miercuri, 6 mai 2015

Ana spune

Ea nu are telefon mobil. De fapt are unul, mai prăpădit, care a fost al meu şi pe care îl ia cu ea doar când pleacă de acasă în tabere şi excursii. Nici nu şi-l doreşte prea tare în restul timpului pentru că e vechi şi cam urât. O ştim şi noi, dar am decis că nu e încă timpul să deschidem cutia Pandorei, deşi cam toate jivinile din ea au început să scoată capetele şi să mârâie. Încă le ignorăm şi ne agăţăm inocenţi de vechile obiceiuri: de bilete lăsate prin casă în chip de mesaj, de după-amieze jucate în parc, de cărţi citite pe hârtie şi de salate de fructe în chip de desert. Ea e însă fetiţă şi, ca oricărei fetițe, îi place să vorbească. Mult – uneori în oglindă, alteori la ea în cameră, niciodată cu păpuşile, întotdeauna cu propriile-i gânduri ce i se învârt cu atâta repeziciune prin cap de ajung să i se împotmolească pe vârful limbii când vrea să le spună şi altora. Şi atunci te uiţi la ea şi zici pentru a nu ştiu câta oară „măi, Ana, vorbeşte mai clar că nu înţeleg nimic din ce zici!”

Doar că  în lumea ei nu are nevoie să spună clar, ci doar să spună. Tot. Tuturor. Când era mică, aşa de fericită a fost să afle că am fi de acord să invite prieteni la casa noastră de la ţară, încât ne-a făcut o surpriză şi a invitat toată grupa fără să ne consulte. Şi au venit. Cu microbuzul, cu educatoarele, treisprezece copiii în total în curtea noastră cu iarbă proaspăt cosită.

Altădată, vrea doar să povestească. Ceasul e târziu – ori de culcare, ori de întârziere – şi ea îţi spune, şi-ţi tot spune; of, femeia asta din ea, guralivă şi neobosită, pofticioasă în a afla şi a da mai departe, care te face să te uiţi speriat la cutia Pandorei plină de gadgeturi de ultimă generaţie şi să-ţi spui las-o naibii unde e, că şi când o să dea asta iama pe fb şi pe calculator, să vezi distracţie pe noi ! Dar deocamdată stăm bine. E încă mică şi încă nu are telefon mobil. Vorbeşte pe fix, ăla pe care îl tot duce la ea în cameră, ca o vulpe care-şi trage după sine prada mică, târând-o în vizuină. Când sună, se repede din orice colţ al casei, sărind peste obstacole imaginare, fugind în picioarele goale, grăbindu-se de multe ori să iasă din baie, împingându-te dacă te găseşte cumva în drum, cu aerul acela de muieruşcă disperată să nu cumva să se termine soneria înainte să apuce ea să spună alo. Dar cine să mai sune pe fix în ziua de azi? Poate doar ăştia cu sondaje şi câţiva dintre ai tăi. Suficient pentru ca de partea cealaltă a firului să crească o ureche care să stea şi s-o asculte. Pe ea, guralivă şi pofticioasă în a se face auzită. 

– Cine-a fost la telefon? o întreb ieri seară, după ce vorbise un sfert de oră, închisă la ea în cameră.
– O prietenă, zice scurt şi râde din priviri. Bunica mea!

Şi mă aşez cu fundul pe cutia Pandorei şi o ţin aşa cu capacul închis şi cu jivinile înăuntru, bucurându-mă încă de casa mea cu bileţele pe hârtie, cu după-amieze ieşite în parc, cu salate de fructe la desert şi bunici pe post de prieteni.


0 comentarii:

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes