Doar că în lumea ei nu are nevoie să spună clar, ci doar să spună. Tot. Tuturor. Când era mică, aşa de fericită a fost să afle că am fi de acord să invite prieteni la casa noastră de la ţară, încât ne-a făcut o surpriză şi a invitat toată grupa fără să ne consulte. Şi au venit. Cu microbuzul, cu educatoarele, treisprezece copiii în total în curtea noastră cu iarbă proaspăt cosită.
Altădată, vrea doar să povestească. Ceasul e târziu – ori de culcare, ori de întârziere – şi ea îţi spune, şi-ţi tot spune; of, femeia asta din ea, guralivă şi neobosită, pofticioasă în a afla şi a da mai departe, care te face să te uiţi speriat la cutia Pandorei plină de gadgeturi de ultimă generaţie şi să-ţi spui las-o naibii unde e, că şi când o să dea asta iama pe fb şi pe calculator, să vezi distracţie pe noi ! Dar deocamdată stăm bine. E încă mică şi încă nu are telefon mobil. Vorbeşte pe fix, ăla pe care îl tot duce la ea în cameră, ca o vulpe care-şi trage după sine prada mică, târând-o în vizuină. Când sună, se repede din orice colţ al casei, sărind peste obstacole imaginare, fugind în picioarele goale, grăbindu-se de multe ori să iasă din baie, împingându-te dacă te găseşte cumva în drum, cu aerul acela de muieruşcă disperată să nu cumva să se termine soneria înainte să apuce ea să spună alo. Dar cine să mai sune pe fix în ziua de azi? Poate doar ăştia cu sondaje şi câţiva dintre ai tăi. Suficient pentru ca de partea cealaltă a firului să crească o ureche care să stea şi s-o asculte. Pe ea, guralivă şi pofticioasă în a se face auzită.
– Cine-a fost la telefon? o întreb ieri seară, după ce vorbise un sfert de oră, închisă la ea în cameră.
– O prietenă, zice scurt şi râde din priviri. Bunica mea!
Şi mă aşez cu fundul pe cutia Pandorei şi o ţin aşa cu capacul închis şi cu jivinile înăuntru, bucurându-mă încă de casa mea cu bileţele pe hârtie, cu după-amieze ieşite în parc, cu salate de fructe la desert şi bunici pe post de prieteni.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu