Se culcase de vreo oră. Îmi aduceam bine aminte pentru că atunci când a apărut în sufragerie, încă învăluită de somn, primul lucru a fost să mă uit la ceas. Unsprezece noaptea. Cu fața încă mototolită de vise, m-a luat de mână și m-a tras după ea, în cameră.
Stăteam în cadrul ușii și țin minte că pur și simplu nu-mi venea să cred. Biroul era complet strâns, tras efectiv la o parte, demontat cu totul și culcat la pământ. Într-un colț, pe un cufăr de lemn, trona casetofonul dat în surdină. All we hear is Radio ga ga, Radio goo goo.
- Ce-ai făcut aici? Ce dumnezeu ai făcut aici?

S-a așezat tăcută pe cufăr, lângă casetofon și își bălăngănea picioarele care nu ajung încă la podea.
Din toată camera, doar patul și casetofonul rămăseseră la locul lor. Restul era strâns, culcat la podea, dat la perete, ca și cum cineva ar fi amenajat în mijlocul camerei un ring de dans.
- Tu n-auzi, ce ai făcut aici?
Privire molcomă, ca de nici zece ani.
- M-am trezit din greșeală și am vrut să mă joc.

Atunci, mi-a scăpat. M-am apropiat de ea, așa cum stătea cu picioarele încă în aer pe cufărul din lemn și i-am tras o palmă. Direct peste față. Cu sete. All we hear is Radio ga ga, Radio goo goo. Atât mai auzeam. Și gândurile. De ce-urile din capul meu. Vocea lui taică-su care încerca să ajute. De ce nu l-a chemat pe el primul? De ce a trebuit să vin eu și să nu am timp? Timp să respir și să număr până la trei sau până la zece sau până la cât ar fi fost nevoie? Am început să vorbesc. Să-i explic. Să-i spun că nu e normal să-și mute mobila în timpul nopții și să-și pună muzică. Că noaptea copiii dorm, nu se joacă. Tăcea. Cu privirea în jos și picioarele bălăngănindu-se, doar tăcea. Și tot ce auzeam era plânsul. Al ei din vis, al meu din realitate. Azi-noapte, am visat că am bătut-o. Și am plâns. De spaimă. Și de milă. De mila tuturor copiilor care plâng în somn.