi iau o săptămână de concediu (a socotit ea că asta ar fi o soluţie) şi că la Bucureşti, ar trebui să stea singură până am veni noi de la birou. A plâns două zile. Nu de durere, ci de milă. De mila ei că nu are copii prin vecini, că nu sunt acolo să mă las strânsă în braţe, mângâiată şi ţinută, că trece vara şi ea nu se distrează. Mă suna din oră în oră. La fiecare şaizeci de minute, aceeaşi voce tremurată, aceleaşi spuse:
- Ce mai faci, Ană?
- Plâng după tine. Mi-e prea dor! Vreau să stau cu tineeeee!
Ieri am izbucnit. Gata, ajunge! Parcă vorbeam cu vreunul din ăla de-ţi trage în zadar clopotele. Ală de te tot iubeşte fără speranţă şi de care te tot încurci. Ală care ar face orice şi care, orice ar fi făcut, oricum e inutil pentru că ţie pur şi simplu nu-ţi pasă. Pentru că mai mult nu poţi.
- Nu mai plânge că nu ai de ce. Mai sunt patru zile şi vin la tine. De ce să le plângi? Încearcă să-ţi umpli timpul, să-şi inventezi jocuri şi când simţi că te apucă plânsul, du-te repede şi deschide cartea cu Uriaşul şi vezi ce se mai întâmplă şi o să uiţi de tristeţe.
- Nu poooot!
O ascultam cum se lamenta, cum făcea tot ceea ce-i dădea prin mintea ei de nouă ani ca să mă aducă lângă ea, să mă facă să cedez, să capitulez. O simţeam speriată de cât de mare-i era iubirea şi cât de adânc golul lăsat de plecarea mea. O vedeam parcă prea mică pentru curtea parcă prea mare. Dar ştiam că atunci când iubeşti prea mult e bine să fie cineva care să-ţi spună gata, ajunge! Prea mult poate fi pur şi simplu prea mult. Pentru toată lumea. Uneori ne ducem prea multul cu noi precum îşi duce melcul cochilia. Il târâm în spate şi aşteptăm să treacă, să găsească echilibrul potrivit, să ajungă la greutatea la care nu riscăm să ne prăbuşim striviţi de atâta iubire. Ei i-am spus o poveste. O poveste cu copii cu adevărat singuri şi trişti. Cu copii care nu au deloc.Nimic. Nici cui să dea şi nici de la cine să primească.
De ieri, Ana nu mai plânge. De ieri, mă iubeşte iar foarte tare.
6 comentarii:
ce frumos! eu inca nu am spus 'gata', ce-i drept ai mei abia urmeaza sa implineasca 6 ani, dar da, o sa vina momentul ala in care trebuie sa trag tare de plasture, dintr-o data.
ai facut bine, stii deja asta. si te iubesc (si) pentru asta.
Sa ştii că mi-a fost foarte greu. Dar fetele sunt muieri de mici, cand a vazut ca nu obtine nimic, s-a linistit şi de atunci e foarte vesela:))
Ca un copil care a fost lasat departe de mama lui cate o vara ani de zile eu nu cred in "muieri de mici" si in nimic altceva decat dorul de mama. Si da, te iubeste. Si nu, nu trebuia sa ii retezi asta. Si nu, nu s-a "inveselit" ci s-a resemnat. Doar opinia mea. E mica si inca are nevoie mare de tine. Si faptul ca exprima asta e excelent.
Stai asa, Alexandra, despre ce vorbim? Eu o las pe Ana trei saptamani la tara si in fiecare zi de vineri mergem si noi la ea si stam pana luni. Deci nu e vorba sa o las o vara intreaga. In plus, este al noualea an cand merge fix in aceeasi formula si e prima data cand isi plange de mila. Diferenta fata de alti ani este ca acum nu mai sunt copii prin preajma. Si atunci se plictiseste si de aici dispozitia melancolica. Normal ca are nevoie de mine, dar nu e normal sa refuze sa faca orice (maica-mea e o persoana activa care ii propune distractii), doar pentru ca prefera sa stea si sa se gandeasca cat e de trista. Si acum ii e dor de mine si mie de ea si ne-o tot spunem, dar macar acum imi povesteste cu ce s-a mai jucat si pe unde au mai fost in loc sa planga disperata.
Hm! Fiica-mea abia asteapta sa iasa de sub tutela mea. In tabara a fost fericita. I-a fost dor de mine fix o dimineata. In rest, pauza. Nu a fost deloc prea atasata, cum imi inchipuiam eu ca va fi. Deduc ca nu e prea mamoasa.Adica, habar nu am.
Ana e foarte mamoasa, ceea ce ma bucura. Ce nu ma bucura insa e felul in care isi cultiva si alimenteaza tristetea de ajunge sa-si omoare din fasa orice tentativa de distractie. Adica daca stie ca are motive sa fie suparata, realmente refuza orice incercare de a uita supararea ei. Sau asa mi se pare mie.
Trimiteți un comentariu